Hugo Meltzl

 

 

Preliminarii ale Literaturii Comparate

(Vorlaufige Aufgaben der Vergleichenden Literatur)

 

 

Pentru că din punct de vedere lingvistic revista noastră poliglotă este considerată în acelaşi timp şi o revistă pentru lingvistică, credem că nu este greşit să prezentăm încă o dată pe scurt temele revistei noastre care oricum este prima apariţie în acest domeniu şi nu se poate sprinjini sau nu poate invoca realizările unor cercetători anteriori sau alte avantaje comode.

Desigur că literatura noastră comparată pentru care doar 4 naţiuni: nemţii, francezii şi italienii au după cunoştinţele noastre un termen de sine-stătător nu este o ştiinţă completă, este chiar încă foarte foarte departe de a fi o astfel de displicină. Unei reviste care este dedicată acestei discipline a viitorului aflată într-un proces de cristalizare lentă nu-i revine doar sarcina de a compara materialul deja existent (care deşi este foarte cuprinzător totuşi nu este încă suficient), ci mai degrabă sarcina de a completa acest material şi de a-l valorifica la maxim; atât pe cale directă cât şi indirectă. De aceea o revistă ca cea a noastră trebuie să fie în acelaşi timp o revistă a artei traducerii cât şi una care să problematizeze conceptul de “Weltliteratur” al lui Goethe (un termen pe care istoricul literar Gervinus l-a înţeles greşit). În cazul înrudirii strânse dintre literatură şi limbă, unde ultima se află de fapt în slujba primeia şi unde aceasta nu numai că nu dispune de un statut autonom ci nici măcar de o existenţă proprie, nu ar trebui să ne mire dacă apar ici şi colo probleme lingvistice, şi anume cele privitoare la populaţiile exotice, chiar dacă nu sunt explicate metodic. În mod asemănător literatura comparată se întrepătrunde şi cu filosofia, estetica, etnologia şi cu antropologia în general. Fără realizările etnologiei literaturile îndepărtate nici nu ar putea fi înţelese în profunzime[1].

La aceste intenţii se mai adaugă şi reforma scrierii istoriei literaturii, de mult necesară şi imposibil de amânat mereu, şi care nu se poate realiza decât prin aplicarea pe scară largă a principiului comparaţiei. Orice om de ştiinţă lipsit de prejudecăţi ştie că istoria noastră a literaturii moderne, aşa cum este ea astăzi practicată de aproape toată lumea, este doar o ancilla historiae politicae sau chiar o ancilla philologiae (în sensul modern al cuvântului). Am ajuns atât de departe încât la împărţirea literaturii pe epoci să ne bazăm pe evenimente politice, chiar şi pe anii morţii unor regi!

Din această cauză sau din cauze asemănătoare chiar şi cele mai bune şi vestite prezentări ale istoriei literaturii din toate limbile sunt inutilizabile în totalitate pentru gusturile cunoscătorilor; pentru a nu spune scopuri ştiinţifice (aşadar nici politice, nici filosofice etc). Aici numai prelucrarea amănunţită a ştiinţelor noastre comparate, respectiv şi a artei traducerii, poate să risipească cu timpul multiplele prejudecăţi. Nouă ne este permis să prezentăm aici doar una din numeroasele prejudecăţi, ca de exemplu scrierea germană modernă a istoriei literaturii. În foarte vasta lucrare a lui Koberstein, de altfel pe drept apreciată (Ed. a 5-a prelucrată Bartsch, Leipzig 1872, I vol., pag. 218, obs. 7) se explică foarte amănunţit dacă cântecele de zilnicie şi pază (Tage-und Wachtelied) sunt creaţia lui Wolfram von Eschenbach sau a provensalilor; în final autorul este de acord cu ideea “atât de temeinicului şi precautului” Lachmann[2], conform căruia Wolfram ar fi “creatorul” acestui gen literar…În ciuda întregii temeinicii şi precauţii acesta nu are însă în vedere că astfel de câtece se cântau în China şi cu 18 sec. î. e. n. (apare la Schiking) ele apărând şi în literatura populară a popoarelor moderne ca de exemplu la maghiari. În ziua de azi nu există un domeniu mai epuizat, mai trist dar totuşi atât de abordat precum istoria literaturii, nu există nici un domeniu ale cărui expuneri să promită mai puţină utilitate. Lucrul acesta îl descoperise şi Lichtenberg deja, chiar înainte ca felul nostru de a scrie istoria literaturii să se fi format pe deplin! Excepţii atât de rare precum scrierile de istoria literaturii ale lui Scherr’s Minckwitz întăresc regula. Acesta despovărează prin modul de prezentare proaspăt, spiritual şi universal de povara convenţională a preconcepţiilor liberalismului operele sale literar-istorice. Acum ne lipseşte spaţiul[3] pentru a explica mai pe larg aceste puncte importante. Încheiem prin a mai repeta o dată lucrurile deja spuse la o altă pagină a revistei noastre (pag. 23):

Revista nostră doreşte să fie în acelaşi timp un loc de întâlnire al poeţilor (traducătorilor) şi al filosofilor tuturor naţiunilor. Ştiinţele obişnuite, ca singure reprezentante, de ar fi să avem în vedere tendinţele lor ascunse sau deschise, care servesc doar scopurilor practice, sunt excluse în totalitate. Şi oricum fiecare ştiinţă de specialitate are destule organe de presă. Doar o ştiinţă, şi anume cea cultivată de noi nu are după părerea noastră încă o revistă proprie. Această ştiinţă, literatura comparată ar fi şi o consecinţă directă a conceptului lui Goethe de “Weltliteratur”. Mustrarea cum că o ştiinţă “abia în curs de formare “ nu are voie să aibă de fapt un organ propriu, mustrare exercitată asupra surorii mai mari a ştiinţei noastre de viitor şi anume asupra ştiinţei lingvisticii comparate (de asemenea în curs de formare, dacă nu este deja în multe din părţile ei enorme deja formată), creează mari contradicţii.

De altfel istoria comparată a literaturii şi-a găsit deja o reprezentare directă chiar şi în amfiteatrele universităţilor germane. (şi A. Carriere în Munchen). Printre reprezentanţii ei indirecţi se numără şi regimentele de traducători de al doilea sau al treilea rang[4].

 

Meltzl

 

În româneşte de Laura Gabriela Laza