Maryvonne Perrot: Bachelard si Poetica Timpului
Capitolul I
Poezie şi timp discontinuu
Licenţiatul în matematici, acelaşi care în 1927 susţinuse o teză de filosofia ştiinţelor despre La connaissance approchée şi reflectase asupra problematicii din La valeur inductive de la relativité, datorează, poate, numirii sale la facultatea de litere din Dijon faptul de a fi devenit “visătorul de cuvinte” şi nu doar poetul activităţii raţionaliste.
Căci este de netăgăduit faptul că descoperirea operei şi a personalităţii colegului său Gaston Roupnel a jucat un rol decisiv în ceea ce am putea risca să numim o veritabilă ruptură epistemologico-existenţială. Nu este, fără îndoială, o întâmplare faptul că un istoric, care era şi romancier, aşadar un om care miza în acelaşi timp pe registrul real şi pe cel imaginar, şi nu dintr-o confuzie a genurilor, ci dintr-o complementaritate fecundă, a putut să capteze atenţia şi interesul omului de ştiinţă.
Cât despre volumul Siloë de Roupnel, încă din primele pagini din L’Intuition de l’Instant, Bachelard se arată extaziat: “Pentru a citi Siloë aşa cum se cuvine, trebuie să înţelegem că este vorba aici de opera unui poet, a unui psiholog, a unui istoric care încă se fereşte să fie un filosof, chiar în momentul în care meditaţia sa solitară îi oferă cea mai frumoasă dintre recompensele filosofice, aceea de a îndruma sufletul şi spiritul către o intuiţie originală [.] Siloë este o carte bogată în gândire şi fapte” [1] .
Însă şi romanele lui Roupnel l-au fascinat în egală măsură pe filosoful ştiinţelor, iar termenii utilizaţi, încă din 1931, nu pot decât să-l uimească pe cititorul operelor ulterioare ale lui Bachelard: “Romanele lui M. Roupnel sunt însufleţite de o veritabilă bucurie a verbului, de o viaţă bogată în cuvinte şi în ritmuri” [2] . Bucuria verbului resimţită odată cu lectura romanelor lui Roupnel a fost cu siguranţă unul din declicurile care i-au permis autorului nostru să cunoască, nu doar de pe poziţia de cititor, dar şi ca autor, bucuriile visătorului de cuvinte.
Bucuria procurată de cuvinte inaugurează o metodă pe care filosoful o va specula câţiva ani mai târziu în studiile sale asupra imaginarului. Însă, odată cu L’intuition de l’instant, se pune deja problema de a urmări pe el însuşi însufleţirea pe care intuiţiile unui autor o pot da meditaţiei poetico-filosofice. Iar Bachelard ţine să precizeze: “În funcţie de deformările pe care le-am adus tezelor lui M. Roupnel, am putea probabil măsura veritabila forţă a acestora. Ne-am folosit nestingheriţi de intuiţiile din Siloë şi, în cele din urmă, făcând mai mult decât o dare de seamă obiectivă, ceea ce aducem aici este propria noastră experienţă de lectură[.] Primim astfel de la operă o lecţie emoţionantă şi personală, care îi confirmă unitatea pe un plan nou. Spunând totul într-un cuvânt: Siloë este o lecţie de solitudine” [3] .
Astfel, Bachelard, aflat în plină fază raţionalistă şi chiar înainte de a contribui la o psihanaliză a cunoaşterii obiective, face un ocol esenţial prin intermediul metafizicii, cu scopul de a instaura, nu încă o metafizică a timpului, ci o meditaţie asupra operei lui Roupnel, pentru a păstra “activă şi vie această clipă a cunoaşterii incipiente” [4] . Căci, “în însuşi regnul cunoaşterii, există o greşeală originară, aceea de a avea o origine, aceea de a nu putea accede la gloria de a fi atemporal” [5] . Aşadar, problema timpului începe aici prin a se pune exact în contextul failibilităţii şi al erorii.
Însă, dacă “meditaţia asupra timpului este sarcina preliminară a oricărei metafizici”[6] , autorul nu se va complace totuşi într-un tragism ontologic. Origine a descumpănirii şi revelator al limitelor noastre, timpul va fi totuşi trăit mai ales ca un intermediar al capacităţii noastre de auto-mântuire. Pentru Bachelard, omul îşi este oarecum propriul mântuitor, în şi prin clipă: aceasta este profunda revelaţie din Siloë.
Tragismul clipei, pe care îl dezvăluie obsesia timpului, este într-adevăr solidar cu un privilegiu, acela al “egalităţii totale dintre clipa prezentă şi real” [7] . Pornind de aici se construieşte întreaga viziune bachelardiană asupra timpului. Încă din primul capitol al studiului său putem citi: “Ideea metafizică decisivă din cartea lui M. Roupnel este următoarea: Timpul nu are decât o realitate, pe aceea a Clipei. Cu alte cuvinte, timpul este o realitate restrânsă asupra clipei şi suspendată între două neanturi” [8] .
Pentru ambii autori, preeminenţa clipei asupra oricărei alte categorii a timpului trebuie să ne permită să reacţionăm împotriva unei poziţii curente, care riscă să facă din timp o categorie vidă, aceea de a-i zădărnici omului posibilitatea de a cunoaşte odihna din inima fiinţei, acea Siloë, tărâm făgăduit, loc de adevărată odihnă şi de seninătate la care cu toţii putem spera. Pentru Roupnel, acest pericol este legat de o veritabilă tiranie a duratei, tiranie iluzorie care ne face să uităm un adevăr esenţial: istoria este mai apropiată de o intuiţie a clipei decât de o metafizică a duratei.
A pretinde că putem avea o experienţă intimă şi directă a duratei, că această durată este un dat imediat al conştiinţei, este, bineînţeles, ipoteza bergsoniană de care se va izbi Bachelard şi pe care o va supune criticii. El porneşte de la formula lui Roupnel: nimic nu ne permite să afirmăm durata, totul îi contrazice, în noi, sensul şi îi ruinează logica, formulă la care subscrie, precizând că nu vom reuşi niciodată să atingem şi să urmăm o curgere uniformă în care durata ar derula o istorie fără întâmplări, o incidenţă fără incidente. “Era acelaşi eşec, conchide el, durata precum substanţa nu ne trimite decât fantome” [9] .
Ne aflăm în faţa unei alternative. Pentru Bergson, adevărata realitate a timpului este durata sa, clipa nefiind decât o abstracţie fără nici o realitate; ea este impusă din exterior de inteligenţa care nu înţelege devenirea decât reperându-i stări imobile. Pentru Roupnel, adevărata realitate a timpului ţine în întregime de clipă, durata nu este decât o construcţie fără nici o realitate absolută. Ea este construită din exterior de către memorie, de către puterea de imaginaţie “care vrea să viseze şi să retrăiască, însă nu caută să înţeleagă”[10] .
După ce a fost tentat să ajungă la o sinteză ce nu oferea ca rezultat decât un “bergsonism fragmentat”, Bachelard preferă, până la urmă, să adopte ideea roupneliană a clipei, în numele refuzului extrapolării metafizice care afirmă “un conţinut în sine, pe când noi ne aflăm întotdeauna în faţa discontinuităţii experienţei noastre”. De aceea trebuie să lăsăm deoparte prejudecata care constă în a gândi clipa pornind de la durată. Timpul nu se distinge decât prin clipe. Timpul durează prin densitatea regulată a clipelor fără durată. “Durata este formată din clipe fără durată, aşa cum dreapta este formată din puncte fără dimensiuni” [11] . Problema “şi-ar schimba sensul, mai scrie Bachelard, dacă am lua în considerare construcţia reală a timpului pornind de la clipe, în locul diviziunii sale, totdeauna factice, pornind de la durată. Am vedea astfel că timpul, departe de a se diviza după schema fragmentării unei continuităţi, se multiplică după aceea a corespondenţelor numerice” [12] . Doar intuiţia timpului discontinuu îi conferă acestuia din urmă specificitatea şi valoarea, căci discontinuitatea este garanţia fecundităţii.
Strânsa solidaritate dintre discontinuitate, progres şi clipă este una din cheile analizelor, atât la Roupnel, cât şi la Bachelard. “Clipele sunt distincte deoarece sunt fecunde. Iar ele nu sunt fecunde în virtutea amintirilor pe care le pot actualiza, ci chiar prin faptul că li se adaugă o noutate temporală, convenabil adaptată ritmului unui progres [.]. Timpul nu durează decât inventând.” [13]
Această vocaţie a inventării constituie, probabil, caracteristica funciară a clipei. Conştiinţa timpului este, într-adevăr, pentru noi, o conştiinţă a utilizării clipelor, ea este întotdeauna activă. Conştiinţa duratei noastre nu este decât conştiinţa unui progres al fiinţei noastre. “Aşadar, dacă noutatea este esenţială pentru devenire, nu avem decât de câştigat, susţine Bachelard, punând această noutate pe seama Timpului însuşi: nu fiinţa este cea nouă într-un timp uniform, ci clipa, care, reînnoindu-se, readuce fiinţa la libertatea sau la şansa iniţială a devenirii.” [14]
Noţiunea de clipă creatoare este ceea ce bergsonismul ignoră, comiţând o eroare. Bergson reuneşte indisolubil trecutul cu viitorul, însă nu ţine cont de ideea de început, idee străină prin excelenţă de această durată evolutivă. El nu percepe faptul că orice evoluţie, în măsura în care este decizie, se revelează pentru Bachelard “punctată de clipe creatoare”. De aceea doar clipa creatoare poate asocia două concepte, care par la prima vedere contradictorii, pe cel de repetiţie cu cel de început. Căci nu obişnuim oare a face chiar sinteza dintre noutate şi rutină, acea sinteză realizată prin clipe fecunde? Solidară cu clipa, obişnuinţa permite explicarea, în acelaşi timp, a permanenţei fiinţei şi a progresului său. Partizanii timpului discontinuu sunt astfel sensibili la noutatea clipelor fecunde, care “îi conferă obişnuinţei supleţe şi eficacitate”. Căutarea clipelor pierdute nu poate fi separată de căutarea noutăţii: repetiţia şi începutul coincid. Şi conform expresiei lui Bachelard: mai degrabă decât o doctrină a veşnicei întoarceri, teza roupneliană este, aşadar, o doctrină a veşnicei reluări.
Roupnel are, aşadar, dreptate împotriva lui Bergson, tot ceea ce este puternic în noi, chiar tot ceea ce este durabil, este darul unei clipe. Or, este demn de observat că ceea ce susţine această teză este chiar ştiinţa, împreună cu datele cele mai actuale ale ştiinţei epocii, din moment ce Bachelard precizează că a fost trezit din visurile sale dogmatice de către critica einsteiniană a duratei obiective. Desigur, dacă Bergson ne cere să simţim în noi durata, el pretinde, de asemenea, că se alătură domeniului măsurii, păstrând în acelaşi timp claritatea intuiţiei intime. Preponderenţa cantităţii timpului este rezerva obiectivităţii devenirii. Însă accedem aici la un timp uniform, fără sfârşit şi fără discontinuitate, timpul reducându-se la o simplă variabilă algebrică, variabila prin excelenţă.
Ceea ce sesizează rapid Bachelard este faptul că absolutul a ceea ce durează este distrus de critica de Instinct, păstrând în schimb absolutul a ceea ce este, mai exact clipa. “Ceea ce relativizează gândirea lui Einstein este intervalul de timp, ‘lungimea’ timpului. Această lungime se dovedeşte relativă în raport cu metoda sa de măsurare” [15] . Or, această contestare pune în discuţie însăşi concepţia obişnuită despre timp şi în particular despre durată. Chiar şi metafizica trebuie să ţină seama de acest lucru. “Astfel, în mod subit, odată cu Relativitatea, tot ceea ce se referea la dovezile externe despre o Durată unică, principiu clar de ordonare a evenimentelor, se năruise. Metafizicianul trebuia să se retragă în timpul său local, să se închidă în propria-i durată intimă. Lumea nu oferea – cel puţin de o manieră imediată – vreo garanţie de convergenţă pentru duratele noastre individuale, trăite în intimitatea conştiinţei.” [16]
Ştiinţa, aceea care îi permite lui Bachelard să consolideze preeminenţa clipei asupra duratei, îi permite şi să lege clipa de absolut. “Clipa, bine precizată, scrie el, rămâne, în doctrina lui Einstein, un absolut. Pentru a-i conferi această valoare de absolut, este suficient să considerăm clipa, în starea sa sintetică, ca pe un punct al unităţii spaţiu-timp. Cu alte cuvinte, trebuie să vedem fiinţa ca pe o sinteză bazată, în egală măsură, pe spaţiu şi pe timp. Ea se află la punctul de întâlnire dintre loc şi prezent.” [17] Astfel, clipa se dovedeşte susceptibilă de precizie şi de obiectivitate şi ne face să simţim în ea pecetea imuabilităţii şi a absolutului.
Roupnel căutase deja în domeniul ştiinţei contemporane puncte de sprijin pentru intuiţia timpului discontinuu. El constatase o asemănare între teza sa şi descrierea fenomenelor de radiaţie bazată pe ipoteza cuantelor, sprijinindu-se, astfel, pe lucrarea unuia din colegii săi din Dijon, Boutaric. Iar dacă Bachelard constată că Roupnel nu a fost suficient de coerent, aceasta s-a întâmplat deoarece, “din nefericire, pentru ca această analiză să devină clară şi doveditoare, ar trebui ca limbajul obişnuit să fi asimilat doctrinele relativităţii” [18] .
Odată cu L’intuition de l’instant, cuvintele sunt luate în discuţie, iar gândirea devine o chestiune de vocabular. “Credeţi, aşadar, în durată, subliniază Bachelard. Nu puteţi vorbi fără a folosi toate adverbele, toate cuvintele care evocă ceea ce durează, ceea ce se petrece, ceea ce se aşteaptă. Sunteţi forţat, chiar în discuţia dumneavoastră, să spuneţi: mult timp, în timp ce, pe durata. Durata este prezentă în gramatică, atât în morfologie cât şi în sintaxă. [19] ” Dacă, însă, cuvintele există înaintea efortului nostru de a reînnoi gândirea, filosoful, ca şi poetul, trebuie, în concepţia lui Bachelard, să caute să dea un sens mai pur cuvintelor tribului.
Cheia acestei reînnoiri ne este dată de operaţia de transformare a lui întotdeauna în de fiecare dată. “De acum, iar acesta este argumentul nostru major, scrie el, de fiecare dată ne pare, aşadar, în teza timpului discontinuu, sinonimul exact al cuvântului întotdeauna, utilizat în teza timpului continuu. [20] ” Or, această traducere îi va permite lui Bachelard să introducă mai ales, în locul unei continuităţi iluzorii, realitatea ritmului, concepţia despre individ ca sumă integrală a ritmurilor. Căci, pornind de aici, trebuie să considerăm noţiunea de măsură a timpului şi în accepţiunea sa muzicală. Într-o metaforă aproape pitagoreică, Bachelard afirmă că “Lumea este guvernată de o măsură muzicală, impusă de cadenţa ritmurilor”, şi este suficient, astfel, ca ritmul fiinţei noastre incoerente să-i corespundă unui ritm al cosmosului, pentru a ne da această conştiinţă iluzorie a continuităţii noastre.
Pornind de la ritmuri, construim în timp aşa cum construim în spaţiu. Astfel, un ritm care rămâne neschimbat este un prezent care are o durată. Dimpotrivă, un ritm care se naşte ne oferă elementele măsurii relative a progresului său, la fel cum urechea muzicală intuieşte destinul melodiei, din moment ce ştie cum se va sfârşi fraza începută. Tocmai prin aceasta sensul şi direcţia viitorului sunt deja înscrise în prezent. “În cele din urmă, conchide Bachelard, caracteristicile care fac ca timpul să ne pară că durează, ca şi cele care fac ca Timpul să se contureze conform perspectivelor trecutului şi viitorului, nu sunt, în concepţia noastră, proprietăţi de prim plan. Filosoful trebuie să le reconstruiască, sprijinindu-se doar pe realitatea temporală percepută nemijlocit de Gândire, pe realitatea Clipei.” [21]
Totul atunci se supune metaforei muzicale. “Durata nu are forţă directă; timpul real nu există cu adevărat decât prin intermediul clipei izolate, el se află în întregime în actualitate, în act, în prezent [.]. Totuşi, fiinţa este un loc de rezonanţă pentru ritmurile clipelor şi, astfel privită, am putea spune că ea are un trecut, la fel cum am spune că un ecou are o voce. Însă acest trecut nu este decât o obişnuinţă prezentă [.]. Obişnuinţa este un joc care continuă, o frază muzicală care trebuie să fie reluată, deoarece face parte dintr-o simfonie în care joacă un rol [.]. Viitorul nu este decât un preludiu, o frază muzicală ce înaintează şi se verifică. O singură frază. Lumea nu se prelungeşte decât printr-o foarte scurtă pregătire. În simfonia ce se naşte, viitorul nu este asigurat decât prin câteva măsuri.” [22]
Va trebui să vorbim aşadar despre obişnuinţa-ritm, despre memoria-ritm, din moment ce, în concepţia lui Bachelard, doar prin ritm vom înţelege mai bine această “continuitate a discontinuului”.
Astfel, odată cu L’intuition de l’instant, aportul ştiinţei contemporane nu mai poate fi separat de estetică, de referirile la muzică sau la poezie care inspiră reflecţia bachelardiană. Viaţa cuvintelor, poezia şi muzica devin astfel primordiale în elaborarea primei schiţe a unei metafizici a timpului.
Or, tocmai noţiunea de ritm este aceea pe care Bachelard va simţi nevoia să o aprofundeze, câţiva ani mai târziu, în 1936, atunci când revine asupra temei timpului în La dialectique de la durée , lucrare al cărei scop mărturisit, încă din prefaţă, este de a fi o propedeutică la o filosofie a odihnei, scop generat de “convingerea că odihna sălăşluieşte în inima fiinţei, că trebuie să o simţim în străfundurile fiinţei noastre, intim întrepătrunsă cu devenirea atribuită fiinţei noastre, la nivelul realităţii temporale însăşi pe care se sprijină conştiinţa şi persoana noastră” [23] .
Căci, “fără armonie, fără dialectică orientată, fără ritm, o viaţă şi o gândire nu pot fi stabile şi sigure: odihna este o vibraţie fericită” [24] . Şi Bachelard ţine să sublinieze direcţia celor două texte ale sale, consacrate explicit problemei timpului, adăugând, tot în introducere: “Fiecare să facă după cum consideră de cuviinţă primii paşi pe calea ce duce la fântâna din Siloë, la înseşi izvoarele persoanei” [25] .
Dacă autorul nostru se mai află încă sub influenţa operei lui Roupnel, critica la adresa lui Bergson se nuanţează, devenind mai precisă. Din moment ce recunoaşte că acceptă totul la Bergson, cu excepţia continuităţii, Bachelard afirmă, de fapt, că vrea să dezvolte un “bergsonism discontinuu”. După încercarea unei sinteze imposibile între gândirea lui Roupnel şi cea a lui Bergson, [26] este vorba aici, aşadar, de o deviere a bergsonismului către o filosofie originală a timpului, aceea a unei dialectici a duratei, care împrumută ideea de durată conferindu-i un cu totul alt sens şi, mai ales, o cu totul altă putere de cuprindere. Totuşi, “metamorfoza” duratei bergsoniene se va elabora progresiv.
Într-o primă fază, Bachelard va încerca să-şi aprofundeze viziunea asupra dialecticii ca joc al contrariilor. Căci, dialectica activă este “ritmul creaţiei şi al distrugerii, al operei şi al odihnei, al fiinţei şi al non-fiinţei” [27] . Acest joc al contrariilor iese în evidenţă, încă de la început, pe fond de negaţie. Fie că este vorba de viaţă sau de cunoaştere, realul este înţeles “prin negaţii succesive”.
Aici ne apropiem deja de o mare idee a lui Bachelard, filosof al ştiinţelor, aceea că orice cunoaştere este intrinsec polemică: “Orice cunoaştere considerată în momentul constituirii sale este o cunoaştere polemică; ea trebuie mai întâi să distrugă pentru a face loc construcţiilor sale. Distrugerea este adesea totală, iar construcţia niciodată desăvârşită. Doar pozitivitatea clară a unei cunoaşteri contează în conştiinţa rectificărilor necesare, în bucuria de a impune o idee” [28] . Iar Bachelard poate conchide: “Astfel funcţionează gândirea: un nu contra unui da şi, mai ales, un da contra unui nu” [29] .
Dezvăluind astfel “urzeala de da-uri şi de nu-uri”, ne dăm seama că acest joc de afirmaţii şi de negaţii trimite la o dialectică de ordin mai mult temporal decât logic. Căci totul trimite la o alternativă temporală fundamentală. “Trebuie să oferim alternativa temporală care se analizează prin aceste două ipoteze: fie în această clipă nu se petrece nimic, fie în această clipă se petrece ceva. Timpul este în acest caz continuu ca posibilitate, ca neant. El este discontinuu ca fiinţă. Cu alte cuvinte, purcedem de la o dualitate temporală, nu de la o unitate” [30] .
Ritmul impus de alternanţa da – nu dă seamă despre “viaţa încercată, efemeră, refuzată, reluată” care manifestă, etalată în timp, dialectica fundamentală a fiinţei şi a neantului. Acesta este momentul în care viziunea bachelardiană, opunându-se bergsonismului, deviază către o filosofie tragică, ce regăseşte la un Schopenhauer obsesia morţii şi un oarecare parfum de absurd. “O bulversare temporală zdrobeşte viaţa şi gândirea, în detaliul şi în principiul lor. Murim dintr-o absurditate. De această dată, dezordinea este chiar un fapt; este un factor de neant. Pentru a gândi, pentru a simţi, pentru a trăi, trebuie să punem ordine în acţiunile noastre, aglomerând clipele conform ritmurilor, unind raţiunile pentru a construi o certitudine vitală.” [31]
Însă, asemenea lui Schopenhauer, Bachelard este sensibil la o luptă intrinsecă a vieţii cu ea însăşi, sensibil la acea viaţă care se opune vieţii, la trupul care se devoră pe el însuşi şi la sufletul care se macină. “Simţim parcă umbra Morţii prin viaţă, tot atâtea puncte întunecate care marchează tot ceea ce vrea să moară în noi.” [32]
Mai mult, tragicul inerent timpului ne situează amintirile, ca şi evenimentele reale, într-o “unduire dialectică” şi ne invită să vedem în timp, înainte de toate, o serie de rupturi. “Dialectica bucuriilor şi a suferinţelor nu este niciodată atât de copleşitoare ca atunci când se pune de acord cu dialectica temporală. Ştim atunci că timpul este cel care ia şi cel care dă. Devenim brusc conştienţi că timpul va mai lua. Astfel, a retrăi timpul dispărut înseamnă a învăţa neliniştea propriei noastre morţi.[.]. Învăţându-ne despre tot ceea ce timpul poate să curme, asemenea meditaţii ne determină să definim timpul ca pe o serie de rupturi. Nu mai putem să-i atribuim cu adevărat timpului o continuitate uniformă atunci când am presimţit atât de intens slăbiciunile fiinţei.” [33]
Una din consecinţele acestei dramatizări a vieţii noastre este aceea că nu păstrăm nici o urmă din curgerea timpului. Doar accidentele, cu sensul etimologic de ceea ce se produce întâmplător sub formă de evenimente sau acţiuni, sunt cele care ne marchează. Amintirea trecutului nostru nu este amintirea duratei noastre, iar a ne cunoaşte înseamnă a ne regăsi într-o “pulbere de evenimente personale”.
Pornind de aici, Bachelard va dezvolta într-o manieră foarte profundă o filosofie a acţiunii originale, care va da naştere noţiunii cheie de momente active. Căci, orice recurgere la trecut sau orice intuiţie despre viitor nu face decât să trimită la acţiuni, iar aceste acţiuni trecute sau viitoare îşi au originea într-un moment. Iată de ce este preferabil să vorbim mai degrabă despre densitate, decât despre durată, ceea ce intră în joc fiind ritmul acţiunii sau al inacţiunii. “Durata noastră intimă, departe de a fi bunul nostru funciar, este opera noastră şi este întotdeauna precedată de o acţiune centrată pe o clipă. Această acţiune primitivă este cea care trebuie să se adapteze în primul rând, mai mult sau mai puţin exact, la condiţiile spaţiale. Trebuie să ataşăm timpul nostru lucrurilor, pentru ca el să fie eficace şi real.” [34]
În această dialectică, cuvintele joacă şi ele un rol capital, căci captează momentele active, fixând amintirile, astfel încât: “Nu reţinem decât ceea ce a fost dramatizat de către limbaj”[35] . O dramatizare care mizează pe contrarii, din moment ce nu există “memorie sentimentală fără o dramă iniţială, fără o surpriză a contrariilor”.
Rezultă, de asemenea, că trecutul este mai mult recompus decât retrăit. El poate fi romanţat şi se poate înrudi cu o veritabilă compoziţie literară. “Evenimentele nu sunt dispuse, aşadar, de-a lungul unei durate, aşa cum sunt câştigurile directe şi naturale. Ele au nevoie să fie ordonate într-un sistem artificial – sistem raţional sau social – care să le dea un sens şi o dată.” [36]
Astfel, pentru Bachelard, este imposibil să descrii psihologia temporală fără a le conferi momentelor decisive cauzalitatea lor majoră şi fără a înţelege că “a gândi timpul înseamnă să delimitezi viaţa”. Însă, o asemenea concepţie nu poate decât să pună în valoare noţiunea de ritm care îi dă un sens şi o coerenţă. Ritmul devine esenţa însăşi a timpului şi a vieţii. Ce să spunem atunci despre durată şi despre permanenţă? Ele nu mai sunt decât iluzii optice, limitate la o singură perspectivă. “Să crezi în permanenţa lucrurilor înseamnă să deschizi ochii întotdeauna în aceeaşi fază a ritmului lor.” [37]
De aceea, decât să vorbim despre o durată, este preferabil să emitem ipoteza unor “durate suprapuse”, noţiune ce permite din nou apropierea ştiinţei de estetică. “La fel cum un studiu temporal al esteticii muzicale şi poetice, scrie Bachelard, determină recunoaşterea multiplicităţii şi corelarea reciprocă a ritmurilor, un studiu pur temporal al fenomenologiei conduce la luarea în considerare a mai multor grupări de clipe, a mai multor durate suprapuse, care susţin diferite raporturi. Dacă timpul fizicianului a putut să pară, până în zilele noastre, unic şi absolut, înseamnă că fizicianul s-a situat încă de la început într-un plan experimental particular. Odată cu Relativitatea a apărut pluralismul temporal. Din perspectiva Relativităţii, există mai multe timpuri care, fără îndoială, îşi corespund şi păstrează ordini obiective de derulare, dar care nu păstrează, totuşi, durate absolute. Durata este relativă. Totuşi, concepţia despre durate în doctrinele Relativităţii încă acceptă continuitatea ca pe o caracteristică evidentă.” [38] Altfel stau lucrurile în fizica cuantică, “aici, fizicianul se situează într-un plan nou, iar ceea ce intuieşte, nu este mişcarea, ci schimbarea. Toate dificultăţile întâlnite în asimilarea doctrinelor cuantice se datorează faptului că este explicată o schimbare de calitate cu ajutorul intuiţiilor unei schimbări de loc. [.] continuitatea este aici o simplă ipoteză şi mai ales o foarte proastă ipoteză, din moment ce nu se experimentează niciodată o schimbare continuă. Trebuie, aşadar, să prezumăm că dezvoltarea fizicii cuantice va necesita acceptarea unor durate discontinue, care nu vor avea proprietăţile unor înlănţuiri, precum cele ilustrate de intuiţiile noastre despre traiectoriile continue. Devenirea calitativă este, prin natura sa, o devenire cuantică. Trebuie să traverseze o dialectică, mergând din acelaşi în acelaşi, trecând prin celălalt” [39] .
Putem, pe bună dreptate, să afirmăm un relativism esenţial al suprapunerilor ritmice, deoarece, “deîndată ce refuzăm referirea la o durată absolută, devine necesară acceptarea sinceră a faptului că ritmurile se susţin reciproc” [40] . Ritmul trebuie astfel să furnizeze cheia unei filosofii dialectice a duratei.
În acest moment reflecţia lui Bachelard se întâlneşte cu studiul lui Lucio Alberto Pinheiro dos Santos asupra ritmanalizei. Întâlnire care îi va permite să facă din acest termen centrul unei veritabile fenomenologii ritmice, care se va dovedi, încetul cu încetul, inseparabilă de poezie.
Totuşi ritmanaliza bachelardiană se cantonează, în primul rând, într-o fizică. Căci dacă un corpuscul ar înceta să vibreze, nu ar mai exista. “De acum, conchide Bachelard, este imposibil să concepem existenţa unui element material fără a-i asocia acestui element o frecvenţă determinată. Putem, aşadar, să spunem că energia vibratorie este energia de existenţă.” [41] Dacă timpul absolut nu există, timpul primitiv este timpul vibrat, iar materia există în acest timp vibrat, ea se situează în planul ritmului.
Bachelard abordează aici o temă care va rămâne esenţială în epistemologia sa, aceea a statutului substanţei. Ritmul permite, susţine el, să vedem într-o nouă perspectivă raporturile dintre substanţă şi timp. “Nu trebuie să spunem că substanţa se dezvoltă şi se manifestă sub formă de ritm; trebuie să spunem că ritmul regulat este cel care apare sub formă de atribut material determinat [.]. Fotochimia sugerează deja, în acest sens, substanţe cu adevărat noi asupra cărora timpul vibrat îşi lasă amprenta. Putem prevedea cum chimistul va crea în curând substanţe utilizând spaţiul-timp simetrizat şi ritmat. Cu alte cuvinte, spaţiului-timp dublu uniform, folosit în era prebrogliană, metafizicianul, care vrea să întemeieze intuiţii în armonie cu nevoile ştiinţifice actuale, trebuie să-i substituie simetria-ritm.” [42]
Însă nu doar materia se supune acestei aluri ritmice, iar Bachelard este preocupat să studieze şi activitatea ritmanalitică a spiritului, “acest maestru al arpegiilor”. Or, pornind de aici, într-o manieră foarte semnificativă, ritmanaliza trebuie să se situeze în raport cu psihanaliza.
Încă de la început, trebuie să recunoaştem o superioritate a ritmanalizei asupra psihanalizei. “Într-o manieră mai sistematică decât Psihanaliza, Ritmanaliza caută motive de dualitate în activitatea spirituală. Ea distinge între tendinţele inconştiente şi eforturile de conştiinţă; însă ea echilibrează, mai bine decât Psihanaliza, tendinţele spre polii contrari, dubla mişcare a psihicului.” [43] Căci s-a observat adesea, subliniază Bachelard, că psihanaliza a subestimat viaţa conştientă şi raţională a spiritului. Metoda pe care ea o implică este un act medical. Dacă aportul său este necesar în cazul nevrozelor, viaţa psihică are în schimb nevoie de o “metodă cathartică mai frecventă, mai maleabilă”. Metoda “relevă despre ritmanaliză, mai capabilă decât psihanaliza în a urmări tentaţiile oscilante”.
Această viziune are consecinţe imediate în domeniul estetic. “Sublimarea nu este un puseu obscur, ea este o chemare. Arta nu este o ultimă soluţie a tendinţei sexuale. Dimpotrivă, tendinţa sexuală este deja o tendinţă estetică; este implicată profund într-un ansamblu de tendinţe estetice [.] Lipsa unei sublimări active, atractive, emergente, pozitiv creaţioniste este aceea care bulversează echilibrul ambivalenţei psihanalitice şi tulbură jocul valorilor psihice.” [44] Metoda cathartică ritmanalitică joacă un rol important şi în domeniul moral. Pentru Bachelard, atunci când dobândim accesul la viaţa morală, iar când în sânul unui conflict moral trebuie să inventăm binele şi nu numai să-l facem, “doar ritmanaliza ne poate călăuzi”. Doar ea ţine seamă de dualismul moral, căruia i-a scos în evidenţă motivul fundamental: faptul că personalitatea trăieşte într-un ritm de conciliere şi de agresiune, legat de jocul dintre iubirea de sine şi iubirea de celălalt.
Iar Bachelard va dezvolta astfel o întreagă logică a contrariilor, căreia am dori să-i precizăm originalitatea şi importanţa, atât în acest stadiu al analizei, dar ţinând cont şi de operele sale ulterioare.
Contrariile, departe de a se contopi într-o sinteză reconciliatoare, a la Hegel, sau de a se sfâşia dincolo de o imposibilă reconciliere, sunt intuite de Bachelard ca fiind mai puţin îndepărtate unele de altele, mai puţin ostile. Astfel, ezitarea, formă indispensabilă a progresului, după cum spune filosoful, “capătă forma unei oscilări din ce în ce mai regulate, care se sincronizează din ce în ce mai bine cu ritmurile temporale exacte” [45] . Să considerăm exemplul ambivalenţei afective: “Iată că timpul începe să oscileze, toate secundele se contrazic şi se nuanţează, terne sau strălucitoare. Contrariile se contopesc, ca apoi să se disocieze pentru a se recontopi [.] Aceasta este ambivalenţa minoră în care vom vedea însufleţindu-se Ritmanaliza. În aceste stări de instabilitate superficială, timpul însuşi este schema de analiză potrivită; dialectica conştiinţei şi a voinţei [.] tinde să devină temporală [.] Doar timpul porunceşte” [46] .
Cuplul de contrarii, împerecherea de contrarii ce se contopesc sunt deja, aici, premisele ideii de androginie pe care Bachelard o va prelua de la Jung şi căreia îi va conferi un loc de frunte în opera sa ulterioară. Deocamdată, Bachelard insistă mai ales asupra riscurilor de a trăi în contratimp, ignorând necesitatea fundamentală a dialecticilor temporale. Şi aici, atunci când evocă ritmul anotimpurilor şi durata bine ritmată a agricultorului, ghicim influenţa istoricului provinciilor franceze – Roupnel, şi pe cea a lungilor plimbări prin împrejurimile Dijonului pe care le făceau cei doi colegi şi care trebuie să fi fost bogate în discuţii filosofice. Amândoi erau convinşi că binecunoscutul “calendar al roadelor este calendarul Ritmanalizei”.
Omul trebuie să ştie să-şi procure fericirea şi să se satisfacă “din darurile gratuite ale momentului şi ale anotimpului”. Această apologie a bucuriilor simple, bucurii “naturaliste”, Bachelard, la fel ca Pinheiro dos Santos, o raportează la mitul lui Orfeu, mit liric care ne trimite la origini, la trecutul nostru, la elanurile tinereţii, la nevoia primitivă “de a iubi pe oricine, orice, trăind momentul declanşator, ţâşnirea efuziunilor şi atât” [47] .
Aşadar, complexul lui Orfeu, asociat ritmanalizei, ar constitui antiteza complexului lui Oedip, atât de drag psihanalizei. “Iată baza unei teorii a plăcerii formale, opusă teoriei plăcerii materiale, imediat obiective care, în complexul lui Oedip, îl ataşează, din nefericire, pe copil de prima figură ce se apleacă asupra leagănului său. Ritmanaliza se oferă, aşadar, în opoziţie cu Psihanaliza, ca o doctrină a copilăriei regăsite, a copilăriei întotdeauna posibile, deschizând mereu în faţa viselor noastre un viitor nedefinit.” [48] Extazierea sistematică în faţa unei copilării eterne, care să ne arate că “izvorul ritmurilor noastre este copilăria”, va explica rolul important acordat copilăriei în La Poétique de la reverie . Este însă demn de remarcat aici faptul că odată cu La dialectique de la durée, Bachelard afirmă că germenul creaţiei se situează în copilărie, de vreme ce ” în copilărie ritmurile sunt creatoare şi formatoare. Trebuie să ritmanalizăm adultul pentru a-l disciplina în vederea activităţii ritmice căreia îi datorează avântul tinereţii” [49] .
Dar cine spune complexul lui Orfeu, spune Poezie. Graţie lui va deveni viaţa spirituală estetică pură. Căci, “a fi poet înseamnă a multiplica dialectica temporală, a refuza continuitatea facilă a senzaţiei şi a deducţiei; înseamnă a refuza odihna categenică pentru a întâmpina odihna vibrată, psihicul vibrat” [50] .
Acest timp al persoanei, acest timp vibrat implică ideea unei axe verticale şi a unui timp vertical. “Axa temporală perpendiculară pe timpul tranzitiv, pe timpul lumii şi al materiei, este o axă în care eul poate desfăşura o activitate formală.” [51] Pentru Bachelard, este vorba de experienţe care trimit la estetică, la poezie, dar care constituie şi un proces metafizic prin excelenţă, din moment ce este, în acelaşi timp, vorba de a “etaja cogito-uri”. Este mai puţin vorba de a te gândi în timp ce gândeşti ceva, decât de a te gândi ca pe cineva care gândeşte, într-o activitate “formalizantă, la naşterea persoanei”. “Pe drept cuvânt, axa acestei personalizări formale are o direcţie diferită de aceea a personalităţii substanţiale [.] Pe axa trasată pe care o întrevedem, fiinţa se spiritualizează pe măsură ce devine conştientă de activitatea sa formală, de gradul său de gândire, de reprezentantul cogito-ului compus, prin care îşi poate grăbi eliberarea.” [52] Iar Bachelard poate să adauge: “Îl gândesc pe eu gândesc ar deveni eu gândesc eul, sinonim cu eu sunt eul. Această tautologie este garantul instantaneităţii”.
“Să trăim aşadar, ne încurajează el, temporal la puterea a treia, în planul cogito-ului la cub [.] Numai atunci dialectica temporală va fi evidentă.” [53] Duratelor “suprapuse” le corespund cogito-urile “etajate”.
Pornind de aici, trebuie să atingem gândirea unei estetici pure care ne va permite să dăinuim la puterea a treia a cogito-ului, poetizându-ne viaţa, de vreme ce clipa poetică este esenţialmente legată de timpul vertical, aşa cum o va preciza şi Bachelard. Astfel, el poate să afirme în concluzia de la Dialectique de la durée: “Poezia, astfel eliberată de înclinaţiile obişnuite, redevenea un model de viaţă şi de gândire ritmată. Ea era aşadar mijlocul cel mai capabil de a ritmanaliza viaţa spirituală, de a-i reda spiritului capacitatea de a stăpâni dialecticile duratei”.
L’intuition de l’instant punea deja în discuţie greşeala originară, păcatul lui Adam, păcatul cunoaşterii: şi anume, faptul că aceasta din urmă nu ar fi atemporală. Acest păcat, având legătură cu timpul, era, din fericire, răscumpărat de către clipă şi de către dialectică, în sensul bachelardian al termenului. Ştiinţa deja se dispensează, aşadar, de modelul duratei trăite, cel al unui timp orizontal care nu aduce decât eroare şi iluzie.
Însă, tocmai aprofundând tema erorii, va ajunge Bachelard la o psihanaliză a cunoaşterii obiective care va avea un impact decisiv asupra operei sale.