Monica Gheţ

 

 

“Orbul vremii”

 

 

Iluzia consolatoare

 

Ceea ce Francois Furet numeşte “iluzie”1 în abordarea comunismului din secolul XX se poate traduce parafrazînd expresia populară indicînd o disfuncţie a văzului, prin: “orbul vremii” – care suportă unele corecturi şi adaosuri faţă de “nobleţea” conotaţiilor iluziei. Fără să cădem în poncife, vom încerca să arătăm de ce “orbul vremii” nu se referă doar la incapacitatea opiniei publice occidentale de a recunoaşte totalitarismul regimurilor instalate în Europa răsăriteană, altminteri, timpuriu deconspirate în natura lor discreţionară şi expansionistă de către autori “incomozi”, spre exemplu: Panait Istrati, Arthur Koestler, George Orwell, de analizele postbelice ale Hannei Arendt şi Czeslw Milosz, etc., ci – ele, statele occidentale – au avut chiar interesul să ignore semnalele provenite de la minţi lucide, nefanatizate, iniţial chiar simpatizante ale marxismului aplicat în Soviete (de fapt, stalinism!). Şi mai ales, vom căuta să înţelegem pentru ce Romănia, împreună cu tot ce a produs valabil pe plan cultural, naţional şi european, a fost aproape neauzită ori făţiş marginalizată în palidele ei tendinţe de ieşire de sub “tutela” dirijismului sovietic. Ignorată şi marginalizată mai mult decît orice ţară din lagărul “socialist” în strădaniile de a se face remarcată drept ţară europeană, iar oamenii ei de cultură, cele cîteva voci de formaţie democratică, purtători ai valorilor moralei şi gîndirii europene, priviţi cu neîncredere.

Unde erau cîştigul, şi unde pierderile într-un asemenea context ? Ansamblul realităţii “din teritoriu” nu părea încurajator, dacă ţinem seama de destinul particular al Poloniei sau Cehoslovaciei din acea vreme. Ambele ţări invadate de Germania nazistă, s-au văzut înrobite “noii ideologii” aidoma României, care, totuşi, pactizase cu Hitler, mergînd alături de armata germană pînă în august 1944. În plus, aportul fostei Uniuni Sovietice (conduse de Stalin) fusese uriaş în ecuaţia victoriei Aliaţilor.

Într-un eseu publicat recent în revista “Dilema”2, profesorul Marc Lazar tratează natura “pasiunii franceze” pentru comunism, altminteri, cum prea bine se ştie, dar adeseori, se uită, o “doctrină” occidentală, nicidecum proprie statelor răsăritene, cantonate înaintea ultimului război mondial, în producţia agrară cu reminiscenţe feudale. Neputîndu-şi uita umilinţele suferite în cadrul războiului, dar şi rolul secundar de pe urma eliberării prin contribuţia substanţială a anglo-americanilor şi sovieticilor, în calitate ei de mare naţiune europeană, Franţa, un perpetuu model pentru Romănia, dezvoltă cinci “pasiuni” în opinia lui Marc Lazar: 1. pasiunea sovietică, 2. pasiunea franceză, 3. pasiunea totalitară, 4.pasiunea socialului, 5. pasiunea fericirii.

Or, cînd o ţară-putere mondială, apoi europeană se ambalează entuziast în propagarea ideologiei totalitare, suntem nevoiţi să privim înapoi către primii ani de după Revoluţia din 1789, timp al pasionantelor excese, străine de intenţionalitatea scrierilor lui Voltaire sau Rousseau. Fiindcă, ne mai spune Marc Lazar, pe urmele lui Fancois Furet sau ale lui Pierre Rosenvallon: “Revoluţia Franceză, dincolo de aspectul ei în mod evident democratic, a exprimat şi înclinaţia de a unifica întregul popor în jurul unei totalităţi, în jurul unei singure figuri, încarnînd puterea. Această disponibilitate a democraţiei franceze a hrănit comunismul.”3 Formulînd altfel, putem spune că francezii au mers pînă la capătul “ascuns” al textelor Iluminismului, iar intelectualitatea românească, bine intenţionată, s-a limitat la mimarea “elegantelor-fericite” expresii, din raţiuni pur stilistice, ignorînd “carnalitatea” explozivă a cuvintelor.

Realitatea ne dovedeşte că din varii motive, Partidul Comunist Francez “a fost cel mai pro-sovietic partid comunist european, începînd cu sfîrşitul anilor ’20 şi pînă la capăt 3După anii ‘34-’35 ai secolului trecut, atenţia PCF s-a diversificat asupra elementelor sensibile pentru istoria şi specificul naţional, încercînd o asociere reprezentativă a lui Voltaire cu “cîrnatul de Toulouse”, sau a lui Descartes cu “calvados ul” din Normandia. Astfel, în Franţa întîlnim încă dinaintea războiului amalgamul de naţionalism cu priorităţi sociale, sau de comunism cu puternică tentă naţională – prin urmare, o ideologie din capul locului contrazicînd principiile clasicei Internaţionale orientată transfrontalier. Iar această poziţie coincide riguros cu acapararea marxismului de către Sovietele aparent interesate de (re)aşezarea orînduirilor sociale, ţintind în fond, la dominaţia unui sistem al puterii proprii. Căci nu “clasa muncitoare” în ansamblul ei, “responsabilă şi conştientă” a produs “Octombrie Ruşu”, acolo unde nici nu exista modernitatea pusă în scenă de industrializare, ci îndemnurile la dezertarea dintr-un război epuizant, fără scop calculabil, au mobilizat o parte a soldaţilor la insurecţie sub chemarea lui Lenin. Şi va trebui să mai adăugăm că aidoma României sub Ceauşescu, Rusia Sovietică jongla conjunctural cu explicitul comunism şi implicitul naţionalism, cel din urmă, nicidecum oficial admis altor popoare-naţiuni.[1]

Ar mai fi de adăugat aici fascinaţia Franţei (modelul românesc al modernităţii) faţă de Rusia (plus Sovietele), cu vaste implicaţii azi, are o veche dublă origine. Trecînd peste interesul Caterinei a II-a pentru gînditorii francezi ai epocii, Diderot şi Voltaire, ale căror arhive au fost cumpărate de împărăteasă, de îndelungul lor ecou în clasa cultivată a Rusiei imperiale, un ecou sterp, pentru că niciodată litera acelor scrieri n-a fost pusă în aplicare socială, este vorba, printre altele, de întîmpinarea emigraţiei aristocrato-burgheziei din Rusia în deceniile doi şi trei ale secolului XX şi – cum arătam înainte – ,cele “cinci pasiuni” ale societăţii franceze aveau să fie satisfăcute (în mod special: pasiunea socială şi pasiunea fericirii individuale, susţinută de încă nepolitizatele “drepturi ale omului”) prin infuzia de vigoare intelectuală şi originalitate a creaţiei oferită de mari personalităţi ale exilului rusesc: Ivan Bunin, Vladimir Nabokov, Nina Berberova, Ahmatova, şi alţii. Nina Berberova îşi amintea că toţi emigranţii ruşi, fără excepţie şi-au propus să nu critice vreodată Franţa, ţara care i-a adăpostit prima, salvîndu-le astfel viaţa şi creţia. Se petrecea pe această cale un proces invers celui din secolul Luminilor. Nici “disidenţa” lui Troţki nu rămîne fără ecou magnetizant printre francezi ori în rîndurile exilului rusesc.

În al doilea rînd, se impunea recîştigarea “demnităţii” naţionale franceze prin supralicitarea rezistenţei antifasciste, într-adevăr, adeseori finanţate de agenturi sovietice. Dar, în Franţa martirizată de ocupaţia germană, cu o majoritate tăcută, cînd nu de-a dreptul colaboraţionistă, unica modalitate de recuperare a trecutei “grandori naţionale şi revoluţionare” rămăsese fapta eroică a minorităţii contestatare.

Iată, aşadar, dileme insolvabile ale deopotrivă emigraţiei ruseşti şi ale societăţii franceze: 1) salvarea în numele democraţiei a intelectualităţii şi aristocraţiei liberale, creată şi prin intermediul “patronajului” francez al secolului al XVIII-lea. 2) Recunoaşterea entuziastă, chiar lipsită de discernămînt a puterii staliniste, supravieţuind şi dirijînd “victorios” sacrificiul enorm al propriei populaţii împotriva nazismului.

Într-un asemenea “cleşte” conjuncturalo-temporal, “Iluzia nu <însoţeşte> istoria comunistă, ci îi este constitutivă (…) Are drept suport imaginaţia politică a omului modern, dar e supusă reajustărilor constante” scrie Francois Furet, el însuşi cîndva un “stalinsit de fier”. Această iluzie, spune tot el: “Îşi face din istorie hrana ei zilnică, astfel încît să integreze neîncetat orice nou element survenit înlăuntrul credinţei (…) fiindcă mîntuirea prin istorie, doar o infirmare radicală din partea istoriei putea s-o zdruncine, făcînd ca efortul de reajustare înscris în natura ei să-şi piardă raţiunea de a fi.”[2]

Iar momentul “infirmării radicale” a iluziei de către istorie a întîrziat să-şi facă apariţia în secolulXX tocmai din motivele/ dilemele expuse mai sus. Permanentul “model francez” la care se raportau exponenţii modernităţii româneşti, din 1848 şi pînă spre finele veacului totalitarismelor, era el însuşi în dificultate. Franţa s-a văzut “captivă” ideologic după 1944 între pragmatismul agresiv anglo-saxon, pe care îl abhoră, între coşmarul propriei ei demisii de la valorile ce-o singularizaseră în timpul ocupaţiei naziste, umilitoarea amintire a războiului şi “iluzia” paternităţii ei revoluţionare în evenimentele din Rusia, cele începute în 1917 şi mai cu seamă, entuziasmul pentru menţinerea stării “revoluţionare” stimulată şi dictată de intelectualii democraţi, după 1944. Astfel, Lenin, apoi Stalin sunt priviţi drept constructorii “pasiunii franceze” – pasiune imperială, în cele din urmă, dictatorii Estului preschimbîndu-se mai mult chiar decît Napoleon, cel finalmente învins, în adevăraţii “copii ai Revoluţiei Franceze”, “colonizatorii (în aparenţă) valorilor sociale propagate de aceasta.

Iată, aşadar, în mare, factorii constitutivi ai “orbului vremii” care au împiedicat corecta receptare nu numai a avertismentelor lansate de Istrati, Koestler, Orwell, ci totala minimalizare a mişcărilor de revoltă socială din RDG şi Polonia (1956), ignorarea realităţilor din 1956 din Ungaria care au dus la Revoluţia din octombrie, a mesajului operei lui Pasternak (apreciat de anglo-americani!), grava desconsiderare a ocupării Cehoslovaciei în 1968. Optica s-a modificat greoi abia după zdrobitoarele dovezi oferite pe scena literaturii de Soljeniţîn, continuate de Andre Amalrik, Vladimir Bulowski, Zenoviev, iar din lumea ştiinţifică de Zaharov. Întrebările, la început timide s-au făcut auzite în viaţa culturii pariziene prin 1970, cînd lui Soljeniâîn avea să i se decerneze Premiul Nobel, la care n-a putut participa. În mod catregoric, apoi, fraternizarea cu iluzia marelui experiment social din Răsărit a încetat în anii ’80, odată cu revolta sindicatelor poloneze, a consecinţelor sale, printre care numirea pe scaunul pontifical al lui Ioan Paul al II-lea. În fine, un rol de seamă l-a jucat gruparea oamenilor de cultură din Praga aliniată Cartei ’77, cu care din partea română s-a solidarizat doar Paul Goma, deja tradus în Occident, şi necunoscutul (pe atunci, în exterior) Ion Negoiţescu.

 

Iluzii şi fobii româneşti

 

Întîrzierea receptării semnalelor de alarmă privitoare la drama culturii române, reflectate după război în opera şi acţiunea artiştilor şi a oamenilor de cultură nutrind convingeri democratice, se justifică prin sciziunea societăţii româneşti, prezentă încă din vremea întemeierii statului naţional. Vom încerca aici să conturăm o schiţă a contextului istorico-ideologic a “rupturilor” din interiorul societăţii, ce-şi propune o mai corectă înţelegere a categoriei pe care o subscriem conceptului “minoritate blestemată” – ce va fi dezvoltat îtr-un capitol ulterior.

Ne bizium la început pe observaţiile unui studiu american coordonat de Ivo Banac şi Katherine Verdery[3], unde istoricul Keith Hitchins identifică obsesii (ori iluzii) şi fobii, printre care “pasiunea iraţionalului” de extracţie răsăriteană, ca urmare a proastei gestionări a ţării reunificate după 1918, fiindcă, deşi România luptase în rîndurile puterilor vestice ce-au contribuit la reîntregirea ţării, “The war was partly responsible, for its cruelty and destructiveness had discredited reason and undermined the prestige of Western civilization.” “These ideas, continuă Keith Hitschins, came from Asia, especially India, but from Europe, too. Alongside Buddhism and Yoga, Christian and mythical philosophy as exposed by Fathers of the Church, Kierkegaard, and Berdyaev, exercised a profound influence on Romanian thought.”[4] La care se adaugă, admiraţia/ revenirea la satul românesc (Blaga: “veşnicia s-a născut la sat”). Aşadar, se produce în interbelic o analogie dintre “sensibilitatea religioasă” (ortodoxă) şi “structura mentală” a acestei lumi. Aşa s-a ajuns la circulaţia şi popularitatea ideilor lui Nichifor Crainic, pentru care aspectele civilizaţiei moderne occidentale erau incompatibile cu caracterul naţional deoarece “geniul naţional” se supra-punea automat ortodoxiei, era deci sinonim ortodoxiei. Astfel, românul autentic şi ideal nu se putea identifica decît cu satul românesc, oraşul fiind perceput ca loc al alienării tradiţiei. “Nobleţea rustică”, eminamente “contemplativă” se opunea după Crainic eticii capitaliste, “spiritului burghez” al Occidentului, profund materialist. Idei difuzate cu mult succes în epocă de Nae Ionescu.

Studiul american pe care îl invocam aici spre argumentare are şi o contribuţie a lui Marian Papahagi[5] care vorbeşte despre “raţionalismul-spiritualist” prezent în revista Semănătorul pînă la Gândirea (condusă “ideologic” de Crainic şi Blaga, deşi între ei nu erau în deplin acord), şi “noua generaţie” de la Cuvântul, Curentul, Vremea avîndu-i corifei pe Mircea Eliade, Petre Comarnescu, Emil Cioran, Mircea Vulcănescu şi Constantin Noica. Practic era implicată întreaga Generaţie ‘27- subiectul studiilor actuale semnate de Matei Călinescu şi Marta Petreu.

O altă direcţie în gîndirea epocii o reprezintă, scrie Marian Papahagi, “metafizica umanistă” a lui Vasile Pârvan şi sincronismul lui Eugen Lovinescu împreună cu post-maiorescienii reprezentaţi de Şerban Cioculescu, Pompiliu Constantinescu şi Vladimir Streinu, cu toţii grupaţi la un moment dat în jurul Sburătorului şi Kalende (cea din urmă, interzisă de dictatura antonesciană)

În fine o a treia direcţie se impune prin ascendenţa gîndirii socialiste, opusă “liberalismului” şi ţărănismului, reprezentată de “raţionalismul sociologic”, de idealişti şi populişti grupaţi în jurul revistei Viaţa românească, cărora li se adaugă “psihologismul anilor ’30” şi “sinteza estetizantă” a lui G. Călinescu. În acest trend îi vom aminti pe Ibrăileanu, Mihai Ralea şi G.Călinescu. Ei constituie “puntea” între “România ţărănească” şi adepţii raţionalismului ori intelectualismului”

Toate aceste tendinţe/ direcţii au fost brutal curmate la scurt timp după instalarea noului regim comunist, dar semne ale prigoanei intelectualilor de orientară opusă ocupantului răsăritean s-au făcut publice încă în toamna anului 1944.[6] Important mîne faptul că, exceptînd “legiferarea ideologică” a Gărzii de Fier de către Nae Ionescu, Mircea Eliade, Emil Cioran, Constantin Noica printr-un număr de articole, restul orientărilor n-au avut răgazul consolidării nici măcar în rîndurile intelectualităţii, pentru a nu mai vorbi de totala lor absenţă din receptarea publicului larg. Scrierile lor se adresau celor nutrind convingeri apropiate sau identice, relaţie nu foarte diferită de raportul contemporan dintre “confidenţialitatea” presei democratice ori strict culturale faţă de presa dedicată invectivelor publice sau aprecierilor discreţionare.

 

“Orbul vremii” stare proprie spaţiului “vechii Europe” în tratarea totalitarismului comunist – cu referire precisă la Franţa – repetăm, modelul predilect al modernităţii româneşti – s-a perpetuat în “orbul naţional” întreţinut de confuzia sensibilităţilor şi a fracţiunilor “ideologice” disjuncte, cu rădăcini în secolul al XIX-lea. Fapt ce nu putea rămîne fără grele urmări în deceniile comunismului, unde cultura a rămas o dată în plus captivă acestor “clişee mentale”, slăbind din start dinamismul artistic novator, în aceeaşi măsură în care dorise să-i suprime tradiţia. Opreliştile s-au adeverit, însă, nu doar exterioare ci şi de natură interioară, intelectualitatea, artiştii, foarte mulţi dintre ei, neînţelegînd pînă spre anii ’60 ce se vroia în acest “laborator” al totalitarismului, cît să ajusteze realitatea principiilor proprii, cît directivelor ideologice, ori dacă li s-ar fi îngăduit să-şi adapteze ei înşişi ideile limitelor extreme ale realităţii timpului. Confuzia opiniilor, dizbinarea atitudinilor ivite din nepricepere sau din abilă manipulare au lăsat sechele după 1989, moment prielnic restructurării ierarhiilor valorice. Dar, arareori s-a cutezat “desfolierea” conceptuală a termenului “valoare”. Pentru tineretul educat de azi, nădejdile şi aspiraţiile culturii româneşti interbelice, sau a primelor generaţii postbelice au “valoarea” unei ficţiuni istorico-cinematografice. Unitatea de măsură s-a schimbat. Pentru a nu greşi, e necesară o “călătorie în timp” spre mentalul prizonier al creatorilor, abia ieşind la lumina – cam roşie, într-adevăr – a unei noi speranţe, după mulţi ani de dictatură autohtonă. Cei de care ne ocupăm aici nu sunt numeroşi, ci un eşantion semnificativ pentru eforturile de democratizare şi occidentalizare ale ţării.

Note

---