Carmen Andraş

 

 

OLIVIA MANNING ŞI BUCUREŞTIUL INTERBELIC

Auto-cenzură ideologică şi/sau afectivă

 

 

 

Abstract: Critics have mainly stressed the self-referential character of Olivia Manning’s fictional representations about the Balkans (or what she was understanding as “the Balkans”), Bucharest included. Her personal frustrations were meant to justify the negativity of her attitudes towards the Romanians and their country. In my opinion, the ideological, conscious and intentional dimension of her Balkan images is more powerful than the emotional one, so that her feelings about Bucharest and its inhabitants are visibly censored by what she considers as politically correct for representative of a great imperial power. Olivia Manning’s way of imagining the capital city of inter-war Romania is adjusted to the imagery built by her British predecessors who visited Romania. Most of them are deliberate images, where any sign of sensitivity, spontaneity or enthusiasm is censored by dominant pragmatic purposes.

 Keywords: Interwar Romania, Bucharest, Olivia Manning; self-censorship

 

 

   „Mergând acum pe Calea Victoriei, lungă şi pustie, Olivia Manning, alias Harriet Pringle, femeia britanică transplantată în Bucureştiul anului 1939, avea impresia că simţea mirosul acelor zone muntoase îndepărtate, adus de vânt; parfumul pădurilor de brad unde lupii şi urşii, alungaţi de foame, bântuiau satele la lumina zăpezii. Şi vântul era mai aspru decât îşi putea ea imagina. Tremura şi avea un sentiment de singurătate totală, în această ţară străină şi necunoscută (subl. n.)“[i].

   Cele mai multe interpretări ale Trilogiei Balcanice, a cărei autoare este Olivia Manning, tind să psihanalizeze astfel de reprezentări despre România interbelică, percepută de ea ca spaţiu al diferenţei absolute, ostilă şi incomprehensibilă şi sfârşind prin a o culpabiliza atât pentru eşecurile vieţii familiale[ii], în special aventurile amoroase ale soţului la Bucureşti cât şi pentru frustrările cauzate de formaţia sa conservatoare rigidă ori de constituţia sa fizică neatrăgătoare. Inadaptabilă, ostilă şi intolerantă, Olivia Manning ar fi proiectat asupra României imaginea propriilor temeri. Ar fi avut suficiente motive pentru a determina închiderea temătoare în sine şi predispoziţiile introspective. Iată de ce, realitatea protectoare pe care autoarea – personaj şi-o construise în jurul său s-ar fi simţit asaltată şi pusă în primejdie de realitatea, ce-i drept, adesea brutală, a societăţii bucureştene a anilor 1939-1940, experienţă ce coincide cu decepţia unei căsătorii la fel de instabilă şi nesigură ca societatea românească în mijlocul căreia va fi nevoită să trăiască. Olivia Manning însăşi atrage atenţia asupra caracterului ficţional al operei sale, construită pe un fundament autobiografic: „Subiectul meu este pur şi simplu viaţa aşa cum am trăit-o şi sunt cea mai fericită când scriu despre lucruri pe care le-am cunoscut“, mărturisea într-un interviu[iii]. Această notă introspectivă, autobiografică, despre care Olivia Manning a intenţionat să-şi convingă cititorii şi criticii, îndepărtează atenţia de la implicaţiile politice ale reprezentărilor sale despre România şi români, dimensiunea conştientă intenţională ale acestora fiind însă în opinia mea, dominantă. Este o afirmaţie care se bazează şi pe experienţa pe care mi-a oferit-o studiul imaginilor britanice cu privire la români, construite pe parcursul a trei secole, imagini deliberate în care inocenţa, sensibilitatea, spontaneitatea şi plăcerea descoperirii alterităţii sunt subordonate intenţiilor pragmatice, sunt adecvate unei ideologii dominante şi sunt conforme unor strategii suficient de transparente. Acesta ar fi motivul suspiciunii mele în ceea ce priveşte ingenuitatea Oliviei Manning şi caracterul pur autoreferenţial al prozei sale. Cred că întâmplarea nu-şi găseşte decât accidental locul în reprezentările sale atât de contrare României, iar stereotipurile şi clişeele (preluate de fapt din sfera discursurilor orientaliste şi balcaniste apusene) nu ies la iveală involuntar din straturile adânci ale subconştientului, ci sunt invocate pentru a justifica atitudinea de adversitate şi dispreţ faţă de cei care vor rămâne mereu străini.

   Nu se putea ca o intelectuală inteligentă şi rafinată precum Olivia Manning să nu-şi dea seama de implicaţiile politice ale romanelor sale, lucru pe care îl comentează istoricul Neagu Djuvara: „Circumstanţă agravantă, Manning scrie în anii 1960, când ţara geme sub cea mai cruntă teroare comunistă. Ea acreditează deci, implicit, în Apus, ideea că date fiind moravurile şi ticăloşia din trecut, ţara-şi merită soarta prezentă. Iar azi, pentru cititorul din ţară prea tânăr pentru a fi trăit epoca, sau care a fost până azi ferit de adevăr dintr-un motiv sau altul, dintr-o dată exterminarea în închisori şi la canal, înjosirea şi domesticirea , apoi îndemnarea la emigrare a aproape întregii clase burgheze încropite în ultimii o sută de ani – fără a mai vorbi de firavele rămăşiţe ale vechii boierimi – toate aceste trăiri trecute sunt uitate, devin inexistente sau vezi Doamne !, ne-esenţiale, deoarece toţi acei români din trecut erau la fel de mizerabili ca noi astăzi. Acei ce sunt azi principalii vinovaţi de mizeria din ţară şi de starea de dezordine şi murdărie a Bucureştilor vor fi încântaţi, radioşi: – «Vedeţi ? Ce ne învinuiţi pe noi de incapacitate, de corupţie, de laşitate, şi mai ştiu eu ce ? Aşa arăta ţara şi înainte » …“[iv].

   Nu voi merge atât de departe până la a o culpabiliza pe Olivia Manning pentru marginalizarea României de către Europa Apuseană şi pentru indolenţa actuală a clasei politice, şi nici până la a-i victimiza pe români, ca fiind jertfiţi pe altarul istoriei de către forţe mai presus de ei înşişi. Şi totuşi, asemenea naraţiuni de largă circulaţie au posibilitatea, prin scenariile construite sau inventate de autori cu mare succes comercial, de a oferi suportul justificator al unei anumite atitudini politice, atât pentru imaginaţia populară, publică cât şi pentru deciziile luate în sfera politicii internaţionale.

   Care este istoria acestei trilogii situate în spaţiul balcanic? Olivia Manning, alias Harriet Pringle, l-a întâlnit în vara anului 1939 pe cel care avea să devină în curând soţul ei, Reginald Donald (Reggie) Smith, respectiv Guy Pringle în roman. După un episod romantic furtunos, s-au căsătorit în luna august şi au plecat imediat la Bucureşti, unde el fusese numit de către British Council ca profesor de limba engleză la Universitate. Au sosit în România o dată cu izbucnirea celui de al doilea război mondial şi au rămas acolo până când, la 30 septembrie 1940, guvernul român a dispus plecarea din ţară a tuturor cetăţenilor britanici. Destinaţia familiei Smith, alias Pringle, va fi Grecia. Cele treisprezece luni petrecute la Bucureşti, puse de către autoare mai ales sub semnul aventurii amoroase a soţului ei cu voluptoasa româncă Sophie Oreşanu, urmează de fapt cursul unor evenimente istorice dramatice care au sfâşiat societatea română şi pe care Olivia Manning fie le observă din lumea sigură a balconului sau a ferestrei sale care dădea spre Calea Victoriei, fie prin comentariile prietenilor adunaţi în „Barul englezesc“ de la Athéné Palace, printre care, Hugh Seton Watson, alias David Boyd şi fiul istoricului Robert Seton Watson. Toate aceste evenimente structurează Trilogia Balcanică, publicată între 1960-1965 şi ale cărei prime două volume (Marea şansă şi Oraşul decăzut) se petrec în decor bucureştean. Împreună cu Trilogia Levantină, întreaga epopee este cunoscută sub numele de Şansele războiului, un best-seller care a cunoscut numeroase reeditări (ediţii luxoase de fapt) şi a fost ecranizată de BBC în 1987, ca serial de televiziune, difuzat apoi şi în Statele Unite.

Faptul că naraţiunea Oliviei Manning este puternic ancorată în realitatea istorică a Sud-Estului european şi nu atât în drama sa interioară, îl dovedeşte şi organizarea pe capitole a trilogiei. Fiecare volum constă din patru părţi, denumite în funcţie de evenimentele importante ale istoriei acestui spaţiu. „Asasinul“, de exemplu, se referă la uciderea Prim-ministrului Armand Călinescu, în septembrie 1939. „Căderea Troiei“, deşi pare că se concentrează asupra punerii în scenă de către Guy Pringle a piesei Troilus and Cressida, face trimiteri directe la căderea Parisului, care coincide cu ziua spectacolului. „Cutremurul“ are ca fundal Dictatul de la Viena, iar „Căpitanul“, întărirea aripei de extremă dreaptă a Gărzii de Fier şi reabilitarea, în 1940, a părintelui său spiritual, Corneliu Zelea Codreanu, ucis în 1938. Crizele sufleteşti ale personajului Harriet Pringle, coincid astfel cu cele mai semnificative momente dramatice ale României anilor 1939-1940: asasinarea şi înmormântarea lui Armand Călinescu, pedepsirea exemplară a criminalilor, prăbuşirea Poloniei, căderea Franţei, ultimatumul sovietic de cedare a Basarabiei şi a Bucovinei de Nord, alăturarea României la Axa Roma-Berlin-Tokio, Dictatul de la Viena, abdicarea lui Carol, constituirea guvernului Antonescu-Horia Sima şi proclamarea statului naţional legionar, fapte ce au condus la părăsirea Bucureştiului de către membrii comunităţii britanice.

Momentele esenţiale ale istoriei României în perioada 1939-1940 transpar astfel din titlurile simbolice ale capitolelor, din observaţiile fulgurante ale prietenilor sau din descrierea lapidară a scenelor de stradă. Toate acestea sunt pentru Olivia Manning un motiv în plus de a-şi teme propria siguranţă şi de a acuza societatea română percepută ca incapabilă de a-şi făuri istoria, o societate etichetată ca balcanică şi investită cu conotaţiile negative ale termenului. Mai interesantă decât datele autobiografice şi cele istorice ale reprezentării societăţii româneşti în romanele Oliviei Manning, cred că este maniera în care acestea sunt adecvate discursului general apusean privind Răsăritul sau Sud-Estul european. Spaţiu de interferenţă culturală, perceput însă ca loc al ciocnirii celor mai bizare influenţe, România, ca întreg Sud-Estul Europei, a devenit obiect al discursului balcanist, calchiat pe cel orientalist.

Definit de Edward Said, orientalismul „reprezintă un stil de gândire bazat pe distincţia ontologică şi epistemologică între «Orient» şi (de cele mai multe ori) «Occident». Astfel, un mare număr de scriitori, printre care poeţi, romancieri, filosofi, analişti politici, economişti, administratori imperiali, au acceptat distincţia de bază dintre Est şi Vest ca un punct de pornire pentru teorii elaborate, scrieri epice, romane, descrieri sociale, consideraţii politice privind Orientul, popoarele sale, obiceiurile, «spiritul», destinul său şi aşa mai departe“[v].

Cine este atunci orientalul? El nu poate fi nimic altceva din perspectiva apuseanului, aşa cum argumentează Edward Said, decât obiectul pasiv, inert al reprezentărilor occidentale despre Orient. El este surogatul, „un ego subteran“ al subiectului cunoscător apusean, raţional şi superior. Bărbatul este descris ca feminin, lipsit de voinţă şi putere, totuşi ciudat de periculos prin viclenia lui. Femeia este în acelaşi timp dornică să fie dominată şi, totuşi, dominantă prin atracţia vinovată pe care o exercită asupra bărbatului apusean. Ea este exotică, voluptoasă, misterioasă, însăşi imaginea orientală dominantă. În acest sens, orientalul devine imaginea esenţializată şi generalizată, un stereotip care tinde să depăşească frontierele culturale şi naţionale ale Orientului. Relaţia foucauldiană cunoaştere-putere este omniprezentă în critica lui Said. Cunoaşterea şi posedarea Orientului se suprapun: Orientul a devenit obiectul studiat, văzut, observat, iar subiectul este observatorul apusean. Orientul este pasiv, Apusul, agresiv. Orientalismul esenţializează astfel o imagine a orientalului prototipic-inferior din punct de vedere biologic, înapoiat din cel cultural, mereu egal cu sine – pentru a-l descrie în termeni dominatori şi sexuali. Orientul feminin aşteaptă pasiv dominaţia Apusului raţional, viril, activ[vi].

Nu puţine lucrări de istoriografie balcanică se raportează direct la critica orientalistă a lui Edward Said, recunoscând utilitatea ei potenţială în studiul Europei Sud-Estice. Istoria conceptului Balcani (cu derivatele sale „balcanic“, „balcanism“, „balcanizare“), care nu mai face trimitere expresă la spaţiul geografic propriu-zis, a dezvoltat în Apus legături subtile cu aşa-zisul „tribalism“ şi „spirit războinic“ al societăţii balcanice, legături pe care le analizează istorici precum Maria Todorova[vii]. La fel ca în retorica orientalistă analizată de Said şi în cea balcanistă vizată de Maria Todorova, spaţiul balcanic pendulează între imaginar şi real, între statutul de construcţie mentală şi cel de spaţiu cu existenţă spaţio-temporală concretă. În schimb, dacă orientalismul este metafora feminităţii şi senzualităţii interzise, „ca disimulare a unei teorii a ascetismului“[viii],sintetizând „opţiunea dorită şi oferită, opusă lumii profane şi prozaice a Vestului“[ix], balcanismul este „masculin“, „primitiv“, „crud“ şi „grosolan“. De asemenea, spre deosebire de orientalism, balcanismul este un concept tranzitoriu, are un conţinut oximoronic, hibrid, pe cât de european, pe atât de non-european, evocând  etichete de tipul „semidezvoltat“, „semicolonial“, „semicivilizat“, „semioriental“. Dacă reacţia faţă de discursul orientalist se traduce în studiile post-coloniale, cea faţă de discursul balcanist nu vizează imperialismul convenţional, ci un imperialism al cunoaşterii şi reprezentării, o colonizare literară, metaforică sau imaginativă care a exploatat resursele Balcanilor pentru a-şi alimenta industriile literare şi de divertisment. Imperialismul imaginaţiei, de care dă dovadă şi Olivia Manning, se traduce astfel în „balcanizarea“ întregului spaţiu Sud-Est european, ceea ce înseamnă atribuirea acestui spaţiu cu conotaţiile negative ale conceptului „balcanic“. Spaţiu de frontieră, România va fi ţinta unui discurs britanic hibrid, care va combina elemente ale orientalismului, exotismului, balcanismului în funcţie de nevoile demonstraţiei. La Olivia Manning, stigmatizantele semne ale identităţii orientalo-balcanice a românilor sunt în acelaşi timp semnale ale pericolelor de tot felul şi ale insecurităţii. Asociată cu orientalitatea, societatea bucureşteană va fi pentru ea la fel de înşelătoare, superficială şi vulgară ca femeia orientală, tot atât de iraţională, indolentă şi trândavă, dar mai ales tot atât de imorală, singura preocupare fiind de a atrage în mrejele ei Apusul, fie doar şi prin reprezentanţii acestuia.

„Convenţiile în România, declamă sentenţios Inchape, responsabilul cu propaganda britanică în Balcani, cer această aparentă necunoaştere a situaţiei. Moralitatea aici nu se bazează pe a nu face, ci pe a nu recunoaşte ce se face“, extinzând apoi observaţiile legate de „abilitatea“, „falsa inocenţă“ şi „viclenia“ tinerelor bucureştene asupra întregii societăţi româneşti: „Totul e foarte oriental“[x].

Aflat în aceeaşi perioadă în România, R. H. Bruce Lockhart încerca să corecteze un clişeu instalat în imaginaţia britanică despre aşa zisa societate orientală efeminată a Bucureştiului: „Cred că majoritatea englezilor greşesc atunci când îi confundă pe români cu lumea mondenă a Bucureştiului. La suprafaţă, societatea bucureşteană este într-un mod plăcut nepăsătoare, uşor frivolă şi decăzută. Însă generalizările sunt periculoase şi poţi să asociezi fiecare reprezentant frivol al societăţii române cu unul sobru.

Tactul şi grija la ce îţi iese pe gură sunt esenţiale la Bucureşti. Românii sunt foarte sensibili. Le repugnă să fie stigmatizaţi ca balcanici. Ei îşi privesc ţara ca bastion răsăritean al civilizaţiei apusene şi, în multe privinţe nu exagerează“[xi]. Sunt afirmaţiile unui concetăţean de-al său, pe care Olivia Manning nu le-a luat în considerare, desăvârşindu-şi opera de balcanizare a României. Tot ceea ce se lega în imaginaţia sa de instabilitate, agresivitate, război, barbarie, cruzime etc. vor fi semnale ale balcanităţii, valorizate însă uneori pozitiv, ca simboluri ale unei virilităţi active, raţionale, stăpână pe propriul destin şi pe al celorlalţi pe care trebuie să-i conducă. Iată de pildă portretul lui Horia Sima, unul din puţinele personaje româneşti care îi trezeşte simpatie:

„Înainte ca cineva să înţeleagă ce se întâmplă, un Mercedes trase pe peron şi un personaj destul de ciudat, mic şi slab, îşi face apariţia.

Cei din cordonul de pază îşi ridicară ţepeni mâinile într-un salut fascist, aspru şi neromânesc, iar nou-venitul le răspunse menţinându-şi poziţia teatrală, ca într-un vodevil balcanic, cu capul lăsat pe spate, şi toată lumea îi văzu faţa palidă, trasă şi părul negru şi lins.

Guy şopti:

– Cred că e Horia Sima.

Oricine ar fi fost, era evident un intelectual şi un fanatic, unul total diferit de bărbaţii orientali, leneşi şi comozi, ce puteau fi văzuţi plimbându-se pe Calea Victoriei“[xii].

   Societatea bucureşteană a anilor 1939-1940 este percepută de Olivia Manning ca „o lume în descompunere“[xiii], instabilă şi nesigură. Dacă pentru alţi observatori britanici contemporani cu ea, Bucureştiul era „Parisul Balcanilor“, un oraş civilizat şi sofisticat, locul unei misterioase împletiri a influenţelor care nu îi sperie, ci îi încântă, Bucureştiul Oliviei Manning este reprezentat în lumina rece a decepţiilor personale şi a iminenţei războiului. Este un oraş european aristocratic, de modă veche, pe cale de dispariţie, dar, în acelaşi timp, un oraş balcanic ostil, instabil ori un oraş oriental, înşelător şi străin de orice îi era familiar. Dacă şi pentru alţi călători britanici ai acelor ani, precum Patrick Leigh Fermor şi Sacherverell Sitwell, România apare ca un tărâm îndepărtat, situat într-un alt timp şi spaţiu, la Olivia Manning nu este o trăire romantică a exoticului, ci este asociată cu frica şi ostilitatea în faţa necunoscutului şi a tranzitoriului. Ea descrie lumea trecută, aristocratică cosmopolită, aşa cum o întâlneşte pe Calea Victoriei sau în cafenelele luxoase. Ca reprezentant al acestei lumi „fanariote apuse“, Olivia Manning inventează, de pildă, un personaj caricatural, un aşa-zis prinţ Hadjimoscos, pe care Neagu Djuvara îl identifică cu un descendent al „unei familii boiereşti române, coborâtoare din marele vistier Ioan Hagi-Moscu de la sfârşitul epocii fanariote, unul dintre primii mari capitalişti ai ţării noastre“[xiv]. Chiar dacă era „distinsul istoric şi genealogist Emanoil Hagi-Moscu“, se pare că Olivia Manning l-a antipatizat suficient de mult pentru a crea un personaj odios, afemeiat, în căutare de mâncare şi distracţii. Nici noua burghezie care ia locul acestei aristocraţii în declin, nu i se pare Oliviei Manning mai autentică, ci pseudo-europeană, o copie nereuşită a modelelor apusene: „Harriet putea să observe acum noua burghezie foarte mândră de a-şi fi depăşit, nu demult, originea ţărănească. Spre deosebire de înaintaşii lor ţărani, îmbrăcaţi în culori foarte strălucitoare, bărbaţii purtau haine cenuşii, iar femeile – negre ca la Paris, cu perle, diamante şi blănuri de vulpe argintie, dacă îşi puteau permite“[xv].

   Dar îi repugnă mai mult decât orice pe străzile Bucureştiului, mulţimea ofensivă de cerşetori, mulţi dintre ei ţărani dislocaţi din mediul lor de viaţă, „cerşetori neprofesionişti“ cum remarcă ea. Fără nici o urmă de compasiune sau înţelegere, Olivia Manning, alias Harriet Pringle, îi stigmatizează pentru sărăcia, foamea şi bolile care îi agresau simţurile.

   Olivia Manning iubea Bucureştiul, dar fără locuitori, de parcă oraşul nu ar fi fost opera lor. Într-adevăr, ea a realizat descrieri admirabile: străzile scăldate în lumină şi culoare, interioarele aristocratice cu nota lor de sobrietate şi bun gust, cafenele luxoase, vitrinele strălucitoare etalând cele mai moderne obiecte de modă sau cele mai rafinate delicatese, parcurile cu aranjamentele florale într-un decor teatral, Cişmigiul cu chioşcurile pitoreşti şi cu grupurile de ţărani adăpostindu-se acolo, odihnindu-se pe iarbă ori încercând mici afaceri comerciale. Totul o încântă până când simte prezenţa prea vie a acestora din urmă în apropierea ei. Atunci se gândi: „partea proastă a prejudecăţilor este aceea că sunt, de obicei, întemeiate … “[xvi]. Şi doar prejudecăţile legate de români au fost cultivate de Olivia Manning, căci numai aşa ar fi putut construi această imagine unilaterală, mereu egală cu sine a societăţii bucureştene, unde ţăranii simbolizau o societate destrămată şi nu continuitatea tradiţiei rurale: „Înainte de a pleca din Anglia, citise cărţi scrise de cei ce călătoriseră în România, care-i creaseră imaginea unor ţărani veseli, cu inimi deschise, fericiţi şi sănătoşi, ospitalieri şi cu foarte mult simţ muzical. Într-adevăr, erau înnebuniţi după muzică. Era singura lor eliberare şi se îmbătau cu ea. În rest, nimic nu se mai potrivea. Ţăranii mureau de foame în oraşul ăsta, figuri speriate însemnate de pelagră, rătăcind în căutare de lucru sau încercând uneori, călcându-şi pe inimă, să cerşească.

   Situaţia ar fi fost mai suportabilă pentru ea, dacă ar fi putut, ca Guy, să-i privească nu numai ca pe nişte victime, ci ca victime nevinovate. Adevărul era că împărtăşea tot mai mult sila doamnei Drucker faţă de ţărani, cu cât afla mai multe despre ei; doar că nu-i numea animale. Îşi tratau nevestele ca animalele; cu brutalitatea unor sălbatici“[xvii]. Olivia Manning nu trebuia să meargă prea departe pentru a colecţiona prejudecăţi; le găsea în societatea pe care o frecventa, ca de pildă la familia Drucker, comercianţi evrei ce îşi vedeau viaţa în România năruindu-se şi, mai ales, afacerile.

   Decorul bucureştean care o încântă pe scriitoarea britanică poartă toate atributele europenităţii, atâta timp cât oamenii nu-i poluează atmosfera, imaginată, regizată, de ea ca o punere în scenă. Iar printre recuzitele cele mai sofisticate Olivia Manning priveşte cu nesaţ, de parcă s-ar fi etalat în faţa ei bogăţia plăcerilor interzise, voluptoasele aranjamente culinare la restaurante selecte sau la seratele strălucitoare ale unor nobile gazde, lipsite, de altfel, de orice venit.

   La serata dată de prinţesa Teodorescu, de pildă, a cărei chirie la hotel i-o plătea un oarecare baron Steinfeld, autoarea descrie prin privirea hămesită a prinţului Jakimov (întruchipare a jurnalistului Derek Patmore), „un şir de curcani fripţi, cu piepturile deja tăiate în felii, două bucăţi de jambon gătit cu zahăr ars şi ananas, raci, somon, diferite preparate în aspic, fructe zaharisite, budinci sofisticate, ciorchini de struguri de seră, ananas şi zmeură de toamnă, toate aşezate pe platouri de argint şi decorate cu orhidee albe“[xviii]. Cât despre oameni, Harriet Pringle se întreabă ea însăşi „dacă va ajunge vreodată să-i placă“[xix].

Astfel, după imaginile culinare de un extraordinar rafinamentul ornamental şi de o bogăţie luxuriantă, inspirate de ofertele grădinii restaurant “La Pavel“, urmează primele ei întâlniri cu femeile Bucureştiului, voluptoasa şi insinuanta Sophie, rivala ei „orientală“ sau femeia sălbatică, agresivă, precum cântăreaţa de muzică lăutărească, Florica, pe care Ernest Latham Jr. o identifică cu Maria Tănase: „Cântând acolo, printre grăsanele din public, părea un pisoi sălbatic, mort de foame, scuipând înspre pisicile mari, hrănite cu smântână. Muzica se stingea şi vocea ei coborâse într-un fel de mârâit. Se ridică, răsucindu-şi capul, parcă de mânie, strângându-şi pumnii şi lovindu-şi fustele, şi încheie cu un alt strigăt ascuţit, pătrunzător, de stihie, susţinut pe deasupra ropotului teribil al aplauzelor“[xx]. Cam atât înţelegea Olivia Manning din România, căci, în rest, „Ah, e o poveste mai complicată. Ştii cum sunt ţările balcanice !“ aşa cum o prevenea un prieten britanic.

    Iar din această colecţie de stereotipuri împrumutate din discursurile orientaliste şi balcaniste, nu putea să lipsească nici cel al pericolului „imperialismului invers“ ce ameninţa Apusul. Şi când te gândeşti că ideea i-a fost inspirată de grămezile uriaşe de pepeni galbeni ce-i asaltau parcă simţurile: „Dezgustată de acestă risipă, se simţi cuprinsă de o plăsmuire stranie – adunaţi acolo într-o masă strălucitoare de galben şi auriu, pepenii nu erau cu adevărat inerţi, ci ascundeau germenii unei viclenii care, scăpată de sub control, ar fi putut cuceri lumea într-o zi“[xxi].

   Câtă ficţiune şi câtă realitate există în societatea bucureşteană reprezentată de Olivia Manning, câtă corectitudine politică şi câtă autoreflexivitate constituie reprezentările sale despre români, este o problemă asupra căreia nici personalităţi istorice sau diplomatice engleze nu reuşesc să cadă de acord, experienţele lor româneşti fiind total diferite. Astfel, profesorul Dennis Deletant care, în calitate de consultant BBC pentru serial, îl contrazicea pe Horia Georgescu (pentru care trilogia era „un travesti al ţării mele şi al oamenilor ei, peste care ea şi-a vărsat propriul venin“ şi care era revoltat în special din cauza obsedantelor imagini degradante ale cetelor de cerşetori), răspunde: „Totuşi, aceste experienţe ale personajelor principale din cartea Oliviei Manning nu erau diferite de ceea ce am trăit eu însumi în Bucureşti prin anii ’60 şi de ceea ce povesteau şi alţi britanici rezidenţi în Bucureşti prin anii ‘30“[xxii]. În schimb, Ivor Porter, care cunoscuse direct Bucureştiul anilor ’30, şi-a format o părere total contrară: „Dacă nu eşti român, poate că toate acestea nu au nici o importanţă: strălucitoarele ei povestioare satirice scuză mijloacele. Puterea ei de observaţie selectivă se exercită probabil mai puţin faţă de România şi mai mult faţă de Reggie Smith, care, reîntors la Bucureşti însurat cu ea, a continuat să doarmă prin alte paturi ca şi cum nu s-ar fi schimbat nimic. Antipatia ei faţă de România reflectă vulnerabilitatea ei şi resentimentele sale. … Reacţia mea faţă de Bucureşti era cu totul diferită. … În ce mă priveşte, simţeam plutind în aer o exuberanţă şi o bine venită lipsă de inhibiţie“[xxiii], mărturisea Ivor Porter, cel care avea să revină aici în 1943, ca membru în operaţiunea „Autonomous“, pentru a-şi aduce firava contribuţie la răsturnarea regimului antonescian şi instaurarea unui guvern de orientare pro-Aliată. Diplomatul britanic o cunoscuse personal pe Olivia Manning. El îi înţelegea frustrările, nu însă şi antipatia nedisimulată faţă de România: „Acum îmi dau seama că trebuie să fi fost foarte singură, trăind la marginea scenei româneşti, necunoscând, în afară de câţiva membri ai coloniei britanice, decât pe acele femei băgăcioase, cu minte puţină, pe care le întâlnisem printre mamele unora dintre studentele mele, şi pe câţiva pierde-vară desfrânaţi pe care îi găseşti în orice capitală a lumii. Dacă ofiţerii români pe care i-am cunoscut ar fi semănat câtuşi de puţin cu filfizonii ăia de ofiţeri ai ei, nu ar fi supravieţuit, doi ani mai târziu, nici douăzeci şi patru de ore pe Frontul de răsărit. Sir Reginald Hoare, ministrul britanic la Bucureşti a atenţionat Londra să nu uite niciodată atunci când trimit conferenţiari la Bucureşti, că românii erau un popor foarte inteligent. Cu toate acestea, Olivia pare să nu fi găsit nici un prieten român, oricât de simplu, şi tinde să scrie istoria aşa cum îi convine ei“[xxiv].

Într-adevăr, Olivia Manning nu percepe, voit sau întâmplător, România profundă, care, oricum nu s-ar fi putut integra în tiparul discursului balcanist, întotdeauna depreciator, dar şi ostil în cazul ei. Construcţia ei s-ar fi năruit dacă ar fi inclus în societatea bucureşteană şi elitele culturale, ştiinţifice, politice ori diplomatice ale Bucureştiului interbelic. Europenitatea autentică a societăţii româneşti nu ar mai putut fi eludată. Chiar dacă în cei aproximativ 30 de ani care au trecut de la prima schiţă a trilogiei şi până la publicarea ei, ar fi putut să se documenteze pentru a lumina şi această parte nevăzută de ea a Bucureştiului, se pare că nu aceasta a fost intenţia autoarei. Oricum, acest Bucureşti exotic, incomprehensibil şi străin de orice îi era familiar britanicului, garanta un succes de public mult mai sigur. Dacă a sfârşit prin a-i înţelege pe români, declaraţiile sale izolate nu vor schimba cu nimic impactul pe care trilogia l-a exercitat şi continuă să-l exercite asupra britanicilor. Recunoştea prea târziu, prin 1970, faptul că „temperamentul lor (al românilor n.n.) adaptabil, inteligent, mistic, impresionabil, i-a menţinut de-a lungul secolelor de jug turcesc. Germanii îi găseau de neînvins şi, fără îndoială, simţul ironiei şi al umorului va supravieţui chiar şi în condiţiile de austeritate impuse de socialism“[xxv]. Între timp, Trilogia Balcanică rămâne un simbol al hibridităţii acestui spaţiu cultural şi istoric, o societate patriarhală dominată şi manipulată de femei, pendulând între Orient şi Balcani (cu vagi urme europene), între feminitate senzuală şi virilitatea primitivă (în aceeaşi măsură agresive şi periculoase), între stereotipurile „moştenite“ pe linie masculină de la călătorii britanici precedenţi (vezi atracţia vinovată a puritanului faţă de femeia care i se oferă privirii în România şi investită cu atributele orientalităţii senzuale[xxvi]) şi fantasmele femeii complexate fizic şi prin educaţia primită. Oricât de adecvate ar fi frustrările personale la realităţile istorice ale Bucureştiului interbelic, auto-cenzura (mai curând mimată, decât exerciţiu al raţiunii dominante) nu face altceva decât să dezvăluie într-un mod mai subtil strategiile unui imperialism ideologic şi imaginativ.

 

 

Note

[i] Olivia Manning, Marea şansă, Bucureşti, Editura Univers, 1996, p. 145

[ii] Vezi pentru detalii: Ernest H. Latham, Privind de la fereastră. Olivia Manning în România. 1939-1940, în Confluenţe româno-americane, Târgu-Mureş, Editura Mica Doris, 1995, pp. 79-85.