Cristian Badilita:  Sacru si melancolie

Ochiul teofanic.
Gînduri din şi despre Arta icoanei de Paul Evdokimov

1. Lanţul hermeneutic e format din ochiuri magnetice (Platon, Ion, 533 d, e). La cele două capete se află: Inspiratorul divin şi hermeneutul entuziasmat. Energia noetică ce-l parcurge poartă, în filozofia platoniciană, numele de moira thea sau thea dynamis, iar în creştinism, pe cel de har. Ion, îndumnezeitul (entheos) reprezintă cazul poetului-hermeneut în care activitatea intelectuală, noetică e covîrşită, răpită sau blocată de forţa (dynamis) divinităţii. Zeul vorbeşte pe fondul tăcerii omeneşti. Modelul instituit de Isus proclamă theandria, comuniunea, vorbirea împreună a lui Dumnezeu şi a Omului, creaţia în solidaritate mistică, sinergia. Poetul şi Sacerdotul 3 unul, prin revelaţie naturală, celălalt, prin Revelaţia supranaturală 3 convertesc, în clipa harică, vocalele şi consoanele limbajului convenţional în trupul simbolic/real şi sîngele simbolic/real al Protocuvîntului.
„ProtoCuvîntul (temporalitate) şi ProtoIcoana (spaţialitate), separate în planul discursului logic, sînt identice în planul viziunii teologice. Timpul nu poate fi despărţit de spaţiu: orice cuvînt creator se adresează auzului şi văzului: „Ce era la început, ce am văzut cu ochii noştri, ce am privit şi mîinile noastre au pipăit despre Cuvîntul vieţii, aceea vă vestim. Pentru că viaţa s-a arătat şi am văzut-o” (1Ioan, 1,1-2). Acest text constituie o aleasă mărturie a caracterului vizual al Cuvîntului. Alături de ordinea inteligibilă se pune şi cea vizuală: alături de cuvînt-imaginea” (p. 35).
2. Frumuseţea este cristomorfă. Ochiul care o contemplă e mandorla cristică. Plotin vorbea, în a cincea Enneadă, de un eidolon („formă, chip”) pe care atît ochiul contemplatorului, cît şi obiectul contemplat îl poartă în ele. Dar acest eidolon 3 formă platoniciană impersonală, realitate proiectată la nivelul noetic-abstract al lumii 3 capătă într-un ceas sacru al istoriei chip uman, instituind modelul theandric. 
3. În taina Întrupării este conţinută şi taina contemplării. Omul, semn, pînă atunci, ca oricare altul din natură, raportat la dumnezeire, al prezenţei dumnezeieşti ascunse şi geloase, devine Icoană a prezenţei dumnezeieşti revelate şi iubitoare. Dintr-un semn arbitrar şi umil devine simbol urcînd, prin rădăcina harului, spre Arhetipul său semnificator. Noţiunea de „asemănare” (homoiosis) este cheia semantică oferită de Revelaţie făpturii omeneşti spre recunoaşterea chipului său arhetipal. Icoana vorbeşte omului despreasemănarea acestuia cu Dumnezeu şi în acelaşi timp îi vorbeşte lui Dumnezeu despre asemănarea Lui cu omul (Clement Alexandrinul). Căci exist㠄o corespondenţă între Logosul divin şi logosul uman”, care constituie „fundamentul ontologic al oricărei cunoaşteri umane” (p. 45).
4. Icoana transcende spaţiul şi timpul culturii. Cultura e cădere în semn, alienare semiotică a stării paradisiace spre care trimite, în deschiderea ei eshatologică, Icoana. Doar în măsura în care Icoana îşi regăseşte „originile liturgice”, ea îşi regăseşte rostul şi sensul, devenind astfel „Icoana împărăţiei cerurilor”. În clipa marii treceri, Duhul Sfînt, „deget al lui Dumnezeu, va atinge această icoană şi ceva din ea va rămîne pentru totdeauna” (p. 66). 
5. Totuşi, dacă Dumnezeu este inaccesibil 3 în transcendenţa Sa absolută 3 privirii şi înţelegerii umane, cum e posibilă icoana? Cum se justifică şi care este temeiul teologic al reprezentării misterului treimic? Orientul creştin îşi limpezeşte argumentaţia teologică în secolul al XIV-lea, prin scrierile sfîntului Grigore Palamas: „Imagine călăuzitoare”. Icoana se înrudeşte cu experienţa marilor înduhovniciţi, theodidacţi, „învăţaţi de Dumnezeu” (p. 199). „Palamitul sintetizează întreaga teologie mistică ortodoxă atunci cînd distinge între esenţa divină, care nu poate fi cunoscută, cu totul transcendentă, şi energia imanentă prin care Dumnezeu se face în mod real împărtăşibil. Sfîntul percepe existenţa lui Dumnezeu fără a-i putea cunoaşte esenţa. Iconografic, energiile pot fi înţelese ca ultimă icoană a esenţei divine inaccesibile. E lumina vizibilă a absolutului invizibil” (pp. 200-201). Icoanele sînt fulgere încremenite deasupra muntelui Tabor; coagularea luminii în irisul contemplatorului transfigurat. Cînd priveşti o icoană ochiul tău devine teofanic sau, parafrazîndu-l pe Nietzsche: „Cînd te uiţi adînc în centrul iradiant de lumină taborică al icoanei observi că, de fapt, tu eşti cel privit în adîncul ochilor de către Dumnezeu.” 
6. Arta are un conţinut sofianic. Dar chipul sofiei este dublu. Există o sophia „creată şi pămîntească”, „imagine a sofiei cereşti şi necreate, care, după învăţătura patristică, reuneşte gîndurile lui Dumnezeu, voile Sale creatoare asupra lumii”. Distanţa dintre arta figurativă a marilor maeştri şi Icoană este tocmai distanţa dintre sofia pămîntească (ce unifică realul, dîndu-i un sens imanent dar nu şi unul transcendent!) şi sofia cerească, necreată, aflată sub unica, supraesenţiala privire a lui Dumnezeu. „Sofia creată nu e decît oglinda ambiguă, întunecată de cădere, a Slavei şi de aceea arta însăşi rămîne profund ambiguă. Pentru a vedea Frumuseţea, pentru a fi atins de strălucirea-i harică, trebuie ca, printr-o transcendere, printr-o depăşire a sensibilului şi inteligibilului, să treci prin uşile tainice ale Templului: aceasta e Icoana”. Stadiul mistic al contemplării anuleaz㠄empathia” estetică. Contemplaţia taborică prin ochiul teofanic izbăveşte „pathosul”, care se susţine pe o tensiune între obiect şi subiect. În contemplaţia taborică nu se ştie Cine contemplă pe Cine. Sau, mai exact, Cinele „după chip” Îl contemplă pe Cinele „după asemănare”. În contemplaţia empathetică, Cinele priveşte spre un ce înverşunat, crispat în sine, inteligibil printr-un cod ce exclude Revelaţia unui Semnificator. Dacă în spatele Icoanei se deschid porţile paradisului, în spatele operei de artă zvîcneşte pathosul, cristalizat pentru o clipă, al unui athanor demonic. Icoana, „în transparenţa sa opacă”, înnoadă cele trei momente 3 creaţia, opera, contemplarea 3 într-un singur punct energetic, theandric. Ea nu e decît cearcănul prin care circulă energiile necreate ale celor două priviri rămase făr㠄obiect”. 
7. Icoana preexistă sau, mai bine, există virtual în Prototip. „Figura” pascaliană porte absence et présence. Între „figură”/imagine şi „icoan㔠se află Întruparea. Figura e o „prezenţă simbolic㔠ce poartă absenţa unui mîntuitor. Icoana e o „absenţă simbolic㔠ce poartă prezenţa lui Isus. Figura anunţă, Icoana prezenţializează. Figura e chipul lui Moise acoperit pe muntele Sinai. Icoana e chipul lui Isus descoperit pe muntele Tabor. Vechiul Testament este Icoana Noului Testament numai după Întrupare. Hermeneutul priveşte de pe culmile Sinaiului spre cele ale Taborului. Misticul invers. Pentru hermeneut semnele anunţă mîntuirea; pentru mistic semnele au fost deja mîntuite. Icoana a fost asemuită umbrei pe care omul o poartă mereu după sine. „Dacă de orice corp ţine în mod inseparabil umbra sa şi n-ar putea spune cineva, de este înzestrat cu inteligenţă, că există un corp fără umbra care îi urmează şi-n umbră corpul care îi premerge, la fel nu s-ar putea spune despre Cristos că nu poate fi reprezentat în icoană dacă există în El un corp definit. Ci trebuie văzut existînd în Cristos Icoana Sa şi în icoană trebuie văzut Cristos ca Prototipul ei. Şi, întrucît acestea două sînt date împreună, se poate spune că şi atunci cînd era văzut Cristos s-a arătat virtual icoana Lui, pentru că ea a fost luată din realitatea Lui” (Teodor Studitul, P.G. 99, 429a apud D. Stăniloae, Spiritualitate şi comuniune în liturghia ortodoxă, p. 63). 
8. Conform logicii „theologice”, Icoana înfăţişează ipostaza lui Cristos în care se unesc sinergic cele două firi. Modelul theandric cheamă, încă o dată, ochiul theandric, trecut prin „postul nevederii” spre a se curăţi. Tot după Teodor Studitul, imaginea nu poate dubla ontologic Prototipul. Dar în Prototip tradiţia face deosebire între esenţă şi ipostas. Imaginea, Icoana, nu poate reda esenţa dumnezeirii treimice, cu totul transcendentă, Hypericoana, ci numai ipostaza cristică a dumnezeirii. Căci „în dumnezeirea Sa, Fiul este chipul consubstanţial al Tatălui; în umanitatea Lui, Cristos este Icoana lui Dumnezeu” (p. 180). Astfel, cine vede pe Fiul vede şi pe Tatăl. Ochiul purificat devine mandorlă în care stă înscris Isus cu chip de lacrimă crucificată.