Ştefania Ţiriac

 

 

Obiectele de putere

 

 

Cărţile lui Carlos Castaneda prezintă un sistem religios atribuit indienilor nord-ame­ricani şi mexicani cu care autorul interac­ţionează în munca de cercetare antropo­lo­gică. Iniţial cercetător cu o abordare exte­rioară, Castaneda se implică personal în procesul de iniţiere. Călăuza lui Carlos în acest proces este don Juan, un indian Yaqui din Sonora, Mexic.

În procesul de instruire Don Juan se foloseşte, în prima fază, de ciuperci haluci­no­gene pentru stimularea celei de-a doua atenţii, înţeleasă ca un mod de a percepe o realitate mai amplă decât cea senzorială. ”Pro­fesorul” don Juan desfăşoară iniţierea lui Carlos de-a lungul unei perioade extinse din viaţa acestuia, afirmând că lucrurile importante nu se obţin instantaneu, ci tre­buie căutate şi asimilate cu efort susţinut. În procesul de învăţare Carlos ia tot timpul notiţe, în interesul cercetării, dar şi al com­pre­hensiunii. Concomitent cu noua înţele­ge­re pe care o dobândeşte asupra lumii şi chiar din pricina ei, Carlos trăieşte şocul adaptării la cealaltă realitate, invizibilă. Un element atât de familiar precum scrisul îl linişteşte.

Ca să-i faciliteze înţelegerea, don Juan se foloseşte de o serie de obiecte cunoscute, banale în aparenţă, dar care sunt încărcate de putere. Obiectele de putere ajută la de­pla­sarea punctului de asamblare, la trecerea în cea de-a doua atenţie. Sunt echivalente cu lovitura Nagualului. Sunt concentrări de e­nergie şi puţinele elemente concrete şi fami­liare dintr-un sistem foarte abstract şi nou.

Don Juan îi explică la primul contact cu acestea că unele obiecte posedă o anumită putere intrinsecă: ”există anumite obiecte ce sunt impregnate cu putere, zise el. Forţa a nenumărate astfel de obiecte este întărită de oameni puternici, cu ajutorul spiritelor prie­tene. Acestea sunt doar nişte unelte, dar nu unele comune, ci unelte ale morţii. Şi cu toate acestea, ele sunt doar instrumente, nu au puterea de a învăţa” (Castaneda, 1995a, 17).

Partea surprinzătoare, care diferă de alte religii, este că orice poate constitui un obiect de putere. Obiectele în ele însele nu au nici o semnificaţie deosebită, însă în mâ­na vrăjitorului şi supuse intenţiilor sale, ele sunt încărcate cu putere. Şi această putere poate să difere în funcţie de vrăjitor: ”pu­terea unui obiect depinde de posesorul său, de ce fel de om este acesta” (Castaneda, 1995a, 18).

Deşi orice obiect este un virtual obiect de putere, aşteptându-şi doar învestirea magică, indienii folosesc pe post de obiecte de putere elemente tipice ale culturii lor: maiz pinto – sămânţa de porumb care poate ucide în mod supranatural şi înfricoşător, cristale de cuarţ, pene, spirit-catchers. Pe de altă parte, don Juan se foloseşte de elemente din natură – plante, frunze, pietre, chiar nori sau copaci.

Ca accesorii vrăjitoreşti, obiectele de put­ere sunt importante, dar nu cuprind în­trea­ga putere a celeilalte lumi: maiz pinto, cristalele şi penele sunt numai nişte jucării în comparaţie cu un aliat. Aceste obiecte de putere sunt necesare numai celui care nu are încă un aliat. (Castaneda, 1995a, 20)

Utilizarea obiectelor de putere se face cu mare atenţie, există adevărate liste de instrucţiuni. Carlos îi face o vizită lui don Vicente, un alt vrăjitor, prieten cu don Juan. La plecare, acesta îi dă un sac de plante şi un set de instrucţiuni pentru replantarea uneia dintre ele. Carlos o plantează după instrucţiuni. La întoarcere, lângă maşină îl aşteaptă doi bărbaţi şi o femeie cu înfăţişare mai mult decât banală: îmbrăcaţi cu haine uzate, transpiraţi, care îi cer să-i ducă cu maşina. Carlos le arată că nu mai are loc şi găseşte absurdă propunerea lor de a călători pe bara din spate sau întinşi pe apărătoarea din faţă. Jenat de nevoia oamenilor, le dă nişte bani pentru autobus, dar bătrânul îi refuză dispreţuitor. Motorul lui Carlos nu porneşte, şi străinul mai tânăr se aşază în spate gata să împingă. Don Juan reinter­pre­tează întreaga scenă într-un sens surprin­zător pentru Carlos, dar pe deplin şamanic: ”Vicente e un vrăjitor de primă clasă. Ţi-a dat să plantezi ceva, pentru că avea motivele lui; iar dacă ai întâlnit trei oameni care ţi se părea că au răsărit acolo din senin exact după ce ai plantat-o, era un motiv şi pentru asta” (Castaneda, 1995b, 46). ”Probabil că i-ai plăcut şi trebuie să-ţi fi făcut un cadou foarte mare, pe care l-ai irosit (…) e foarte important numărul plantelor şi apoi succesiunea evenimentelor. (…) acel cadou putea să te coste viaţa” (Castaneda, 49, II). Pentru Carlos era prea devreme în procesul iniţierii să înţeleagă că avea de-a face cu fiinţe anorganice care luaseră forma unor ţărani indieni.

Cu altă ocazie, într-o excursie pe munte, don Juan şi Carlos întâlnesc nişte tineri pe drum care erau în căutare de crista­le de cuarţ cu putere. Tinerii se aşază in jurul lui Carlos strâns grupaţi: ”atunci când mergi în grup la vânătoare de obiecte de putere, era o lege să faci un cerc şi la mijloc să stea doi oameni spate în spate” (Castane­da, 1995c, 268) Vânătoarea de cristale de putere pare o treabă destul de periculoasă, este aşa­dar mai mult decât o simplă colectare, chiar dacă obiectele nu vor fi învestite cu putere decât ulterior, de către un vrăjitor. Cristalele se recoltează cu metodă: sunt convinse întâi să-şi părăsească sălaşul; ”cel care le găseşte este responsabil pentru tăierea si şlefuirea lor, pentru a le face ascuţite şi pentru a le potrivi perfect cu mărimea degetelor mâinii sale drepte (…) sunt arme folosite pentru vrăjitorie, ele sunt aruncate de obicei ca să ucidă şi străpung corpul inamicului şi apoi se întorc la proprietar în mână ca şi cum nu ar fi părăsit-o niciodată” (Castaneda, 1995c, 270).

Vrăjitorii folosesc şi alte arme, la fel de neconvenţionale, ca un picior de porc mis­treţ, care acţionează supranatural, precum maiz-pinto: ”Trebuie să ţii porcul mistreţ în mâna stângă şi să o înjunghii cu el. E o vrăjitoare, iar porcul mistreţ va intra în buricul ei şi nimeni din lumea asta, cu excepţia unui vrăjitor, nu-l va vedea blocat acolo” (Castaneda, 1995b, 267).

În acelaşi registru al uneltelor vrăjito­reşti pline de bizar se înscrie şi prinzătorul de spirite – spirit-catcher – un cvasi-instrument muzical alături de care vrăjitorul îşi acordează vocea şi împreună cu care produce sunete de putere în ritualul magic sau în caz că este atacat. ”A scos un fel de coarda albă din punga ei. Arăta ca o spiră mare. A înfăşurat-o în jurul gâtului său şi a împins-o cu mâna stângă bine. A tras de coarda întinsă cu mâna dreaptă. S-a auzit un sunet surd, vibratoriu” (Castaneda, 1995b, 208). La fel cu celelalte obiecte de putere, prinzătorul de spirite este şi el personalizat: ’o să-ţi fac unul sau, şi mai bine, o să-ţi faci singur unul într-o zi, când o să înveţi să vezi (…) ”al meu este din mistreţ. Când o să-ţi faci şi tu unul, o să îţi dai seama că este viu şi că te poate învăţa sunetele care-i plac. Prin practică, o să ajungi să-ţi cunoşti atât de bine prinzătorul de spirite, încât o să produceţi împreună sunete pline de putere” (Casta­neda, 1995b, 211).

Don Juan îi dă lui Carlos un alt obiect care îi va aparţine numai lui. ”A săpat cu degetele în jurul unei bucăţi de piatră care ieşea afară, curăţând ţărâna în jurul ei. Apoi mi-a ordonat s-o scot. O dată ce am dislocat pietricica, el mi-a spus să o pun imediat în cămaşă, pentru că era un obiect puternic care îmi aparţinea. A afirmat că o să mi-o dea mie şi că trebuia s-o curăţ şi să am grijă de ea” (Castaneda, 1995c, 267). În timpul unui exerciţiu în care îi demonstra lui Carlos deplasarea pe fibrele de energie ale universului, în transă extatică, don Juan pluteşte şi se învârteşte. În faţa unui asemenea spectacol înfricoşător, Carlos recurge la ajutorul pietrei. ”S-a îndepărtat de stâncă şi, pe măsură ce creştea în viteză, i se făcea rău. Am luat o piatră şi mi-am pus-o pe stomac. Am presat-o de corp cât de tare am putut. Atingerea ei m-a liniştit puţin” (Castaneda, 1995d, 268).

În peregrinările lor iniţiatice prin munţi, don Juan îi dă adesea lui Carlos peyotl şi îi provoacă stări halucinatorii care îl transportă pe tărâmul spiritelor. Când îşi revine, însă, Carlos se simte foarte rău şi principala metodă de a-i uşura refacerea este ingerarea de carne uscată. ”Mi-a intins o frânghie cu opt bucăţi de carne uscată agăţate de ea şi mi-a spus s-o atârn de gât. <Asta este o mâncare a puterii>, a zis el. <Ce o face să fie mâncarea puterii, Don Juan?> <Este carnea unui animal care avea putere. O căprioară, o căprioară unică. Puterea mea personală mi-a adus-o. Carnea asta ne va susţine săptămâni de zile, sau chiar luni de zile, dacă va fi cazul. Mestecă bucăţi din ea şi mestecă bine. Lasă-i puterea să-ţi pătrundă în corp” (Castaneda, 1995d, 168).

Pentru calmarea durerilor, don Juan se foloseşte de paleative naturale care nu par să aibă nimic spiritual sau vreo putere deosebită: ”mi-a dat nişte frunze şi mi-a spus să le pun în pantaloni, pe pielea zonei ombilicale. A adăugat că-mi vor ţine cald şi că nu voi avea nevoie de pătură pentru a dormi” (Castaneda, 1995c, 196). Când aplică frunzele pe regiunea ombilicală, Carlos doarme dus, deşi e întins pe pământ. ”Don Juan mi-a spus foarte uşor să alerg pe un deal alăturat şi să strâng nişte frunze dintr-un anumit tufiş şi să-mi frec picioa­rele, pentru a-mi alina durerea. (…) Frunzele păreau să fie foarte umede. Le mai folo­sisem şi înainte. Nu simţisem niciodată că m-au ajutat, dar Don Juan a susţinut întot­deauna că efectul plantelor cu adevărat prietene era atât de subtil, încât de abia dacă era perceptibil; totuşi, ele produceau întotdeauna rezultatele aşteptate” (Castane­da, 1995c, 193).

Uneori obiectele de putere sunt simpli intermediari ai cunoaşterii. Don Juan le foloseşte pentru a-i demonstra lui Carlos cât de fragile sunt graniţele realităţii, aşa cum o cunoaşte el. În mai multe rânduri, don Juan îl pune să îşi concentreze atenţia pe o formaţiune naturală oarecare; aceasta prinde viaţă şi, deşi ulterior Carlos o vede din nou ca pe o parte din natură, don Juan îl asigură că atenţia lui concentrată a însufleţit-o: ”judecând după corpul lui, animalul era în mod clar un mamifer, dar avea un cioc, ca de pasăre.(…) L-am privit, apoi am ştiut imediat ce era animalul. Am mers spre el şi l-am ridicat. Era o ramură mare dintr-un tufiş. Fusese arsă şi probabil că vântul aruncase nişte cenuşă ce se prinsese de ramura uscată, şi astfel dădea aparenţa unui animal mare si rotund” (Castaneda, 1995c, 141). ”Nu contează, a spus [don Juan]. Ramura aceea era un animal adevărat şi era vie în momentul în care puterea a atins-o. Deoarece ceea ce o făcea vie era puterea, trucul era, la fel ca în vis, să susţii viziunea ei” (Castaneda, 1995c, 142).

Ca să îl înveţe “vederea”, don Juan diri­jează privirea lui Carlos asupra unui anume punct al peisajului muntos, punct pe care trebuie să îl fixeze cu atenţie: ”S-a aşezat lângă mine şi mi-a atras atenţia spre ceea ce părea să fie o formaţie naturală în munţii dinspre nord-est. Era un punct de o culoare mai deschisă decât împrejuri­mile.(…) L-am fixat cu privirea multă vreme, mi s-a părut că pulsa. (…) Am fixat-o o clipă şi am aranjat brusc totul in perspectivă corectă. Mi-am dat seama că ceea ce priveam nu era deloc în munţi, ci era de fapt o bucată de cârpă galbenă, care era agăţată de un cactus înalt in faţa mea” (Castaneda, 1995c, 245). “Privirea” lui Carlos face ca locul să pulseze şi îl însufle­ţeşte; pentru un moment, învăţăcelul în şamanism vede dincolo de dimensiunile cunoscute ale lumii lui.

Locul de putere este punctul în care te simţi mulţumit şi puternic, în mod natural. Fiecare vrăjitor are nevoie de un asemenea loc pentru a se încărca cu putere, mai ales atunci când este sleit de luptele cu fiinţele anorganice. Căutarea unui asemenea loc pe prispa casei lui don Juan este prima sarcină pe care o primeşte Carlos în procesul învăţării. Locul este identificat “după căl­dură şi o strălucire galben-verzuie” (Casta­neda, 1995a, 27). Carlos alege un loc potrivit pentru somn la indicaţia maestrului: ”a înlăturat toate pietrele din interiorul cercului şi le-a pus în centrul lui, pe urmă le-a sortat meticulos pe mărimi în două grămezi egale la număr. <Ce faci cu pietrele astea?> l-am intrebat. <Nu sunt pietre>, a spus el. <Sunt corzi. Ele vor ţine suspendat locul tău.> A luat pietrele mai mici şi a marcat cu ele circumferinţa cercului. Le-a pus la distanţe egale şi a ancorat ferm în pământ fiecare piatră cu ajutorul unui băţ, de parcă ar fi fost un zidar” (Castaneda, 1995c, 196). Ca să fixeze corzile-pietre pe care don Juan urmează să le arunce şi care vor constitui circumferinţa locului său favorabil, Carlos aleargă la poalele dealului şi trebuie să prindă fiecare dintre pietre, cu maximă precizie: ”trebuie să fii extrem de atent. Când ai de-a face cu puterea, trebuie să fii perfect. Aici greşelile sunt mortale. Fiecare dintre astea este o coarda, o coarda care ne poate ucide dacă o lăsăm liberă” (Castaneda, 1995c, 196). Carlos înţelege structura universului alcătuit din fibre de energie şi pericolul pe care nişte fibre – invizibile pentru privire, dar reale –  l-ar putea reprezenta dacă ar scăpa vreo coardă neprinsă.

În locul său de putere, Carlos este înconjurat numai de bunăvoinţă. Locul va constitui o resursă esenţială pentru refacerea puterilor şi pentru asta vrăjitorul nu trebuie în mod necesar să meargă fizic acolo; vrăjitorul se poate reface dacă ajunge în vis la locul său de putere. ”Fiecare rocă, piatră şi tufiş de pe dealul ăsta, în special de pe vârf, îţi este încredinţată, a spus [don Juan]. Fiecare vierme care trăieşte aici este prie­tenul tău. Le poţi folosi şi ele te pot folosi. (…) Fixează-ţi în memorie fiecare trăsătură a lui. Ǎsta este locul unde vei veni în <vis>. Ǎsta este locul unde o sa te întâlneşti cu puterile, unde îţi vor fi dezvăluite într-o zi secrete. Tu vânezi putere şi ăsta este locul tău, locul din care îţi vei aduna resursele” (Castaneda, 1995c, 201).

 Existenţa locului de putere facilitează chiar şi călătoria în vis, înţeleasă nu ca o activitate pasivă, nocturnă, ci ca o mutare în ce-a de-a doua atenţie, în lumea spirituală. ”Trebuie să-ţi alegi un obiect anume, care ţine de locul unde trebuie să te duci, şi apoi trebuie să-ţi concentrezi atenţia asupra lui (…) este mai uşor să călătoreşti în <vis>, când îţi poţi focaliza atenţia pe un loc al puterii, ca acesta” (Castaneda, 1995c, 203).

Don Juan îl pune pe Carlos să caute un loc de odihnă pe un deal, pentru că pentru un vrăjitor locul în care îşi reface forţele fizice şi forţele spiritului este foarte impor­tant; somnul este o resursă majoră de energie pe care vrăjitorul nu poate să o risi­pească odihnindu-se oriunde. ”Don Juan m-a pus să mă aşez. Apoi a cules un tip de frunză de pe mai multe tufişuri şi mi le-a dat mie. Mi-a ordonat să mă întind pe spate, să-mi desfac cureaua şi să-mi pun frunzele pe pielea regiunii ombilicale (…) apoi mi-a ordonat să închid ochii şi m-a avertizat că dacă voiam ca rezultatele să fie perfecte, să nu slăbesc presiunea asupra frunzelor, să nu-mi deschid ochii, sau să nu încerc să mă ridic când îmi va pune el corpul într-o poziţie a puterii” (Castaneda, 1995c, 215). Din frunze emană o căldură ciudată care îi invadează tot corpul ca şi cum ar fi avut febră; senzaţia iniţial neplacută se transformă într-o căldură plăcută. Imediat ce îşi ia frunzele de pe piele, Carlos se răcoreşte. ”A spus că ceea ce simţisem era puterea frunzelor şi că acea putere mă limpezise şi mă ajutase să îmi îndeplinesc sarcina” (Castaneda, 1995c, 215). Din nou, elemente banale ale realităţii obişnuite sunt învestite cu proprietăţi mai mult magice decat curative.

Aplicând altă metodă ca să caute un loc de odihnă, Carlos trebuie să privească fără să focalizeze privirea, să încrucişeze ochii şi să lase umbrele să se suprapună, realizând astfel o non-acţiune. Don Juan ”s-a căţărat pe un pisc de piatră  in forma de dom şi a urlat din vârful acesteia spre mine, spunân­du-mi să caut două bucăţi de piatră lungi şi înguste. Mi-a arătat cu mâinile mărimea pe care o dorea. Am găsit doua pietre şi i le-am dat. Don Juan a aşezat fiecare piatră în două fisuri aflate cam la 30 de centimetri una de alta şi mi-a spus să fac acelaşi exerciţiu cu umbrele lor” (Castaneda, 1995c, 259). Lo­cul de intersectare a umbrelor semnalează un punct propice pentru de-realizarea pri­virii şi declanşarea vederii. Oricum, pentru vrăjitori umbra şi lumina îşi schimbă însuşirile cunoscute. “Pentru  un contem­plator, focul nu este strălucitor, ci negru şi la fel e şi fumul; pe de alta parte, umbrele sunt strălucitoare şi au culoare şi mişcare” (Castaneda, 1997, 290).

În timpul unei excursii pe munte, loc favorabil pentru desfăşurarea “lecţiilor”, don Juan vede reţeaua de fibre luminoase şi găseşte cu ajutorul ei locul de putere: ”a explicat că non-acţiunea îi permisese să izoleze punctul acela ca fiind un posibil loc al puterii, sau, poate, un loc unde puteau fi găsite obiecte cu putere” (Castaneda, 1995c, 267). În încercarea de concentrare a atenţiei asupra aripilor percepţiei, Carlos află că beneficiază de un sprijin neaşteptat: “acum eşti cu faţa spre locul tău de putere. Acesta este un sprijin care îţi poate folosi” (Castaneda, 1995d, 276).

Unul din cele mai remarcabile obiecte de putere din cărţile lui Castaneda este podeaua roşie a donei Soledad, mama unui alt ucenic al lui don Juan, iniţiată la rândul ei în vrăjitorie. Dona Soledad construieşte podeaua de lut pe liniile de energie ale universului cu scopul de a-l hipnotiza pe Carlos, de a-i răpi puterea. ”Nu-mi dădeam seama cum de nu reuşisem să bag de seamă podeaua, cum am intrat. Era magnifică. La început m-am gândit că era o argilă roşie, bătătorită, dar am observat că nu avea fisuri. (…) am observat că podeaua fusese formată din dale mari de argilă, puse împreună pe un suport de argilă moale, care servea de matriţă. Dalele formau cel mai ciudat şi mai fascinant desen, care părea modest dacă nu-i dădeai atenţie. Arta cu care fuseseră îm­binate dalele trăda un plan bine conceput” (Castaneda, 1997, 18). Carlos observă admi­rativ modelul podelei cu forţă magică, intu­ieşte puterea cu care e înzestrată şi astfel o face ineficientă împotriva lui. Puterea care trebuia să îi facă rău nu mai acţionează după cum fusese intenţionată.

Podeaua este construită în aşa fel încât liniile converg sub patul femeii, concen­trând puterea: ”patul fusese plasat chiar în epicentrul unor linii care convergeau. Dalele de argilă fuseseră tăiate în unghiuri ascuţite, pentru a tăia motivele respective, ce păreau să radieze de sub patul ei (…) metamor­fozarea ei magnifică putea fi explicată într-un singur fel: Don Juan trebuie să o fi făcut discipolul lui” (Castaneda, 1997, 19).

Trupul donei Soledad întinereşte inex­plica­bil faţă de cum arăta la ultima lor întâlnire şi se schimbă radical şi maniera în care se raportează la prietenul fiului ei. Dintr-o femeie modestă de la ţară, avansată în vârstă, ea se metamorfozeză într-o vrăji­toare plină de tinereţe şi forţă. Noua Sole­dad încearcă să îl seducă, pentru că dacă l-ar convinge să îşi lase garda jos ar putea să îi ia puterea şi să şi-o însuşească. În calitate de vrăjitoare începătoare are nevoie de energie, mai ales datorită faptului că enorme cantităţi din energia ei s-au pierdut când a dat naştere copiilor ei. După ce a devenit ucenică a Nagualului, femeia află lucruri surprinză­toare chiar pentru ea: ”Eu sunt vântul de nord. Eu însămi am făcut [podeaua]. Mi-au trebuit patru ani ca să o aranjez. Acum podeaua este eul meu”. ”În timp ce vorbea, am observat că liniile care convergeau pe podea erau aranjate astfel încât să plece din nord” (Castaneda, 1997, 34).

 Carlos învaţă oprirea lumii prin con­templare. El află că pot fi contemplate o multitudine de elemente ale naturii dar şi că această contemplare nu este pentru oricine şi poate implica pericole: plantele mici, copacii, ciorile, insectele, pietrele, ploaia şi ceaţa, stelele şi apa. Fiecare dintre aceste elemente naturale poate să îi folosească vrăjitorului. Rocile sunt vechi şi pot dezvă­lui secrete, ploaia şi ceaţa pot fi folosite pentru a călători cu ele, sau ca o lupă pentru dezvelirea trăsăturilor ascunse, “pentru a descoperi fantomele lucrurilor care nu mai există şi adevărata realizare a contempla­torilor în ceaţă este să îşi lase a doua atenţie să intre în ceea ce le dezvăluie contemplarea lor” (Castaneda, 1997, 288). Carlos nu are voie să contemple apa, pentru că nu poate controla această contemplare şi riscă să se piardă. De asemenea, îi este interzisă contemplarea norilor cumulus şi a stelelor, care sunt recomandate doar vrăjitorilor care şi-au pierdut forma umană. Sunt periculoase şi plantele mici: ”puterea lor este concen­trată: ele au o lumină intensă şi simt când visătorii le contemplă; ele îşi mută imediat lumina şi o aţintesc asupra contempla­torului” (Castaneda, 1997, 285). Mobilitatea insectelor le face inofensive pentru contem­plator, tocmai pentru că nu îşi trag lumino­zitatea din pământ, asemenea plantelor mici. Atât Carlos cât şi La Gorda sunt contem­platori de eucalipţi, fiecare vrăjitor având predilecţie pentru un anumit tip de copac. Castaneda devine liric în descrierea copa­cilor: ”după amiaza şi spre seară copacii şi rocile sunt tăcute şi triste, în special copacii. La Gorda a spus că la acea oră, copacii dau senzaţia că şi ei îl contemplă pe contempla­tor” (Castaneda, 1997, 287). Lumina diferi­telor elemente indică apartenenţa la un regn, dar şi posibile pericole: ”rocile sunt vechi, au putere şi o lumină aparte care este mai verzuie în contrast cu lumina albă a plan­telor şi cea gălbuie a fiinţelor vii, mişcă­toare.”

În ultima parte a pregătirii, Carlos învaţă să călătorească în vis. Ca să realizeze visul se foloseşte de obiecte de putere care intermediază trecerea în starea de visare. Don Juan îl pune să fixeze un copăcel de deşert. ”Prin fixarea privirii asupra frunzi­şului voi realiza o deplasare minusculă a punctului de asamblare. Apoi voi fixa, de fapt, această mică deplasare a punctului, iar coeziunea mă va face să percep în termenii celei de-a  doua atenţii. (…) frunzişul copă­celului a devenit un întreg univers de infor­maţii senzoriale. Era ca şi cum frunzişul m-ar fi înghiţit, dar senzaţia o aveam nu numai la nivelul vederii, dacă atingeam frunzele le simţeam în mod real. Le puteam simţi şi mirosul. Atenţia visatului era multisen­zorială şi nu doar vizuală, ca şi visatul obişnuit” (Castaneda, 2000, 93). Contemplarea copă­ce­lului determină mutarea punc­tului de asamblare în altă poziţie şi trecerea lui Carlos în cealaltă realitate.

Ca să faciliteze trecerea din visul obişnuit în visare, Carlos trebuie să poarte un obiect de putere, o bandă de cap. ”Obţinerea unei benzi de cap este o manevră subtilă. Eu nu pot să ţi-o dau, pentru că trebuie s-o faci chiar tu. Dar tu nu poţi face una până când nu ai viziunea ei în <vis>. (…) visatul e mai uşor când ai un obiect al puterii în creştetul capului” (Castaneda, 1995c, 176). Recomandarea este reluată mult mai târziu, când Carlos controlează deja de o vreme exerciţiul visatului. De aceas­tă dată cel care îi dă instrucţiunile este un participant din lumea de dincolo, Emi­sarul, cel care îl călăuzeşte, indicându-i că “visătorul va purta un cordon, guler sau bentiţă ca punct de presiune ce serveşte ca centru de schimb de energie al pielii” (Castaneda, 2000, 120).

Puntea între lumi se realizează pe mai multe căi. Ce pare să conteze este presiunea, legătura strânsă care să faciliteze trecerea dintr-o parte în alta. ”Pentru a realiza un vis perfect, primul lucru pe care trebuie să îl faci este să îţi anulezi dialogul interior.  (…) Pune-ţi între degete nişte cristale de cuarţ de vreo cinci până la opt centimetri lungime sau câteva pietre de râu late şi netede. În­doaie puţin degetele, presând în acelaşi timp cristalele sau pietrele între ele. Emisarul spunea că agrafele de metal, dacă erau de lungimea şi lăţimea degetelor, erau la fel de potrivite. Procedeul consta în a presa cel puţin trei obiecte subţiri între degetele fie­cărei mâini şi crearea în acest fel, a unei pre­siuni aproape dureroase în mâini. Presiu­nea aceasta avea ciudata proprietate de a întrerupe dialogul intern” (Castaneda, 2000, 119).

Emisarul expune o altă modalitate de a construi legătura dintre lumi: ”este reco­man­dabil ca cei care visează să poarte un inel de aur, de preferinţă puţin cam strâns pe deget”. Ca să realizeze o ”punte pentru a ieşi din visat înapoi în lumea cotidiană sau pentru a te cufunda din starea conştientă obişnuită în lumea făpturilor anorganice… contactul degetelor cu inelul alcătuieşte puntea” (Castaneda, 2000, 119).

Obiectele de putere utilizate de don Juan şi mai apoi de şamanii-discipoli au multiple funcţii şi întrebuinţări, însă toate servesc acelaşi scop: deplasarea punctului de asamblare şi trecerea în cea de-a doua atenţie, constituind aşadar intercesori pentru accesul la o dimensiune spirituală.