Iulia Micu

 

 

Moartea şi focul interior

 

 

      “…this incessant stubborn dying,
      this living death,
      that slays you, oh God,
      in your rigorous handiwork,
      in the roses, in the stones,
      in the indomitable stars
      and in the flesh that burns out,
      like a bonfire lit by a song,
      a dream,
      a hue that hits the eye.
     
      …and you, yourself,
      perhaps have died eternities of ages out there,
      without us knowing about it,
      we dregs, crumbs, ashes of you;
      you that still are present,
      like a star faked by its very light,
      an empty light without star
      that reaches us,
      hiding
      its infinite catastrophe.” (José Gorostiza în Castaneda, E, 1987, 129)

 

Închizând în paginile lor secretul mistic al unui indian Yaqui, şaman, cărţile lui Carlos Castaneda, nu pot fi discutate în afara unor contradicţii ce privesc atât statu­tul autorului antropo­log şi/sau scriitor, con­si­derat un părinte al mişcării New Age, cît şi privind faptul că, devenite în cel mai scurt timp best-seller-uri vândute în peste 17 limbi, aceste cărţi se bucură până astăzi de un statut incert, deoarece, deşi încadrate de editori în categoria „pocket non-fiction”, receptarea critică nu a încetat să le clasifice mai mult ca ficţiune decât ca realitate.

Textul de faţă nu îşi propune să dezlege nici una dintre aceste dileme ci are în vedere modalitatea în care textul castanedian pri­veş­te moartea. Nu pare, astfel, deloc dificilă interpretarea teoriilor castanediene despre moarte ca ecouri ale unei epoci marcate de aspiraţia spre un pluralism radical, spre descen­tralizare, de o revoltă romantică îm­potriva diferenţei ce încearcă să şteargă barierele dintre individualitate şi alteritate, propunând de cele mai multe ori chiar valorile alterităţii care conjugate cu explo­rarea individualităţii să asigure motorul schimbării în relaţia fundamentală a indivi­dului cu lumea. Anii ’60, supranumiţi şi „era Vietnam” conturează  imaginea unei societăţii americane băntuite de ameninţarea morţii. „We are always almost dead in our lives- we just don’t know it […] with every breath we take, we are one step closer to the grave”, notează Tim O’Brien subliniind fragi­litatea vieţii şi iminenţa morţii, într-un context ce generează apariţia unor meca­nisme de compensaţie care iau forma nume­roaselor programe dezvoltate de organi­za­ţiile protestatare. Catholic Workers, The Fellow­ship of Reconciliation (FOR), Women’s International League for Peace and Freedom (WILPF), and the War Resister’s League (WRL) au avut ecouri încă de timpuriu (din vremea celui de-al doilea Război Mon­dial) în conştiinţa campusurilor, înlocuite fiind, mai târziu, cu manifestări  pentru pace, antinu­cleare sau în sprijinul drepturilor civile. Methodist Student Association (MSA) a fost cel mai mare grup de studenţi din SUA, grup religios de Stânga (1959) ai cărui membri militau pentru drepturile cetăţea­nului, pentru interdicţia folosirii bombei atomice, împotriva războiului  din Vietnam şi împotriva sărăciei. Mişcarea Beat şi primele ei manifestări din anii 50 a fost, de asemenea, un ghid spiritual important pen­tru activităţile contraculturale din anii care au urmat. Idealul democratic al comunităţii e acela al unui mic grup local în afara oricărui tip de autoritate centralizată (Farrell, 1997, 53).

 Celebrarea psihedelică a păcii şi a dragostei propusă de contracultura hippie – exprimând, în acelaşi timp, solidaritatea faţă de celebrul acord Beatles: „All you need is love”, în contraponderea violenţei şi morţii derulate în războiul aflat la zeci de mile de casă – face ca tabloul naţiunii americane în „era Vietnam” să se reflecte puternic în artă şi literatură. Pornind de la poemele lui Whitman, mit cultural al anilor 60, expo­nenţii mişcării Beat, Ginsberg, Ferlinghetti, LeRoi Jones, Kesey, Kerouac, propun sati­ricul, mitologicul şi autobiograficul ca modalităţi de expresie în literatură, comple­tate mai târziu de regăsirea orientalismului văzut ca un drum spre non-civilizaţie. Această coordonată pătrunde cel mai uşor în vestimentaţie, apoi în universul civic: lepădarea de părinţi şi de familie şi regăsirea marii familii a celor mulţi şi liberi (ada­mism).

Nu în ultimul rând, ceea ce propun aceşti autori este sincretismul religiilor. Thimothy Leary şi Richard Alpert, părinţii LSD-ului, rescriu Cartea tibetană a morţilor în care viaţa şi moartea sunt privite ca două călătorii la fel de periculoase şi dificile. Pentru cei doi, la fel ca pentru şamanii şi misticii tibetani din a căror meta­fizică îşi derivă imaginile, trecerea prin viaţă presupune o permanentă bătălie ce trebuie dusă cu spiritele şi forţele care nu fac altceva decăt să împiedice dobândirea adevăratei iluminări a spiritului eliberat din cercul vieţii şi al morţii ca sursă permanentă a durerii şi suferinţei. Audienţa mare de care s-a bucurat cartea nu se datorează în exclu­sivitate valenţelor poetice deosebite ale scrii­turii, ci unui fenomen psiho-social mult mai complex şi dra­matic, de pierdere a senti­mentului religios, manifes­tat, în spe­cial, aşa cum arată Mircea Eliade, printr-un senti­ment al desacralizării morţii. Forţa scrierilor sacre orientale rezidă tocmai în revalorizarea actului morţii, în soluţiile ontologice oferite, în depăşirea gândirii conceptuale şi în utili­zarea rezultatelor concrete obţinute prin tehnicile speci­fice de interiorizare şi me­di­taţie. În seria acestor scrieri, Cartea tibetană a morţilor e textul care vizează cel mai direct fenomenul morţii, ca aplicaţie fidelă a doctrinei buddhismului tantric tibetan. Conceptele definite aici – bardo-ul sau Bardo Thodol (bar = între; do = doi), acea stare intermediară a sufletului în clipa morţii, până la eliberarea în una din lumile superioare, ori până la renaşterea prin intrarea într-o altă matrice; bardo – ca intermediere între doi poli, două limite, două lumi, stare a devenirii de după moarte, locul dintre divin şi uman, calea pe care trebuie să o străbată toate fiinţele, spaţiu populat de o multitudine de reflexii mentale (divinităţi sau alte personaje mai mult ori mai putin terifiante); matricea reprezentând omul, animalul ori planta ca ipostaze miniaturale ale macrocosmosului, simboluri ale lumilor în care se poate reîncarna sufletul ce ”alege” lumea în care să renască; ofranda – sacrificiu al unor elemente (om, animal, plantă) cu scopul de a produce o ”breşă” în macrocosm, înlesnind astfel comunicarea, restabilind echilibrul iniţial dintre pământ şi cer, materie şi spirit, om şi divinitate, dobândind ”rodnicia spirituală”, prin omorârea ”eului” etc. – au constituit un suport în metafizica morţii pe care socie­tatea americană a dezvoltat-o în anii ‘60 cu consecinţe indiscutabile şi asupra textelor lui Carlos Castaneda.

Atunci când omul este confuz, notează Castaneda, gândul morţii îi temperează spi­ri­tul, împiedicând întreaga viaţă să se prefacă într-un haos personal. Conştiinţa morţii transformă timpul normal în putere magică, acceptarea ei trimite la detaşare şi indiferenţă căci, „ce altceva poate avea un om înafara vieţii şi morţii lui?”(Castaneda, 1995a, 126). Într-un univers alcătuit din câmpuri energetice ce au aspectul unor fire de lumină care radiază de la Vulturul „inco­mensurabil, negru ca tăciunele, […] atingând infinitul” (Castaeda, 1998, 176), moartea se manifestă diferit, în funcţie de obiectul său. Există două maniere de a o întâmpina: cea dintîi aparţine omului de rând, cea de-a doua îl definineşte pe omul cunoaşterii, luptă­tor sau vrăjitor.

Fiinţele umane sunt conformate ca nişte ouă luminoase, fragile, nişte conglomerate închise de fibre-emanaţii ale aceluiaşi Vul­tur, ca nişte cercuri concentrice de lumino­zitate gălbuie. Un mic grup din aceste câmpuri se activează printr-un punct strălu­citor de pe suprafaţa oului. Când fibrele din interior le luminează pe cele identice din afara globului, fiinţa realizează percepţia. Câmpurile perceptibile sunt cele prinse în punctul de ansamblare. Acesta poate fi mutat pe suprafaţa oului sau în afară. Schim­bându-şi locul, el face posibilă per­cepţia unor lumi cu totul diferite.

Cea dintâi dintre lumi e cea a tonalului, constituită din trei părţi: decizia, ordonarea şi acţiunea. Există un tonal al timpului şi un tonal personal. Acesta din urmă începe la naştere şi sfârşeşte la moarte, asigurând uni­ta­tea fiinţei. În tonal, sfera percepţiei e sigilată, închisă com­plet. Ea nu se deschide decât în momentul morţii. (Cas­ta­neda 1995c, 323). Tonalul personal tre­buie apărat. Orice prejudiciere a lui conduce spre moarte. Moartea fiecărui om apare ca o pată neagră în dreptul omoplatului său stâng. Când ora morţii se apropie, pata neagră creşte, apoi pătrunde în deschizătura de pe oul luminos cu precizia şi efectul unui pumnal. Pentru a evita spargerea oului lu­minos, soluţia este deplasarea punctului de asamblare până în locul în care moartea nu mai poate afecta corpul energetic. (Casta­neda, 200b, 35).

Cea de-a doua lume, a nagualului, are ca obiect indescriptibilul. În nagualul cos­mic se află stocate sentimentele, fiinţele şi eurile înainte ca forţa vieţii să le unifice pentru a le trimite în tonal. Imediat ce forţa vieţii care le menţine în tonal părăseşte corpul, conştiinţele izolate se dezintegrează întorcându-se de unde au venit, în nagual. Pierzându-şi unitatea ele se cufundă adânc şi se mişcă independent, fără să mai poată fi reasamblate. Fiinţele închid în centrul stra­tu­rilor de luminozitate ale oului o fărâmă din nagualul cosmic, iar acesta, acţionând ca o forţă, presează mereu spre în afară, slă­bind coerenţa straturilor şi facilitând pătrun­derea morţii care va sfârşi prin a le separa complet. Pentru ca această acumulare de tensiuni să nu sfârşească prin a sufoca şi ucide fiinţa, carcasa trebuie ruptă exact la momentul oportun, eliberând-o. (Castaneda, 1997, 277).

Poate fi regăsită aici o interesantă apro­piere de Lumea ca voinţă şi reprezentare a lui Schopenhauer, în viziunea căruia voinţa oarbă ca principiu plăsmuitor stă la baza acestei lumi; energie originară care con­simte să intre în formă, să trăiască la un nivel inferior valorii sale, logică preluată şi de Nietzsche în Naşterea tragediei prin imaginea universului ca epifanie estetică a dionisiacului. Această energie este caracterizată prin doza de artizanal pe care o conţine. Fie­care fiinţă umană nu e decăt o ipostazierea acestei plăsmuiri. Ne­pu­tând trăi în perimetrul limitei, ea actua­lizează un anumit destin: acela de a distruge forma. E o luptă continuă a energiei cu limi­ta formei. Singurul capabil să gestioneze energia pentru a o păstra în  formă este, crede Schopenhauer, intelectul rece, raţiu­nea, apolinicul nietzschean, în timp ce toate manifestările estetice o fac să debordeze, aducându-i, inevitabil, moartea.  

Fiinţele care mor, subliniază textul lui Castaneda, sunt devorate de Vultur. Ele „zboară spre ciocul Vulturului, ca un flux neîncetat de licurici, să-şi întâlnească proprietarul, raţiunea lor de a fi. Vulturul desface aceste mici flame, le aplatizează, aşa cum desface un tăbăcar pielea, şi apoi le consumă, deoarece conştiinţa e hrana Vultu­rului” (Castaneda, 1998, 177).

Fiecare fiinţă dispune de puterea alegerii: fie de a muri şi a fi consumtă, fie de a păstra flama conştiinţei, de a căuta deschiderea spre libertate şi de a trece prin ea. Acesta este cadoul Vulturului pentru a perpetua conştiinţa. Nagualul ghidează fiinţele vii spre deschidere: ”indiferent că este sub forma unei fiinţe umane, a unui animal, plantă, sau orice altceva care trăieşte, Nagualul, prin virtutea dualităţii sale, este blestemat să caute acel pasaj ascuns” (Castaneda, 1998, 177). Dacă un om neexperimentat se întâlneşte faţă în faţă cu nagualul uman – conducătorul echipei de şamani creat de Vultur ca o fiinţă dublă căreia i-a fost dezvăluită regula de păstrare a conştiinţei (Castaneda, 1998, 177) – şocul îl va ucide.

„Cu corpul perceput ca obiect, omul abordează cunoscutul, iar cu corpul ca ou luminos el cercetează necunoscutul; de aceea gama posibilităţilor omeneşti este inepuizabilă” (Castaneda, 1999, 83). După moarte, conştiinţa poate intra pentru o clipă în cea de-a treia atenţie, chiar înainte de a fi devorată de Vultur. Fâşia de emanaţii din interiorul coconului, într-un anume moment al dezvoltării vrăjitorului, ajunge extrem de strălucitoare, direct proporţional cu modul în care persoana acumulează experienţă. Strălucirea e uneori atât de puternică încât devine incandescentă, aprinzându-se în contact cu emanaţiile exterioare. (Castane­da, 1999, 83).

Această strălucire ţine de domeniul celei de-a treia atenţii, respectiv de focul interior. Există trei tipuri de atenţie: cea dintâi ţine de conştiinţa tonalului, de vedere, de lumina de pe suprafaţa coconului; cea de-a doua de necunoscut, de arta visatului, de emanaţiile nefolosite din interiorul coco­nului, iar cea de-a treia este cea de pe tărâmul dăruit de Vultur. Aici, strălucirea aurei e transformată în foc interior, ea nu actualizează doar o singură bandă, ci toate emanaţiile Vulturului din coconul uman. (Castaneda, 1999, 83- 86). Conştiinţa se manifestă ca o tensiune permanentă exerci­tată de emanaţii asupra coconului. Presiunea opreşte mişcarea emanaţiilor din interior care ameninţă carapacea coconului şi îl împinge spre moarte, dând naştere celui dintâi act de conştientizare. Conştiinţa ţine moartea pe loc. „Viu” devine sinonim cu a avea conştiinţa trează. „Viaţa se măsoară după intensitatea, ascuţimea şi durata capa­cităţii de conştientizare” (Castaneda, 2003, 144). Moartea reprezintă tocmai pierderea acestei capacităţi. Pentru omul obişnuit încheierea conştientizărilor coincide cu sfâr­şitul organismului.

Fiinţele organice, exceptând omul, luptă să calmeze emanaţiile interne, pentru a le armoniza cu cele externe. Oamenii tem­pe­rează mişcarea propriilor emanaţii, igno­rând impulsurile trimise de emanaţiile în stare liberă. Rezultatul ignorării lor este o stare unică, cunoscută drept raţiune. Tem­perând agitaţia, raţiunea întăreşte cochilia energetică a individului,  făcând-o prin aceasta şi mai fragilă. „Atunci când cunoaş­terea devine o treabă înspăimântătoare, omul îşi dă sama că şi moartea este un partener de neînlocuit, care stă lângă el pe rogojină.” (Castaneda, 1995a, 194). Nu moartea trebuie ucisă, în accepţiunea literală a cuvântului, ci numai frica de ea. Orice ritual de iniţiere cunoaşte acest lucru. „Realitatea morţii este recunos­cută în toată grozăvia şi iminenţa ei, însă experienţa ritualistică – dublată de o medita­ţie coerentă – îi dezvăluie limitele, insondabile pe altă cale, fiind convertită benefic în planul spiritualităţii” (Eliade, 1993, 6).

Prima întâlnire a lui Carlos cu moartea, în posutra sa de iniţiat, se derulează pe drumul ce coboară de la Los Vidos spre sud, pe timp de noapte şi în tăcere, într-un contact vizual indirect. Moartea i se va arăta ca două puncte de lumină apărând şi dispă­rând succesiv reflectate în oglinda retrovi­zoare a maşinii. „Astea sunt luminile din capul morţii, îi explică Don Juan, moartea şi le pune în cap ca pe o pălărie şi porneşte în galop. Acelea sunt luminile morţii în galop, care se apropie de noi, venind din ce în ce mai aproape. […] Nu. Moartea nu se opreşte niciodată. Uneori stinge luminile, asta-i tot” (Castaneda, 1995a, 64-66).

Raportat la omul simplu, luptătorul – departe de „meschinăria afurisită a oame­nilor ce-şi trăiesc viaţa ca şi cum moartea nu i-ar atinge niciodată” (Castaneda, 1995b, 59) – se găseşte în permanentă confruntare cu anihilarea iminentă. Ea este motorul principal în nucleul fiecărei granule de cunoaştere ajunsă putere. „«A vedea spirite» în vis sau în starea de veghe, notează Mircea Eliade, este simptomul decisiv al vocaţiei şamanice, spontane sau voluntare, căci a avea legături cu sufletele morţilor înseamnă într-un anumit sens a fi tu însuţi mort. De aceea, în toată America de Sud, şamanul trebuie să moară pentru ca să întâlnească sufletele şamanilor şi să fie instruit de acestea, căci morţii ştiu totul. […] moartea poate fi sugerată şi de alte situaţii, oboseală extre­mă, torturi, post biciuiri, narco­tice (în special tutun)” (Eliade, 1997, 92).

Ştiind că moartea îl vânează, neacor­dându-i timp să se ataşeze de nimic, luptă­torul castanedian nu se arată interesat de a o ţine la distanţă, nu o preface în obsesie, ci o priveşte cu indiferenţă şi detaşare. O respectă, dar nu i se abandonează, opunân­du-i puterea deciziilor sale. Conştiinţa mor­ţii, puterea şi deciziile ţin de organizarea strategică a vieţii unui luptător. „Cunoaş­terea morţii sale îl ghidează şi îl face să fie detaşat şi cu patimi potolite; puterea deci­ziilor sale finale îl face capabil să aleagă fără regrete, iar ceea ce alege este întot­deauna cel mai bun lucru din punct de vedere strategic; şi astfel el realizează tot ce are de făcut cu savoare şi cu eficienţă pătimaşe. Când un om se poartă în felul acesta, se poate spune pe drept cuvânt că este un luptător şi că a obţinut răbdarea! […] Când luptătorul a obţinut răbdarea, se află în drum spre voinţă. Ştie cum să aştepte. Moartea stă cu el pe rogojină, sunt prieteni. Moartea îl sfătuieşte, în moduri misterioase, cum să aleagă, cum să trăiască strategic. Şi luptătorul aşteaptă!” (Castaneda, 1995a, 197). Privind viaţa ca pe un exerciţiu de strategie, vrăjitorul nu-i caută sensul. El îşi canalizează forţele în exclusivitate pe luptă, pe fiecare luptă ca fiind cea de pe urmă, prilej de a lăsa spiritul să zboare liber.

Nu trebuie ca moartea să fie văzută, prezenţa i se intuieşte uşor. Ca veşnic însoţi­tor şi „singurul sfetnic inteligent” (Castane­da, 1995b, 58), ea stă pe bolovan şi priveşte  provocând fiori pe şirea spinării. „Moartea e însoţitorul nostru etern, a spus don Juan cu un aer foarte serios. Se află întotdeauna la stânga noastră, la o lungime de braţ. Ea te privea când urmăreai şoimul alb; ţi-a şoptit la ureche şi i-ai simţit fiorul, aşa cum l-ai simţit şi astăzi. Ea te-a urmărit întotdeauna. O va face pănă în ziua în care te va atinge” (Castaneda, 1995b, 57).

Orice luptător are locul său unde va muri, locul unde va dansa în faţa morţii sale, ultimul dans. Mişcările sunt dobândite evolutiv, fiecare în timpul unei lupte a puterii. Fata­litatea morţii e, însă, irevocabilă. Nici un luptător nu poate modifica ora mortis. Îşi poate folosi, în schimb, impecabilitatea pentru amânarea ei. ”Un luptător este doar un om. Un om umil. El nu poate schimba planurile morţii sale. Dar spiritul lui impe­cabil, care a adunat putere în urma unor uluitoare greutăţi, poate reţine singur moar­tea o clipă, o clipă destul de lungă pentru a-l lăsa să se bucure pentru ultima dată de puterea sa personală. Putem spune că acesta este un gest pe care moartea îl are pentru cei care au un spirit impecabil” (Castaneda, 1995b, 205).

 Luptătorul are datoria fundamentală de a schimba lumea. O provocare ce necesită concentrarea atenţiei în absenţa oricăror remuşcări, timiditaţi, tristeţi sau griji, într-un cuvânt: acţiune. Tehnicile de ştergere a istoriei personale – pierderea importanţei de sine, asumarea responsabilităţii, folosirea morţii ca sfătuitor – îi acordă această putere. Luptătorul se vede obligat să-şi evalueze fiecare acţiune, să o considere ultima, ate­nuân­du-şi frica şi punându-şi toate eforturile în slujba ei. Angajând acţiunea, lumea poate fi oprită prin not-doing şi restaurată apoi. Luptătorul este omul celei de-a doua atenţii. Ea reprezintă arena în care acesta se pregăteşte pentru a ajunge la cea de-a treia atenţie.

Vrăjitorii sunt acei luptători care pot să vadă. Scopul lor este acela de a atinge o stare de conştiinţă totală pentru a exploata toate posibilităţile de percepţie aflate la dispoziţia omului. Această stare implică şi un mod alternativ de a muri (Castaneda, 2000b, 16). Ideea de moarte are o impor­tanţă colosală în viaţa vrăjitorilor. Tocmai cunoaşterea sfârşitului iminent oferă cumpă­tare. Ideea de moarte e singura care le dă curaj, îi determină să fie şireţi şi neîndu­ple­caţi, pierzând sentimentul importanţei de sine (Castaneda, 2000b, 116). 

Şamanii folosesc deliberat nagualul şi tonalul. Viziunea tonalului este utilizată ca unealtă pentru călătoria în necunoscut, în nagual. Călătoria aceasta seamănă cu moar­tea. În timpul trecerii în ”lumea cealaltă”, mănunchiul de sentimente ce reprezintă personalitate vrăjitorului se dezinte­grează fără a-şi pierde unitatea, conservând posibi­litatea de a se reasambla. Deschizându-şi oul luminos pentru a plonja în nagual, vrăjitorii îşi pot reansambla mănunchiul de sentimente oriunde altundeva. Ei pot astfel zbura pe aripile percepţiei spre alte senziti­vităţi (poziţii ale punctului de asamblare) cum ar fi cea a coiotului, a greierelui sau în alte lumi (Castaneda, 1995c, 324). Punctele lor de asamblare se pot fixa pe oricare dintre cele şapte lumi. Ei devin vizionari. „Să asamblezi alte lumi nu ţine de exerciţiu, ci de intenţie […] Şi nu constă într-un exerciţiu de a ieşi din acele lumi, ca şi când ai fi tras de o bandă elastică. Un vizionar trebuie să fie îndrăzneţ. De îndată ce spargi bariera percepţiei, nu este necesar să te întorci în acelaşi loc în lume” (Castaneda, 1999, 310).

Voinţa constituie un centru de asam­blare. Prin intermedul ei nagualul poate fi reflectat, însă niciodată explicat. Celălalt centru de asamblare, raţiunea, funcţionează asemeni unei oglinzi ce reflectă ceva aflat dincolo de ea. Vrăjitorii trebuie să îşi păstreze, cu orice preţ, firele luminoase unite. Soluţia este visatul care întăreşte straturile şi leagă împreună cele două atenţii astfel încît centrul luminozităţii să nu mai împingă în afară. (Castaneda, 1997, 281).

Puterea de a profita de darul Vulturului şi de a păstra conştiinţa în timpul morţii îi caracterizează pe vrăjitori. În momentul trecerii dincolo, în cea de-a treia atenţie, corpul lor se umple de cunoaştere, fiecare celulă devine conştientă atât de ea însăşi cât şi de întregul din care face parte.

Oul luminos – câmp de energie – simte ameninţarea morţii ori de câte ori traver­sează hotarele cunoscutului. Un exemplu în acest sens este oferit de întâlnirile cu aliatul, spaima confruntării putând ucide. Melan­colia provocată de asemenea întâm­plări poate fi atât de intensă încât să conducă la moarte. Pentru a scăpa de melan­colie, ea trebuie luată în râs. (Castaneda, 1999, 117).

Din marea călătorie în lumea inferioară nu toţi şamanii se întorc, observă Delaby. La fiecare şedinţă, spectatorilor le este frică să nu le moară şamanul reţinut prizonier de spiritele subterane şi fac să ţâşnească scântei lângă şamanul prăbuşit pentru ca spiritul său să distingă în obscuritate drumul de întoar­cere (Delaby, 2002, 17).

Vulturul exercită o presiune letală con­stantă asupra tuturor fiinţelor vii, mani­fes­tată sub forma unui ”răsturnător” (the tumbler), un şir continuu de bule de ener­gie. ”Forţa de rostogolire” loveşte neîncetat într-o scobitură pe care o are omul la nivelul buricului. Micile spărturi din cocon se regenerează, însă dacă fisura se întinde pe toată lungimea coconului îi provoacă moar­tea. Când punctul de asamblare se depla­sează involuntar, forţa de rostogolire sparge coconul. ”Suntem fragili. Când răsturnătoul ne loveşte fără încetare, moartea survine prin acel gol. Moartea este forţa de rosto­golire. Cînd găseşte un punct slab în golul unei fiinţe luminoase, o fisurează imediat şi o face să se prăbuşească” (Castaneda, 1999, 244).

Moartea prezintă totuşi o „opţiune as­cun­să rezervată exclusiv vrăjitorilor” (Cas­ta­neda, 2003, 226). Moartea vrăjitorului nu dezintegrează, ci unifică. Atunci când atinge unitatea fiinţei, şamanul intră într-o com­bus­tie spontană prin care pătrunde în „ma­rea întunecată a conştien­tizării” (Castaneda, R 2003, 226). Această ardere pune capăt hegemoniei părţilor individuale din orga­nism, conştientizându-le ca pe o singură unitate. Pentru vrăjitori, moartea reprezintă un act de unificare ce solicită fiecare strop de energie pe care îl pot pune în joc. În urma ar­derii cu focul interior, nu rămâne „nici un cadavru, nu există putreziciune. Corpurile vrăjitorilor, în ansamblul lor, au fost transformate în energie, energie care posedă o conştiinţă complet nefragmentată.

Graniţele organismului, distruse de moarte în cazul oamenilor obişnuiţi, rămân intacte în cazul vrăjitorilor, deşi aceştia nu mai sunt vizibili pentru ochiul liber. ”Atunci când aleg opţiunea ascunsă a morţii, vrăji­torii se transformă în fiinţe netrupeşti, extrem de specializate şi rapide, fiinţe capa­bile de manevre de percepţie incredibile” (Castaneda, 2003, 227). Ei pornesc în călătoria finală, iar infinitatea devine dome­niul lor de acţiune. Ei înving moartea iar aceasta, recunoscându-se înfrântă, îi lasă liberi. Conştienţi de moartea lor, vrăjitorii îşi folosesc impecabilitate ca un bilet spre conştiinţa universală. (Castaneda, 2000b, 281). Deşi pare aşa, moartea nu este un duş­man. Nu ea este cea care distruge. „E singurul duşman nedemn de luat în seamă.” Viaţa este maniera morţii de a ne pune la încercare, este arena în care se înfruntă doi luptători: omul şi moartea. (Castaneda, 2000b, 118). 

Teoria relativităţii a lui Einstein ce defi­neşte spaţiul şi timpul ca alcătuind un continuum cvadridimensional, principiul ne­de­ter­minării lansat în 1927 de W. Heisen­berg, logica trivalentă a terţului inclus, numeroasele analize întreprinse cu privire la relaţia dintre raţional şi iraţional din pers­pec­tiva cunoaşterii contemporane, toate acestea au favorizat, către anii 60, cerce­tările cu privire la stările alterate ale conştiinţei. Mult utilizate de mişcarea „hippie”, drogurile au pătruns şi în atenţia unor cercetători nonconformişti, precum A. Watts şi S. Grof (care a dedicat 17 ani din viaţa sa studiului efectelor LSD, (îndeosebi LSD 25) ca declan­şatori în schimbarea stării de con­ştiinţă, alături de anumite specii de plante (preponderent ciuperci), bătăi ritmice, tehnici de respiraţie, dansuri rituale, izolare senzorială, tehnici de meditaţie cu acţiune similară. A patra stare de conştiinţă acumulează noi argumente sub pavilionul psihologiei transpersonale. Re­pro­şându-i cunoaşterii occidentale că se lasă confiscată doar de studierea stării de veghe, curentul transpersonal, înseriindu-se pe un continuum fizico-bio-psiho-cosmic, îşi pro­pu­ne să exploreze o formă de conştiinţă lărgită, mai puţin uzuală, dar cu un imens potenţial curativ  şi  transformator  –  cea de supraconştiinţă. Această trăire nemijlocită a realităţii, dizolvând orice graniţă dintre eu-lume, interior-exterior; relativ-absolut, exis­ten­ţă-nonexistenţă, materie, energie şi con­ştiinţă, vizitează şi omul obişnuit în diverse situaţii: la naştere, moarte, exces de sufe­rinţă, deprivare senzorială, salt de la înăl­ţime, experienţe paroxistice, zbor în spaţiul cosmic etc. (Manzat, 2002, 59). Textele lui Castaneda ar putea fi acuzate de a se constitui în ecouri ale curentului psihologic transpersonal. Scrieri antropologice sau pur şi simplu  beleristicp, cărţile acestea câştigă prin faptul că, voluntar sau nu, mai mult sau mai puţin explicit, reuşesc să închidă în paginile lor mentalitatea unei epoci.