Herédi Zsolt

 

 

Metode de manipulare în presa comunistă. Declanşarea mediatică a campaniei anti-Tito

în cotidianul Igazság din Cluj

 

 

Propaganda şi dezinformarea au fost folosite dintotdeauna de actorii politicului pentru a manipula masele şi a le folosi în interesul lor. În sistemele totalitare aparatul mediatic este subordonat în întregime intereselor partidului unic de guvernământ. În perioada comunistă, cel mai mare proprietar de presă din România era statul, reprezentat de partidul unic, deţinând în acelaşi timp monopolul producerii produselor media. Rarele excepţii sunt publicaţiile editate de către comunităţile religioase minoritare şi de către comunităţile obşteşti, care erau şi ele supuse cenzurii, fiind cu timpul desfiinţate.

Organizaţiile centrale şi locale ale Partidului Comunist Român editau publicaţii şi pentru minorităţile naţionale, care, din punctul de vedere al conţinutului şi al periodicităţii, erau chemate să reproducă, la o scară redusă, presa de limba română. Cea mai numeroasă minoritate naţională din România, cea maghiară, a beneficiat de 29 de ziare, din care unul singur era cotidian naţional, Előre (Înainte), cu redacţia la Bucureşti, fiind similarul Scânteii şi al României Libere. Maghiarii mai beneficiau de 10 cotidiene judeţene (acolo unde structura etnică reclama acest lucru). Cele 29 de titluri – atât la nivel naţional, cât şi local – subliniau caracterul de clasă al actului jurnalistic şi complementaritatea tematică faţă de presa românească.

Mi-am propus să analizez aici sistemul tehnicilor de persuasiune din ziarul clujean Igazság (Dreptatea), similarul maghiar al cotidianului român local Lupta Ardealului[1]: mai precis, începutul campaniei propagandistice din anii 1948-1950, lansate împotriva mareşalului Iosip Broz Tito, fostul conducător al Iugoslaviei. În cadrul acestei epoci, perioada menţionată merită o atenţie deosebită, deoarece ne aflăm după război şi începe, în ţările-satelit ale Moscovei, construcţia noului sistem. Ritmul modernizării se accelerează, regulile, morala, şi structurile societăţii se află într-un proces de transformare, întreaga situaţie a lumii ce înconjoară individul fiind totalmente schimbată. Se construieşte o societate nouă (superioară), se anunţă (din nou!) crearea omului nou, şi toate acestea presupun, evident, reguli sociale şi norme morale noi.

Campania orchestrată împotriva liderului comunist iugoslav Tito este un caz mediatic interesant, deoarece, pe lângă faptul că este un exemplu în care se regăsesc, concentrat, toate elementele propagandistice ale epocii, el se aplică unui sistem politic similar, dintr-o „ţară prietenă”, cum fusese decretată Yugoslavia anterior Toate fenomenele, faptele reclamate, dezvăluite în această campanie se regăsesc în toate ţările taberei comuniste, majoritatea lor fiind, pentru perioada respectivă, chiar caracteristici specifice ale acestora, numai că sistemul iugoslav era unul mai tolerant în anumite privinţe (ca de exemplu colectivizarea pământului, a gospodăriilor private etc.).

În Yugoslavia, expansiunea comunistă nu depindea în mod esenţial de intervenţia sovietică. Acestui fapt i se datorează diferenţa dintre Tito şi ceilalţi conducători comunişti: Tito a încercat să permită o independenţă destul de mare, atât sub aspect politic, cât şi economic, tinzând chiar să devină un centru în Balcani, ceea ce reprezenta un pericol pentru Stalin, care se temea că acest demers ar putea deveni un precedent periculos, avansând chiar posibilitatea ca Moscova să piardă statutul de centru al lumii comuniste şi de exponent referenţial al acesteia, cu importante avantaje economice şi politice. În consecinţă, Tito este „excomunicat”.

Prima regulă pentru crearea condiţiilor optime manipulări era izolarea subiectului – în cazul nostru, a întregii societăţi, chiar şi a ziariştilor -, eliminarea elementelor perturbante şi crearea sau simularea unei situaţii de criză. Un obiectiv principal era umilirea şi excluderea reprezentanţilor sistemului vechi din societate şi desfiinţarea căilor de comunicare nemijlocită cu exteriorul, ceea ce în acest caz însemna lumea de dincolo de „cortina de fier”. Astfel, nu ajungeau la populaţie informaţii despre o lume alternativă (alte sisteme politice), decât cele filtrate de către Putere.

Prin izolarea şi îndiguirea duşmanului se creează, în acelaşi timp, condiţiile ideale pentru dezumanizarea acestuia. Accesul în alte lumi sau sisteme era practic imposibil pe atunci (la început, numărul aparatelor radio era şi el redus şi controlat). Părerea „opoziţiei”, varianta contrară celei oficiale era atât de „neînsemnată”, încât nu apărea prezentată în presă. Această metodă de manipulare prin omisiune a fost numită de către Piotr Wierzbicki „lupta cu umbra”. La fel se întâmplă şi cu Tito, atunci când el este stigmatizat drept inamic: citatele din discursurile sale nu apar reproduse direct, ci doar mijlocit, prin intermediul „demascărilor”, al imprecaţiilor, interpretărilor şi polemicilor îndreptate împotriva „trădătorului”. Doar acele traduceri directe de articole, citate sau informaţii occidentale treceau prin filtrul cenzurii, care proveneau din presa de stânga (comunistă) şi aveau un discurs similar cu cel autohton. De exemplu, un articol care are drept titlu o afirmaţie de genul: Lupta împotriva clicii Tito reprezintă datoria internaţională a comuniştilor (7 ianuarie 1950; autorul este Pietro Rossi, textul apărând cu specificaţia că este preluat din Pentru pace şi democraţie populară ) se integrează perfect în tipologia campaniei anti-Tito, fiindcă afirmă prezumţios amploarea internaţională a acestei lupte. Mesajul pare însă chiar mai credibil aici, fiindcă e transmis de către un italian: dacă un comunist italian scrie la fel „ca noi”, se adevereşte că şi tovarăşii de dincolo de cortina de fier sunt preocupaţi de aceleaşi probleme, articolele sau citatele de acest gen reprezentând un bun instrument de legitimare a propriului discurs, cu o „popularitate” pe măsură).

Ca întreaga presă comunistă, ziarul Igazság ne călăuzeşte într-o lume dihotomică şi agresivă, în care – conform regulilor simplificatoare – totul se reduce la obsesia pentru înălţarea simbolică a sistemului, prin tranşarea luptei, politice şi morale, dintre Bine şi Rău. Acest aspect face parte din viaţa cotidiană, cele mai banale evenimente ale vieţii fiind integrate în metanaraţiunile oficiale ale epocii. Ezitantul devine, astfel, un duşman potenţial: neimplicarea sa înseamnă, de fapt, asocierea cu răul, fiindcă îi foloseşte doar acestuia. Lozinca „Cine nu este cu noi este împotriva noastră” este foarte expresivă în acest sens. Prin ea se sugerează – şi se creează efectiv… – o stare socială de nelinişte. Ziarele îndrumă zi de zi cititorul la recunoaşterea şi demascarea răului, oferind muniţia necesară împotriva lui. Se lasă de fiecare dată impresia că apartenenţa trebuie manifestată, altminteri individul este suspect. În logica acestei „paradigme”, conceptul neutralităţii este suspicionat şi la nivelul politicii externe: „Cine poate fi însă atât de naiv să creadă că într-o epocă în care pe arena internaţională se dă lupta între cele două lagăre, o ţară ca Iugoslavia ar putea sta «la mijloc», ar putea rezista de una singură expansiunii imperialiste? (…) «Neutralitate» între cele două lagăre în care este împărţită astăzi lumea nu poate exista. Cine s-a desprins din lagărul democraţiei şi socialismului, acela se orientează inevitabil împotriva acestui lagăr spre capitalism, spre supunerea faţă de Apusul imperialist.” (Gh. Gheorghiu-Dej: Trădarea principiilor de bază ale marxismului revoluţionar)

Pentru a înţelegerea şi poziţionarea corectă a acestei propagande nu este de ajuns să analizăm doar textele care se referă explicit la Tito. Totalitatea articolelor din ziarul Igazság ne descriu o lume conflictuală, extrem de violentă. Chiar şi în articolele care descriu armonia deplină (în reportajele cu subiect intern), elementele perturbatoare apar sub forma pericolului exterior infiltrat prin agenţi, spioni, sau prin „scăpări” ale limbajului violent. Ziarul – ca şi celelalte organe de presă ale timpului, de altfel – recurge des la terminologia militară, fie că e vorba de starea vremii sau de reportajul agronomic: „Vremea este favorabilă pentru bătălia de toamnă a semănatului”[2], „În Sălaj se desfăşoară lupta pâinii”[3], „În luptă pentru scurtarea anului”[4].

Mixarea informaţiilor cu comentariul şi preponderenţa cantitativă a comentariului asupra informaţiei era o altă caracteristică generală a presei comuniste. Auby şi Ducos-Ader (citaţi de Roşca, L., 2002) au identificat cinci astfel de „legi” care guvernează funcţionarea propagandei: „regula simplificării (teme simple care să concentreze energia ţintelor către duşmanul unic), a îngroşării şi desfigurării (exagerarea faptelor), a orchestrării (repetarea mesajelor şi adaptarea lor la categorii diferite de public, pentru ca cei vizaţi să nu se gândească la altceva), a transfuziei (atacarea convingerilor individului folosind propriile sale prejudecăţi) şi regula unanimităţii şi a contagiunii, ceea ce e sinonim cu utilizarea gustului pentru conformism al indivizilor.”

Simplificarea şi uniformizarea erau specifice nu numai limbajului, ci, în general, viziunii de ansamblu a presei. Se descriu povestiri simple, pe înţelesul tuturor. Accentul se pune nu pe fapte, ci pe semnificaţia lor. Uniformizarea serveşte dezindividualizării, pierderii în anonimat, dar ea favorizează şi cultivarea mitului Unităţii. În presa epocii sunt des folosite expresii de genul „marea familie a ţărilor comuniste”, „ţară-frate”, „relaţii frăţeşti”, se vorbeşte despre partid ca despre o familie a tuturor, etc., adică se sugerează că aceste legături sunt naturale, partidul putând lua oricând locul familiei adevărate. Evenimentele prezentate se întâmplă doar la nivelul comunităţii sau au consecinţe asupra comunităţii. Individul nu apare des în aceste texte, iar individualismul: doar în context negativ. Realizările sunt întotdeauna colective; dacă ele aparţin unor indivizi, atunci condiţiile, împrejurările sunt create de partid sau de către comunitate pentru a fi înfăptuite.

Ziariştii (mai ales cei din provincie) neavând posibilităţi de informare „îngăduite”, nu se implică în colectarea datelor referitoare la evenimentele externe, textele lor fiind traduceri ale comunicatelor agenţiilor acreditate de presă sau doar „ştiri” create de acestea. Ziaristului îi revenea doar simpla executare a ordinului primit de la secţia de propagandă. Chiar dacă erau prezenţi la unele evenimente, „ziariştii oglindeau evenimentul nu prin ceea ce au văzut, ci prin prisma a ceea ce ar fi trebuit să vadă.” (Roşca, L. 2002) Discursul afirmativ (Bíró A. Zoltán, 1995) devine dominant pentru discursul socialist, orice afirmaţie (ca de pildă „este”) dobândind un înţeles normativ („să fie”).

Cu câteva excepţii, articolele care se referă la evenimentele externe sunt destul de rar semnate de către ziarişti. La fel se întâmplă şi în cazul campaniei punitive anti-Tito: tonul este dat de centru, prin Rezoluţia Biroului Informativ al Partidelor Comuniste asupra situaţiei din Partidul Comunist Iugoslav, publicată în întregime în Lupta Ardealului, în data de 1 iulie, iar în Igazság în data de 2 iulie 1948 (textul fiind destul de lung, o eventuală greşeală de traducere ar fi însemnat o culpă capitală). Tema ocupă spaţiul tipografic a două pagini întregi: în Igazság Rezoluţia începe pe prima pagină şi se continuă pe a treia, fiind completată cu articolul tovarăşului Leonte Răutu, apărut în Scânteia, despre Rezoluţia Biroului Informativ al Partidelor Comuniste referitor la situaţia din Partidul Comunist Iugoslav (o reproducere cu multe citate, dar o variantă mai scurtă decât cea din Lupta Ardealului). Trebuie menţionat faptul că în această perioadă lui Tito, Kardelj, Djilas şi Rankovici li se atribuie încă titlul de tovarăş, li se reproşează că „aplică în principalele chestiuni ale politicii externe şi interne o linie greşită”, atitudinea ostilă faţă de Uniunea Sovietică fiind asimilată unei gesticulaţii politice „nerecunoscătoare”, dar se speră încă în pocăirea şi convertirea lor, sau, cel puţin, în victoria „tovarăşilor adevăraţi” din Yugoslavia, care vor repune politica partidului pe linia marxistă-leninistă. Tito şi tovarăşii lui sunt trataţi ca indivizi dezorientaţi, li se lămureşte, lor şi partidului iugoslav (prin ameninţări subtile şi prin schiţarea unor viziuni apocaliptice în caz de insubordonare), care sunt interesele lor şi interesele adevărate ale ţării, şi cât de nerecunoscători sunt în a le ignora, li se amintesc locul şi datoriile lor. Li se mai explică faptul că sunt manipulaţi, ca nişte marionete. Deocamdată, calificativul cel mai dur este cel de „trădător”, un număr de mai târziu al cotidianului ocupându-se chiar de această temă.

În ziua următoare nu apar în Igazság articole despre cazul iugoslav; se aşteaptă, probabil, noile indicaţii, în schimb în Lupta Ardealului apare un articol semnat de către un jurnalist mai zelos. Pauza durează doar o zi: numărul din data de 4 iulie consacră din nou două articole acestui caz: un text voluminos semnat de Gheorghe Gheorghiu-Dej (Trădarea principiilor de bază ale marxismului revoluţionar[5]), care ocupă prima pagină în totalitate, şi o ştire scurtă, dar cu un titlu şi subtitlu lung şi grăitor, tipărite cu litere mari: Conducerea Centrală a Partidului şi-a însuşit în unanimitate rezoluţia Biroului Informativ. Membrii de partid salută iniţiativa Partidului Comunist (bolşevic) al URSS şi îşi exprimă devotamentul faţă de generalisimul Stalin la şedinţe de înaltă importanţă principială[6].

Semnalul fiind dat, de acum încolo apar zilnic articole anatemizante şi „declaraţii de fidelitate”. Începe aşadar o propagandă bine orchestrată: deşi unele texte nu au de-a face, în mod aparent, cu această campanie, ele şi-o asociază perfect, prin tematică. Unele sunt pur şi simplu integrate în propaganda generală: rolul acestora este legitimarea deciziilor luate de partid. Aici intră, de pildă, poziţionarea corectă (pe „linia adoptată”) în politica externă (Situaţia ţărilor planului Marshall devine din ce în ce mai grea[7]) sau demonstrarea superiorităţii geniului constructiv sovietic (Palatul sovieţilor va fi mai mare decât cele mai mari şase clădiri americane luate la un loc[8]) Textele care se leagă de campania anti-Tito sunt menite să demonstreze afirmaţiile din aceste articole sau să convingă cititorul de faptul că situaţia din sistemul autohton este superioară, prin opoziţie, celei demascate ( adică iugoslave).

Numărul din 5 iulie 1948 ne aduce, pe prima pagină, un articol voluminos despre cazul iugoslav, semnat de un ziarist al redacţiei, şi, în paginile interioare, două articole aparent „neutre”: Ajutorul Uniunii Sovietice în dezvoltarea agriculturii autohtone. Importante cantităţi de maşini şi tractoare sosesc din Uniunea Sovietică[9], respectiv Centralism democratic şi democraţie de partid[10], articol ce descrie situaţia ideală din Partidul Muncitoresc Român, în opoziţie cu ceea ce se întâmplă în Partidul Comuniştilor din Yugoslavia. Tematica acestuia coincide cu articolul 5 din hotărârea Biroului Informativ (publicată cu trei zile în urmă), care incrimina lipsa democraţiei în ţara de dincolo de Dunăre: „(…) În sânul Partidului nu există democraţie internă de partid, nu există eligibilitate, nu există critică, autocritică. Comitetul Central al Partidului Comunist din Iugoslavia este – contrar afirmaţiilor neîntemeiate ale tovarăşilor Tito şi Kardelj ­– în majoritatea sa alcătuit nu din membri aleşi, ci cooptaţi. Partidul Comunist se află, de fapt, într-o situaţie semi-legală.”

În numărul din 5 iulie, pe ultima pagină (pagina internaţională), apare şi un montaj de ştiri externe, la care merită să ne oprim: Rezoluţia Biroului Informativ a declanşat un răsunet zdrobitor în presa progresivă internaţională. Consideraţiile critice ale tovarăşilor Duclos şi Togliatti despre Partidul Comunist Iugoslav[11]. De la început, trebuie clarificate două aspecte din acest titlu. Primul ar fi acela al cuvântului „progres”, care se foloseşte des în limbajul nou, impus de comunişti. Progresul caracterizează doar ţările comuniste, faptul este evident, şi nu trebuie să fie dovedit: apartenenţa la tabăra comunistă este, prin ea însăşi, o dovadă a progresului. Astfel, unele ţări ca Mongolia sau Coreea de Nord sunt progresiste, pe când Statele Unite ale Americii sau Anglia sunt decadente. În al doilea rând, textele simulează o voce a majorităţii, o poziţie dominantă. Comuniştii deţin monopolul succesului şi al tuturor calificativelor pozitive. Ei sunt Lumina, ceilalţi Întunericul. Astfel, comuniştii din occident sunt prezentaţi ca nişte forţe reale, care se află în pragul victoriei. Viitorul le aparţine, pentru simpul fapt că ei sunt comunişti, în schimb toate acţiunile taberei opuse sunt sortite eşecului.

Articolul despre „răsunetul zdrobitor” este preluat din Pravda, care la rândul lui îl preluase din ziarul polonez Glos Ludu – aşa se comunică între „ţările frăţeşti”, de la periferie spre Moscova şi invers. El începe cu principiul libertăţii de exprimare („Totodată muncitorimea constată cu mândrie că partidele comuniste fidele marxismului şi leninismului se află într-o situaţie în care pot vorbi deschis, nu trebuie să ascundă nimic”), care este ulterior redus la o retorică incriminantă: „putem demasca greşelile mişcării şi să înfruntăm fenomenele ce slăbesc mişcarea.” Citatul din citat e la ordinea zilei: articolul citează masiv dintr-un articol al lui Jacques Duclos, secretarul Partidului Comunist Francez, apărut în L’Humanité: „Stăpânii Statelor Unite vor să pună mâna pe întreaga lume. Imperialiştii însă ştiu că marea ţară a socialiştilor, Uniunea Sovietică reprezintă un mare obstacol pentru ei în realizarea acestui plan. Ei ştiu că ţara lui Lenin şi Stalin este singura garanţie pentru independenţa ţărilor ameninţate. (…) Oare se poate uita că nu de mult Uniunea Sovietică a salvat lumea de barbari?”

Am ales acest citat în special pentru această ultimă întrebare retorică. Prin texte de acest gen comuniştii ajung să deţină monopolul Salvatorului Mondial în luptă cu Barbarul. Textul, reamintind că Uniunea Sovietică este aceea care a salvat lumea de barbari, sugerează că în cazul unui nou conflict, civilizaţia este de partea comuniştilor, iar barbaria de partea celorlalţi, numai că ei s-au schimbat: răul suprem aparţine acum Statelor Unite şi Angliei, întruchipări ale imperialismului.

Articolul din din 29 iulie 1948, care „înştiinţează” despre evenimentele Congresului Partidului Comunist Iugoslav, are un ton mai dur: Congresul Partidului Comunist Iugoslav a decurs sub semnul terorii necruţătoare a lui Tito.[12] Dispare complet calificativul de tovarăş ,chiar şi cel de trădător, care aminteşte de o solidaritate revolută, şi rămân doar fascistul, călăul, criminalul, etc.. Se afirmă că metodele conducerii iugoslave sunt identice cu cele ale lui Mussolini, însă, conform lozincii „cine nu-i cu noi, e împotriva noastră”, este demascat şi partidul comuniştilor elveţieni, singurul care a onorat cu prezenţa sa congresul: „nu este altceva decât o organizaţie troţkistă, care întreţine relaţii cordiale cu serviciile străine de spionaj a imperialiştilor”. Dispar şi lămuririle despre interesele Iugoslaviei, despre datoria sa faţă de URSS, şi atenţionările la pericolele care pândesc ţara vecină: de acum încolo este clar ce se întâmplă, Tito şi „clica” au fost cumpăraţi, devin spioni, agenţi: „Belgradul a devenit una dintre cele mai importante filiale ale spionajului, diversiunii ş propagandei de război a imperialismului american”(16 iulie 1950).

 

 

Bibliografie

– Coman, Mihai: Mass media, mit şi ritual. O perspectivă antropologică. Ed. Polirom, Iaşi, 2003.

– Ficeac, Bogdan: Tehnici de manipulare. Editura Nemira, Bucureşti, 1996.

– Griffin, Em: Bevezetés a kommunikációelméletbe. Harmat Kiadó, 2003.

– Karnoouh, Claude: Comunism/Postcomunism şi modernitate tîrzie. Încercări de interpretări neactuale. Ed. Polirom, Iaşi, 2000

– Roşca, Luminiţa: Forme de manifestare a propagandei în discursul totalitar. In: Jurnalism & Comunicare, 2002/1.

– Soulet, Jean-François: Istoria comparată a statelor comuniste din 1945 pînă în zilele noastre. Polirom, Iaşi, 1998.

– Wierzbicki, Piotr: Structura minciunii. Editura Nemira, Bucureşti, 1996.