Anamaria Stoia                                                                           

 

 

Memoria secundă, a doua atenţie şi starea elevată de conştiinţă

 

        

În  încercările sale de a explica modul în care e structurat universul şi cum funcţio­nează acesta şi, de asemenea, cum suntem formaţi noi oamenii, don Juan porneşte de la două concepte esenţiale – „tonal” (pronunţat „toh-na’hl”) şi „nagual” (pronunţat „nah-wa’hl). Fiind dificil de înţeles pentru o minte occidentală, don Juan foloseşte nume­roase expresii plastice pentru a uşura com­pre­hensiunea lor. El explică, astfel, că fie­care fiinţă umană are două părţi care devin active şi operative în momentul naşterii – una este „tonalul”, iar cealaltă este „nagua­lul”.

În termeni foarte generali la început, don Juan descrie „tonalul” drept „everything we are […] everything we have a word for is the tonal” (Castaneda, 1976, 122). Mai mult, susţine el, nu există o lume în sine, aşa cum suntem noi obişnuiţi să credem, ci doar „a description of the world which we have learned to visualise and take for granted” (Castaneda, 1976, 122). „Tonalul” e cel prin care înţelegem lumea, cel care face regulile. El este „the organizer of the world […] on its shoulders rests the task of setting the chaos in order. […] The „tonal” is what makes the world” (Castaneda, 1976,121). Aşadar, „tonalul” e cel care organizează lumea, formează lumea şi înţelege lumea. Până şi Dumnezeu este un obiect al  „tona­lului”, alături de toate fenomenele sau ima­ginile care apar în conştiinţa normală.

 „Nagualul” e şi mai greu de definit. Practic el nici nu poate fi explicat în termeni raţionali, căci el este dincolo de înţelegerea omenească: ”The nagual is the part of us for which there is no description – no words, no names, no feelings, no knowledge” (Casta­ne­da, 1976, 124). În momentul naşterii, spu­ne don Juan, facem toţi parte din „nagual”, dar apoi, prin învăţarea modului conven­ţional de a percepe, strălucirea nagualului începe să pălească : ”Then, the ‹tonal› starts to devolop and it opaques the shine of the ‹nagual›, it overwhelms it. From the mo­ment we become all ‹tonal› we do nothing else but to increment that old feeling of incompleteness which accompanies us from the moment of our birth, and which tells us constantly that there is another part that gives us completeness” (Castaneda, 1976, 126). Aşadar, „nagualul” este cealaltă jumă­tate adormită din noi, pe care o simţim ca pe o mare absenţă. ”Nagualul” e indescriptibil şi inexplicabil, aşa cum recunoaşte şi don Juan. El transcende raţiunea şi individul în acelaşi timp, singurele cuvinte de care poate fi legat fiind: zbor, plutire, pace, conştien­tizarea multiplicităţii eurilor şi transcen­derea lor .                                                                                                                                                                    

O altă încercare de a explica dualitatea „tonal” / „nagual” în termeni practici este cu ajutorul unei metafore obiectuale. Astfel, don Juan le oferă ucenicilor o masă şi o legătură grea cu multe obiecte pe care îi pune să le care într-o vale îndepărtă. O dată ajunşi în mijlocul văii pustii, el aşează toate obiectele pe masă şi explică faptul că „tonalul” reprezintă masa cu toate obiectele de pe ea: „tonalul era ordinea pe care o conştientizăm în lumea noastră zilnică şi, de asemenea, ordinea personală pe care o ducem pe umeri de-a lungul vieţii, aşa cum au cărat ei masa şi legătura. Tonalul personal al fiecăruia era ca masa în acea vale, o mică insulă plină de lucruri care ne sunt familiare. Pe de altă parte, nagualul era sursa inexplicabilă care ţinea masa aceea în loc şi era ca vastitatea acelei văi pustii” (Castaneda, 1995c, 302). Aceasta este pro­ba­bil cea mai sugestivă comparaţie datorită caracterului ei vizual. O altă definiţie, mai abstractă, descrie „tonalul” ca fiind „o reflexie a acelui indescriptibil necunoscut care este plin de ordine”, în timp ce „‹nagualul› fiecăruia dintre noi nu este decât o reflexie a acelui indescriptibil vid care conţine totul” (Castaneda, 1995c, 328).          

 „Tonalul” mai este denumit „partea dreaptă” şi reprezintă tot ce poate cuprinde intelectul, iar „nagualul” este numit şi ”partea stângă”, un domeniu imposibil de cuprins în cuvinte .                                                                                      

Definirea acestor doi termeni este nece­sară pentru a aborda în continuare con­ceptele care fac obiectul acestei lucrări. Don Juan susţine că esenţa fiinţei noastre o repre­zintă acţiunea de a percepe şi că „ma­gia existenţei noastre este acţiunea de a fi conştient”. Pentru acesta, percepţia şi con­ştiinţa alcătuiesc o singură unitate „func­ţională şi inextricabilă, care are două do­menii. Prima e ‹atenţia tonalului›, respectiv capacitatea oamenilor de a percepe şi a-şi plasa conştiinţa asupra lumii obişnuite pe care o reprezintă viaţa cotidiană.” El denu­meşte această formă de atenţie „primul cerc al puterii”, definindu-l drept „capacitatea noastră teribilă de a institui ordinea în modul nostru de a percepe lumea cotidiană.” Celălalt domeniu este „atenţia nagualului”, respectiv „capacitatea vrăjitorilor de a-şi plasa conştiinţa asupra lumii neobişnuite”, denumită şi „al doi­lea cerc de putere”, sau, în alte cuvinte, ”capacitatea abso­lut uimitoare pe care o avem cu toţii, dar pe care numai vrăjitorii o folosesc, de a stabili ordinea în lumea neobişnuită” (Castaneda, 1997, 266).

Complementaritatea celor două atenţii este exprimată şi în alte cuvinte – ele sunt ca două feţe ale aceluiaşi lucru: ”fiecare luptă­tor toltec are două feţe şi se găseşte cu faţa în două direcţii opuse. A doua faţă este a doua atenţie” (Castaneda, 1997, 303).                          

Deci un alt nume pentru „atenţia nagua­lului” este „a doua atenţie”, sau „al doilea cerc de putere”. Folosind imaginea de mai sus cu masa plină de obiecte într-o vale imensă, don Juan explică faptul că, fiind imposibil a prelua imensitatea nagualului, „vrăjitorii îşi iau ca domeniu de activitate zona aflată direct sub insula tonalului, indicată prin descrierea a ceea ce se afla sub masă. Zona aceea era domeniul a ceea ce el denumea drept a doua atenţie, sau atenţia nagualului, sau atenţia de sub masă.[…] El a spus că atingerea celei de a doua atenţii făcea din cele două atenţii o singură unitate, iar acea unitate era totalitatea eului” (Casta­neda, 1997, 283). Aşadar, unul din scopurile vrăjitorilor este de a trece, prin cea de a doua atentie, în nagual, ceea ce înseamnă cunoaşterea şi confruntarea cu cealaltă parte din noi şi realizarea, în acest sens, a deplinătăţii eului şi mai apoi cucerirea libertăţii totale a conştiinţei.                                        

Modul în care este focalizată cea de-a doua atenţie pentru a facilita trecerea in nagual presupune mai multe tehnici, aparent fără coerenţă între ele. Una din cele mai importante este „visatul”. Don Juan spune că primul nostru cerc de putere este „angajat foarte de timpuriu în vieţile noastre şi că trăim cu impresia că asta e totul pentru noi. ‹Al doilea cerc de putere› pe care-l avem, ‹atenţia nagualului›, rămâne ascuns pentru o imensă majoritate dintre noi, fiindu-ne dezvăluit doar în momentul morţii. Totuşi, există o cale de a-l atinge, accesibilă fiecăruia dintre noi, dar pe care o parcurg doar vrăjitorii, iar aceasta este ‹calea visatului›. ‹Visatul› este în esenţă tranformarea viselor obişnuite în probleme care presupun un act voliţional” (Castaneda, 1997, 268).     

De altfel, ”voinţa”, ca opusă „raţiunii”, are un rol esenţial în realizarea multor teh­nici de depăşire a atenţiei tonalului. Vrăji­torii spun că prin voinţă pot asista la efec­tele nagualului, în timp ce, prin  „raţiune”, nu suntem decât martori la efectele tona­lului. Voinţa ţine în mare de forţa şi capaci­tăţile întregului „corp”, spre deosebire de „raţiune”, care  se rezumă la a interpreta şi la aştepta confirmarea propriilor speculaţii. „Voinţa” este cea care deţine controlul celei de-a doua atenţii. Don Juan defineşte voinţa drept ”controlul maxim al luminozităţii corpului ca un câmp de energie; sau poate fi descrisă ca un nivel de abilitate, sau o stare de a fi care apare brusc în viaţa normală a unui luptător. Ea este simţită ca o forţă care radiază din partea mijlocie a corpului, precedată de un moment de absolută tăcere” (Castaneda, 1998,146). 

 Revenind la „visat”, trebuie să adău­găm că acesta nu se referă la genul de vise pe care le cunoaştem noi, ci devin, după mult exerciţiu, vise conştiente, manipula­bile de către cel care visează. Alte căi care ajută la „răsturnarea” atenţiei tonalului sunt „oprirea monologului interior” şi „oprirea lumii”, lucru ce se realizează cu ajutorul contemplării. Don Juan numeşte momentul în care prima atenţie nu se mai fixează pe nimic „oprirea lumii”: ”Don Juan spusese că, o dată ce ne oprim dialogul interior, oprim şi lumea. Acesta era o descriere ope­raţională a unui proces de neconceput, anume acela de a-ţi focaliza a doua atenţie” (Castaneda, 1997, 296). De fapt, ”visătorii” trebuie să contemple pentru a putea visa şi apoi trebuie să caute visele lor în contem­plare” (Castaneda, 1997, 297). În timpul „visării”, explică don Juan, ne aflăm în celălalt eu, concept care va deveni relevant în cele ce urmează.   

În paralel cu lecţiile teoretice pe care don Juan i le dă lui Castaneda, pe un alt plan, de care ucenicul nu este conştient multă vreme, are loc un proces de învăţare „practică” prin care îi sunt inserate, într-o zonă absconsă a conştiinţei, experienţe directe ale teoriilor expuse într-o stare de conştiinţă normală: ”În stare de conştiinţă normală vrăjitorul îl învaţă pe ucenic conceptele şi procedurile  de bază, iar în cea de-a doua atenţie îi dă explicaţii abstracte amănunţite. De regulă, ucenicii nu-şi amin­tesc deloc aceste explicaţii, deşi le înmaga­zinează cumva absolut intacte în memoria lor. Vrăjitorii susţin că particularitatea specifică memoriei şi misiunea de a-şi aminti înseamnă că de fiecare dată când cineva intră în cea de-a doua atenţie, punc­tul de asamblare este într-o altă poziţie” (Castaneda, 2000, 71). Prin manipu­larea cor­pului energetic şi prin modificarea po­ziţiei punctului de asamblare din  oul lu­minos, vrăjitorii încearcă răsturnarea  viziu­nii despre lume.                                                                                                                                                                                                  

În sensul acesta Carlos are, de-a lungul anilor de început ai iniţierii lui, numeroase senzaţii de pierdere a memoriei, de trecere în zone misterioase ale conştiinţei, pe care însă în stare normală nu şi le aminteşte decât vag sau deloc: ”I-am spus lui don Juan că aveam nişte senzaţii inexplicabile […] i-am spus că mai avusesem aceeaşi senzaţie şi înainte şi că pare să fie un „lapsus mo­mentan”, un fel de înteruperi în fluxul conştiinţei mele. Ele se manifestă totdeauna printr-un şoc în corpul meu. […] n-am putut să i le descriu decât ca pe nişte momente de uitare, sau că eram distrat […] Păreau să izvorască dintr-o zonă independentă de tot ce cunoşteam” (Castaneda, 1995, 157). Alte senzaţii de acest gen apar destul de des de-a lungul primilor ani: ”era altceva ce ştiam, o amintire pe care o parte din mine nu voia să o elibereze” (Castaneda, 1998, 126); „Îm­bră­ţişând-o pe La Gorda, mi-a revenit sen­timentul de mai devreme că, ceva în mine, care era închis, ascuns într-o nişă la care nu puteam ajunge, era gata să erupă. Aproape am ştiut despre ce era vorba, dar am pierdut acel ceva imediat ce l-am atins” (Castaneda, 1998, 41). Aceste memorii înmagazinate şi inaccesibile până la un moment dat devin de o reală importanţă în urma momentului crucial în care, după ani de învăţături şi practici, don Juan şi don Genaro dispar din lumea fizică printr-un magistral salt în abis. De aici încolo, ceea ce trebuie să facă ucenicul e să-şi amintească învăţăturille pe care „corpul” în ansamblul lui le cunoaşte.

În explicaţiile pe care le dă despre diferitele moduri de a percepe, don Juan sus­ţine că suntem capabili să percepem si­multan în două moduri diferite, dar că de obicei alegem să reţinem informaţii doar pe o singură cale, cea pe care suntem obişnuiţi să o folosim. Carlos realizează acest lucru la un moment dat, spunând: ”probabil că toţi percepem în mod continuu în ambele maniere, dar preferăm să izolăm una pentru amintire şi s-o eliminăm pe cealaltă, sau poate să o înregistrăm undeva, aşa cum făcusem şi eu. În anumite condiţii de stres ori de resemnare, memoria secundă iese la suprafaţă şi atunci putem avea două amintiri distincte ale aceluiaşi eveniment” (Castane­da, 1997, 266).

Cealaltă cale de a percepe nagualul este „memoria secundă”, ce ţine de „partea stângă”, de atenţia nagualului,  sau a doua atenţie. Ea implică şi înţelegerea rolului „corpului luminos” şi al „dublului”, „al corpului din vis” şi al „celuilalt eu”. Corpul fizic este corpul obişnuit, iar corpul luminos este un cocon de lumină pe care îl percep doar cei care „văd”. Prima atenţie conţine conştiinţa corpului fizic, iar a doua atenţie este conştiinţa corpului luminos. „Corpul din vis”, denumit şi „dublura” sau „celălalt”, o re­plică perfectă a corpului fizic al visătorului, este cel care ajută la creşterea tim­pului de conştienţă din timpul „visa­tului”.

În a doua atenţie au loc numeroase ex­pe­rienţe pe care Carlos, împreună cu La Gorda, reuşesc să le activeze doar după mulţi ani de la desfăşurarea lor. Prin oprirea monologului interior şi intrarea în „visare” corpurile lor încep să-şi amintească. Prin „visarea împreună” cei doi îşi aduc aminte de lucruri la început inexplicabile pentru ei, experienţe ca „împărţirea lumii”, amintiri despre femeia Nagual, sau trecerea din tonal în nagual şi invers: „m-a copleşit  o amintire  foarte curioasă. Nu era sentimentul a ceva, ci efectiv amintirea dură a unui eveniment. Mi-am amintit că odată eram cu don Juan şi cu un bărbat, a cărui faţă nu o mai reţineam. Noi trei vorbeam despre ceva ce eu perce­peam a fi o trăsătură a lumii. La vreo trei, patru metri în dreapta mea era un banc de ceaţă gălbuie şi care […] împărţea lumea în două” (Castaneda, 1998, 107). Sau: „Scutu­rile mele verbale şi intelectuale erau insu­ficiente pentru impactul amintirii femeii Nagual” (Castaneda, 1998, 126). În altă parte găsim: ”în privinţa scenei din ‹visat›, am constatat că fusese o repetare perfectă a ceea ce ni se întâmplase în viaţă la un moment dat şi într-un anumit loc” (Casta­ne­da, 1998, 137).

Aşadar, memoriile reziduale sunt aduse în prim plan prin „visat” şi cu ajutorul „voinţei”, care aparţine celuilat eu. Carlos şi La Gorda, o altă ucenică a vrăjitorilor, practică timp de doi ani „visatul împreună” pentru a pune cap la cap toate amintirile înmagazinate în memoria secundă de-a lungul anilor. Scopul rezolvării acestui puzzle este aprofundarea şi înţelegerea la un nivel mai abstract al învăţăturilor lui don Juan. Practic aproape toate învăţăturile din plan conştient sunt acompaniate în planul memoriei secunde de contrapartea lor practică.                                                                                                                                                                      

După cum observăm, pe lângă faptul că îşi învaţă ucenicii să practice tehnicile şamanice pe cont pro­priu, don Juan sau don Genaro după caz, forţează, prin metode sofisticate, modifi­carea nivelului de percepţie al acestora, şi reuşesc să înregistreze în zone misterioase ale conştiinţei experienţe care să completeze şi să activeze mai apoi căile de intrare în diferite niveluri de conştiinţă.            

Aşa se înâmplă şi în cazul mult discu­tatei intrări în nagual, care se face atât conştient, cât şi fără ca ucenicii să ştie că li se întâmplă acest lucru. Prin manevrare corporală, prin lovitura Nagualului (pasă magică de mişcă poziţia punctului de asam­blare spre stânga), cu ajutorul halucino­ge­nelor, sau prin „şoptirea în urechi”, don Juan şi don Genaro îşi aduc ucenicii în stări avansate de conştiinţă. Practic ei dezasam­blează percepţia normală a lumii pentru a-i ajuta pe aceştia să devină martori la măreţia nagualului. Carlos are parte de nenumărate astfel de experienţe produse fără voinţa sa, ci deteminate de manevrele învăţătorilor: „Mi-au şoptit în urechi până când am avut senzaţia că eram împărţit în două. Am devenit o ceaţă galbenă care simţea totul direct. Adică puteam cunoaşte lucrurile. Nu existau gânduri; existau doar certitudini. […] Următoarea senzaţie pe care mi-am putut-o aminti cu claritate  a fost o undă de exaltare şi plăcere. Vibram tot” (Castaneda, 1995c, 243).

Pierderile de memorie se datorează atin­gerii nagualului: „Ceea ce numeşti tu lapsusuri şi senzaţii este ‹nagualul›!” (Cas­ta­neda, 1995c, 158), îi spune don Juan uce­nicului său. Iniţial, Carlos nu poate explica aceste stări decât prin intermediul senza­ţiilor pe care le-a trăit în acele momente: ”am simţit o senzaţie de zăpăceală, aproape ca o indiferenţă, ca şi cum nu m-ar mai fi interesat nimic cu adevărat. Apoi senzaţia  de zăpăceală s-a transformat într-o concen­trare hipnotizantă. Era ca şi cum aş fi fost aspirat cu totul, încetul cu încetul. Ceea ce prinsese şi atrăsese atenţia mea era senzaţia clară că eram gata să mi se dezvăluie un secret însemnat şi că nu voiam să se interfereze nimic cu o astfel de revelaţie” (Castaneda, 1995c, 193). În altă parte găsim trăiri asemănătoare: „Eram fără îndoială eu, dar nu eram solid. Eram mai degrabă ca o ceaţă strălucitoare, o ceaţă gălbuie, care nu avea sentimente. Din punctul de vedere al percepţiei mele, puteam distinge doar o masă enormă de lumi extraordinare. Sim­ţeam de asemenea şi mişcare. Efectul era asemănător cu acela de a fi atras de un vid care nu mă lăsa să mă opresc. De câte ori mişcarea mea părea să se diminueze şi-mi puteam focaliza atenţia asupra lucrurilor, vidul mă trăgea din nou […] Lumea din jurul meu venea şi pleca în acelaşi timp, de aici efectul de vid. Puteam vedea două lumi separate ; una era cea care trecea de mine şi cealaltă care se apropia de mine […] am avut două realizări fără concluzia unificatoare” (Castaneda, 1995c, 222).

Aceste experienţe sunt identificate mai apoi ca fiind trecerea în nagual, confrun­tarea cu necunoscutul infinit. Eforturile lui don Juan în acest sens au scopul de a-l conduce pe ucenic spre celălalt eu. Printr-o lovitură bruscă în coloană sau în omoplaţi (manipularea oului luminos), Carlos este transportat brusc într-o stare elevată de conştiinţă, trecând de pe partea dreaptă a conştiinţei – tonalul, pe partea stângă – nagualul, parte în care lucrurile sunt înţelese total şi direct. Trecerea în nagual este de­clan­şată de cei doi vrăjitori de multe ori pe neaşteptate: „don Juan şi don Genaro au venit lângă mine, s-au lăsat pe vine şi au început să-mi şoptească în urechi […] Am început să mă mişc înainte şi înapoi ca o frunză. Apoi capul meu şi-a pierdut greuta­tea şi tot ce a rămas din „mine” era doar un centrimetru pătrat, un strop, un reziduu micuţ […] apoi pepita aceea a părut că explodează şi eram într-o mie de piese […] eram conştiinţa însăşi” (Castaneda, 1995c, 317), sau, altă dată: ”don Juan mi-a dat o palmă peste spate, ajutându-mă să trec în starea de conştiinţă elevată. […]  Îndată ce am revenit în starea de conştiinţă elevată, am simţit o senzaţie stranie […] începusem să percep acele stări de neînţeles ca adevăratul meu Eu […] în acele stări mă simţeam împlinit, întreg, ca şi când nu-mi lipsea nimic” (Castaneda, 1999, 69).

La revenirea ucenicului în starea de conştiinţă nor­mală, don Juan îi explică lui Carlos că tocmai l-a ajutat să fie martor la necunoscutul despre care nimeni nu poate vorbi. Apoi îl aruncă din nou în această imensitate, spunându-i că „trebuia să las aripile percepţiei să se desfăşoare şi să atingă ‹tonalul› şi ‹nagualul› dintr-o dată, fără să fiu conştient că trec dintr-unul în altul înainte şi înapoi” (Castaneda, 1995 c,  317). Descrierea stării extatice care urmează este dintre cele mai impresionante: „Am avut senzaţia că sunt răsucit şi aruncat şi apoi iar acea cădere cu o viteză colosală. Apoi am explodat. M-am dezintegrat. Ceva în mine a cedat; a eliberat ceva ce am ţinut închis toată viaţa […] Nu mai exista acea unitate scumpă mie care o numeam ‹eu›. Nu mai era nimic şi totuşi acel nimic era plin. Nu era lumină sau întuneric, rece sau cald, plăcut sau neplăcut. Nu eram nici în miş­care, nici nu pluteam sau staţionam, nici nu eram o unitate singulară, un eu, aşa cum sunt obişnuit să fiu. Eram un miliard de euri care erau toate ‹eu›, o colonie de unităţi separate care aveau o legătură specială una cu alta şi se uneau inevitabil ca să alcătu­iască o singură conştiinţă, conştiinţa mea umană. […] Un mod de a descrie acea senzaţie unificatore ar fi să spun că acele pepite de conştiinţă erau răspândite; fiecare dintre ele era conştientă de ea însăşi şi nici una nu era predominantă. Apoi ceva le strân­gea, se uneau şi apăreau într-o zonă unde toate erau adunate într-un mănunchi, „eul” pe care îl cunosc” (Castaneda, 1995c, 318).

Această experienţă abisală reprezintă intrarea în eul total, aventurarea în nagual sau, altfel numită, starea ridicată de con­ştiinţă. Intrând în nagual, va afla Carlos mai încolo, vrăjitorul instruit poate să-şi modi­fice insula tonalului: ”poate să-şi lase mă­nunchiul de sentimente să se aranjeze în orice mod posibil” (Castaneda, 1995 c, 322), deci să ia orice formă posibilă. În acelaşi timp, prin faptul că a fost martor la indescriptibilul nagual, Carlos a „văzut” într-un mod diferit – cel instituit de şamani, şi a avut ocazia să-şi cunoască dublura, celălalt, fiinţa luminoasă. Pentru a reuşi pe această cale, don Juan insistă asupra faptului că numai prin „voinţă” se poate asista la efectele nagualului, iar prin „raţiune” nu suntem decât martori la efectele tonalului (Castaneda, 1995c, 327). Rolul profesorului fiind de a modifica modul de percepţie al ucenicului, el trebuie să reordoneze tonalul (centrul suprem al „raţiunii”) şi să cureţe nagualul (centrul suprem al „voinţei”).   

Cerând, în continuare explicaţii despre stările extraordinare pe care le-a avut, lui Carlos i se răspunde că „este imposibil să explic ce s-a întâmplat cu tine […] aripile percepţiei tale erau făcute să atingă tota­litatea ta. Noaptea trecută ai trecut înainte şi înapoi din nagual în tonal de mai multe ori […] şi percepţia ta şi-a  desfăcut aripile când ceva din tine şi-a dat seama de adevărata ta natură. Eşti un mănunchi […] Nagualul este indescriptibilul. Toate sentimentele posibile şi fiinţele şi eurile plutesc în el ca nişte plute, liniştite, nealterate, pentru totdeauna. (Castaneda, 1995 c, 321)

Aceste stări de conştiinţă înaltă sunt, aşa cum am văzut, înmagazinate în zone misteriose ale fiinţei; în felul acesta se explică memoria secundă din care răsar acele amintiri iniţial inexplica­bile şi aparent incoerente: „În starea de conştiinţă elevată eram capabil să arunc o privire spre trecutul imediat şi să-mi amin­tesc totul despre mine; puteam explica  amănunţit tot ceea ce făcusem în starea normală sau de elevaţie; ţineam minte până şi neputinţa de a-mi aminti. Însă îndată ce reveneam la nivelul normal de conştiinţă obişnuită, nu reuşeam să-mi amintesc nimic din experienţa trăită în starea elevată, nici dacă viaţa mea ar fi depins de ea.” (Castane­da, 1999, 70). Această capacitate de a percepe diferit este, de fapt, capacitatea de „a vedea” diferit, aşa cum o numesc vrăji­torii: „‹A vedea› înseamna să dezvălui esen­ţa a tot ce există, să fii martor al necunos­cutului” (Castaneda, 1999, 71). Ucenicul nu-şi aminteşte experienţele din nagual fiindcă în acele momente el „vedea” diferit şi alte zone ale fiinţei sale erau active.                                                                                                             

În lecţii care devin tot mai complicate pe parcursul întrunirilor, don Juan explică rolul conştiinţei în raport cu universul. Ast­fel, „Vulturul” este cel care guvernează destinul fiinţelor vii. El este cel care generează conştiinţe, dar se şi hrăneşte cu ele după ce acestea s-au eliberat din planul material. „Vulturul” emană nişte fibre lumi­noase care sunt numite „emanaţiile Vultu­rului”, sau câmpuri energetice. Fiinţele umane sunt şi ele alcătuite din emanaţiile Vulturului şi sunt, în esenţă, bule de energie luminoasă.

În continuare, don Juan explică faptul că „fiecare dintre noi este învăluit într-un cocon care cuprinde o mică porţiune din aceste emanaţii. Starea de conştiinţă este realizată de presiunea constantă pe care emanaţiile din afara coconului, numite emanaţii libere, o exercită asupra celor din interiorul coconului. Această conştiinţă dă naştere percepţiei, care se produce când emanaţiile din interiorul coconului se aliniază cu emanaţiile corespunzătoare din exteriorul lor.[…] Următorul adevăr este acela că în fiecare dintre noi există un agent numit punct de asamblare, care selectează emanaţiile interne şi externe, în vederea alinierii. Alinierea pe care o percepem drept lume este produsul punctului specific în care punctul nostru de asamblare este loca­lizat pe coconul nostru” (Castaneda, 1999, 128). Noi percepem lumea în modul în care suntem obişnuiţi deoarece punctul nostru de asamblare este fixat într-o anumită poziţie care, datorită obişnuinţei, a devenit, la majo­ri­tatea oamenilor, permanentă. În acest sens, ”vederea” înseamnă alinierea la tipuri de emanaţii care nu sunt folosite în mod obiş­nuit. Ceea ce trebuie să facă vrăjitorii este să fixeze cu ajutorul conştiinţei emanaţiile din interior, care sunt în permanentă mişcare, şi să le alinieze cu cele din afară: ”Cum, prin firea lucrurilor, emanaţiile libere sunt făcute să fixeze ce se află în interiorul coconului, şiretlicul conştiinţei este de a lăsa emanaţiile de fixare să se contopească cu ceea ce se află în interiorul nostru. Vizionarii cred că dacă lăsăm să se producă acest lucru, atunci devenim ceea ce suntem de fapt – un fluid în permanentă prefacere, etern” (Castaneda, 1999, 75).              

Emanaţiile scoase în evidenţă de prima atenţie constituie partea dreaptă, conştiinţa normală, lumea pe care o cunoaştem. Ema­naţiile necunoscute din interiorul coconului nostru sunt activate cu ajutorul celei de a doua atenţii, numită şi partea stângă, nagua­lul. Împingerea conştiinţei în poziţia altor emanaţii este realizată, după cum am spus, prin lovitura nagulaului, constând în crearea unei adâncituri în coconul luminos şi în mutarea punctului de asamblare. Explicând starea de conştiinţă elevată din această perspectivă, don Juan susţine că „lumina conştiinţei creată de adâncitură ar trebui să fie numită pe drept atenţie elevată tempo­rară, deoarece scoate în evidenţă emanaţiile care sunt atât de apropiate de cele obişnuite, încât schimbarea este minimă. Totuşi, schim­barea generază o mai mare capacitate de înţelegere şi concentrare şi, mai presus de orice, o mai mare capacitate de a uita. Vizionarii ştiau exact cum să folosească această schimbare pe scara calităţii. Ei  ‹au văzut› că numai emanaţiile din jurul celor pe care le folosim zilnic devin brusc lumi­noase, după lovitura nagualului. Cele mai îndepărtate ramân nemişcate, ceea ce în­seam­nă că, în timp ce sunt într-o stare de atenţie elevată, fiinţele umane pot lucra ca şi când ar fi într-o lume a vieţii de zi cu zi. […] starea durează doar atâta timp cât rămâne adâncitura, după care experienţele sunt uitate imediat” (Castaneda, 1999, 133). De îndată ce luptătorii nu se mai află în starea de conştiinţă elevată, deci de îndată ce acele emanaţii devin inactive, totul dispare şi se instalează uitarea. Una din sarcinile pe care vrăjitorii le-o dau ucenicilor lor este să activeze emanaţiile folosite în timpul stări­lor de conştiinţă elevată, deci să-şi amin­tească. Aşa se explică experienţele prin care a trecut Carlos cu ani în urmă şi pe care, iniţial, nu şi le putea explica. Corpul său luminos a acumulat acele experienţe, ca apoi ele să poată fi activate mai târziu cu ajutorul „visatului”.          

În cele ce urmează, don Juan explică faptul că stadiul cel mai înalt de dezvoltare al conştiintei, maturitatea ei, forma ei cea mai intensă şi mai complexă este numită „atenţie”: „conştiinta este materia primă, iar atenţia este produsul finit al maturizării ei.” (Castaneda, 1999,82). Există trei feluri de atenţie, ce sunt considerate mai degrabă niveluri de desăvârşire prin cunoaştere. Prima atenţie este lumina care învăluie cunoscutul, numită şi „atenţia tonalului”. A doua atenţie are ca obiect necunoscutul. Ea intră în acţiune dacă apelăm la emanaţiile nefolosite din interiorul coconului uman. A treia atenţie este atinsă atunci când „strălu­cirea aurei se transformă în foc interior: este o strălucire orbitoare care nu trezeşte o bandă o dată, ci aprinde toate emanaţiile Vulturului cuprinse în interiorul coconului uman”, realizând deci o racordare totală la emanaţiile exterioare. În acest ultim stadiu, conştiinţa devine de o putere nelimitată, reuşind să evite ciocul devorator al Vul­turului.

Explicat din acest unghi, rolul memo­riei secunde şi al amintirii devine  mult mai clar. Înţelegând cum funcţionează conştiin­ţa, am dedus şi faptul că, pentru a accesa amintirile ascunse, individul trebuie să-şi repoziţioneze punctul de asamblare exact în acelaşi loc în care se afla în momentul respectivei intrări în cea de a doua atenţie. Don Juan îl asigură pe Carlos că „vrăjitorii nu numai că îşi aminteau perfect de tot, dar şi că – prin actul de redeplasare al punctului de asamblare în fiecare din poziţiile speci­fice – chiar retrăiau fiecare experinţă avută. Totodată, m-a încredinţat că vrăjitorii îşi dedică întreaga viaţă pentru a-şi îndeplini această misiune de a-şi aminti” (Castaneda, 2000, 31).

Don Juan foloseşte cea de a doua aten­ţie a lui Carlos pentru a-i explica detaliat lucruri legate de vrăjitorie, fiind sigur că exactitatea şi conţinutul acestor instrucţiuni vor rămâne intacte pe toată durata vieţii şi că „a deprinde ceva în cea de a doua atenţie este similar cu procesul de deprindere a cunoştintelor în perioada copilăriei” (Casta­ne­da, 2000, 32). După ce aceste lucruri i-au fost explicate din toate perspectivele, Carlos înţelege acum că acele stări inexplicabile pe care le avusese de atâtea ori erau de fapt treceri în cea de a doua atenţie, în starea ridicată de conştiinţă: „Judecând după situa­ţia mea actuală, îmi dau seama că don Juan m-a făcut să intru – cât de des a putut – în cea de a doua atenţie, pentru a mă forţa să-mi menţin – pentru perioade cât mai lungi de timp – noi poziţii ale punctului de asamblare şi să percep coerent în aceste poziţii, adică a avut în vedere să mă forţeze să-mi organizez uniformitatea şi coeziunea” (Castaneda, 2000, 32).

După cum mărturi­seşte spre final, Carlos nu a reuşit multă vreme să lege experienţele din cea de-a doua atenţie cu cele din viaţa cotidiană: „o dată întors în starea nor­mală de conştiinţă, constatam că-mi era im­po­sibil să-mi amintesc nu numai faptul că in­trasem în cea de a doua atenţie, ci şi că exista o astfel de stare” (Castaneda, 2000, 32).

Astfel, Carlos realizează după multă vreme că a cunoscut oameni străini în acele stări de conştiinţă avansată, a petrecut pe­rioa­de lungi în locuri necunoscute de el în mod normal, a cunoscut-o pe femeia Na­gual, a întâlnit alţi ucenici şi a plutit în alte lumi. Aceste experienţe magistrale îi vor servi în continuare la trecerea în alte etape ale cunoaşterii, la accesarea nenumă­ratelor lumi existente în univers şi la desă­vârşirea eului în scopul obţinerii libertăţii depline a conştiinţei prin care va plonja in infinitate.