Stefan Borbély

McCarthysmul

Abstract: This article analyzes the institutional and psychological dimensions of the American anticommunist hysteria of the fifties, embodied by HUAC (House Unamerican Activities Comitee) and by the McCarthysm.

Keywords: American anticommunism; post-war social mentality; counter-culture

Summary:In the previous issue of this journal, I analyzed the evolution of the American Cold War psyche as related to the “imaginary war” concept launched by Mary Kaldor in her The Imaginary War. Understanding East-West Conflict (Basic Blackwell, Oxford, 1990), who asserts that the climate of social stress and insecurity generated by the Cold War belligerency in the fifties was used to rearrange inner social and political values in post-war countries from Europe and Americas the threat psychosis generated by the image of the enemy – the communist system in this peculiar case – allowed Western governments to impose institutional and political restraints which were actually incompatible with the free functioning of a democratic society. My former paper insisted, in this respect, on the similarities between the Red Scare of 1919-20 in America, and the anticommunist purge of 1947-55, inspired by the “Iron Curtain” ideology launched by Winston Churchill in 1946 and by George F. Kennan’s “containment” doctrine, through his famous “Long Telegram” sent to the American administration from Moscow (February 22, 1946) and through his subsequent essay, The Sources of Soviet Conduct, published in Foreign Affairs in July 1947, under the mysterious signature of “Mr. X.” The present paper analyzes the institutional and psychological dimensions of the American anticommunist hysteria of the fifties, embodied by the HUAC (House Un-American Activities Committee), and by the so-called “McCarthyism”: Senator Joseph McCarthy’s “witch hunt” against communist subversion in America and the hearings of the Permanent Investigations Subcommittee of the Senate Government Operations Committee. The paper takes up Christopher Lasch’s term of ‘vigilantism”, coined in The Cultural Cold War: A Short History of The Congress for Cultural Freedom (in vol. Towards a New Past: Dissenting Essays in American History. Edited by Barton J. Bernstein, Pantheon Books, New York, 1968), in order to suggest that the American anticommunist hysteria of the fifties covers – as Stephen Whitfield put it in The Culture of the Cold War (Johns Hopkins University Press, Baltimore, 1991) – a deep social post-war insecurity, marked by profound generational misunderstandings, by diffuse social mysticism and by a high quota of mental illness. The paper ends by analysing Fredric Wertham’s Seduction of the Innocent (1954), in order to show that the newly opened gap between the adult culture and the teen subculture – indicted by Dr. Wertham for turning little children into violent ‘monsters” – sets the grounds for the upcoming counter-culture of the sixties, which proves to be an open anti-political reaction against the hyper-politicised social attitudes of the fifties.

   Cititorul este rugat sa citeasca acest eseu in prelungirea celui despre Razboiul imaginar, publicat in numarul anterior al Caietelelor Echinox (pp. 138-154). Pornind de la o definitie lansata de catre Mary Kaldor, in The Imaginary War. Understanding the East-West Conflict (Basil Blackwell, Oxford, 1990), defineam razboiul imaginar ca pe o “tehnologie disciplinara” – cu o sintagma preluata de la Michel Foucault – , care ’exprima si legitimeaza relatiile de putere din lumea moderna’. Finalitatea razboiului imaginar – concluzionam cu acest prilej, tot pe urmele lui Mary Kaldor – “este aceea de a ’mentine coeziunea sociala’ interna a societatilor implicate in conflict – cele doua, opozitive, fiind, desigur, cea comunista si cea capitalista, occidentala -, scopul fiind domestic, nu indreptat in afara.”

   Astfel, teza prin prisma careia mi-am redactat eseul anterior pornea de la ideea – de asemenea legitimata de catre foarte supla exegeza moderna a Razboiului Rece – ca blocurile ideologice aflate in conflict s-au folosit de conjunctura generala si de climatul de beligeranta iminenta intretinut de catre Razboiul Rece pentru a-si rezolva unele probleme sociopolitice si economice interne, pe care ar fi fost mai dificil sa le impuna in afara climatului de amenintare – intretinut scrupulos – de catre dihotomia beligeranta a timpului. Pentru partea americana – cea care ne va interesa si in eseul care urmeaza, dedicat McCarthysmului -, citam in eseul anterior o opinie a lui Richard Alan Schwartz, autorul unui foarte bine documentat The Cold War Reference Guide (McFarland & Co. Inc. Publishers, Jefferson, N.C, and London, 1997), potrivit careia “spaima rosie” a perioadei de dupa incheierea celui de-al doilea razboi mondial – modelata dupa The Red Scare a anilor 1919-1920 – “a introdus in societatea americana sugestia de frica sociala”, pe vremea Spaimei Rosii “libertatea de exprimare, activismul politic si presa (fiind) atacate si restrictionate mai mult decat oricand in timpurile de pace ale istoriei americane”. Precizam, de asemenea, “un detaliu institutional tulburator”, si anume ca “in 1950 – deci inainte de isteria “vanatorii de vrajitoare”, lansata de catre senatorul Joseph McCarthy –, Actul de Securitate Interna McCarran (The McCarran Internal Security Act) punea bazele unor tabere de concentrare pentru comunisti in Pennsylvania, Oklahoma, Arizona si California, care, desi construite, nu au fost niciodata folosite.”

   Pentru a intelege ce anume a declansat aceste gesturi extremiste, recurgem la doua seturi de argumente, cu care intram, de fapt, in economia demonstrativa a eseului nostru de acum. Primul set l-am creionat si in Razboiul imaginar, el vizand teama unor personalitati de pe palierul de decizie al Casei Albe si al institutiilor colaterale, care o deservesc, privind intrarea societatii americane, in perioada imediat urmatoare euforiei castigarii celui de-al doilea razboi mondial, in zodia unei iresponsabilitati politice si patriotice exprimate prin hedonism si consumism. Citam, in textul anterior, cartea War or Peace, din 1950, a viitorului Secretar de Stat John Foster Dulles (fratele lui Allen Dulles, seful CIA[1]), “in care el vorbeste despre o America slabita, debilitatea fiind cauzata de o viata concentrata in exces pe cantecul de sirena parsiva al valorilor materiale, consumiste.” John Foster Dulles nu e singurul care sa se teama de un asemenea glisaj spre consumism si hedonism, care putea slabi vigilenta politica si patriotica a societatii americane: teama apare in “doctrina Kennan” (George F. Kennan, eminenta cenusie a regimului Truman, e autorul Telegramei lungi si al celebrului articol The Sources of Soviet Conduct, semnat Mister X, publicat in numarul pe iulie 1947 al revistei Foreign Affairs) si intr-un raport confidential din 7 septembrie 1945, care a circulat numai pe coridoarele Casei Albe,  prin care secretarul de stat Henry L. Stimson “denunta ’spiritul public de hedonism si iresponsabilitate’ al americanilor de rand, care se cere a fi contracarat, daca America doreste sa fie pregatita sa faca fata noilor imperative politice si ideologice ale momentului. ”Statele Unite sunt percepute – scrie analistul in nota sa – ca o tara frivola, egoista, iubitoare de placere, care nu ia in serios sarcina trairii intr-o ordine internationala dura.”

   Al doilea set de argumente ia in considerare o sinusoidala specifica din evolutia postbelica a societatii americane, pornind tot de la constanta de atitudine pe care o reprezinta hedonismul si consumismul. Ecuatia demonstreaza ca ori de cate ori consumismul si hedonismul american au atins un punct amplitudinar, a intervenit din umbra un “eveniment” corectiv, menit sa reintroduca lucrurile in albia fireasca a patriotismului si responsabilitatii. Istoria a fost folosita, instrumentalizata – dupa logica acestei ecuatii destul de ciudate -, pentru a sanctiona propensiunea fireasca a americanilor pentru consumism si hedonism. Secventele diacronice mai importante ale acestei evolutii sincopate sunt urmatoarele: 1. 1945-55 (aproximativ), in care propensiunea materialista excesiva a fost intrerupta de isteria “vanatorii de vrajitoare” lansata de catre HUAC (House Un-American Activities Committee) si de catre Senatorul McCarthys 2. euforia dezlantuita a anului 1968 (anul de apogeu al contraculturii, al miscarii hippy, al amorului liber si al halucinogenelor), sanctionata brutal de asasinarea, in acelasi an, al reverendului Martin Luther King si a candidatului la presedintie Robert Kennedy, care, dupa toate probabilitatile, ar fi castigat alegerile pentru mandatul prezidential viitors 3. anii ’70, marcati de Razboiul din Vietnam si de criza ostatecilor din Irans 4. secventa lunga de prosperitate crescanda a anilor ’80-’90, cu cel mai bun presedinte de care a dispus America dupa 1945 (Ronald Reagan) si cu disparitia blocului sovietic din 1991, euforia invingatorului in marea competitie istorica mondiala fiind intrerupta brutal de atacurile asupra celor doua turnuri ale World Trade Center si asupra Pentagonului, din 11 septembrie 2001. Sinusoidala aceasta mai confirma si faptul ca decisive pentru reesalonarea mentalitatii publice americane sunt doar evenimentele cu implicatii interne directe, nu si cele care, desi “fac istorie” , iradiaza cu preponderenta in exterior. De pilda, primului presedinte Bush (tatal celui actual), cu merite istorice, alaturi de Mihai Gorbaciov, in deconstruirea Razboiului Rece si a fostului bloc politic si ideologic sovietic, i s-a refuzat pe nedrept cel de-al doilea mandat prezidential in 1992, in ciuda unei prestante internationale remarcabile.

Aceeasi sinusoidala mai explica un anumit detaliu, si anume ca intreaga miscare contraculturala, naturista, anistoricizanta si antipolitica a anilor ’60, cu un punct de culminatie in 1968, reprezinta un reflex direct al anxietatii publice si al presiunii de politizare excesiva a vietii de zi cu zi, duse pana la exacerbare de care Senatorul Joseph McCarthy, de catre isteria vigilenta pe care acesta a intretinut-o, alaturi de HUAC si de alte institutii nationale si statale, carora li se adauga coercitia impusa de asentimentul public. Unei constrangeri de tip sistemic, cu o tenta puternic centralizata, adolescentii americani ai anilor ’60 i-au raspuns printr-un radicalism asistemic – teza care ne duce, de altfel, in miezul consideratiilor care urmeaza.

McCarthy

Joseph McCarthy (14 nov. 1908 – 2 mai 1957) a fost crescut in Wisconsin, la ferma de pasari a tatalui sau. Viitorul senator isi intrerupe studiile la 14 ani, reluandu-le la 20, cand termina liceul, optand apoi pentru sectia de drept a Universitatii Marquette, de unde intra in magistratura in statul de origine (cf. Thomas S. Arms: Encyclopedia of the Cold War. Facts On File, 1994, pp. 388-390 – randurile de mai jos sintetizeaza, cu exceptia insertiilor, informatiile furnizate in aceasta enciclopedie). in 1942, Joseph McCarthy se ofera ca voluntar in marina, fiind trimis in Pacificul de Sud, ca ofiter de contraspionaj, de unde candideaza, fara succes, pentru Senat in 1944, ca republican, fiind ales cu doi ani mai tarziu.

Cariera sa publica debordanta incepe in februarie 1950, la Wheeling (Virginia de Vest), cand dezvaluie ca este in posesia unei liste de 205 de personalitati “subversive”, “comuniste”, angajate in institutii aflate pe palierul de varf al organismelor decizionale americane (Departamentul de Stat, Casa Alba, Congresul etc.). Comisia pentru Relatii Externe al Senatului, senatul fiind dominat, la vremea respectiva, de catre democrati, infiinteaza o subcomisie pentru investigarea acuzelor si care decide, in iulie 1950, ca ele sunt nefondate.

Intervine insa frecusul politic inerent, de partid, din Senat, minoritatea republicana acuzand majoritatea democrata de escamotarea adevarului. incurajat de micul succes al primei “vanatori de vrajitoare” si de asentimentul publicului (articulat pe fondul psihozei anticomuniste specifice “doctrinei Kennan”, discutata in eseul precedent), McCarthy “urca stacheta”, acuzandu-l de traadare, in iunie 1951, pe George C. Marshall, pe atunci ministru al apararii. Ca raspuns, Senatorul William Benton propune demararea unei anchete privind cruciadele Senatorului McCarthy, indrazneala pentru care se alege cu o incriminanta eticheta de “comunist”, replica lui McCarthy fiind atat de dura, incat teama de stigmatizarea purpurie patrunde insidios in toate institutiile de varf ale administratiei americane. Nici Casa Alba nu este exceptata, turnirurile declarative ale acesteia cu McCarthy fiind mai degraba prudente, decat ferme, net opozitive.

Rostogolirea bulgarelui de zapada incepuse si va fi dificil de oprit, fiindca, dupa 1952, cand McCarthy isi reconfirma electoral locul in Senat, el isi asuma functia de presedinte al Subcomisiei de investigatii permanente a Senatului (Permanent Investigations Subcommittee), declansand un atac devastator asupra lui Charles E. Bohlen, propus de catre presedintele Dwight Eisenhower pentru functia de ambasador in Uniunea Sovietica. Presedintele isi impune in cele din urma candidatul, dar evita confruntarea directa cu McCarthy, circumspectie care va da nastere, ulterior, unei exegeze politice cu pareri impartite: unii analisti considera si azi ca Presedintele a procedat corect, nedorind sa-si inceapa mandatul cu o confruntare deschisa intr-o problema politica spinoasa – pretinsele racolari comuniste, prin “infiltrare” – , iar altii, ca prin atitudinea sa ezitanta, el l-ar fi cautionat indirect pe McCarthy, dand apa la moara acestuia.

Trebuie luat in calcul, pentru a adanci ambiguitatea, si climatul international in detensionarea caruia Presedintele Eisenhower era direct implicat, prin retragerea vremelnica a flotilei a 7-a americane, care separa China lui Mao de Taiwanul Kuomintangului (conducerea nationalista a Chinei, asigurata de catre Cian-Kai-sek), gest considerat de catre multi ca reprezentand o concesie facuta Chinei comuniste, fiindca survenea intr-un moment in care China era deja suficient de puternica pentru a respinge o contraofensiva a opozantului Cian-Kai-sek (31 oct. 1887-5 apr. 1975), refugiat in insula Taiwan dupa victoria definitiva a lui Mao din 1949. Eisenhower se afla, aici, ca si in confruntarile interne cu McCarthy, intre ciocan si nicovala, fiindca avea de gestionat, pe de o parte, razboiul din Coreea (caruia ii va pune capat), si, pe de alta, fiindca pe umerii sai apasa strivitor mostenirea Presedintelui Roosevelt, care il cautionase pe Cian-Kai-sek in detrimentul Chinei comuniste, recunoscandu-l ca lider unic, intr-atat de mult, incat va impune China nationalista ca membru cu drepturi depline al Consiliului de Securitate al ONU, spre exasperarea si protestul politic energic al celeilalte parti.

Eisenhower va ramane de partea Taiwanului chiar si dupa ce chinezii comunisti vor ataca, in august 1954, insulele Quemoy si Matsu, controlate de catre rebelii nationalisti (atacul va fi repetat in 1958), insa gestul sau strategic de atunci va da nastere la multe comentarii – si la nemultumiri deschise din partea regimului Cian-Kai-sek -, fiindca, drept raspuns la prima ofensiva impotriva celor doua insule, el va pune Taiwanului sub protectorat militar si defensiv american, prevazand explicit, in tratatul semnat cu acest prilej, ca Taiwanului nu va ataca China continentala decat cu acordul prealabil al Statelor Unite, clauza considerata ca fiind de fapt favorabila, prin ricoseu, Chinei comuniste, pusa la adapost de un atac de hartuiala din partea unui lider care nu va inceta sa se considere conducator al Chinei “autentice” – fiind cautionat in acest sens de multe guverne occidentale – pana la moartea sa, survenita in 1975.

La inceputul anului 1953, Senatorul McCarthy acuza postul de radio Vocea Americii de sabotarea difuzarii mesajului politic liberal american, subminarea fiind pusa pe seama numerosilor comunisti voalati care actioneaza in interiorul postului (cf. Walter L. Hixson: Parting the Curtain. Propaganda, Culture, and the Cold War, 1945-1961, MacMillan, 1997, p. 52 sq). Audierile incep la New York, in data de 16 februarie 1953, accentul fiind pus pe sabotarea tehnica a postului, prin alegerea unor relee de transmisie care s-au dovedit a fi gresit amplasate, diminuand semnalul postului. intr-adevar, cu cateva luni in urma, inginerul Lewis J. McKesson fusese licentiat pentru un prejudiciu tehnic de 18 milioane de dolari, cauzat de siturile de retransmisie eronat calculate si de relee la fel de disfunctionales citat la audieri, el declara ca eroarea a fost doar tehnica, in vreme ce Senatorul McCarthy si secundantii sai, Roy Cohn si G. David Shine, vor insista agresiv pe sugestia ca amplasarea gresita a locurilor si releelor de transmisie s-a datorat unui sabotaj intern purpuriu.

in saptamana a doua a audierilor – scrie Walter L. Hixson (op.cit., p. 54) – , accentul audierilor se muta pe acuza ca postul de radio Vocea Americii citeaza autori comunisti si personalitati din tabara socialista inamica pentru a-si redacta materialele polemice, facand in acest fel reclama indirecta sloganurilor si doctrinei de la Kremlin. Formal, oricine isi poate da seama ca nu se putea altfel, fiindca postul de radio avea – ca si Europa Libera, de altfel – o legitimitate preponderent polemica, citarea textelor incriminante dovedindu-se a fi indispensabila pentru un contraatac ideologic si politic plauzibil. Cu toate acestea, Secretarul de Stat John Foster Dulles – anticomunist virulent, pana in maduva oaselor, cum va ramane pana la moarte (24 mai 1959, de cancer) – isi va insusi incriminarea subcomisiei, dispunand ca numele purpurii si referintele citate sa dispara din sumarul programelor difuzate de catre VOA sau din corpul textelor trimise in lume pe calea undelor. Aceasta concesie dovedea faptul ca varful puterii executive americane devenise foarte precaut in a-l contracara pe McCarthy, succesul relativ facandu-l pe acesta sa devina si mai violent. Pe de alta parte, analistii sunt azi aproape unanim de parere ca interdictia a slabit impactul stiintific de moment al postului, neputinta de a-l cita pe preopinent dand nastere unei retorici paralele, doar indirect confruntative.

McCarthy isi va continua cruciada in aprilie 1953, cand Subcomisia de investigatii a Senatului pe care o conducea lanseaza un atac impotriva … bibliotecilor din ambasadele americane din Europa, pe motivul ca ele ar pastra pe rafturi literatura de inspiratie comunista, subversiva. Doi membri mai tineri ai Subcomisiei, consilierul-sef Roy Cohn (temut pentru iesirile sale intempestive) si consultantul G. David Shine (ambii de trista faima) calatoresc peste tot in Europa, viziteaza bibliotecile tuturor ambasadelor americane, controlul agresiv panicand Departamentul de Stat, care da dispozitii ca toate volumele “subversive” (inclusiv cele scrise de catre autori celebri) sa fie sortate si – literalmente – arse. Isteria bibliotecilor subversive incinerate se extinde, in interior, asupra campusurilor studentesti, unde numeroase capete infierbantate recurg la lustratii ignic similare, sustinute frenetic de catre presa si incurajate tacit de catre autoritati, cu o singura exceptie – Presedintele insusi – , care le cere studentilor sa nu participe la campania de punere pe foc a cartilor. Sugestia prinde, dar nu peste tot.

HUAC

E de mentionat, in acest punct, un detaliu asupra caruia m-am oprit in trecere si in eseul precedent, si anume ca isteria audierilor senatoriale ale subcomisiei de investigatii conduse de catre Senatorul Joseph McCarthy – care-si extinsese intre timp tentaculele si asupra ofiterilor superiori din armata, creand si aici panica – se desfasura in paralel cu activitatea similara a celebrului HUAC (House Un-American Activity Committee ± Comitetul Parlamentar pentru Investigarea Activitatilor Non-Americane), infiintat in 1945 cu scopul de a depista prezenta subversiunii comuniste pe teritoriul Statelor Unite. A functionat – neverosimil aproape – pana in anul 1975, influentand din umbra nu numai viata publica, dar si activitatea organelor de imigrare, foarte atente la sugestiile Comitetului.

HUAC, condus de catre onorabilul Karl Mundt la inceput, membru al Camerei Reprezentantilor, si-a flexat primii muschi sugerand ca in unele institutii ale Executivului de la Washington D.C. lucreaza simpatizanti comunisti infiltrati, insa acuza a fost usor respinsa de catre cei in cauza si de catre Presedintele Truman. “Bomba” HUAC-ului avea sa fie lansata insa in anul 1947, foarte subtil, intr-un mediu la care nimeni nu se astepta, dar la care opinia publica americana era extraordinar de sensibila: industria cinematografica de la Hollywood. Efectul este devastator: nume mari ale filmului american sau mondial (cineasti, scenaristi, actori) sunt convocate la audieri, multi dintre cei incriminati pierzandu-si posturile sau fiind tratati ulterior circumspect de catre angajatori.

In 1947, HUAC opereaza prin confruntare, convocand la audieri 25 de martori de partea acuzarii, si 10 (de fapt 11, ultimul fiind Bertolt Brecht, care depune marturie pe motivul ca e non-american, spre deosebire de ceilalti) pe banca acuzatilor. “The Hollywood Ten” – cum sunt cei din urma cunoscuti in exegeza – se compunea din: scenaristii Alvah Bessie, Lester Cole, Ring Lardner Jr., John Howard Lawson, Albert Maltz, Sam Ornitz, Dalton Trumbo, din regizorii Herbert Biberman si Edward Dmytryk si din producatorul Adrian Scott. (Cf. Richard A. Schwatz: Cold War Culture. Media and the Arts, 1945-1990, Facts on File, Inc., New York, 1998, pp. 140-142.) De partea cealalta a baricadei, unde se aflau “martorii prietenosi”, chemati sa identifice urme ale simpatiilor comuniste la Hollywood, se aflau nume de rezonanta: Jack Warner (unul dintre proprietarii studioului Warner Bros), Louis B. Mayer (de la MGM), actorii Ronald Reagan (viitorul presedinte), Gary Cooper, George Murphy, Robert Taylor, Robert Montgomery, scenarista Ayn Rand sau regizorul Walt Disney (ibid., p. 141). Audierile s-au desfasurat, procedural, disproportional, “Cei 10” (al 11-lea fiind, cum spuneam, Bertolt Brecht, care a raspuns la intrebari, fiind “oaspete in SUA”) au refuzat sa se supuna interogatoriului privind crezul ideologic si politic, documentele inregistrand doar parerile incriminatorilor, consecinta audierilor fiind incarcerarea mai multor acuzati si alcatuirea unei redutabile liste negre, cu nume indezirabile de a mai face parte din diferite echipe de lucru si de turnare. O alta lista neagra cuprindea titlurile de filme in care figurau dialoguri, scene sau franturi de fraza considerate a fi “comuniste”.

Hollywood-ul a ramas in vizorul suspiciunii pana in 1951-52, cand audierile au reinceput, sub presedintia onorabilului John Wood, care preluase intre timp conducerea HUAC-ului. De data aceasta, ele s-au distins prin numarul urias al celor citati si incriminati – direct sau indirect -: sute de persoane, majoritatea cu nume de notorietate, foarte indragite de catre spectatori. in cele din urma, lista neagra a inclus 212 nume, cazul cel mai cunoscut fiind acela al scriitorului Arthur Miller, care, neinvocand in fata Comitetului cel de-al Cincilea Amendament al Constitutiei americane – conform caruia nimeni nu poate depune marturie impotriva lui insusi – , a fost amendat cu 500 de dolari si a primit o sentinta de 30 de zile de inchisoare, cu suspendare (cf. Schwartz, op. cit., p. 143).

“Spionita” lansata de catre comitet continua in 1952, la Universitatea Harvard si la MTI (Massachussets Institute of Technology) – ambele fiind centre academice-etalon, cum sunt, de fapt, si astazi. in 1953, suspiciunea isterizata se extinde asupra intregului sistem scolar si educativ american, creand panica uriasa: din nou, sute si sute de oameni isi pierd postul sau sunt retrogradati, pentru simplul fapt de a fi fost aratati cu degetul, fara ca vina lor sa fie dovedita documentar sau juridic.

Isteria culmineaza in noiembrie 1953 cu citatii trimise de catre HUAC fostului presedinte Truman (Dwight Eisenhower preluase intre timp fraiele Casei Albe), fostului Secretar de Stat James Byrnes si fostului Procuror General James Clark, acuzati de a-l fi angajat si sustinut pe “simpatizantul comunist” Harry Dexter White, descendent al unei familii de imigranti lituanieni, inalt functionar guvernamental si presedinte al Fondului Monetar International, decedat in 1948. Cei trei citati refuza sa se supuna audierilor, fiind sustinuti in acest sens si de catre noua administratie. in 1954, speranta celor care credeau ca HUAC va aluneca pe toboganul dispretului odata cu dezavuarea legislativa formala a Senatorului Joseph McCarthy va fi infirmata: HUAC va prelua multe dintre prerogativele senatoriale ale subcomisiei de trista faima a lui McCarthy, dar va lucra mai ponderat, fara accese isterice sau acuze necontrolate.

McCarthy: filmul sfarsitului

Prin conjugarea acestor doua parghii de presiune, un detaliu devine limpede: si anume, ca nici activitatea HUAC, nici isteria anticomunista a Senatorului Joseph McCarthy si a asistentilor sai, pigmentata cu audieri intens mediatizate si cu arderi de carti spectaculoase, bine stropite cu ura, n-ar fi fost posibile fara asentimentul relativ al unei bune parti a populatiei, a carei judecata fusese grav viciata de climatul de ostilitate ideologica exacerbata intretinut de catre Razboiul Rece. in rasfatul oglinzii favorabile pe care i-o tinea publicul – fiecare audiere a subcomitetului condus de catre Senator se bucura de mustoase comentarii de presa si de intense mediatizari radiofonice, bun prilej de a intretine psihoza populara a vigilentei si a purificarii – , McCarthy lanseaza, in noiembrie 1953, un atac rebel impotriva Presedintelui Eisenhower, acuzat de a fi fost prea “moale” in eliminarea comunistilor si a simpatizantilor comunisti din Executiv. Acesta raspunde ferm, dar are, in continuare, mainile legate si cuvintele voalate de surdina: stilistica timpului il cautiona pe adversar…

Toboganul pe care aluneca in cele din urma vindicativul Senator si subcomisia pe care o patrona e inaugurat tot in noiembrie 1953, cand McCarthy incepe sa investigheze apartenenta politica a dentistului militar Irving Peress, maior in unitatea de la Camp Kilmer si membru al Partidului American al Muncii (American Labor Party), cu o orientare – evident – de stanga (descoperita intre timp de armata, care declansase procedura de eliberare din rang). Maiorului Irving Peress nu i se cunostea afilierea politica, fiindca atunci cand isi semnase certificatul de loialitate, invocase cel de-al cincilea amendament al Constitutiei Americane. Citat de catre Senatorul McCarthy, pentru a aparea in fata Subcomisiei de investigatii a Senatului (la 30 ianuarie 1954), maiorul Irving Peress a invocat din nou, ca titlu de aparare, cel de-al cincilea amendament, insa McCarthy a perseverat, cerand deferirea sa in fata Curtii Martiale (solicitare excesiva in sine, dar plauzibila juridic, fiindca, in mod oficial, Statele Unite se aflau in stare de razboi), pentru a-l cita, in cele din urma, in fata subcomisiei pe comandantul lui Peress de la Camp Kilmer, generalul Ralph Zwicker. Senatorul s-a purtat necontrolat in timpul audierilor, acuzandu-l pe Zwicker de lipsa de loialitate si de retardare, ca unul care “nu dispune decat de mintea unui copil de cinci anisori”.

Ca un raspuns, lobby-ul anti-McCarthy, influentat si de catre Ministrul Apararii, Robert Stevens, incepe sa functioneze cu motorul mai turat decat inainte, la inceput printr-un show televizat al lui Edward R. Murrow (in programul de mare audienta See It Now, in martie 1954), apoi prin frictiuni interne din cadrul Partidului Republican, unde se sugereaza ca o buna parte dintre congressmeni si-au retras sprijinul pentru Senatorul McCarthy. in cele din urma – dar in acest caz decisiv – ,nemultumirile privind procedeele antidemocratice utilizate de catre senator devin culpe publice prin vocea vicepresedintelui Richard Nixon, care critica deschis metodele inchizitoriale utilizate de catre “McCarthisti” (numele Senatorului nu a fost mentionat). McCarthy a replicat dur, atacand din nou armata, ceea de a dus la o noua campanie de audieri initiate de catre Subcomisie, de data aceasta indreptate exclusiv impotriva corpului ofiteresc, intinse pe o perioada mai lunga: 22 aprilie – 17 iunie 1954.

Orchestratorii demolarii Senatorului McCarthy s-au folosit – indeajuns de subtil – de… orgoliul nemasurat al “tintei”, cerand, intr-o prima instanta, ca audierile sa fie televizate in direct, spre bucuria deschisa a Senatorului, dar si spre imensa deceptie a publicului american, care a vazut pe viu scene de isterie verbala si comportamentala pe care le credea ca fiind inimaginabile sub cupola sacra a Capitoliului. Rezultatul?: Statul Wisconsin, pe care McCarthy il reprezenta, solicita revocarea sa, cu o lista de 400.000 de semnaturi, procesul punerii pe linie moarta a Senatorului Joseph McCarthy finalizandu-se la 2 decembrie 1954, cand Senatul voteaza, in proportie de 67 la 22, in favoarea licentierii sale. In acest moment, McCarthy, intempestiv si debalansat psihic ca de obicei, savarseste inca o greseala, reorientandu-si gratuit acuzele impotriva Presedintelui Eisenhower, ceea ce a consfinteste oprobriul public quasi-general. Demoralizat, Senatorul continua, cu forte scazute, lupta de hartuiala din interiorul Senatului (al carui membru ramasese), murind, in cele din urma, la 2 mai 1957.

“Vigilantismul”

Toti analistii McCarthysmului sunt de acord in privinta faptului ca Senatorul Joseph McCarthy nu a inaugurat el insusi o isterie nationala, ci s-a folosit, ca trambulina de propulsare, de o atmosfera de beligeranta simbolica deja existenta, aproape generalizata, care se revendica de la doctrina “cortinei de fier”, lansata de catre Churchill in martie 1946 si de la misteriosul text The Sources of Soviet Conduct (Radacinile comportamentului sovietic), publicat de catre George F. Kennan in revista Foreign Affairs, sub semnatura Mr.X. (detaliu discutat de altfel si in textul meu precedent). Termenul central al articoului – spuneam si atunci – este containment (indiguire), sugerand necesitatea identificarii si izolarii comunistilor din societatea americana, care ar fi – dupa spusele textului – “contaminata” de o puzderie de agenti subversivi si destabilizatori. George F. Kennan fiind o eminenta cenusie a Casei Albe, e usor de inteles motivul pentru care misteriosul sau text a devenit ideologie executiva.

Christine Lindey (Art in the Cold War: From Vladivostok to Kalamazoo, 1945-1962, Herbert Press, London, 1990, p. 9) mentioneaza si un alt detaliu al contextului, sintetizabil prin ceea ce am putea numi “nevoia de cenzura”. Paradigma de functionare a democratiei americane – spune Lindey – este, prin definitie, incompatibila cu orice act de limitare a libertatii si opiniei unei persoane, ceea ce exclude din start infiintarea vreunui organism guvernamental sau administrativ de exercitare a cenzurii publice. Ca o consecinta – sugereaza Lindey – ,viata publica americana a intretinut dintotdeauna un climat informal de cenzura, axat pe asentimentul popular, pe oprobriul public, pe stigmatizare publica sau pe autocenzura, cu reverberatii microcomunitare foarte puternice (izolarea spontana a “suspectului” de catre rude, vecini si cunoscuti, “indiguirea” sa de catre fostii prieteni, presiunea psihologica exercitata de catre institutiile cu care venea in contact – servicii, autoritati -, sau de catre colegii de serviciu). McCarthysmul a conferit coerenta majora, senatoriala, unei asemenea psihoze difuze, ceea ce duce la o dezvoltare diacronica duala a fenomenului: desi, sub aspect formal, institutional, audierile subcomisiei coordonate de catre Senator au incetat in 1954, samanta aruncata de catre acesta in solul fertil al suspiciunii a trait mult timp dupa aceea, cu forta unei constante atitudinale, de ordin institutional, personal sau comunitar. De fapt, cum aminteam, HUAC a preluat, intr-un stil moderat, numeroase teme tratate pana atunci mult mai radical de catre McCarthy si subcomisia pe care o gira, ducandu-le mult dincolo de valul de contracultura din deceniul 7.

Christopher Lasch (The Cultural Cold War: A Short History of The Congress for Cultural Freedom, in vol. Towards a New Past: Dissenting Essays in American History. Edited by Barton J. Bernstein, Pantheon Books, New York, 1968, pp. 322-359) numeste acest fenomen de cenzura difuza, diseminata, “vigilantism”, cu extensiile calitative de rigoare: “vigilantism” cultural, politic, institutional, comunitar etc. “Vigilantismul” se propaga – sugereaza teza – pe calea asentimentului popular, comunitar, avand drept suport functional psihologia sociala preventiva. Un om cazut sub incidenta acestei psihoze de lustratie suspicioasa devine inevitabil victima, persoana stigmatizata, pe care, de pilda, o institutie sau o firma ezita s-o angajeze, fiindca nimeni nu se oboseste sa intreprinda expertiza juridica prealabila a acestei suspicionari, pentru a stabili temeinicia sau, dimpotriva, netemeinicia sa: simpla aratare cu degetul este de ajuns. Sistemic, functionarea “vigilantismului” e cautionata si de mecanismul insusi al justitiei (e un cerc vicios foarte perfid aici!), fiindca, formal, un om suspicionat de subversiune antistatala poate scapa de tinicheaua care i s-a agatat de coada numai prin intermediul tribunalului, printr-o decizie judecatoreasca favorabila. Pentru a o obtine, el trebuie sa initieze procesul, care presupune implicit, dincolo de cheltuieli personale foarte mari, punerea in cauza a propriei sale integritati morale si civice, prin audierile pro si contra carora trebuie sa le faca fata.

Denumirea HUAC (House Un-American Activities Committee) confirma si ea, printr-un mic detaliu subtil, dimensiunea psihozei anticomuniste lansate in anii ’40-50′. Comitetul asimila suspiciunea de a fi comunist sau de a nutri convingeri sau simpatii comuniste unei activitati non-americane (nu anti-americane), sugerand ca simpatia purpurie aduce atingere calitatii de american, nereprezentand – cum ar fi fost firesc sa fie – doar o activitate orientata impotriva Americii si a intereselor acesteia. Logic, ecuatia opozitiva la care se recurge aici stipuleaza ca un american autentic nu poate fi comunist, incompatibilitatea fiind nu numai politica, ci si ontologica. Aceste detalii nu sunt simple subtilitati exegetice, fiindca pe nuantele instituite de ele s-au elaborat, ulterior, rituri colective de lustratie. De pilda, in Mesajul din 1954 adresat natiunii, Presedintele Eisenhower a sugerat ca simpatizantilor comunisti si comunistilor sa li se retraga cetatenia americana. (cf.  Stephen Whitfield: The Culture of the Cold War, Johns Hopkins University Press, Baltimore, 1991, p. 14). Autorul (ibid., p. 14) mentioneaza ca, in urma acestei sugestii, Universitatea Harvard a declansat un sondaj de opinie la scara nationala, care a demonstrat ca “80% din populatie era de acord cu  sugestia presedintelui, 52% era de parere ca toti comunistii trebuie trimisi dupa gratii, iar 77% ca trebuie sa li se interzica accesul la posturile de radio” (televiziunea neraspandindu-se inca foarte mult, radioul era, alaturi de presa, mijlocul media care actiona cel mai eficient asupra populatiei). 

Translarea suspiciunii de pe palierul politic pe cel profesional, indiferent de calitatile intrinseci sau de performanta “impricinatului”, e ilustrata – spune Christopher Lasch (op. cit., p. 337) – si de activitatea Comitetului American pentru Libertate Culturala (The American Committee for Cultural Freedom – primul presedinte a fost Sidney Hook), care a adoptat in 1951 urmatoarea pozitie oficiala – evident, abuziva, dar foarte eficienta… – , referitoare la mediul academic (campusurile universitare erau in vizorul tuturor, ca “pepiniere” ale convingerilor de stanga): “Un membru al partidului comunist transgreseaza canoanele responsabilitatii academice, isi angajeaza intelectul in servitute, descalificandu-se implicit sub aspect profesional in a-si exercita atributiile de savant si de profesor.” Stephen Whitfield mentioneaza in acest sens si un alt abuz isteric, apartinand congressmanului Donald L. Jackson (republican din California), care a obiectat public impotriva participarii compozitorului sovietic :ostakovici la Conferinta Culturala si stiintifica pentru Pace de la New York (1949), printr-o declaratie “mustoasa”, indelung mediatizata: “:ostakovici are acelasi drept de a participa la o conferinta culturala pe care il are si un sarpe cu clopotei de a se apropia de altarul unei biserici” (Whitfield, op. cit., p. 14)

O societate vulnerabila

Analizand climatul social in care prolifereaza isteria anticomunista din anii ’50, Stephen Whitfield se opreste asupra unor detalii de sistem – unele neplacute, chiar si azi -, care demonstreaza ca anticomunismul popular din anii respectivi a fost orchestrat subtil din culise, pentru reglarea unor disfunctionalitati sociale si psihologice interne (adica: exact teza lui Mary Kaldor, din The Imaginary War, pe care am discutat-o in eseul anterior si – sumar – in paragrafele de pornire, puse intre paranteze drepte, ale prezentului eseu).

Primul detaliu vizeaza sincretismul dintre suspiciunea politica si cea rasiala, intr-un moment in care, pe fondul de stabilitate asigurat de incheierea celui de-al doilea razboi mondial, miscarea de emancipare a negrilor inregistreaza o recrudescenta. “FBI-ul – scrie Whitfield – se dovedea a fi foarte prompt in a pune semnul egalitatii intre optiunea cuiva pentru egalitate rasiala si subversiunea politica.” (op. cit., p. 21). Whitfield mentioneaza, in continuare, cercetarile sociologului David Riesman, conform carora, spre inceputul anilor ’50, societatea americana inregistreaza, la nivel macrocomunitar, o translatie de la introvertire sociala (pricinuita de razboi) la extrovertire, isteria anticomunista si “cultura vigilanturii” – pentru a recurge din nou la formula lui Christopher Lasch – functionand ca mecanisme informale, insidioase de cenzura pe ansamblul hedonismului extrovertit, “iresponsabil”, “nevigilent” al majoritatii populatiei. Ecuatia lui Riesman mai sugereaza si un alt aspect, pe care-l putem aplica si la alte societati, chiar si la cele foste comuniste, care s-au desprins din blocul socialist dupa anul 1989: si anume ca o societate “victorioasa” dezvolta o vulnerabilitate holistica specifica, uneori chiar mai acuta decat vulnerabilitatea pe care o acuza o societate “invinsa”. La cea dintai, “victoria” se converteste, aproape intotdeauna, intr-un proces de slabire a retelei sociale, fortele centrifuge fiind mai puternice decat cele de conservare si de coeziune, pe cand o societate infranta isi strange de regula randurile dupa experienta negativa care i-a afectat existenta, punand in miscare o solidaritate retractila deosebita.

Vulnerabilitatea postbelica a societatii americane este ilustrata – spun specialistii – si prin cautionarea superioara a religiei (a misticului) in raport cu politicul. “In secolul 20 – spune Whitfield (ibid., p. 83) – , afilierea formala la biserica n-a atins nicicand si nu va atinge niciodata amplitudinea inregistrata in anii ’50.” Pe de alta parte, creste spectaculos, in aceeasi perioada, numarul bolnavilor psihici, “numarul internarilor in spitalele de boli nervoase dublandu-se in epoca” (ibid., p. 84). in 1956, numarul bolnavilor psihici internati il dubla pe acela al celorlalti bolnavi laolalta, consumul de pilule antidepresive si tranchilizante intrecand, in perioada 1953-56, cifra de 1 miliard. (ibid., p. 84) Epoca genereaza un “guru” bun la toate – si mai ales la tamaduirea ranilor de suflet -, in persoana Reverendului Norman Vincent Peale, societatea americana inregistrand dupa aceea, pana in anul 1968 (intr-un deceniu  de amplitudine a contraculturii, a generatiei beat, a miscarii hippy  si a LSD-ului propovaduit de catre Timothy Leary) o continua progresie a “nevoii de guru”, necesitatea marcand un foarte pronuntat indice de nesiguranta sociala, macrocomunitara. “Probabil cea mai populara carte a deceniului” 1951-60 – scrie Whitfield (op. cit., p. 84) – a fost The Power of Positive Thinking (Forta de a gandi pozitiv), care substituie in preferinte The Guide to Confident Living din 1947, care ajunsese sa fie, in 1952, cea mai citita carte din America, dupa Biblie (Whitfield, op. cit., p. 84). “Teologia anilor ’50 – conchide autorul (p. 87) – s-a bazat mai putin – sa spunem – pe argumentatia lui Thomas de Aquino privind existenta lui Dumnezeu si mai mult pe convingerea ca religia era in mod virtual sinonima cu nationalismul american.”

Tom Engelhardt (The End of Victory Culture: Cold War America and the Disillusioning of a Generation, Basic Books, New York, 1995) analizeaza atat consecintele administrative ale acestei “psihoze a calului troian”, bazata pe convingerea ca dusmanul, ascuns, nevazut, se afla deja “in cetatea noastra”, cat si efectul de secretizare institutionala pe care acesta psihoza l-a generat, cu precadere la nivelui CIA si FBI. in 1947 – precizeaza Engelhardt (op. cit., p. 118) -, CIA avea 100 de angajati: peste doua decenii, numarul lor ajunge la 16.000”, dintre care anii ’50 isi “asuma”, ca cifra de angajare, vreo 8-10.000. Cresterea e spectaculoasa, si nu mai trebuie comentata. O analiza mai subtila merita insa – sugereaza Engelhardt – celalalt aspect, al “secretizarii” institutionale. Prin definitie si prin cutuma democratica, o institutie americana care deserveste cetateanul este eminamente deschisa. si azi, institutiile federale pot fi, fara exceptie, vizitate, fiind deschise publicului, cu minime restrictii impuse de protocolul intern specific si de program. Exista, insa, o constanta asincrona in aceasta permisivitate, dictata de raportul fluctuant dintre segmentul transparent al unei institutii si cel secret, inaccesibil marelui public. in epoci de criza – cum se intampla si azi, dupa atacurile teroriste din 11 septembrie 2001 – , cumpana se inclina inspre jumatatea secreta a balanteis dimpotriva, in epocile de stabilitate democratica – asa cum s-a intamplat in timpul presedintiei lui Ronald Reagan, de pilda – , talgerul “transparent” al balantei era “mai greu” decat cel secret. in anii ’50, psihoza sociala potrivit careia “dusmanul” actioneaza din interior, camuflat, sub acoperire, fiind disimulat in spatele unei masti inselatoare, a cautionat – spune Engelhardt  (p. 120) – practica secretizarii institutiilor de aparare si de propaganda americane, guvernarea dobandind “dreptul” de a avea o fata publica si una “umbrita” – aceasta din urma fiind mult mai mai protejata decat prima. Simbolul acestei duplicitati il constituie fratii Dulles: Allen (director CIA), John Foster – Secretar de Stat.

Malcolm X

Reamintim si de data aceasta ca procesul secretizarii benefice a fost declansat de catre George F. Kennan, prin faimosul sau text de presa semnat Mr. X (v. supra). Procesul – odata pornit – a dat nastere la mimetisme spectaculoase, un caz foarte cunoscut fiind acela al militantului de culoare Malcolm Little (supranumit “Satan” in detentie), arestat pentru jaf, care-si schimba numele in “Malcolm X”, metamorfoza sugerand cel putin doua lucruri la nivelul intentiei onomastice ostentative: 1. abandonarea etichetei de “om mic” (Little) si 2. asumarea unei ascendente africane necunoscute, altfel spus (ceea ce suna deja subversiv…): sugestia de descendenta genetica non-americana, extinsa apoi asupra unei intregi rase, cea a negrilor. Nascut in 1925, in Omaha, Nebraska, Malcolm Little va fi asasinat in data de 21 februarie 1965, activismul sau in favoarea “puterii negre” (“black power” e o sintagma pusa in circulatie de catre Stokely Carmichael – cf. America in the Sixties. Right, Left, and Center. Edited by Peter B. Levy, Praeger, Westport, Connecticut – London, 1998, p. 87) fiind mult mai radical si mai vehement in retorica decat acela al Reverendului Martin Luther King, ucis si el in 1968.

“Seducerea inocentilor”

Secretizarea are, ca tehnica sociala,  pe langa beneficii institutionale evidente, si o dimensiune reziduala, concretizata in sentimentul – difuz, dar foarte insidios si persistent – ca o parte a societatii “scapa de sub control”, intra in penumbra incontrolabila a perimetrului de vigilenta, sau ca dispare de-a dreptul in intuneric, “se ascunde”. Vom incheia eseul de fata cu analiza unui asemenea caz, de asemenea celebru, dar si apocaliptic: volumul Seduction of the Innocent (Seducerea inocentilor), al doctorului Frederick (sau Fredric, depinde de grafie) Wertham (Rinehart, New York, 1954).

Wertham a fost un pedagog si psihiatru newyorkez apocaliptic, punand bazele primei clinici psihiatrice din Harlem. In cartea sa din 1954, care s-a bucurat de un foarte mare succes de public la data aparitiei, el e interesat de efectul psihologic si educativ devastator pe care desenele animate din presa si din cartile specializate (comicsuri) il au asupra copiilor americani. Sub influenta acestor “acte de violenta generate comercial” – scrie Wertham – , copiii nostri “pot fi transformati in mici monstri”, practicanti ai unei subculturi deviante, de gasca si de generatie, extrem de periculoase pentru echilibrul psihic general al comunitatilor rurale si – mai ales – citadine (apud Engelhardt, op. cit., p. 134). Aceasta “contaminare” “alienanta” se petrece – scria infiorat Wertham – sub ochii aparent protectori ai parintilor, bucurosi sa-si stie odraslele acasa, cu o carte sau cu o revista respectabila in mana, in loc ca ele sa umble haihui pe strazi. Ceea ce se intampla in realitate este insa terifiant – spune tenebros Wertham -, fiindca, citind aceleasi carti, in serie, pe care parintii nu le mai verifica, convinsi fiind ca, de vreme ce au primit girul unei edituri americane, ele sunt “potrivite” pentru odrasle, copiii se solidarizeaza pe nesimtite intr-o subcultura generationista alternativa, saturata de violenta si de nemultumire, “otravita”, “demoralizanta”, rupta insidios de cultura canonica a adultilor.

Fredric Wertham este – se pare – primul care a sesizat ruptura culturala generationista din societatea postbelica americana, determinata de baby boom-ul de dupa 1945 (psihoistoria avea sa se ocupe foarte mult de consecintele fantasmatice ale acestui spectaculos spor de natalitate!). Ulterior, spre inceputul si mijlocul anilor ’60, multe dintre temerile doctorului Wertham vor fi reiterate, la fel de spasmodic, dar sub alte forme, ca reactie la contracultura adolescentina a generatiei beat si a miscarii hippy. In ambele cazuri, spaima adultilor era alimentata de credinta ca sub efectul hedonismului de grup si al libertinajului “subversiv”, cautionate de aceasta sensibilitate culturala alternativa, adeptii ei se vor depolitiza premeditat, nemaiputand deveni  – cum se cuvine sa se intample intr-un razboi, chiar si numai daca el este doar “rece” – “buni cetateni” ai unei tari permanent amenintate din afara si din interior.