Julie Trappe

University of Heidelberg, Germany

Julie.Trappe@urz.uni-hd.de

 

 

Justiţie în tranziţie: Gulag şi Holocaust în memoria judecătorească /

Transitional justice: Gulag and Holocaust in the memory of the judges

 

 

Abstract: This paper examines how Holocaust and Gulag are reflected in Romanian jurisdiction after 1989. In contrast to the historian, the judge is not confronted with historical phenomena as such, but with concrete criminal cases. The judge has to decide in a definitive way about individual responsibility, whether a person should be punished for a specific action, or not. Starting from a criminal law perspective, the paper refers to several cases concerning state-controlled injustice of the early communist period. Although the notion Gulag is not used in Romanian law cases, in some cases the Romanian Courts had to decide about crimes from this period. Some of those sentences do also refer to the Holocaust. Summing up, judges seem to be afraid of big historical phenomena. In most of the analysed cases, the argumentation is very formal, rather ignoring the historical context. This attitude can be explained with the limits of the legal approach mentioned above and is also typical for transitional justice. Of course, jurisdiction could put more impact on the historical background. Of course criminal law’s reaction to state crime could be more important. But still, judges alone are not able to cope with the crimes of the past, this has to be done by society as a whole.

Keywords: Criminal Law; Transitional Justice; Rehabilitation; Memory.

 

Judecătorul şi Istoricul

 

Justiţia penală are, după Paul Ricoeur, ţinta să stabilească „la juste distance“, o distanţă justă între crimă şi pedeapsă, între infractor şi restul societăţii, între culpabil şi victimă. Obligaţia de a găsi această „distanţă justă“ îi revine judecătorului. El trebuie să judece, să ajungă la o concluzie – aceasta este funcţia lui. Spre deosebire de istoric, judecătorul trebuie să fixeze o decizie definitivă. Istoricul, în schimb, are posibilitatea de a rescrie.[1] Judecătorul nu poate să lase un punct deschis, el trebuie să se hotărască, el trebuie să prezinte o viziune clară a evenimentelor, chiar şi în situaţii mai complexe sau netransparente. Punctul de plecare a dreptului penal fiind vinovăţia individuală, judecătorul trebuie să stabilească, dacă comportamentul unei persoane îndeplineşte elementele constitutive ale infracţiunii prevăzute de legea penală. La sfîrşitul investigaţiilor este nevoit să spună dacă persoana respectivă este culpabilă sau nu, dacă şi în ce masură merită o pedeapsă. Judecătorul, deci, nu judecă fenomene istorice ca Gulag sau Holocaust în totalitatea lor, ci deduce pe baza faptelor concrete săvărşite de indivizi. Se pune, de aceea, problema următoare: cum sînt conceptualizate în jurisprudenţă aceste fenomene istorice, caracterizate prin violarea de mare anvergură a drepturilor omului; cum sînt încadrate juridic şi în ce măsură justiţia penală este în stare să se pronunţe asupra unor probleme complexe de istorie.

În textul meu îmi propun să examinez jurisprudenţa română de după 1989 referitoare la Gulagul românesc, înţelasă prin crimele comise sub egida statului în prima fază a comunismului românesc sub Gheorghiu-Dej.[2] În procesele respective se găsesc şi referinţe la Holocaust, fie în privinţa dimensiunii româneşti, fie ca fenomen european, respectiv german, asupra căruia aş vrea să atrag atenţia. Textul urmăreşte modul în care se reflectă Gulagul şi Holocaustul în jurisprudenţa română după 1989, care este atitudinea judecătorilor faţă de aceste fenomene istorice, ce poate să însemne distanţa justă în acest context şi în ce măsură judecătorii au găsit-o.

 

Drăghici şi Crăciun

 

Ceea ce se înţelege prin Gulagul românesc, respectiv crimele comunismului din anii ’40-’60, lagăre de muncă, închisori, deportări, arestări şi condamnări despre care ne vorbeşte ampla literatură şi memoralistică[3] nu se oglindeşte în jurisprudenţa postdecembristă decît marginal. Deşi după 1989 s-au înregistrat la Parchet multe plîngeri în legătură cu crimele din prima fază a comunismului românesc, nu s-a declanşat un val de procese penale. În majoritatea cazurilor s-a decis neînceperea urmăririi penale, adesea din cauza prescripţiei. De fapt, numai două cazuri au ajuns în faţa justiţiei: cazul lui Alexandru Drăghici şi cazul lui Gheorghe Crăciun.

Gheorghe Crăciun, fostul comandant al Penitenciarului Aiud în perioada 1958-1964, şi ca atare responsabil de regimul penitenciar şi de acţiuni de reeducare, a fost trimis în judecată în 2001. Parchetul Militar, sesizat de Asociaţia Română a Foştilor Deţinuţi politici şi Luptători Anticomunişti, îl acuză de omor deosebit de grav, prev. de art. 176 al. 2 lit. b din C. pen.[4] Avînd în vedere ansamblul probelor administrate în cauză, instanţa constată că în Penitenciarul Aiud “a fost exercitat un regim de natură să provoace decesul unor deţinuţi politici, în special în cazul celor ce nu au acceptat procesul de reeducare.” În opinia acestei instanţe “această acţiune de reeducare a avut un caracter ordonat, dar consecinţele sale tragice au fost amplificate prin excesul de zel şi iniţiativa personală a lui Gheorghe Crăciun.” Instanţa reţine că Crăciun, din propria iniţiativă a adoptat măsuri ce au dus la decesul unui număr mai mare de deţinuţi politici decît în perioadele anterioare, de unde rezultă responsabilitate pentru omor deosebit de grav. În 2001, înainte să se pronunţe instanţa, procesul a încetat întrucît a intervenit decesul inculpatului. Totuşi, sentinţa este semnificativă, pentru că fenomenul de reeducare în sine nu este discutat, inculpatului i se reproşează doar excesul de zel în executarea acţiunii ordonate. Judecătorii, deci, nu au în vedere fenomenul în ansamblu. Noţiunea de Gulag nici nu apare.[5]

Acelaşi lucru se întîmplă şi cu cazul lui Alexandru Drăghici. Ca ministru de Interne, respectiv al Securităţii Statului, în perioada 1952-1965, Drăghici era responsabil de arestările, de deţinerile şi condamnările pentru delicte politice, de reeducarea de la Piteşti şi Gherla, ca şi de munca forţată la Canal – de sute de mii de victime.[6] Avînd în vedere poziţia lui, s-ar fi putut găsi mai multe motive de acuzare împotriva lui Alexandru Drăghici. Dar procesul lui Drăghici din anul 1993/1994 nu se referă la responsabilitatea lui pentru regimul de represiune, ci la un caz anume, la o ucidere ordonată. Drăghici şi colaboratorii lui, care au executat ordinul, au fost trimişi în judecată în 1992 pentru omor respectiv instigaţie la omor, art. 174, 25 C.pen. Dar ca şi Crăciun, nici Drăghici nu a fost condamnat, fiindcă murise înainte ca procesul să se termine.[7] Alte procese împotriva lui Drăghici nu au mai fost intentate. Responsabilitatea lui Drăghici pentru organizarea sistemului repressiv din anii 50/60 rămîne, deci, fără a fi reflectat în jurisprudenţa de după 1989, fiindcă în singurul proces Drăghici, acesta apare ca un „criminal obişnuit“.

 

Reabilitare şi Holocaust

 

Această tendinţă de a exclude contextul istoric o găsim şi în legătură cu reabilitarea condamnărilor politice din anii ´40-´60. Condamnările politice erau la ordinea zilei, făceau parte din politica de represiune împotriva adversărilor sistemului comunist. După 1989 o parte din sentinţele respective au fost readuse în faţă justiţiei, prin calea extraordinară de recurs în anulare prev. de art. 409 ss. C. proc. pen.[8] Cîteva sute de decizii din anii1946 şi 1965 au fost redeschise şi rejudecate.[9] În majoritatea cazurilor, deciziile de atunci au fost casate. Inculpaţii de atunci, condamnaţi pe vremuri pentru infracţiunea de uneltire contra ordinii sociale (art. 209 pct. 2 lit. c din C. pen), infracţiune de activitate intensă împotriva clasei muncitoare (art. 193¹ al. 4 din C. pen.) şi alte delicte, au fost achitaţi între 1991 şi 2005. Din lipsa unui act normativ care reglementează casarea sentinţelor respective în mod sistematic şi automat, verificarea sentinţelor în cadrul recursurilor în anulare se făcea numai la cererea condamnatului, respectiv familiei lui. Se poate observa că fiecare caz este tratat ca un caz unic, ca şi cum nu ar fi vorba de un fenomen de masă. În sentinţele respective nu se face referinţă nici la celelalte sentinţe paralele, nici la condamnările politice ca fenomen istoric. Sentinţele dau mai degrabă impresia că judecătorii n-au sau n-au vrut să aibă în vedere dimensiunea istorică a evenimentelor. În spatele rejudecărilor stă ideea unei schimbări paradigmatice: Condamnările politice din epoca lui Gheorghiu-Dej nu mai sînt azi, după 1989, considerate ca înainte. Motivaţia redeschiderii proceselor este de fapt o schimbare a punctului de vedere. Dar asta nu se spune. În schimb, găsim o argumentaţie foarte formală. Fiecare caz este prezentat din nou ca o simplă greşeală judecătorească, care trebuie reparată. Se dă o nouă interpretare a normelor, susţinîndu-se că judecătorul de atunci a interpretat în mod greşit. Faptul că aceşti judecători mergeau perfect pe linia politică de atunci nu este menţionat. S-a schimbat perspectiva în mod tacit. Fenomenul condamnărilor politice sistematice din anii stalinismului este redus în jurisprudenţa postdecembristă la o mulţime de erori judecătoreşti.

În anumite hotărâri, cele în legătură cu elita politică alături de Ion Antonescu, se găsesc şi referinţe la Holocaust. Remarcabilă este sentinţa referitoare la un grup de persoane, îndeplinind diferite funcţii în guvernul prezidat de Antonescu. În 1949 au fost condamnaţi pentru crimă contra păcii prevăzută de art. 2 lit a) şi c) raportat la art. 4 din Decretul nr. 207/1948. Li se reproşa miniştrilor, între altele, că au contribuit la realizarea politicii rasiale a guvernului german. Printr-un recurs în anulare din 1997 s-a cerut rejudecarea,[10] dar, ulterior, Procurorul General al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie a retras recursul în anulare cu privire la şapte din opt condamnaţi. Curtea, deci, nu s-a mai pronunţat în legătură cu responsabilitatea miniştrilor pentru politica rasială, pentru deportarea şi moartea evreilor. Decizia Curţii nu conţine nici motivul retragerii. Putem numai specula că recursul respectiv a fost considerat prea delicat la un moment dat.

Cu toate acestea, unul din miniştri a fost reabilitat, retragerea recursului în anulare referindu-se numai la ceilalţi membri a guvernului. Este vorba de Toma Petre Ghiţulescu, care îndeplinea în perioada aprilie 1941-mai 1941 funcţia de subsecretar de stat la Ministerul Economiei Naţionale. Avînd în vedere perioada relativ scurtă, atitudinea lui şi faptul că el a părăsit guvernul, Curtea reţine că activitatea lui nu întruneşte elementele constitutive ale crimei contra păcii.

Din 1989 s-au făcut mai multe tentative de reabilitare a membrilor Guvernului Antonescu. Nu trebuie neglijat faptul că un astfel de demers judiciar are ca rezultat şi restituirea bunurilor confiscate. În afară de Ghiţulescu, au fost reabilitaţi şi alţi funcţionari politici de rang înalt. De menţionat este mai ales procesul de revizuire cu privire la Gheorge Alexianu, condamnat şi executat în lotul Antonescu în 1946.[11] În calitate de guvernator al Transnistriei, Alexianu a organizat sistemul de lagăre de internare şi răspundea de deportarea evreilor în Transnistria. La cererea fiului lui, Curtea de Apel Bucureşti a verificat sentinţa respectivă în cadrul procedurii de revizuire prev. de art. 393 ss. C. proc. pen. În 2006, Curtea l-a achitat parţial pe Alexianu.[12] Referindu-se la Protocolul secret numărul 3 al Pactului Molotov-Ribbentrop ca împrejurări ce nu au fost cunoscute de instanţă la soluţionarea cauzei în sensul legii, Curtea consideră că războiul de eliberare a Basarabiei şi Bucovinei declanşat de România cu ajutor militar german a fost legitim, fiind desfăşurat în stare de necesitate. Prin aplicarea art. 406 al. 2 C. proc. pen, Curtea a extins efectele revizuirii şi la ceilalţi condamnaţi, Ion Antonescu, Horia Sima ş.a. Instanţa a decis achitarea lui Alexianu şi a altora pentru crimă contra păcii, în schimb a menţinut condamnările pentru crime împotriva umanităţii. Spre deosebire de sentinţele examinate pînă acum, sentinţa referitor la Alexianu nu face abstracţie de contextul istoric. Dimpotrivă, este chiar foarte detaliată în ceea ce priveşte un anumit context istoric. Dezvoltarea războiului pentru Bucovina din Nord şi Basarabia din vara lui 1941 este descris în amănunte, aflăm chiar şi mişcările pe linia frontului din oră în oră. Dar rolul lui Alexianu în politica rasială împotrivă evreilor nu este menţionat. În sens tehnic, reabilitarea se referă strict la crimele împotrivă păcii, crimele împotriva umanităţii nefăcînd parte din procesul de revizuire. Însă mă îndoiesc că această diferenţiere juridică este comunicabilă opiniei publice. Nu sînt chiar aşa uşor de disociat acţiuniile de război şi politica rasială. Chiar dacă parţială, decizia aceasta reprezintă o reabilitare lui Alexianu, Antonescu ş.a., şi ca atare şi o muşamalizare a Holocaustului. Rămîne de văzut dacă sentinţa, care încă nu este definitivă, se va menţine şi la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

 

Revoluţie şi Nürnberg

 

Pe lîngă aceasta, o referinţă la Holocaust se găseşte în jurisprudenţa postdecembristă şi într-un context cu totul diferit, la o sentinţă în legătură cu Revoluţia din 1989. În cazul respectiv, inculpaţii au fost acuzaţi că au jucat un rol decisiv în reprimarea cu arme de foc a manifestanţilor de la Timişoara în decembrie 1989. Ca responsabili ai victimelor de la Timişoara au fost condamnaţi în prima instanţă la cîte 20 de ani de închisoare pentru infracţiunea de omor deosebit de grav respectiv pentru infracţiunea de complicitate la omor deosebit de grav.[13] În a doua instanţă pedepsele au fost considerate prea mari în raport cu faptele şi situaţia lor personale. Ţinîndu-se seama de condiţiile de tensiune deosebită în care inculpaţii au comis actele respective şi de starea lor de sănătate, pedepsele au fost reduse la 10 respectiv 15 ani de închisoare. Doi din cei nouă judecători ai Curţii s-au pronunţat împotriva opiniei majoritare şi au formulat o opinie separată referitoare la reducerea pedepselor aplicate inculpaţilor. În opinia separată, cei doi judecători fac referinţă la faptul că inculpaţii au participat la acţiunea de sustragere din morga spitalului judeţean Timiş a 40 de cadavre, care au fost transportate şi incinerate la Crematoriul din Bucureşti. În legătură cu acţiunea aceasta, opinia separată se pronunţă astfel:

„Încercarea disperată de a scăpa de răspundere pentru reprimarea cu violenţă a populaţiei municipiului Timişoara prin participarea la organizarea sustragerii a 40 de cadavre din cele 72, transportarea lor la Bucureşti şi incinerarea acestora – acţiune ce aminteşte de lagărele de gazare din timpul celui de-al doilea război mondial.“[14]

Referinţa la lagărele de gazare nu este convingătoare, fiindcă situaţiile nu sînt comparabile. Evenimentele violente din decembrie 1989 nu aveau nevoie de o asemenea comparaţie. Probabil ca judecătorii căutau un punct de reper, sau mai bine spus punctul de reper cel mai violent, ca să pună în evidenţă brutalitatea faptelor. Evocarea lagărelor de gazare ca esenţă a Holocaustului are aici funcţia de a poziţiona revoluţia română şi victimele ei în rîndul atrocităţilor oribile. Crimele naziştilor au fost, cum se ştie, condamnate la Nürnberg, de către un Tribunal Internaţional şi ca atare nu mai sînt contestabile. În acest sens sentinţa de la Nürnberg reprezintă o autoritate, la care judecătorii apelează.

Crimele naziştilor apar şi în procesul împotriva generalilor Mihai Chiţac şi Victor Atanasie Stănculescu în legătură cu revoluţia de la Timişoara. Responsabiltatea lor pentru victimele Revoluţiei de la Timişoara este fortificată de către instanţa de recurs, prin evocarea unei paralele istorice:

„Pentru similitudine de raţiune se impune ca inculpaţii, ca factori superiori de comandă, cu atribuţii practic nelimitate în punerea în aplicare a ordinului de deschidere a focului la Timişoara, să răspundă pentru masacrul la care au participat în mod voit, aşa cum s-au creat precedente cu mareşalul Wilhelm Keitel, şeful O.K.W.[15] şi generalul Alfred Jodl, şeful biroului operaţii al Wehrmacht-ului, condamnaţi de Tribunalul internaţional de la Nürnberg şi executaţi în 1946 pentru vina de a fi ordonat sau de a fi achiesat la indicaţia lui Adolf Hitler ca forţele de sub autoritatea lor să comită astfel de masacre. Sub acest aspect, nu se justifică vreo distincţie în raport cu împrejurarea dacă grupurile masacrate aparţin propriului popor, ca în cazul inculpaţilor, ori altor etnii, ca în cazul celor doi condamnaţi ai Wehrmacht-ului german.“[16]

Şi aici instanţa apelează la crimele naziştilor, judecate la Nürnberg, ca să sublinieze vinovaţia inculpaţilor. Punîndu-i pe Chiţac şi Stănculescu la acelaşi nivel cu Keitel şi Jodl, amîndoi condamnaţi la moarte şi executaţi în 1946, Curtea nu lasă loc de îndoială că cei doi generali români trebuie condamnaţi cu severitate. Fără a chibzui mai mult la această paralelă totuşi discutabilă, Nürnberg este evocat ca dogmă, şi în termeni de transitional justice, şi în termeni de moralitate. Nürnberg ca precedent juridic este evocat în aceeaşi sentinţă şi la problema despăgubirilor pentru victime, respectiv pentru urmaşii lor. Pe lîngă inculpaţii propriu-zişi a fost discutată şi responsabilitatea civilă a Ministerului respectiv. Ministerul Apărării Naţionale invoca faptul „că nu s-ar justifica obligarea sa la despăgubiri pe motiv că nici Wehrmacht-ul (german) nu a fost obligat la despăgubiri în cadrul proceselor judecate la Nürnberg.“ Dar Curtea nu se lasă impresionată de dată aceasta:

„În ceea ce priveşte invocarea precedentului neobligării Wehrmacht-ului la despăgubiri în calitate de comitent, pentru prepuşii săi condamnaţi în procesul de la Nürnberg, deşi există similitudine de fapte şi de consecinţe cu cele ce privesc cauza de faţa, problema dacă în acel proces s-a stabilit răspunderea civilă a organismului menţionat, în calitate de comitent, excede atribuţiilor acestei instanţe, chiar şi sub aspectul de precedent judiciar.“

Curtea pare dispusă să accepte în principiu paralela cu Nürnberg – dar cu toate acestea consideră că Ministerul trebuie să răspundă civilmente. Ca în cazurile menţionate înainte, Nürnberg este folosit aici, de către Ministerul Apărării Naţionale ca pîrît, ca punct de reper – fără a intra în detalii.

Se poate deci constata o folosire excesivă, fiind nepotrivită, a referinţelor istorice în anumite dosare ale Revoluţiei. Evocarea crimelor naziştilor în legătură cu Revoluţia din decembrie 1989 înseamnă a compara situaţii necomparabile. De remarcat este faptul că folosirea trecutului nu se referă aici la trecutul naţional, ci la Holocaust şi la alte crime ţinînd de fenomenul german, respectiv internaţional.

Limitele justiţiei şi Procesul comunismului

 

La sfîrşit aş dori să mă refer la un alt proces, intitulat de iniţiatori drept „Procesul comunismului“. În 2003, iniţiatorii procesului au chemat în judecată pe pîrîţi, anume instituţiile statului, solicitând instanţei ca, prin hotărâre, să se constate holocaustul comunist al unui întreg segment de populaţie în perioada 1945-1989, pe teritoriul României, şi să fie obligaţi pîrîţii să-şi ceară scuze în mod public faţă de toate acele persoane care au fost supuse holocaustului cît şi faţă de urmaşii acestora. Procesul acesta şi-a atins scopul cu declaraţia de condamnare a comunismului de către Preşedintele Traian Băsescu din decembrie 2006 – totuşi rămîne un proces interesant, şi nu numai pentru folosirea termenului holocaust comunist. La prima instanţă, cererea a fost respinsă din motive procedurale. Chiar dacă instanţa nu a ajuns la judecarea în fond, se găseşte în sentinţa respectivă un punct de vedere în ceea ce priveşte competenţă instanţei, care merită menţionat:

„Fără a nega caracterul de adevăr al celor afirmate de reclamanţi prin cerere, se apreciază că aceste probleme au a primi o rezolvare pe cale socială sau istorică, mijlocul ales de reclamanţi nefiind de natură a da o soluţie conflictelor create de regimul comunist.“[17]

Instanţa se declară aici incompetentă, fără să se bazeze pe motive procedurale, ci dînd un răspuns care depăşeşte cazul concret şi chiar sistemul juridic. Declară justiţia în sine ca incompetentă să judece „conflicte create de regimul comunist“. Se pare că este un răspuns nu numai la cazul concret, dar şi la întrebarea generală, ce rol i se cuvine justiţiei în tranziţie, ce rol trebuie să aibă justiţia în confruntarea cu crimele trecutului. Această declaraţie de incompetenţă este şi o declaraţie de autolimitare, o recunoaştere a limitelor mijloacelor justiţiei. Judecătorii lasă istoricilor ţinta stabilirii justei distanţe.

O asemenea declaraţie de incompetenţă corespunde la faptul că majoritatea crimelor din Gulag, cum s-a văzut, n-au fost nici cercetate nici pedepsite. Trebuie subliniat aici că şi în celelalte ţări postcomuniste, în afară de Germania de Est, foarte puţine crime au ajuns în faţa justiţiei după 1989.[18] România este deci un caz tipic în ceea ce priveşte transitional justice, justiţie în tranziţie. Se poate pe de o parte explica prin faptul că justiţia este în acest domeniu confruntată cu probleme de dovezi, dat fiind că faptele au fost săvărşite cu cîteva decenii în urmă. Vinovaţia individuală nu este întotdeauna lesne de stabilit dacă avem de a face cu structuri de responsabilităţi destul de complexe. Dar, în afară de aceasta, un factor decisiv este şi voinţa politică.

Dacă ne uităm la cazurile care au ajuns în faţa justiţiei, Drăghici, Crăciun şi varii cazuri de reabilitare, se poate observa că judecătorii au mai degrabă o atitudine ezitantă faţă de marile fenomene istorice. Parcă judecătorilor le este frică de “domeniul de istorie”. Contextul istoric este cît se poate exclus, ca şi cum ar exista o graniţă între problemele juridice şi problemele istorice. Această reticenţă se poate explica pe de o parte prin structura dreptului penal şi dilema judecătorului menţionat la începutul textului.[19] Fiindcă dreptul penal pleacă de la vinovaţia individuală, fiindcă este vorba de cazuri singulare, judecătorul unui caz concret nu poate să dea o viziune cuprinzătoare a fenomenului istoric numit Gulag. Dar, totuşi, chiar dacă dreptul penal impune anumite limite, judecătorii nu sînt impiedicaţi să aibă în vedere contextul istoric.

Revenind la procesul comunismului, citatul sus-menţionat exprimă în mod exemplar această graniţă între problemele istorice şi problemele juridice. Dus pînă la capăt, răspunsul dat de instanţă ar însemna că justiţia nu mai are niciun cuvînt de spus în tot ce are vreo legătură cu trecutul – ca şi cum ar fi posibilă o separare strictă între chestiunile juridice şi cele istorice şi politice. Însă printr-o cale pur juridică, excluzînd contextul istoric şi politic, nu se ajunge la o distanţă justă între crimă şi societate. Justiţia nu poate să se ascundă în spatele structurilor de drept, fiindcă nu este în afara istoriei şi nici în afara politicului. Hotărârile judecătoreşti sînt şi o sursă de istorie. Justiţia chiar produce istorie. Justiţia are şi ea o anumită responsabilitate în procesul de asumare a trecutului, de tranziţie, de prelucrare a crimelor din trecut. Bineînţeles că, în limitele ei, justiţia poate să rezolve problemele create de comunism. Dar citatul sus-menţionat are şi o parte de adevăr, fiindcă justiţia nu este omnipotentă. Justiţia singură nu poate să facă faţă marilor fenomene istorice. La juste distance, de care vorbeşte Paul Ricoeur, poate să fie stabilită numai în colaborare cu puterea politică şi împreună cu întreagă societate.