Anca Buciuman

 

 

Istorisiri din lumea de dincolo

 

 

“Va exista mereu o dimensiune care duce spre necunoscut, fie ea aceea a mitului, a patra sau a n-a dimensiune…”

I. P. Culianu

 

Din cele mai vechi timpuri, oamenii au acordat o mare importanţă călătoriilor în lumea de dincolo. Noi, cei de astăzi, ne punem mereu întrebări despre veridicitatea acestor “lumi”: unde se duceau acei oameni care pretindeau că ar fi călătorit în altă lume? Mai mult, există ceva dincolo de lumea noastră înconjurătoare? Răspunsul poate fi pozitiv sau negativ. Dacă acceptăm prima variantă de răspuns, îndoiala persistă în a ne măcina: aceste universuri pe care unii le-ar fi vizitat, sunt ele părţi ale univer­sului nostru fizic? Sunt universuri paralele sau universuri mentale?  Şi, în oricare dintre ipoteze, cum au reuşit oamenii să ajungă la ele?

În ultimul său interviu, acordat Gabrielei Adameşteanu, I. P. Culianu face o remarcă specială cu privire la gândirea filosofică con­tem­porană. Aceasta n-ar mai privilegia marile teme heideggeriene despre fiinţă (“Ce este ceea ce este?”) şi fiinţa-spre-moar­te (Sein-zum-Tode) ci s-ar orienta spre probleme cognitive şi spre lumile alter­na­tive. Filozoful, matematicianul şi teologul George Berkely afirma în Principles of  Hu­man Knowledge (1710): “Unele adevăruri sunt atât de apropiate şi evidente pentru spirit, încât omul trebuie doar să-şi deschidă ochii pentru a le vedea…”

Lumile psihanalizei, ale istoriei reli­giilor, ale SF-ului, ale ştiinţei atomice sunt toate out of this world. Numitorul comun al numeroaselor abordări ale problemei călă­toriei în alte lumi se axează pe faptul că universurile explorate nu sunt altceva decât universuri mentale, cu alte cuvinte că reali­­tatea lor este în mintea exploratorului. Din nefericire, nici un studiu amănunţit asupra problemei nu pare a ne elucida misterul despre ceea ce este mintea umană, ba mai mult, despre ce este spaţiul nostru mental.

După mai bine de două secole întunecate de pozitivism ce au pus totul pe seama fic­ţiunii, cele două probleme revin la suprafaţă o dată cu apariţia ciberneticii şi a compu­terelor. Suntem tentaţi să admitem că spaţiul nostru mental este nelimitat. Lăsându-ne ghidaţi de tot ce înseamnă imaginaţie, pă­trun­dem în alte universuri care par, la o primă vedere, necunoscute. Sceptici, psiho­logii afirmă că toate experimentele ne sunt relaţionate fie cu experienţa personală, fie cu ceea ce exista deja în mintea noastră. Astfel, de la început este înlăturată premisa lui J. Locke potrivit căreia mintea noastră ar fi o tabula rasa.

Încercând să înţelegem spaţiul mental, recurgem deseori la soluţia de a-l considera ca fiind unul paralel cu lumea noastră, însă lucrurile nu sunt aşa de uşoare. Lumea ex­te­rioară influenţează lumea noastră interioară şi invers. Relaţia dintre “universul mental” sau “lumea interioară” şi realitatea fizică a suscitat întotdeauna interesul metafizicii, ştiinţei, religiei şi chiar noua tehnologie. Majori­tatea cercetă­torilor au respins ideea parale­lismului celor două lumi. Unii au considerat lumea exterioară un construct al lumii interioare. Alţii au fost de părere că cele două universuri interferează. Pentru aceştia din urmă, misterul este legat de faptul că nu ştim niciodată începutul şi sfârşitul vreunuia.

I. P. Culianu observă faptul că deocam­dată nici măcar nu ne-am elucidat pe deplin asupra a ceea ce numim “spaţiu”. Teza lui Culianu este că lumea noastră interioară mode­lează lumea exterioară. Deşi lumea  exterioară pare a fi una şi aceeaşi pentru toţi, ea nu este aşa. Exemplul clasic este cel al sticlei pe jumătate plină.  Optimistul, spune Culianu, o va vedea plină pe jumă­ta­te, în vreme ce pesimistul o va vedea goală pe jumătate. Observăm că, în felul lor, fiecare are dreptate. Toţi au dreptate, după cum, “fiecare hulitor cu blestemul lui, fiecare călugăr cu rugăciunea lui” (Culianu, Pergamentul diafan).

Încercăm mereu să sondăm necunos­cutul, fie acesta o altă lume pe care ne-o ima­ginăm, fie realitatea care ne-nconjoară. Miturile, poezia, utopiile, extazele, visele şi viziunile ne deschid porţi spre alte lumi.

Şamanismul este o tehnică a extazului al cărei punct final este călătoria în lumea de dincolo. Tradiţia şamanică presupune intra­rea şamanului în transă pentru a elibera un suflet ce-a fost luat de duhurile necurate. Răspândit în aria culturală asiatică, modelul şamanic este remarcabil prin omogenitatea sa şlefuită de-a lungul mileniilor în regiuni îndepărtate cum ar fi Australia aborigenă, America de Nord şi de Sud, Asia Centrală şi Siberia, Europa de Nord şi de Est, Africa. Anumite texte literare ale Greciei Antice sugerează că şamanismul ar fi existat şi in antichitatea mediteraneană.

Po­trivit lui M. Eliade şamanul este “maestrul extazului”. Conceptul de extaz are mai multe semnificaţii: În vechea Grecie termenul era utilizat pentru denumirea unor experienţe făcute de practicanţii cultului dionysiac; după alţi autori, acest termen este sinonim cu “transă” şi ar desemna nişte tehnici care au în comun o stare de “diso­ciaţie mentală” (I. M. Lewis). Potrivit lui J. D. P. Bolton termenul este folosit în trei situaţii: “…aceea de posesiune, când subiec­tul e pradă uneia sau mai multor activităţi inso­lite; aceea de transă hipnotică sau me­dium­nică, în care subiec­tul e calm, dar viu în mod concret; şi aceea de catalepsie, când subiectul e într-atâta privat de toate facul­tăţile sale, până la oprirea respiraţiei şi a pulsului, încât are aparenţa unui mort, cu toate că, după ce se reîntoarce la viaţă, e ca­pabil să-şi povestească percepţiile şi cunoştinţele dobândite în spirit”.

Explicaţia termenului “extaz” o găsim mult mai bine reliefată la origine: verbul grecesc “ex-istano” (existao, existeni) din care provine substantivul ex-statis, indică mai întâi acţiunea de a se deplasa, a se duce în afară, a schimba ceva sau o stare de lucruri; sau a ieşi, a părăsi, a se îndepărta, a abandona. Substantivul ex-statis va semni­fica deci deplasare, deviere, alunecare, tul­bu­rare, delir, stupoare, excitaţie provocată de băuturi ameţitoare. Câmpul semantic al cuvântului este destul de vast şi se rapor­tează la ideea de disjuncţie, “de a ieşi din cadrele ce reglementează, în împrejurări istorice date, criteriile normalităţii” (Culia­nu, 1998).

În Grecia, încă înainte de secolul al V-lea se vorbea de mai multe categorii de experinţe ce intrau în sfera noţiunii de “extaz”. O primă clasă era reprezentată de dionysism, cult ce presupunea un grup alcătuit din subiecţi posedaţi involuntar  (de mania emanată de Zeu). Actorii ritualului dionysiac erau majoritatea femei, ale căror manifestări erau dansul, consumul unor băuturi ameţitoare ce se soldau nu de puţine ori cu vagabondajul în munţi sălbatici (oreibasia). A doua clasă de extatici erau în contrast cu cea dintâi şi erau puşi în relaţie cu zeul Apollon din Hyperboreea. Potrivit lui E. R. Dodds, reprezentaţii acestei clase pot fi numiţi şamani. Nietzsche a teoretizat în scopuri proprii această opoziţie între “apollonic” şi “dionysiac”.

În funcţia de şaman, tradiţia greacă aduce în discuţie un personaj aparte: iatro­man­tul, un medecine-man grec. Iatromanţii erau medici (iatroi) şi ghicitori (manteis), purificatori (cathartes) şi taumaturgi. Ei aveau capaci­tatea de a călători în “spirit”, în spaţii diferite, dar şi în timp. Dacă foloseau plante halucinogene sau nu, problema nu a fost rezolvată. Cert este că  aceste persoane au fost sursa de inspiraţie pentru ceea ce medi­cina noastră numeşte “sindrom de absti­nenţă”, fiindcă evitau mâncarea şi, probabil, raporturile sexuale.

Aşadar, şamanul avea rolul atât al unui medic, cât şi al unui intercesor, legat atât de lumea mundană, cât şi de cea supranaturală. Călătoria este rezultatul unei căutări: pentru a avea viziunii extaticul se duce într-un loc euforic, necromantul evocă tărâmul mor­ţilor, sfântul Pavel – cerul, şamanul – o altă lume, cu alte cuvinte, un “dincolo” de ceea ce există în realitate. Platonicienii vor­beau de transmigrarea sufletului dintr-un corp într-altul. Credinciosul creştin ştie, încă de la izgonirea din Rai, că există o altă lume mai bună decât a noastră.

Tot o altă lume încearcă să-i dezvăluie vrăjitorul mexican indian Juan Matus ero­ului nostru, Carlos Castaneda. Concep­tele şi practicile vrăjitoreşti îi sunt cu totul străine lui Carlos, încât răbdarea şi maniera sub care i le prezintă maestrul său nu fac decât să suscite interesul cititorilor, la fel de dezorientaţi pe cât este şi naratorul.

Întâi de toate suntem stupefiaţi, o dată cu personajul nostru, Carlos, de revelaţia con­form căreia concepţia noastră despre lume nu este definitivă, ci doar o interpretare dintr-o multitudine de interpre­tări descriind o multitudine de lumi alternative. La început, pentru a-i produce ucenicului său “niveluri de percepţie particulare”, don Juan foloseşte trei plante halucinogene: peyotl, datura inoxia şi o psylocibe. Tot cea ce ştia Carlos despre lume se dovedeşte a fi ineficient şi întrebările pe care i le pune maestrului sunt, în marea lor majoritate, de-a dreptul infantile.

Îl vedem pe Carlos ca un “străin” căruia tot ce-nseamnă cunoaştere despre lume îi pare a fi incomprehensibil. Timp de 13 ani, în calitatea de profesor, Juan Matus, indian yaqui, încearcă să-i dezvăluie no­vi­celui Carlos lumea cognitivă a şamanilor din Mexic din timpurile străvechi. Metoda lui don Juan este una specială, care ascunde esenţa şi importanţa metodelor sub aparenţa cotidianului.

Şamanii din vechiul Mexic, aşa cum îi înfăţi­şează Castaneda, vorbeau de o energie ascunsă înăuntrul sinelui. Pentru ei, totul este energie, chiar şi plantele din natură sunt alcătuite din energie, trebuie doar să înveţi “să vezi”, să atingi esenţa lucrurilor. Pentru şamani, scopul cunoaşterii este pregătirea pentru călătoria finală, călătorie pe care fiecare om trebuia s-o facă la sfârşitul vieţii. Pentru ei, starea vagă şi idealizată pe care noi o numim “viaţă de după moarte”, este un spaţiu cât se poate de concret şi plin de lucruri practice, cu funcţii asemănătoare celor din viaţa de zi cu zi. Juan Matus numeşte acest spaţiu unde pătrund vrăjitorii după moarte latura activă a infinităţii.

Pentru a pătrunde în lumile paralele este nevoie să spargi barierele percepţiei, să-ţi muţi atenţia de pe tonal pe nagual, adică să te aliniezi unei alte benzi de emanaţii. Pe parcursul deplasării, călătorul întâmpină un zid, ca un fel de opacitate perceptuală. Vechii vizionari au numit acel moment zidul de ceaţă. Acestei mutaţii în altă lume i s-au conferit mai multe explicaţii. Miea Eliade observă că extazul în practicile şamanice presupune la un mo­ment dat o trecere primej­dioasă. Odinioară se vorbea de o punte ce făcea legătura între Cer şi Pământ şi le permitea oamenilor să comunice uşor cu zeii. Una dintre explica­ţiile care i s-au dat punţii a fost aceea de simbol al “porţii strâmte” sau al “trecerii paradoxale”, pentru că o dată cu întreru­perea comunicării dintre Cer şi Pământ nu s-a mai putut traversa puntea decât în “minte”, adică în moarte sau în extaz. De acest privilegiu nu se “bucură” oricine, pentru că puntea este păzită de demoni sau monştri care ameninţă să devore sufletul.

Prin extaz, şamanii pot traversa această punte. Simbolic, putem înscrie această trecere în sfera miturilor de iniţiere ce presupun refacerea unităţii primordiale dintre Cer şi Pământ. Şamanii lui Castaneda văd acest lucru ca o abolire a rupturii ce există în coconul energetic al fiecăruia dintre noi. Plenitudinea oului nostru luminos, afirmă don Juan, conferă posibi­litatea de-a te deplasa uşor între diferitele benzi de emanaţii ale universului.

În mitul cosmologic construit de Castaneda, fiinţa umană, împreună cu tot ceea ce există, este emanaţia unei păsări incomprehensibile, metafizice, Vulturul: “Tiparul uman este acea porţiune din emanaţiile Vulturului, pe care vizionarii pot s-o vadă direct…” (Castaneda, 1985, 277).

Cartea egipteană a morţilor vedea moar­tea ca pe un şoim care îşi ia zborul, iar în Mesopotamia răposaţii sunt înfăţişaţi sub forma unor păsări. În legendele despre pasărea cosmică, buriaţii povestesc că la început nu au existat decât zeii la apus şi spiritele rele la răsărit. Când zeii l-au creat pe om, spiritele rele au încercat să-l distrugă prin boală şi moarte. Însă zeii au luat partea oamenilor, trimiţând un aliat care să lupte împotriva spiritelor. Aliatul a apărut mai întâi sub forma unei Acvile. Pentru că nu ştia limba oamenilor, Acvila a cerut ajutorul zeilor. Porunca a fost de a se împreuna cu prima fiinţă pentru a o transforma în şaman. Legenda spune că Acvila s-a împreunat cu o femeie care a născut un copil care ar fi devenit şaman. După alţii, însăşi femeia s-ar fi transformat în şaman. Cert este însă că Vulturul este interpretat ca un simbol şamanic. Această pasăre totemică, un fel de strămoş primordial, suprave­ghea­ză toată lume: “…tot ce ne înconjoară… există undeva şi ne conduce vieţile” (Castaneda, 1998, 89-90).

În fond, ceea ce încearcă să realizeze don Juan cu ucenicul său nu constă în a-l ridica din lumea raţionalului, ci a-i arăta că printr-un exerciţiu mental (mai ales prin vis) poţi distruge barierele lumii percepute în mod curent. Carlos află că fiinţa umană, o dată ce învaţă să-şi deplaseze punctul de asamblare, iese din lumea noastră şi poate “naveta” prin şapte ale lumi sau dimensiuni. Printr-un exerciţiu specific de mişcare a ochilor, vrăjitorul face ca punctul de asamblare să se mişte şi să se ancoreze într-o altă bandă de emanaţii. În vis se realizează cel mai bine această trecere. E ca un fel de trecere între diferitele nivele de conştiinţă, ca o trecere prin cojile unei cepe. A ajunge în alte benzi  presupune o mişcare din inte­rior spre exterior, o mişcare a punctului de asamblare din interiorul oului luminos spre exteriorul acestuia.

În vis, Carlos este învăţat să călătorească în lumi îndepărtate. Am fi tentaţi să credem că e vorba de o deplasare a corpului fizic, însă şamanii vorbeau de un “corp din vis”, de un dublu, un celălalt. “Cum are loc ase­menea călătorie? Întreabă Carlos.  – Nu poţi şti cum se petrece… emoţii puternice sau o atenţie intransigentă, sau un mare interes pot servi drept ghid; apoi punctul de asamblare se fixează puternic în poziţia de visat, … ca să tragă acolo toate emanaţiile din interiorul coconului.” (Castaneda, 1985, 299).

Stările alternative descrise de Castaneda, fie ele fictive sau reale, lucrul acesta e irelevant, ridică nişte probleme majore. “Stările de realitate neobişnuită”, după cum el însuşi le numeşte, experienţe de ieşire în afara corpului, mai mult, experienţe la limita morţii (v. momentul aruncării în prăpastie, Castaneda, 1985, 308), reprezintă o călătorie într-o altă dimensiune. I. P. Culianu afirmă că actualmente aceste călă­torii în alte lumi sunt deschise de către ştiinţele exacte, că fizica şi matematica sunt în mare măsură responsabile de revenirea interesului pentru căile mistice de cunoaş­tere. Ele au deschis noi perspective, afir­mând că universul nostru nu este decât o convenţie bazată pe imaginile pe care le avem despre lume.                                   

Dacă acceptăm această ipoteză, înţele­gem mai uşor aserţiunea lui don Juan conform căreia: “deplasarea punctului de asamblare dincolo de linia mediană a coconului omului face întreaga lume pe care o cunoaştem să dispară într-o clipă, ca şi cum ar fi ştearsă…” (Castaneda, 1985, 300). Lumea noastră există doar pentru că noi, emanaţiile “nu-ştiu-cui”, fie el Vultur sau Dumnezeu, ne-am stabilit punctul de asamblare în acest loc.

Imaginată iniţial în secolul al XIX-lea, dimensiunea a patra a fost o ipoteză nouă, care a sugerat o explicaţie pentru mai multe fenomene misterioase, asociate de regulă magiei sau religiei. Deşi nu avem un organ pentru perceperea celei de-a patra dimen­siuni, trăim într-o lume tridimen­sională în care nu toate lucrurile sunt pe deplin clare: de exemplu timpul.

Prin proprietatea lor de-a provoca stări alterate de conştiinţă, substanţele halucino­gene reprezintă o primă modalitate de-a trece barierele percepţiei. Transformarea cuiva în propria sa imagine din oglindă sugerează singurul spaţiu în care acest fenomen ar fi posibil. Episodul relatat de    Lewis Carroll în Casa oglinzilor se pliază foarte bine unui astfel de spaţiu. Alice vede prin oglindă că încăperea din oglindă este exact ca salonul din casa ei, dar inversată. “Eu pot să văd totul, când mă urc pe un scaun – totul, afară de porţiunea dindărătul căminului.  O, cât aş vrea să pot vedea şi această parte! Apoi, cărţile seamănă cu ale noastre, dar cuvintele sunt scrise de-andoaselea”.

“Cealaltă realitate” pe care ne-o propune Castaneda nu este altceva decât viziunea minţii noastre, rezultatul imaginilor pe care le ducem cu noi în altă lume, o dată cu mutarea acelui punct de asamblare prin care Juan Matus denumeşte atenţia noastră.

De multe ori oamenii, când vorbesc de o trecere, o asociază morţii. Şi astăzi se spune că înainte de a merge pe “ultimul drum” trebuie să-ti “reglezi conturile” cu această lume. Don Juan îl sfătuieşte pe Carlos ca, înainte de călătoria finală, înţeleasă ca o încununare a învăţăturilor sale, să se elibe­reze de tot ceea ce înseamnă Legendă personală, de relaţiile cu cei din jur, şi să se scufunde în propriului său sine.

Retragerea în sine presupune un exer­ciţiu pe care don Juan îl numeşte recapi­tulare, alcătuirea unui fel de album cu eve­ni­mentele importante din viaţă. O singură întâmplare, o amintire ”grea”, este sufi­cientă pentru a declanşa acest proces, func­ţionând ca o călăuză, un far care “ilu­minează totul în cadrul recapitulării”.

Or, constată Carlos, “pe măsură ce reca­pitulăm, toate gunoaiele ies la supra­faţă” (Castaneda, 1985, 176). Pentru noi, balastul care ne încarcă memoria şi existenţa este uşor de explicat, dar ”învăţătura” lui don Juan este de-a dreptul uimitoare şi şocantă. Castaneda provoacă întreaga noastră cu­noaş­tere despre lume, susţinând că am avea două minţi: una adevărată, care este ascunsă în obscuritate, şi o minte superficială, pe care o folosim zilnic şi care este, stupoare, o ”instalaţie străină”, un implant făcut de nişte fiinţe spirituale pentru a ne controla.

Această ”instalaţie străină” ne provoacă conflicte, ambiţii, deznădejde; este, am putea spune noi, latura dionysiacă, frenetică, din fiecare dintre noi, constructivă şi distructivă în acelaşi timp. Mintea adevărată este vocea şoptită ce ne aduce întotdeauna ordine, claritate, este latura apollinică, calmă a vieţii noastre (Castaneda, 1985, 20-21). Adevăratele amintiri, adică lucrurile cu adevărat consis­tente, susţine don Juan, provin din mintea noastră adevărată.

I.P.Culianu susţine că mintea noastră ar fi un “fragment dintr-un puzzle universal”. Ce este mintea? Freud de exemplu o asocia unui spaţiu de reprimare a dorinţelor şi impulsurilor sexuale personale, Jung vorbea de “inconştientul colectiv”. Culianu asocia­ză mintea cu şahul deoarece acesta presu­pune o infinitate de variante de combinaţii bazate pe un lot redus de piese şi un set de reguli bine precizate. La fel funcţionează şi mintea omenească. Numai că, spre deose­bire de şah, “jocurile minţii sunt jocuri care nu pot fi câştigate, deoarece nu există nici o procedură de şah mat”. Partida se poate juca la infinit. Motanul Behemoth s-ar distra de minune la această partidă; nici chiar Diavo­lul în rol de judecător nu l-ar mai putea opri. Dar poate că şi el este rezultatul unor com­binaţii binare şi atunci… ne putem întreba şi noi ca şi autorul poveştii despre Alice: “Voi ce credeţi că a fost?” (un vis sau o rea­litate?).

Astăzi, mai mult ca oricând, este necesar să ne cunoaştem propria noastră minte, dar şi creaţiile ei pentru a putea fi martorii unor universuri necunoscute. Pentru a ne plimba prin Erewhon-uri avem nevoie de libertate în spaţiul nostru mental. A fi liber nu în­seam­nă a te manifesta haotic în lume, ci a putea selecta din multitudinea de posibilităţi pe care viaţa le oferă acea cale care poate duce la desăvârşire. “A vedea”, aşa cum susţin şamanii lui Castaneda, înseamnă a acorda atenţie lucrurilor pe lângă care înainte doar treceai în fugă, înseamnă de fapt o înţelegere în profunzime a  spaţiului din jurul nostru. Acest spaţiu, Culianu îl numeşte “spaţiul Hilbert”, un spaţiu mate­matic cu un număr infinit de dimensiuni; iar viaţa noastră obişnuită o numeşte un “frac­tal”, o “ramificaţie infinită care se confor­mează unei anumite reguli”. Regula creează un univers şi în acesta alegerea noastră “între” şi “între” dă naştere la noi ramificaţii ale altui univers, astfel încât trăim într-o multitudine de universuri de tip fractal.

După Juan Matus, libertatea este marele dar făcut oamenilor de către Vultur, este capacitate de a muta punctul de asamblare în universuri noi. Vechii şamani nu gândeau lumea în funcţie de timp şi spaţiu, ci în funcţie de gradul de conştientizare.  Şama­nul este în mod frecvent un specialist în vise. Lumea spiritelor pe care o parcurge în timpul călătoriilor este asimilabilă unei lumi onirice. Maestrul întru călătorii vânează încercările de ieşire din obişnuit, din banal. Carlos se aruncă în abis, însă, paradoxal, se trezeşte în patul său din Los Angeles. Între­barea pe care şi-o pune este dacă nu cumva murise şi înviase, pentru că altfel nu-şi poate explica cum străbătuse distanţa dintre Mexic şi L.A. în nici 10 ore (Ibidem, 308). Castaneda explică că acest salt a fost posibil prin mutarea punctului de asamblare într-o altă poziţie, implicând nişte câmpuri de energie care de obicei sunt situate la perife­ria conştientizării.

Tema universurilor alternative este as­tăzi în mare vogă, graţie, printre altele, lu­mi­lor virtuale create pe calculator. Interne­tul joacă în acest sens un rol major. Una dintre funcţiile Internetului este şi aceea de a crea lumi virtuale sau imaginare. Ce este realitate virtuală? În mod obişnuit, ea repre­zintă o lume posibilă, alternativă faţă de lumea noastră obişnuită, creată prin înşe­larea simţurilor umane: auzul, văzul şi simţul tactil. Mai există însă o realitate virtuală conceptuală. Ea cuprinde imaginile şi reprezentările unor expoziţii în cyber­spaţiu sau ale unor oraşe virtuale. Oricare dintre noi poate crea “realitatea” sa virtuală.

Lumea virtuală a calculatorului înlătură toate barierele legate de timp, spaţiu sau de oboselile şi spaimele călătoriei propriu-zise. Îţi permite, de exemplu să te “bronzezi” pe plajele însorite ale Coastei de Azur, să tră­ieşti viaţa sălbatică a unor insule pustii  sau să te înclini la templul lui Buddha. Există chiar posibi­li­ta­tea de a-ţi crea un oraş al tău dotat cu tot ce ţine de urbani­tate: parc, Pri­mărie, Bibliotecă, metrou etc.

Mrejele în care te poţi prinde nu sunt însă reale, sunt simple virtualităţi create de imaginaţia minţii umane. Şi totuşi, cum îţi dai seama că totul nu este decât o viziune?