Adrian Cioflâncă

A. D. Xenopol Institute of History, Iaşi, Romania

cioflancaam@yahoo.com

Istorie şi justiţie

Un model german pentru ”procesul comunismului” /

History and Justice

The German model for the”process of Communism”

Abstract: The article deals with the relationship between history and justice, which proved to be difficult in the last two centuries, mainly because of the historiographical Rankean tradition. However, especially after the Holocaust, there were important examples of good and mutually advantageous cooperation between the two domains. One of them is the activity of Zentralstelle, the German agency which coordinated the so-called “German Nürnberg” – the trials organized against former Nazis starting with 1958. Zentralstelle could be a useful institutional model for the Romanian Institute for the Investigation of the Communist Crimes, recently inaugurated, as a first concrete step towards a “trial of communism” in Romania.

Keywords: Nürnberg; Zentralstelle; justice; denazification; decomunization.

Istoria şi justiţia s-au aflat de la început într-o relaţia dificilă. Faimoasa formulă a lui Ranke, din cartea sa publicată în 1824, Istorii ale popoarelor latine şi germanice, de la 1494 la 1514, conform căreia rostul istoricului este nu să “judece trecutul”, ci să reconstituie lucrurile “aşa cum s-au întâmplat cu adevărat”, a avut o influenţă considerabilă asupra profilului meseriei de istoric. Deşi, la origine, poziţia lui Ranke era expresia „cotiturii anti-retorice” din cadrul scrisului istoric, prin care se afirma distanţa faţă de tradiţia istoriei-ca-literatură,[1] formula a influenţat mai târziu relaţia istoriei cu etica şi, prin ricoşeu, relaţia istoriei cu justiţia. Efigia lui Ranke – contribuţia sa teoretică, mai mult decât performanţa propriu-zisă ca istoric[2] – a fost foarte importantă pentru angajarea istoriei în „lupta cunoaşterilor”, începând cu a doua jumătate a secolului XIX, care viza validarea statului de ştiinţă pentru istorie.[3] Istoria a obţinut recunoaşterea autorităţii ei epistemice, prin altele, expurgând judecata etică dintre îndatoririle propriului demers.

De atunci, lucrurile nu s-au schimbat spectaculos. Pe parcursul secolului XX, dosarul luărilor de poziţie ale istoricilor de prestigiu care se pronunţă împotriva îmbinării cercetării istorice cu reflecţia etică este imens. Un număr recent din revista „History and Theory”, având tema „Istorie şi etică”, evocă acest bilanţ. Unii istorici au invocat „fişa postului” aşa cum s-a construit în tradiţia istoriografică de până la ei, care nu a inclus judecata etică; alţii au pledat pentru menţinerea separaţiei dintre istorie şi alte domenii, care a fost esenţială pentru afirmarea istoriei ca ştiinţă; destui susţin că valorile trecutului sunt diferite de cele ale prezentului şi că orice judecată retrospectivă implică o eroare de tip ex post facto; nu puţini sunt aceia care afirmă că trecutul este într-atât de complicat, iar cunoaşterea istorică atât de limitată, încât orice judecată morală retroactivă ar fi hazardată; în fine, există unii care, fără a exclude nevoia evaluării etice, invocă lipsa de pregătire a istoricului în acest domeniu.[4]

Totuşi, ceva important s-a schimbat: a dispărut consensul asupra chestiunii, aparent în a doua jumătate a secolului XIX şi prima parte a secolului XX. Mai ales ca urmare a războaielor mondiale, a totalitarismelor şi atrocităţilor înregistrate în secolul XX, foarte mulţi istorici şi-au reconsiderat rolul în relaţia cu trecutul problematic, înglobând conştient reflecţii etice. (Spun „conştient”, pentru că, fie că se admite sau nu, evaluarea de natură etică este prezentă în orice scriitură istorică, sub forma „moralităţii implicite”, după cum o numeşte James Cracraft[5]). S-a văzut astfel că, în epoca interdisciplinarităţii în care trăim, istoricul îşi poate însuşi şi instrumentarul eticii fără a-i fi afectată identitatea profesională; că trecutul recent, cu precădere, nu încorporează un set de valori complet diferite de cele al prezentului, până într-acolo încât să nu poată fi evaluat etic; că trecutul nu este pe de-a întregul ininteligibil, fie şi dacă vorbim de atrocităţi extreme precum Holocaustul şi Gulagul.[6]

Ceea ce este adevărat este că secolul XX l-a confruntat pe istoric cu noutăţi inimaginabile pentru analiza cărora a fost nevoie de noi concepte, noi metodologii şi noi strategii discursive.[7] „A scrie despre nazism, spunea Saul Frieländer, nu este acelaşi lucru cu a scrie despre Franţa secolului al XVI-lea”.[8] „Criza imaginaţiei”, „limitele reprezentării” au fost teme importante de reflecţie după al doilea război mondial.[9]

Relaţia problematică dintre istorie şi etică a avut un impact, aşa cum am spus, şi asupra relaţiei istoriei cu justiţia.[10] Colaborarea dintre cele două domenii a fost privită din capul locului cu suspiciune. Totuşi, mai ales după al doilea război mondial, au fost înregistrate şi „mariaje” fericite, istoricii contribuind la munca justiţiei şi invers. Documentaţia strânsă pentru procese cu încărcătură istorică – începând cu procesul de la Nürnberg – s-a dovedit esenţială pentru istorici. De cealaltă parte, participarea istoricilor la procese legate de evenimente istorice în calitate de experţi, de martori-avizaţi, a devenit o practică răspândită. S-a înmulţit numărul comisiilor care au investigat regimuri nedemocratice, instituţii ale statului sau companii private, în care istoricii au jucat un rol major.[11] Toate acestea au făcut să crească rolul istoricului ca intelectual public.[12]

Apropierea a fost atât de mare încât a stârnit din nou îngrijorări între istorici. Una dintre cele mai coerente expresii ale acestei îngrijorări poate fi considerată cartea de interviuri a lui Henry Rousso La Hantisse du passé,[13] publicată ca justificare pentru refuzul reputatului istoric francez de a participa ca expert la procesul lui Maurice Papon, oficial al regimului de la Vichy.

Din cartea lui Rousso şi din dezbaterea care a urmat s-au desprins câteva deosebiri importante între istorie şi justiţie. Istoria este deschisă, melioristă, plurală, versiunile asupra trecutului putând fi revizuite constant, odată cu apariţia de noi dovezi sau interpretări. Judecarea unei cauze într-un tribunal este limitată în timp, iar verdictul este definitiv. Concluziile la care ajunge istoricul nu au, de regulă, urmări directe asupra indivizilor, pe când verdictele unei curţi au. Ca urmare, ideea de responsabilitate este diferită pentru judecător şi pentru istoric. Ambii utilizează probe pe care le scrutează critic, dar scopul pentru care o fac este sensibil diferit: istoria urmăreşte adevărul, iar justiţia caută să furnizeze dreptate. Justiţia nu este interesată neapărat de tot adevărul, ci doar de acela care probează sau nu vinovăţii şi duce la finalizarea unei cauze. Istoricul este obligat să ia în seamă orice probă validă, pe când justiţia poate ignora probele care nu au fost administrate corect sau care nu sunt relevante în speţă. Justiţia se ocupă de cauze individuale, iar ideea de context se reduce la problema judecată, în timp ce istoria are în vedere fenomene colective, instituţionale, de mare complexitate. Reconstituirea din justiţie este ghidată de cadrul legal şi limitată de reguli procedurale stricte. Istoria respectă un protocol ştiinţific, având libertatea să apeleze la modele explicative sofisticate şi argumentaţii elaborate. Justiţia operează cu categorii „tari”, puţine şi clar delimitate – făptaşi, complici, victime, martori – pe când istoricul nu este obligat să claseze sau, dacă alege să o facă, are libertatea de a construi clasificări diverse, complexe, nuanţate ale actorilor istorici.[14] Pe scurt, şi istoria, şi justiţia explorează probe, dar o fac cu mijloace diferite, în orizonturi distincte şi cu scopuri separate.

Henry Rousso deplânge „judiciarizarea trecutului”, „lectura juridică a istoriei”, produsă în ultimii ani, care ar fi făcut ca procesul judiciar să devină principalul instrument prin intermediul căruia este judecat trecutul recent.[15] Un efect al acestei contaminări ar fi că istoricul ajunge să opereze cu categoriile „tari” ale justiţiei şi cu judecăţi tranşante în detrimentul nuanţelor. Un alt efect ar fi că istoricul îşi concentrează atenţia doar asupra versantului negativ al istoriei şi spre patologia criminală.

În mare parte, blamul pe care Rousso îl aruncă asupra justiţiei se explică prin faptul că o asociază necritic memoriei. Istoricul francez vede în justiţia care vizează actori istorici „un vector al memoriei”.[16] Iar memoria este, conform caracterizării pe care o oferă, o formă de propagandă, un instrument politic, care acţionează maniheist şi emoţional.[17] În perspectiva sa – care corespunde viziunii tradiţionale de sorginte rankeană – rostul istoricului este să fie preocupat de explicarea şi înţelegerea trecutului, nu de judecarea acestuia.[18]

Interesant este că lucrarea Cartea neagră a comunismului,[19] cea care a impus ideea unui „proces al comunismului”, a fost supusă, în Franţa, unor critici exact de pe aceste poziţii. Autorilor cărţii, şi în special lui Stéphane Courtois, li s-a reproşat că scrutează comunismul exclusiv cu ochi juridic, acuzator.[20] Cărţii negre i s-a răspuns cu o carte-replică (Le siècle des communismes, editată de Michel Dreyfus şi alţii[21]), care îşi propune “înţelegerea” comunismului, nu condamnarea acestuia.

Aşadar, parte din consideraţiile lui Rousso sunt tradiţionaliste, altele sunt simplificatoare. Procesele, de exemplu, sunt mai mult decât simpli vectori ai memoriei. Pot îndeplini şi această funcţie, dar rostul lor primordial – pe care îl respectă în general, în ciuda presiunii publice – este de a produce dreptate. Apoi perspectiva istoricului francez asupra memoriei este diabolizantă. Memoria socială constituie un fenomen mult mai complex decât concede Rousso, care îndeplineşte nenumărate funcţii benigne, inclusiv în relaţia cu justiţia şi istoria.[22]

Pe de altă parte, observaţiile sale privind diferenţele dintre istorie şi justiţie sunt extrem de importante pentru a ghida relaţia dintre cele două domenii şi pentru a-l feri pe istoric de derapaje.

Procesul de la Nürnberg – un model pentru procesul comunismului?

În România, după 1989, rezolvarea relaţiei problematice cu trecutul comunist a fost imaginată adesea în sfera publică, uneori şi între specialişti, sub forma unui „proces al comunismului”. Formula a căpătat semnificaţii dintre cele mai diverse, cuprinzând în sens larg majoritatea politicilor decomunizării menite „a face dreptate” în raport cu perioada 1945-1989 (deconspirarea foştilor membri şi colaboratori ai Securităţii, lustraţia, accesul la dosarele fostului regim, condamnarea comunismului, spunerea adevărului despre trecutul recent şi instituţionalizarea acestuia, restituirile şi restul reparaţiilor acordate victimelor etc). Dar, fireşte, cea mai frecventă utilizare trimite chiar la dimensiunea judiciară care ar trebui conferită decomunizării.

Discuţia publică despre „procesul comunismului” este potenţată de rezultatele mediocre ale justiţiei în abordarea speţelor care privesc chestiuni istorice.[23] După 1989 s-au înregistrat tentative timide de traducere în faţa justiţiei a foştilor lideri comunişti şi acestea, în marea majoritate, nu au privit activitatea propriu-zisă din timpul comunismului, ci implicarea în represiunea din 1989. Este cazul proceselor vizând aşa-numitul “lot CPEx”, condamnat în 1990 pentru “complicitate la genocid”, şi a altor procese împotriva unor responsabili politici şi militari implicaţi în evenimentele din 1989. În total, au fost instrumentate aproape 4.500 de dosare, dar numai 245 de persoane au fost trimise în judecată. Doar în puţine cazuri există decizii definitive ale instanţelor, iar cei mai mulţi dintre cei închişi au fost eliberaţi, sub diferite motive sau pretexte.[24] O anchetă complexă condusă de Dan Voinea, într-un aşa numit „dosar al Revoluţiei”, în care este cercetat şi fostul preşedinte al României Ion Iliescu, este încă în desfăşurare.

Una din strategiile argumentative frecvent utilizate de membrii societăţii civile şi oamenii politici care solicită organizarea unui „proces al comunismului” este invocarea „precedentului” reprezentat de Procesul de la Nürnberg. Problema este că referirile la faimosul proces organizat după al doilea război mondial împotriva unor lideri nazişti se bazează, de foarte multe ori, pe prezumţii care nu corespund întocmai adevărului istoric. Acestea s-au transformat, în sfera publică din România, în veritabile idées reçues care nu mai sunt chestionate critic. Pe scurt, conform vulgatei împământenite, Procesul de la Nürnberg ar fi spus adevărul despre Holocaust şi despre totalitarismul nazist, ar fi rezolvat problema denazificării şi ar fi provocat împăcarea germanilor cu trecutul.

Cine parcurge bibliografia problemei nu va găsi nicăieri afirmaţii atât de tranşante, nici măcar în primii ani de după război. Procesul de la Nürnberg a contribuit într-o anumită măsură la documentarea Holocaustului, la denazificare şi la clarificarea relaţiei germanilor cu propriul trecut dificil. Dar nu a avut nici pe departe efectele mântuitoare presupuse în România.

Marile merite ale procesului, din prisma subiectului care ne interesează aici, au fost altele: a avut un rol important în conştientizarea naturii criminale a regimului nazist, în Germania şi la nivel internaţional; a demarat procesul de elaborare a legislaţiei cosmopolitane pentru penalizarea crimelor împotriva umanităţii şi a genocidului; a creat un precedent, la o scară nemaiîntâlnită, pentru aducerea în faţa justiţiei a militarilor, politicienilor şi civililor implicaţi în crime colective.[25]

În termeni simbolici, procesul a fost un moment esenţial în metanaraţiunea victoriei binelui asupra răului absolut, a democraţiei asupra dictaturii – naraţiunea “redemţiunii progresive” cum o numeşte Jeffrey C. Alexander – construită în mediile occidentale în timpul şi după război.[26]

Procesul de la Nürnberg a fost foarte important şi pentru istorici, dar nu atât prin analiza făcută regimului nazist, cât prin documentaţia imensă şi valoroasă lăsată, pe baza căreia s-au scris nenumărate lucrări despre regimul nazist şi Holocaust.

1. Revenind la prezumţiile colportate în România, trebuie precizat, în primul rând, că Procesul de la Nürnberg nu a fost un proces propriu-zis al Holocaustului. Este adevărat, după cum observă istoricul Michael R. Marrus, că efortul judiciar „a furnizat pentru prima dată, cu toată autoritatea, elementele poveştii”,[27] ale tragediei prin care au trecut evreii în timpul celui de-al doilea război mondial. Pe timpul judecării cauzei, s-a vorbit despre „exterminarea sistematică a evreilor în lagăre de concentrare”, despre campaniile criminale organizate de Einsatzgruppen, despre complicitatea Wehrmacht-ului, despre suprimarea ghetoului de la Varşovia etc. Dar, pe ansamblu, problema persecuţiilor şi a crimelor împotriva evreilor a ocupat un loc minor în strategia acuzării. Semnificativ este că în actul condamnării i-au fost dedicate doar 6 pagini din 170.[28]

Mai mult, procesul a eşuat parţial în a oferi o imagine acurată asupra proiectului genocidar nazist. Tribunalul Militar Internaţional nu a surprins, la dimensiunea corectă, focalizarea politicii criminale împotriva evreilor şi rolul pe care l-a jucat antisemitismul în Weltanschauung-ul nazist. În formularea acuzării, victimele evreieşti apar ca o categorie între altele de victime civile ale războiului planificat de Germania nazistă, ale exceselor criminale hitleriste, iar lagărele (acuzarea nu reuşeşte să distingă între lagăre de concentrare şi lagăre de exterminare), ca expresie a determinării unei dictaturi de a strivi orice rezistenţă. Antisemitismul este văzut strict ca instrument propagandistic, utilizat pentru mobilizare politică şi pentru a justifica jaful şi agresiunea armată.

Pe timpul procesului, reprezentanţii regimului nazist trimişi în judecată au fost acuzaţi de crime împotriva păcii, crime de război, crime împotriva umanităţii şi, înainte de toate, de conspiraţie pentru declanşarea războiului. Antisemitismul a fost văzut ca un element important în planificarea războiului, nu în planificarea exterminării evreilor. Crimele împotriva umanităţii, deşi au fost separate formal de crimele de război, au fost tratate de cele mai multe ori ca o subspecie a acestora.[29]

Vocea victimelor evreieşti s-a auzit foarte puţin pe timpul procesului. Acuzarea, adeptă a modelului anglo-saxon al jurisprudenţei realiste, documentare, a acordat o pondere redusă mărturiilor victimelor de orice fel, spre deosebire, de exemplu, de procesul lui Eichmann, la care s-a optat pentru o strategie testimonială, mărturiile victimelor constituind centrul de greutate al acuzării. În procesul de la Nürnberg şi, în general, în primii ani postbelici, atenţia a fost concentrată asupra vinovaţilor, mai exact asupra câtorva mari vinovaţi de la vârful regimului nazist, victimele având parte de atenţie specială abia din anii ’60.[30]

Motivele pentru această orientare a procesului sunt multe şi complicate. Iată trei dintre ele. Prima stă în intenţia universalistă din actul de justiţie al aliaţilor. Aceştia şi-au propus să producă un act demonstrativ de dreptate la scară mondială şi ca urmare au refuzat orice „revendicare categorială” din rândul victimelor,[31] fapt care îi viza în primul rând pe evrei. În paranteză fie spus, pe termen scurt, şi mediile evreieşti, în special cele din Statele Unite, au internalizat această perspectivă. Motivul invocat de acuzare, prin vocea americanului Robert H. Jackson, a fost că astfel s-a încercat evitarea „exacerbării tensiunilor rasiale”.[32]

Explicaţia pentru acest tip de reţinere se găseşte, într-o anumită măsură, după cum demonstrează convingător Tony Kushner, în concepţia liberalismului clasic – dominant în Statele Unite, Marea Britanie şi, în general, în democraţiile liberale ale secolului XIX-XX – asupra minorităţilor şi a antisemitismului. Ţinea de liberalismul clasic, de prezumţiile sale universaliste, refuzul de a singulariza tratamentul faţă de un anumit grup minoritar. În aceeaşi concepţie, antisemitismul apărea ca un răspuns „firesc”, automat, faţă de menţinerea şi sublinierea alterităţii evreieşti.[33] Credinţa conform căreia evreul, prin simpla prezenţă sau menţiune, naşte antisemitism a făcut ca situaţia specială a evreilor în timpul Holocaustului şi după să nu capete atenţia cuvenită din partea Aliaţilor, în ideea că evidenţierea suferinţei lor ar fi tensionat şi mai mult atmosfera într-o Europă traumatizată de război, în care antisemitismul găsea încă resurse, şi la nivel social, şi la nivelul elitelor.

O altă explicaţie ţine de criza cunoaşterii în faţa Soluţiei Finale, şi ea amintită anterior. Este evident că imediat după război prea puţini aveau o imagine clară asupra a ceea ce s-a întâmplat. Lipseau informaţiile precise privind diferite elemente din complexul angrenaj pus în mişcare prin adoptarea „Soluţiei Finale”, lipsea perspectiva, imaginea de ansamblu, şi, mai ales, lipseau instrumentele cognitive pentru înţelegerea profundă a unei crime focalizate etnic de asemenea proporţii. Amploarea, profunzimea şi specificitatea tragediei au făcut obiectul unei conştientizări progresive în anii şi deceniile postbelice.

2. Revenind la stereotipurile din România despre Procesul de la Nürnberg, mai trebuie spus că acesta nu a fost procesul unui regim politic, al totalitarismului nazist. Şi, la fel în cazul Holocaustului, procesul nu a oferit o imagine fidelă, complexă şi coerentă a regimului totalitar.

Aliaţii vedeau în sistemul hitlerist o formă extremă de dictatură, organizată în jurul unui tiran inflexibil, al unei minorităţi fanatice şi al câtorva instituţii criminale, iar Procesul de la Nürnberg a venit să valideze această perspectivă. Din acest unghi, regimul a apărut mai degrabă o formă modernizată de tiranie, diferită în intensitate, dar nu în conţinut de alte tiranii, aliaţii neluând în considerare complexitatea instituţională a unui regim totalitar şi specificitatea ideologică a crimei şi a represiunii. Pentru a fi trimişi în faţa Tribunalului Militar Internaţional au fost selectaţi 24 de lideri socotiţi reprezentativi de la vârful regimului. Responsabilitatea a fost focalizată exclusiv asupra vârfurilor regimului nazist şi a trei instituţii condamnate drept „criminale” (Gestapo, SS împreună cu SD şi aparatul de conducere al partidului nazist), procesul având un efect indirect disculpant asupra societăţii germane, a unor instituţii care, în fapt, participaseră şi ele la atrocităţi (în special Wehrmacht-ul şi Poliţia), a unor categorii de actori istorici (funcţionari civili, colaboratori locali etc). Lăsând impresia simplificatoare că războiul şi crimele împotriva umanităţii au fost rezultatul unui vast design intenţionalist, atribuit în exclusivitate lui Hitler şi anturajului său, se poate spune că în documentele procesului de la Nürnberg se găsesc originile orientării istoriografice intenţionaliste monocauzale.[34] În fapt, dinamica decizională în interiorul regimului nazist este mult mai complicată.[35]

Abordarea în această manieră a avut efecte multiple: pe lângă efectul amnistiant pomenit, a afirmat caracterul interşanjabil al victimelor, universalitatea lor, şi a permis inclusiv autovictimizarea germanilor care s-au văzut ei înşişi victime ale dictaturii hitleriste.[36] Statele occidentale învingătoare, interesate de a atrage Germania vestică odată cu începerea războiului rece, au încurajat acest tip de lectură exonerantă şi minimalizantă a trecutului recent.

3. Imaginea denaturată pe care o are Procesul de la Nürnberg în rândul opiniei publice din România se răsfrânge şi asupra denazificării în general, despre care se presupune că a fost un succes deplin. Iar denazificarea este înţeleasă mai ales sub aspectul epurării naziştilor şi colaboratorilor din structurile statului german. Raţiunile acestei exagerări se găsesc tot în stringenţele prezentului: denazificarea serveşte drept precedent onorabil şi de succes al lustraţiei.

Întâi de toate trebuie precizat că denazificarea, aşa cum a fost proiectată prin Acordul de la Potsdam (august 1945), cuprindea un efort complex pe mai multe direcţii: condamnarea marilor vinovaţi în Procesul de la Nürnberg, judecarea altor responsabili din eşaloanele 1 şi 2 în procese succesoare (în cadrul cărora au fost judecate circa 5.000 de persoane), arestări categoriale vizând ocupanţii de funcţii înalte în câteva instituţii socotite criminale (în urma cărora au fost reţinute pentru scurt timp circa 200.000 de persoane, în special din Gestapo, SS, Partidul Nazist, membri ai cabinetelor naziste începând cu 1933, ofiţeri din Statul major al armatei etc), descalificarea administrativă şi alte măsuri categoriale (exproprieri, amenzi), desfiinţarea organizaţiilor naziste şi interzicerea simbolurilor extremiste, abrogarea legislaţiei naziste, restituirea proprietăţilor, reparaţii pentru victime, demilitarizarea, descentralizarea, decartelizarea (destructurarea marilor carteluri economice constituite pe timpul lui Hitler) şi, ca un corolar, democratizarea.[37]

Dintre acestea, traducere în justiţie a naziştilor şi descalificarea lor administrativă – adică exact măsurile care sunt date de exemplu în România – au fost măsurile cele mai lipsite de succes, pentru că s-au soldat cu rezultate modeste şi de scurtă durată.[38] Acest aspect este tratat pe larg în articolul lui Michael Shafir din acest volum, motiv pentru care nu voi insista asupra detaliilor.[39]

Denazificarea ca epurare a eşuat în mare parte pentru că obiectivele ei erau prea ambiţioase, pentru că sistemul de filtrare era destul de prost conceput, uşor de ocolit şi vulnerabil la corupţie, pentru că voinţa politică din spatele procesului a dispărut rapid (dovadă, amnistiile succesive) şi pentru că izbucnirea războiului rece a schimbat rapid priorităţile aliaţilor şi ale Germaniei.[40] Eşecul este reflectat cel mai bine în sensul pe care îl capătă cuvântul „denazificare” în Germania postbelică, care a ajuns să însemne „exonerare”, „reabilitare”. Din cele 3,5 milioane de persoane din zona de ocupaţie americană care se încadrau în cele patru categorii de persoane vizate de legislaţia denazificării (făptaşi majori, făptaşi, făptaşi minori şi adepţi), aproape 2,5 milioane au fost amnistiate fără proces. Peste 900.000 de persoane au fost judecate, dintre care 37% au fost exonerate. 51% au fost clasificaţi ca „adepţi”, 10,7% ca „făptaşi minori”, 2,1% ca „făptaşi” şi doar 0,1% ca „făptaşi majori” (circa 1.500). Ca urmare a apelurilor, în 70% dintre cazuri au fost obţinute încadrări la o categorie mai mică, cei mai mulţi fiind clasificaţi ca „adepţi”. Marea majoritate a celor care au trecut prin denazificare au trebuit să plătească doar o amendă simbolică, după care erau consideraţi exoneraţi. Aproape 10.000 de germani au fost condamnaţi la scurte pedepse cu închisoare, prin internare în lagăre de muncă, dar cei mai mulţi au fost eliberaţi repede, deoarece a fost luată în considerare perioada în care s-au aflat în custodia aliaţilor sau au intrat sub incidenţa amnistiilor. Circa 100.000 de germani au fost vizaţi de restricţii temporare la angajare, iar în jur de 20.000 erau declaraţi ineligibili pentru funcţii publice. Au mai existat confiscări parţiale de avere în cazul a peste 20.000 de oameni şi decizii de obligarea la muncă în folos obştesc a alte aproape 30.000.[41]

Aşadar, există o severă discrepanţă între amploarea proiectului denazificării, fără precedent în istorie, şi rezultatele sale modeste. După un scurt purgatoriu, cei mai mulţi dintre cei vizaţi de procedură s-au putut considera „exoneraţi”, „reabilitaţi”. Comparând cifrele din Germania post-1945 şi România post-1989, există o evidentă discrepanţă între amploarea denazificării şi aceea a decomunizării. Probabil, din acest motiv denazificarea stârneşte admiraţia. Totuşi este important să reţinem că vorbim despre un eşec.

4. În fine, mai trebuie spus că, la fel cum denazificarea nu a avut rezultate notabile, nici Procesul de la Nürnberg nu a avut efectul moral scontat asupra Germaniei.

Deşi a fost imaginat ca un act de pedagogie prin justiţie adresat în primul rând germanilor, impactul asupra Germaniei a fost modest. Procesul a fost privit la început cu indiferenţă şi răceală, iar apoi, din anii ’50, cu aversiune crescândă. Mai multe sondaje făcute imediat după război înregistrează această dinamică a atitudinilor. Mărturiile rămase din anii ’50 şi ’60 amintesc şi ele, pe de o parte, de dorinţa germanilor de a uita şi de a trage o „linie groasă” (Sluβstrich) între prezent şi trecut şi, pe de alta, de refuzul acestora de a-şi asuma trecutul imediat şi de a exprima regret.[42]

Dreptatea făcută la Nürnberg a fost privită ca „dreptatea învingătorilor”, ca farsă legală produsă din dorinţa de răzbunare. În termeni juridici, Tribunalului Militar Internaţional i s-a reproşat în mediile profesionale din Germane numeroase încălcări ale normelor de drept, între care cel mai des este amendată retroactivitatea. O altă nemulţumire importantă a venit din faptul că nu au fost luate în considerare şi crimele împotriva poporului german.[43]

Aşadar, pe termen scurt şi mediu, Procesul de la Nürnberg nu a fost perceput în Germania Federală ca un act de dreptate şi, ca urmare, rostul pedagogic al acestuia a fost ignorat în mare parte.

Modelul Zentralstelle

Dacă este să se caute în istoria proceselor privind Holocaustul un precedent cu adevărat folositor pentru un eventual „proces al comunismului” atunci cel mai util ar fi acela al „Nürnberg-ului german”, adică al proceselor organizate în Germania după 1958 sub administraţia Comisiei Zentralstelle din Ludwigsburg (lângă Stuttgart) – între care cel mai cunoscut a fost procesul Auschwitz-ului de la Frankfurt (1963-65).[44]

Zentralstelle a funcţionat ca o agenţie de coordonare a instanţelor germane care se ocupau de criminali nazişti din fosta Republică Federală Germană. Menirea ei a fost de identifica, investiga şi trimite în judecată, pe baza unei jurisprudenţe unitare, a persoanelor bănuite ca făcând parte din angrenajul criminal nazist. Câteva mii de persoane au ajuns în faţa justiţiei ca urmare a activităţii agenţiei.

Coordonarea proceselor a fost una din marile noutăţi aduse de Zentralstelle faţă de procesele de până atunci organizate în RFG. O alta are legătură directă cu subiectul acestui articol. Zentralstelle a furnizat un model de colaborare fructuoasă între jurişti şi istorici, în condiţiile în care, aşa cum am văzut, relaţiile dintre cele două domenii sunt extrem de dificile. Pe de o parte, procurorii au fost încurajaţi să depăşească procedurile convenţionale de colectare a dovezilor, fiind îndrumaţi să facă cercetare istorică. Pe de altă parte, agenţia a utilizat extensiv expertiza istoricilor consacraţi pentru a oferi perspectivă istorică probatoriilor. Multe din rapoartele pregătite pentru Zentralstelle au rămas lucrări de referinţă pentru istoria celui de-al treilea Reich şi a instituţiilor sale represive.

Acest mariaj epistemologic fericit a avut efecte benefice pentru ambele părţi. Concentrându-se asupra responsabilităţii individuale, pe care a integrat-o în contextul istoric, justiţia a contribuit la individualizarea şi dez-abstractizarea istoriei, care, până atunci, tindea să povestească Holocaustul ca rezultat al unei forţe criminale transpersonale şi, în ultimă instanţă, anonime şi ininteligibile. Procesele din Germania demarate după 1958 au ataşat figuri umane catastrofei genocidare, scoţând în prim plan criminali şi victime. Acuzarea a combinat strategia probatorie documentară utilizată de Procesul de la Nürnberg cu strategia testimonială de la Procesul lui Eichmann. Pe de altă parte, justiţia, utilizând documentarea istorică, a putut înţelege mai bine în ce condiţii indivizi obişnuiţi comit crime excepţionale. Analiza istorică a reconstituit resorturile politice, ideologice, sociale şi instituţionale ale angrenajului genocidar.

Procesele de sub coordonarea Zentralstelle au ajutat Germania să-şi administreze mai adecvat sentimentul de responsabilitate şi să evalueze mai riguros povara trecutului. Individualizarea istoriei a făcut ca responsabilităţile care, până atunci, apăreau ca vagi şi colective să capete chip şi dimensiuni precise. Spre deosebire de Procesul de la Nürnberg, care s-a concentrat asupra marilor vinovaţi de la vârful regimului nazist, procesele organizate de germani au privit mai adânc în interiorul sistemului, judecând responsabili cu ranguri secunde, funcţionari civili sau aşa numiţi „criminali de birou”, care, în logica de funcţionare a unui stat totalitar, joacă un rol major.

Zentralstelle a fost expresia voinţei Germaniei de a-şi judeca critic trecutul – a unui act de justiţie autoasumat critic, nu impus din exterior. În timp ce Procesul de la Nürnberg, organizat de aliaţi, a fost privit cu scepticism şi ostilitate în Germania, procesele organizate de justiţia germană au avut un impact public extraordinar, similar unei terapii de şoc. Publicul a fost pus, ani la rând, în faţa detaliilor îngrozitoare ale unor crime săvârşite de concetăţeni, fapt care a stimulat, fără doar şi poate, introspecţia.[45]

Zentralstelle a evitat retroactivitatea, utilizând legislaţia valabilă chiar în timpul regimului nazist. Acest lucru a creat probleme imense, din cauza faptului că instanţele au fost nevoite de judece doar crime individuale, nu şi masacre cu caracter genocidar. Mai mult, acuzatorii au fost obligaţi să surprindă intenţia personală, iniţiativa şi mobilul crimei, lucru dificil atunci când este vorba despre crime care au în spate un proiect criminal al statului. Partea bună a acestui efort a fost că procesele au creat o jurisprudenţă elaborată pe tema scuzei ordinului superior şi a ameninţării percepute, care a fost până atunci principala modalitate de disculpare utilizată de naziştii traduşi în faţa justiţiei, inclusiv în timpul Procesului de la Nürnberg.[46] De exemplu, procesul de la Frankfurt a demonstrat că în cazul SS nu există nici măcar un caz notabil de pedepsire – prin executare, închisoare, plasare într-un batalion disciplinar etc – a unui membru SS care a refuzat să se supună ordinelor.[47]

În final, să mai spunem că Zentralstelle s-a comportat şi ca o arhivă, colectând sistematic documente, rapoarte, mărturii, interogatorii şi materialele a numeroase procese vizând regimul nazist. Din 2000, această preţioasă colecţie de documente istorice juridice şi istorice a devenit parte a Arhivelor Germane Federale şi poate fi consultată pentru cercetare istorică.[48]

Ţinând cont de toate acestea, se poate spune că Zentralstelle este un bun model instituţional pentru abordarea în România, din dublă perspectivă, juridică şi istorică, a trecutului totalitar. Recent înfiinţatul Institut pentru Investigarea Crimelor Comunismului are o misiune apropiată de aceea a agenţiei germane.[49] Zentralstelle a demonstrat că poate exista colaborare fructuoasă şi mutual avantajoasă între istorie şi justiţie, într-un mod care să depăşească vechile graniţe şi reticenţele tradiţionale. Procesele germane au oferit un bun exemplu de autoasumare critică a trecutului dificil.

Note