Stefan Borbély: De la Herakles la Eulenspiegel. Eroicul

Introducere

Cartea de fata reprezinta versiunea modificata a unei teze de doctorat, sustinute la Facultatea de Litere din Cluj in luna noiembrie a anului 1999. Am initiat teza cu aproape un deceniu in urma, intentionand, intr-o prima faza, sa urmaresc progresia diacronica a  temei (relatia dintre eroic si antieroic ca paradigma de cultura si civilizatie) de la origini, din mitologie, pana la formele radicale ale antieroicului din secolul XX. Din fericire, dupa impetuozitatea lecturilor din start, am plecat in Statele Unite, unde gigantismul inconstient al primelor proiecte s-a volatilizat lucid, sub greutatea bibliografiei descoperite acolo. Sunt recunoscator destinului ca am avut parte de o asemenea experienta corectiva, in absenta careia scriam o lucrare gresita, de care mi-ar fi fost cu siguranta rusine mai tarziu. Cititorul de azi va fi, probabil, excedat de numarul mare de referinte, si de obstinatia de a baricada fiecare afirmatie cu o reduta de trimiteri biobibliografice. Lucrarea e sufocant de erudita, si se adreseaza in principal specialistilor. Nadajduiesc, insa, ca oricine o va deschide, va gasi ceva incitant in ea, dincolo de indemnul de a lasa foiletonul deoparte si de a se inchide intr-o biblioteca (daca e posibil: cu acces liber la raft). Metodologic, lucrarea traverseaza o retea intinsa de discursuri, de la cel al ritualisticii si mitologiei comparate, la acela al psihanalizei sau morfologiei culturii: spatiul e suficient de vast pentru ca toata lumea sa gaseasca in el un ostrov familiar, pe un drum odiseic care da impresia ca nu se mai sfarseste. 
Lucrarea propune o serie de premise, pe care le strange apoi manunchi, intr-o schita de teorie sintactica a culturii. Dincolo de acestea, se intinde morfologia generala a eroicului, cu stereotipii exegetice redutabile, cel mai cunoscut fiind acela al apartenentei eroului la un mit epifanic solar. Am deconstruit aceasta prejudecata in mai multe capitole ale prezentei lucrari, aratand ca eroul stihial, thanatic sau funerar, are prioritate in raport cu eroul civilizator, campion al luminii. Nu intamplator, cel dintai e si mai puternic, vestigiul cultural cel mai persistent al temei fiind “furia eroica” – o licenta de comportament la care orice erou are dreptul. Ca o consecinta, lucrarea de fata afirma – pe urmele unor carti de referinta celebre, semnate de Farnell, Jane Harrison, Guthrie, Gregory Nagy, Jean-Pierre Vernant, W. B. Stanford sau multi altii – ca eroicul stihial, daimonic, chtonian, aparut in cultele thanatice, reprezinta primul etaj ritualic al morfologiei eroice, de unde s-a dezvoltat ulterior etajul secund, al eroului civilizator, adoptat prin aculturatie. Formal, aceasta evolutie se manifesta, in structurile eroice, prin dedublare: Einherjarii germanici sint dublati de Berserkirii salbatici, ursulini, Ghilgames e dublat de Enkidu, Arjuna, din Mahabharata, e dublat de Bhima, sangerosul cu brate puternice, varsta eroilor din Munci si Zile de Hesiod fiind si ea dublata de varsta luptatorilor din semintia de bronz, care au fata de ceilalti privilegiul de a tine de structura metalica originara a schemei, spre deosebire de eroi, care tin de singurul etaj nemetalic al ecuatiei. 
Ar fi o impietate sa afirm ca detectarea acestei dedublari ritualice imi apartine, sau ca imi apartin alte articulatii majore ale temei. Dimpotriva, ele sunt preluate din carti, grija mea principala fiind aceea de a nu o porni pe un drum exegetic gresit. Ca o consecinta, adecvarea la adevar si solidaritatea profunda a exegezei mi-au fost mai apropiate in aceasta carte decat tentatia de a extrapola eseistic. Am lucrat la acest volum cu umilinta interpretului caruia i se incredinteaza o partitura obligatorie, si cu respectul impus de catre adecvarea la litera si spiritul ei. Teama cea mare este ca am gresit pe alocuri, ca am ocolit, din nestiinta, nuante inevitabile. Prin urmare, ii sunt anticipat recunoscator oricui care ma va ajuta ca o eventuala editie a doua a acestei lucrari sa fie mai buna. Un prim lector avizat al manuscrisului, eminentul clasicist tanar Andrei Gotia a si facut-o, cu creionul in mana: lui i se cuvin primele multumiri ca textul a fost epurat de nesigurantele pe care le continea la inceput. 
Premisele metodologice de care aminteam se bazeaza pe convingerea ca orice modificare in sintaxa unei culturi e provocata, precedata de o dizlocare de tip ritualic sau sacral: fara o asemenea mutatie prealabila, comportamentul cultural al unei comunitati nu se poate redimensiona. Chiar si acolo, unde indiciile nu sunt limpezi de la inceput, ele trebuie cautate, fiindca – asa cum spune o traditie spirituala celebra, careia si Freud i s-a raliat in cele din urma, ca sa nu mai vorbim de mitografi sau de antropologi – istoria e epifania rationalizata a mitului. Am adoptat, in prelungirea acestei traditii, ecuatia etajelor culturale simultane, formulata de catre Georges Devereux, si reluata de catre Eli Sagan, ecuatie potrivit careia o societate intretine simultan mai multe grile culturale de comportament, actualizand-o pe aceea de care are tocmai nevoie pentru a raspunde unui stimul din afara. Pentru a da un exemplu: o societate legitimeaza, simultan, un cod comportamental brutal, dezlantuit, frust, si unul “civilizat” sau “stilat”, recurgand cand la unul, cand la celalalt, in functie de cerinte. in acord cu acest glisaj normativ, “civilizatia” nu e generata in detrimentul a ceea ce e frust sau natural – cum indeobste se crede -, ci in relatie de complementaritate alternativa cu acestea. 
Am numit acest glisaj, pe urmele psihanalizei si ale lui Eli Sagan, “regresie”, interpretand cele doua paliere ale eroicului – cel stihial si, respectiv, cel “luminos”, “civilizat”, ca pe doua norme complementare de comportament social. in ordinea aparitiei lor in protoistorie, primul strat, cel stihial sau daimonic, canalizeaza formele de violenta ale comunitatii respective, legitimeaza brutalitatea si forta, atunci cand colectivitatea e atacata, intra in lupta, sau se afla in criza. Mai mult: acest strat legitimeaza disponibilitatea orgiastica a comunitatii, dreptul acesteia la “dezordine” si – la limita extrema – conceptia ei despre moarte si modurile in care aceasta este traita. Al doilea strat, cel “civilizat”, concentreaza energiile constructive ale comunitatii, idealismul ei, credinta in evolutie, articulatia fina, social intarsiata, a normelor impoderabile de convietuire sociala, sau spiritul – toate tinand, fara exceptie, de valorizarea vietii. in ultima instanta, modelul cultural dual propus e nietzschean, fiindca radiografiaza o comunitate atat in momentele sale de “dezordine” stihiala, cat si in cele de organizare stricta, controlata. Am urmarit, in capitolul dedicat relatiei dintre Ahile si Odysseus, alternanta acestor doua norme in regresia pe care o sufera Ahile in clipele care succed uciderii lui Patrokles in lupta: indurerat pana peste poate, el reactioneaza vorace, stihial-acvatic, canibalic chiar, fara ca cineva din anturajul sau imediat sau indepartat sa se intrebe daca reactia e sau nu compatibila cu comportamentul disciplinat de pana atunci. Motivul nu e doar circumstantial, dictat de durerea pierderii prietenului iubit, cum s-ar putea crede: la nivel ritualic, Ahile regreseaza, aici, de la “etajul” patern, al lui Peleas, la acela matern, al lui Thetis, care e stihial si acvatic: ambele intrau in norma, functionand simbiotic. 
Un capitol ilustrativ pentru aceasta dihotomie ii este dedicat, in lucrare, lui Herakles. Conceptia stereotipizata, detectabila si in manuale, face din el un redutabil ucigator de bestii si un campion al fortei brute, uitandu-se faptul ca el.canta din lira (!), sau – cum il prezinta Pausanias in Periegesis – este aducator al lemnului de plop alb pentru sacrificii, gasit tocmai in lumea de dincolo. La romani, el devine zeu al.comertului, intr-o simbioza ciudata cu Hermes, pentru a nu mai vorbi de reprezentarile sale iconice – una dintre acestea apare si pe coperta a IV-a a cartii de fata -, unde Herakles e desenat ca tinand in mana un corn al abundentei, pe langa celebra ghioaga, din care – pentru ca imaginea mitica stereotipizata sa se tulbure si mai tare – se ridica spre cer pasarea mantica a resurectiei daimonice. 
Pasajul de mai sus e edificator pentru pasiunea cu care am facut, pe parcursul intregii carti, arheologie mitica, decriptand vestigii de substrat, indicii simbolice si reprezentationale ale unor straturi stravechi, arhaice. E un joc intelectual fascinant acesta, dar plin de capcane, fiindca, de la un moment incolo, ajungi sa vezi straturi ritualice de substrat si in locuri cuminti, acolo unde ele nu apar. Cu toate acestea, lucrarea acrediteaza ideea ca nici un mit, sau nici un personaj mitic nu trebuie “crezut pe cuvant”, luat de bun, asa cum apare el in versiunea canonica, de obicei sincretica. De pilda, e limpede pentru toata lumea ca Theseus a fost, in intelegerea publica a Atenei, un erou civilizator, macar pentru gestul, total laudabil, de a-l fi ucis pe Minotaur. Intrand, insa, in arheologia mitica profunda a personajului, descoperim un frate ramas in lumea de dincolo si nesabuinta lui Theseus de a-l ajuta pe acesta sa o peteasca pe Kore-Persephone, deja casatorita cu Hades. intr-un alt loc, avem duioasa poveste de dragoste dintre Circe si Odysseus, unde toate detaliile ar fi randuite frumos, nedilematic, daca n-am descoperi ca Circe e fiica Soarelui magic, vesperal (a Soarelui Negru), ca Aiaie, insula ei, e un taram al mortii si ca Odysseus ajunge la palatul ei ajutat de catre Hermes, care ii incredinteaza o planta fermecata, pentru a-l feri de vrajile zeitei. Planta, pe care o mai gasim la Ghilgames, al carui frate thanatic, Enkidu, ramane si el in lumea de dincolo, dupa ce nesocoteste unele interdictii de tip ritual, plecand pe urmele unor accesorii de tip samanic-resurectionar, pierdute din neatentie tocmai de catre Ghilgames. De aici si pana la Dioscuri nu mai e decat un pas, pe care-l facem si noi intr-un pasaj, din dorinta de a duce asimetriile duale mai departe, spre deja amintitii Arjuna-Bhima sau Einherjari-Berserkiri. 
Cititorul de buna-credinta va descoperi si el, in carte, o asimetrie, intre cantitatea de material dedicata eroicului, si aparenta pauperitate a celui dedicat antieroului, prezent cu precadere in primul capitol, si doar diseminat in celelalte. Exegeza covarsitoare si relativizarea oportuna a impetuozitatii mele de start, din primele luni ale lucrului la documentare, m-au obligat sa recunosc ca planul initial al cartii, preconizat sa fie concentrat intr-un singur volum, trebuie sa fie reconsiderat. Vor fi, in cele din urma, trei volume: un al doilea volum se va ocupa de antieroic si de eroul comic, pana la morfologia bufonului medieval si a nebunului de curte, iar un al treilea va duce dubletul eroic-antieroic mai sus in timp, pana dincolo de Eulenspiegel, spre formele culturale ale antieroismului modern. Calaul istoric al eroicului nu e antieroul, ci masa: Psihologia multimilor, a lui Gustave le Bon, demonstreaza cu prisosinta ca asa stau lucrurile, denuntand, totodata, principala problematica a secolului XX.