Gabriel Coşoveanu

 

 

Intelectualul estic, între naţionalism şi civism

 

De cîte ori se pune problema identităţii regionale care să consune cu identitatea europeană, mă gîndesc că am putea proceda mai pragmatic, şi anume prin apelul la exemple susţinute de trasee biografice „vii”. Nicolae Balotă, de pildă, care timp de 21 de ani a trecut frecvent din Germania în Franţa şi invers, sesizează, abordînd tema Minoritate şi cultură¹, că urile ce păreau seculare, adică „structurale”, „eterne”, între etnii cu atîtea războaie la activ, s-au stins. Dialogul s-a depasionalizat, pentru că oamenii, pur şi simplu informaţi, n-au arătat receptivitate la provocări şi manipulări. Au înţeles că satul planetar are destin unic, recte comunitar, ceea ce atestă o conştientizare culturală a societăţii deschise şi prospere. A intervenit, constată Balotă, faptul că resemantizarea naţionalismului şi a gloriolei sale s-a produs pe cale intens – deşi discret – pedagogică. Eruditul avertizează sec: „Revendicarea orgolios-agresivă a oricărei purităţi este profund impură”. De aici, o premoniţie – „Războaiele viitorului vor fi cultural-religioase” -, raportabilă imediat la două imagini defavorabile românilor, una mai veche, aparţinînd lui Keyserling, cel din Analiza spectrală a Europei, alta de notorietate recentă, construită de Samuel Huntingdon, în The Clash of Civilizations and the Remaking of World Order. Ambele studii imagologice sugerează că această zonă a Balcanilor, greu domptabilă, ar mai rămîne în stand-by pînă la autoclarificări identitare. Autoscopicul, de care sîntem atît de mîndri în proză (în epica masivă eseistică) conferă şi întreţine un sentiment ceţos al abisalităţii comportamentale, mit evident naţionalist. Nu e de mirare că situarea logocraţilor faţă de Dostoievski este necritică, pasională. Noica însuşi, hibrid ideologic şi multiplă conştiinţă culturală, se ridica împotriva Germaniei untului şi a societăţii lui bye-bye, dar executa, simultan, şi o corecţie de orbită, foarte în spirit postcolonialist, spunînd că omenirea îşi va afla identitatea în bloc, în momentul roirii galactice, a întîlnirii cu alteritatea în sensul ei tare.

Estul european votează cu spiritualizarea frontierelor, interesat de un curs evenimenţial care să infirme bariera Huntingdon. Prin memoria Europei mincinoase, din era intoxicării cu sovietism, accesăm multe mesaje apte încă de resuscitare. Simptomatică pentru spaţiul aflat în aşteptare este acea afirmaţie cu succesorat fastuos a lui François Mitterand, conform căreia fără dezvoltare economică, libertatea nu înseamnă nimic². Dacă ar fi aşa, ar trebui să acceptăm prelungirea tranziţiei pînă la uniformizarea produselor, sincronizarea legislativă (efectivă, nu proclamativă) şi impunerea monedei unice europene. Apoi, interculturalitatea nu ar avea şanse în faţa fantasmei compensatorii a etnocentrismului. O analogie student (în sensul englezesc, larg, de asimilant) şi consumator de literatură mi se pare profitabilă. Ambii consumă, în ţări cu identitate fluidă, nişte complexe ideologice: curs (manual)-predare-auxiliare pe linie idealizantă, şi, respectiv, beletristică-talk-show-uri-recenzii şi ierarhii interesate (sau care ignoră deliberat teritorii – cazul canonului lui Harold Bloom). Şi unul, şi celălat nu pot fi decît victime: ale mistificării (dacă se lasă păcăliţi), ale schizoidiei comandate (dacă însăilează un mic discurs demagogic de întîmpinare, în timp ce mintea zboară la alte ţări de soare pline), sau, în sfîrşit, pot fi victime ale proastei notări sau cotări publice, în ipoteza că optează pentru ignorarea palierului naţionalist axat pe mitul poporului ales ³.

Însă adevărata alternativă la Europa carcerală (stalinistă sau poststalinistă) ar fi, după opinia aceluiaşi Nicolae Balotă, îmblînzirea pedagogică a dialogului dintre mentalităţi. De cîte ori sporeşte controlul etatist, explicabil, mereu, printr-un paternalism botezat protecţionism pur patriotic, de tot atîtea ori scriitorii cu replică au de suferit. Bosniac sau basarabean, baltic ori român, artistul netranzacţionist pare condamnat la statutul de subversiv. Dacă e să-l credităm, fără nici o satisfacţie ştiinţifică, pe Cioran, care afirmă că omenirea e condamnată să oscileze între oportunism şi disperare, atunci fiecare dintre noi, nedorind să recunoască vreuna dintre cele două stări, a experimentat subversivitatea. A contestat, subteran, că ar avea ceva de-a face cu aceste ipostaze ce dăunează, atît de eficace, acelui look indispensabil în media. Dinamica naţionalismelor emergente după aşa-zisa stabilitate asigurată de dictatură pare să instituie un criteriu : scriitorul care ripostează se trezeşte acuzat de subversivitate – situaţie pasabilă în raport cu acuzaţia de subminare a interselor statului-naţiune, de trădare sau cu acţiunea concretă de filare, cum s-a petrecut cu grupul timişorean A treia Europă – acel scriitor, zic, se distanţează mai salubru de naţionalism. Nu e de mirare că, pînă la urmă, cu simţ tactic remarcabil, speculativi de talia lui Derrida au integrat în discurs şi civismul, proiectînd o reţea de oraşe-refugii pentru artiştii refuzaţi de naţionalisme (sau, în general, de fundamentalisme ideologice).

Mitizarea naţionalistă are în comun cu politicul pur şi dur mania scopurilor. Termenul mesaj e aşteptat cu înfrigurare de naţionaliştii de ambe sexe, iar rîvna identificării nexului autohtonist cu parfum xenofob consumă atîta energie, încît e considerată demnă să gliseze în manualele şcolare, sub forma ditirambilor nebuloşi despre puritatea morală a neamului, ditirambi semnaţi, ieri ca şi azi, de un Dumitru Almaş. Teleologia ilustrată maniacal în textele „pe linia” partidului-unic-gînditor l-a alungat, prin teroarea implicită, pe Dorin Tudoran – printre alţii – din ţară. El comentează aspectul într-o convorbire cu Sorin Alexandrescu: „…orice ai scrie e declarat politic. Un exemplu: am scris cîndva un pastel de toamnă care nu s-a publicat. La Consiliul Culturii, cineva – care nu era deloc prost, ci dimpotrivă – mi-a explicat motivul: «frunzele roşii» şi «frunzele galbene» din poezia mea se refereau, evident, la conflictul dintre ruşi şi chinezi ! Cînd ai săptămînal astfel de discuţii, este greu să crezi că poţi realiza ceva.” ⁴

Nu cred că am comite o răutate sau o forţare epistemologică dacă am socoti că nu un Dumitru Almaş comprimă pentru colportare eficientă vulgata bunului român, ci scriitorii en titre par să dezvolte, cînd barochist, cînd transparent, miturile imaculării etnice. Centrală e teza excepţionalismului destinului istoric al poporului. Cu astfel de parti pris-uri, stima pentru Soljeniţîn, spre pildă, icon al poporului său, se reduce la notarea curajului personal şi a lucidităţii conjuncturale. Starea de dublă conştiinţă – de rus şi european – îi era străină. Oboseala epistemologică pare să fie cauza principală : atitudinea critică, în general, la adresa patologiei relaţiilor umane (activă, fără discuţie, în Arhipelagul Gulag), a pierdut din viteză (din acuitatea termenilor) basculînd în mult mai confortabilul, netensionatul discurs pro domo, cu succes asigurat. Carenţele dexterităţii retorice joacă feste multor conştiinţe validabile punctual, amendabile însă în durata lungă, cînd slăbirea – o fatalitate! – a tonului contextualizant a virat, din asertiv în palinodie. Cazul textelor “relativizante” ale lui Gorbaciov e numai unul. Glasnost şi perestroika – iată vocabule sortite oboselii prin însuşi gradul lor redus de acuitate. Pînă la urmă au ajuns să desemneze contrariul, cînd tancurile ruseşti ale „reformistului” lider moscovit i-au agresat pe baltici.

Arsenalul triumfalist n-ar fi nociv în sine: să evocăm numai discursurile cutărui preşedinte american (oricare dintre cei recenţi, de preferinţă Clinton, dotat cu buni „compozitori” de discurs) despre starea naţiunii, cataloage de mostre ale gîndirii pozitive. Însă la politicieni funţionează circumstanţele atenuante – mania scopurilor, cum spune Gadamer. Dar la literaţi? Ce-i mînă pe ei în luptă să decreteze, la peste un deceniu de la căderea Zidului, reprovincializarea prin apelul la „sfînta” cutumă regională, nereformabilă? Un exemplu recent: S. Damian parcurge cu atenţie ultimul roman al lui George Cuşnarencu (Trandafirul tăcerii depline), cu miez de spionaj aplicat pe cotitura din decembrie 1989. „Tezele urîte de sorginte xenofobă”, constată criticul, mai au portanţă epică. Cuşnarencu observă mercantilismul şi amoralismul străinilor pentru a le opune calităţile noastre, pînă la teza „superiorităţii etniei autohtone în faţa restului lumii, în bloc”. Grav e paradoxul obţinut, în ciuda bunelor intenţii: „Atît de exaltat e elogiul unor virtuţi specifice, încît el se extinde, ca ilustrare, şi în domeniul de exercitare a controlului, în cel al reprimării necruţătoare”. Şi, în final, un duş rece pentru ethosul bazat pe autoînţelegere: „Confruntate cu un public avizat, internaţional, aceste săgeţi […] ar discredita din primul contact, definitiv, un romancier care bate la porţile consacrării”. ⁵

La noi, cum vedem, mitologiile etnocentrice se configurează ca nişte demonologii. Un critic, în Contemporanul, deplînge propagarea „romanului american de acţiune” pe piaţa noastră, întrucît, la Norman Mailer, de pildă, sau la Saul Bellow, avem de-a face cu „naraţiune continuă, opacă la fior metafizic”. Autorul minicomparatismului ⁶, Henri Zalis, are credinţa, cu parfum maniheist, că, în epica americană, „metamorfozele curente au în vedere criminalitatea din peisajul curent şi foarte puţin vocaţia spre pozitivitate”. Alte lucruri rele americăneşti: „excesul de sex, riscul buimac, impulsivitatea”. Editorii mai sînt acuzaţi că încurajează microromanul şi „complet eronatul roman-nuvelă”. Un rechizitoriu în toată regula.

Melanjul de opţiuni estetice de peste Prut e derutant şi absolut instructiv⁷. Unii vîrstnici (din nefericire, majoritatea), pledînd pentru apărarea tradiţiei, valorilor neamului (valori sfinte, cum altfel?), pentru poezia folclorică şi “pudoare” în scris, se ridică viforos contra a ceea ce numesc ei spirit “diabolic” în cultură, respectiv împotriva “pornografiei”, a poeziei “fără suflet şi rimă”, a “postmodernismului agresiv, plămădit în subteranele KGB-ului”. Aflăm că astfel de căderi în premodern (pentru a folosi expresia lui Sorin Alexandrescu) sînt găzduite, de exemplu, într-o publicaţie ca Literatura şi Arta. Dezagreabil se prezintă şi cazul lui Ion Druţă – într-o vreme regăsibil în manuale româneşti de literatură pentru liceu – separatist notoriu, erijat în profet şi exponent al unui limbaj biblic ce încurajează prosternarea nebuloasă a basarabenilor şi-i aţîţă contra imperialismului occidental. Opţiunea promoscovită, echidistanţa sa de partea puterii filoruse sînt transparente, însă marele public tinde să creadă versiunea aberantă a recrutării criticilor lui de către KGB. Cum am văzut, în chip stupefiant, cine atrage atenţia că prostraţia în faţa unor realităţi aşa-zis “destinale” nu ţine loc de soluţie pentru început de mileniu trei, acela devine produs KGB.

Trend-ul actual pare alimentat de afluenţii neameninţaţi de secetă ai mitizării naţionaliste. Ne întoarcem la problema manageriatul cultural, ale cărui propulsii depind, în acest cronotop, de poziţionarea faţă de un aforism ce spune multe despre condiţia hermeneutului azi: „Nu se poate realiza spiritualmente cel care n-a luptat niciodată, cu bună-credinţă, pentru o cauză pierdută”⁸. Cauza pierdută e, deocamdată, relaxarea instituţională, cea care produce raporturi interumane fireşti, fără teleologii politice. De aceea văd, în acest moment, oportunitatea unei intervenţii a acelui segment subţire de responsabilitate la nivel macro – şi am numit comparatiştii – asimilabil, mutatis mutandis, veritabilelor centre de putere, americanele think tanks (rezervoare de gîndire). Uniunea Scriitorilor, de pildă, structură sindicală, pepinieră recunoscută a dizidenţei, nu funcţionează – şi nici nu-şi propune, probabil, acest lucru – ca un rezervor de gîndire. Deşi, la rigoare, poate fi asimilată, cum spun politologii, unui „centru autonom de gîndire independentă”. Din acest motiv, de pildă, atunci cînd consumatorii de literatură caută soluţii taumaturgice, şamaniste, pentru chinurile lor, nu cred că un ficţionar ar fi potrivit să conducă Uniunea Scriitorilor. O nouă critică de direcţie, pro spiritul european regăsibil, după Mircea Martin, în noţiuni ca sedimentarea valorilor, istorie şi civism, se naşte deja, cu aportul unor generaţii diferite, şi cu argumentare pluridisciplinară, de la Adrian Marino la Caius Dobrescu şi la Sorin Antohi, ceea ce infirmă teza generaţionistă după care tinerii ar fi mai sincronizabili decît vîrstnicii. Malignă e ascensiunea culturii de publicişti (cum ar spune Adrian Marino), populişti, unii, fără scrupule, dedaţi la valorizarea unor sintagme ce au ajus, prin valoarea de repetiţie, tractante ale gustului literar (C-aşa-i românul, Noi sîntem români, la noi stăpîni, Sîntem săraci, plini de nevoi, Doamne, ocroteşte-i pe români etc). Iată şi o glosă ştiinţifică, enervantă, desigur, pentru pescuitorii în ape tulburi: Christopher Dawson, într-o carte mai veche, The Making of Europe, subliniază, foarte actual, că naţionalismul Europei moderne este o moştenire a barbarilor, care au opus ideea de trib ideii imperiale şi eclesiastice. Originalitatea pe care o reclamă fiecare dintre naţionalismele contemporane este, prin urmare, suficient de suspectă. Astfel de puneri la punct, depasionalizante, sînt vitale, şi ele n-au cum să vină, aici şi acum, din sfera media, ci din zone intelectuale de reflecţie şi deschidere globalizantă. Un exemplu: Colegiul Noua Europă. Facultăţile de litere şi de ştiinţe politice pot să observe ceea ce numea Habermas patriotism constituţional, fără să simtă vreo ingerinţă. Clarificarea accentului politologic îi aparţine lui Vladimir Tismăneanu: “Dezvoltarea societăţii civile în statele blocului sovietic nu poate fi separată de existenţa centrelor autonome de gîndire independentă. Trăirea întru adevăr, deşi adesea văzută ca o atitudine de idealism moral cu semnificaţie socială redusă, s-a dovedit mobilizatoare pentru crearea de căi alternative de gîndire şi acţiune”⁹.

Din păcate, specializarea dobîndită în ale „şopîrlelor” din anii comunismului a dus la o falsă conştiinţă. Clandestinitatea prelungită, lupta cu cenzura pot ucide sau devia, după caz, demnitatea polemistului, a intelectualului ce refuză captivitatea propriei minţi. Mulţi au sesizat partea spectaculară a subversiunii (în vreme ce substanţa ei e, de fapt, dramatică): s-au apucat să submineze cu voie de la poliţie. Dar, desigur, ei, luaţi de damful reputaţiei de curajoşi, vor exclama precum Cetăţeanul turmentat, iniţial „tîrît” şi el de „curent”: „Da ! vom lupta contra… (sughiţînd şi schimbînd tonul) adică nu … Eu nu lupt contra guvernului !…” (actul II, scena XIV). Astfel se naşte, meandric, de la acest stadiu ascuns încă în pliurile vieţii personale (maniera omologată de Omul fără însuşiri), artistul de stat, care nu luptă contra cui nu trebuie. El, din păcate, pe orice meridian, nu mai distinge, sau nu mai vrea să distingă, între naţionalism şi civism.

 

 

 Note

1. vezi Apostrof, nr. 3 / 2000.

2. Jean-François Revel, Cunoaşterea inutilă, Humanitas, 1993, pp. 129-130.

3. Delia Verdeş, (So)lemnitate identitară, în Dilema nr. 244, pe tema C-aşa-i românu´.

4. Sorin Alexandrescu, Identitate în ruptură. Mentalităţi româneşti postbelice, Univers, 2000, p. 151.

5. v. 22, nr. 3 / 2001.

6. v. Contemporanul nr. 5 / 2001.

7. Un dosar al „atmosferei” intelectuale şi nu numai, percutant şi inevitabil emoţionant, realizează Vitalie Ciobanu în Frica de diferenţă, Editura Fundaţiei Culturale Române, 1999.

8. Aforismul îi aparţine „combatantului” Gheorghe Grigurcu.

9. Vladimir Tismăneanu, Reinventarea politicului. Europa răsăriteană de la Stalin la Havel, Polirom, 1997, în special capitolul ”Deschizînd cutia Pandorei. Naţionalism, populism şi alte ameninţări la adresa pluralismului în Europa Răsăriteană”.