Ruxandra Cesereanu

 

Instrumentarul imaginar al pamfletarului

Undreaua, peria de sârmă, răzătoarea, fierăstrăul şi sculele de măcelărie ale lui Tudor Arghezi

 

 

Tudor Arghezi încalcă toate tabu-urile lingvistice ale limbii române, ca pamfletar insolent, dar pictural şi talentat1. Este, probabil, cel mai incendiar şi inventiv ironist român, cu neînchipuite nuanţe ale limbii, stoarsă de conţinuturile ei ştiute şi neştiute, îmbogăţită cu fantezie grotescă, sporită cu absurd exaltat. Nu voi face o inventariere exhaustivă a imaginarului lingvistic violent arghe-zian din publicistică, întrucît este imposibil: avem de-a face cu un prolific creator de limbă românească, cu o frenezie debordantă la nivel verbal (mai ales atunci cînd suduie). Inventivitatea sa grotescă a fost moştenită, parţial, de hîtrii de la “Academia Caţavencu”, în primii ani de glorie ai revistei (1991, 1992, 1993), ori de verii lor histrionici de la revista “Plai cu boi”. Şi alte reviste postcomuniste au rîvnit să-şi legitimeze imaginarul lingvistic violent, inspirîndu-se din cel arghezian (“România Mare”, de pildă), dar miza fiind calomnioasă, iar înjurătura, gratuită, s-a ajuns doar la o mimare schimonosită şi alterată a suduielii argheziene. Panoramarea întregii publicistici a lui Tudor Arghezi este imposibilă şi fiindcă autorul a practicat-o timp de cîteva decenii în chip aplicat, cu vocaţia unui insolent genial2. Se cuvine remarcat că pamfletele lui Arghezi sînt cele mai feroce din publicistica românească, creînd o plasticitate aparte a negativului sancţionat. Mi se pare util să amintesc acum unul din termenii punitivi folosiţi de ironist în chip cît se poate de dur, dar şi creator, acela de ţepeşism. Doar printr-o disciplină instaurată de ţepeşism, viciile românilor vor putea fi, nu corectate, ci trase în ţeapă, adică ucise, sugera Arghezi. Este de notat încă de la începutul acestei ana-lize, că se întîlnesc la Arghezi cele mai ample registre putrefacte şi excremen-ţiale. De aceea nu va fi de mirare că Puterea comunistă a dorit să-l execute public folosind aceste registre, atunci cînd Arghezi a refuzat să-şi pună pe creştet laurii noii ideologii care a invadat România în 1944. Scriitorul o va face mai tîrziu, după aproape zece ani, timp în care, nemaisuportînd linşajul mediatic la care a fost supus, va ceda şi va accepta colaboraţionismul cu Puterea comunistă.

În cîteva din articolele sale teoretice, Tudor Arghezi va defini şi, în mod demonstrativ, va încerca să se legitimeze ca pamfletar. Spun pamfletar, pentru că întreaga sa publicistică poate fi pusă sub această siglă: Arghezi vede mai ales neghina, lăudînd rar. Spumegarea critică este constantă pe parcursul întregii sale publicistici, marcată de geniul unui scormonitor al răului strecurat insidios în realitatea de toate zilele. În opinia sa, pamfletul aduce un suflu nou, fiind “iute şi viu”. Arghezi nu se sfieşte să consacre genul prin intermediul verbului a înjura: “A ‘înjura’ e o artă literară tot atît de spinoasă ca şi lauda” (Pamfletul, în Cronica, an II, nr. 64, 1 mai 1916). Cu alte cuvinte, ridică înjurătura cu valoare estetică la rangul de artă egală în drepturi cu oda sau elogiul. Nici o clipă nu este precizat vreun efect terapeutic al pamfletului, ci doar unul sanificator prin chirurgie tăioasă, prin violenţă explicită. Precizări mai ample vor veni peste aproape zece ani, cînd genul este consacrat ca “operă de învigorare”, “condei în răspăr” şi “tiflă” emisă de un bijutier al limbii. Pamfletul este personificat prin intermediul “corbului” care zboară, dar şi ciupeşte, zgîrie, înţeapă, rupe. Or corbul amuşină şi pluteşte mai ales deasupra cadavrelor: obsesia descompunerii şi a putrefacţiei este sugerată în această artă “pamfletică”. Iată apoi cîteva verbe gradate ierarhic, în acţiunea de corijare a “corbului”: unele doar ating suprafaţa pielii (morale, sufleteşti a) celui vizat, altele denunţă o atingere violentă prin excelenţă: ruperea (sfîrtecarea). Arghezi îşi va prezenta tranşant uneltele de pamfletare, care nu sînt deloc canonice: “Pamfletul se lucrează cu undreaua, cu peria de sîrmă, cu răzătoarea sau cu fierăstrăul bijutierului; şi, uneori, în clipele supreme, cu sculele măcelăriei”. (Pamfletul, în Lumea, an I, nr. 11, 18 ianuarie 1925). Violenţa este reluată contrapunctic, la nivel explicativ, prin definiţia nuanţatoare că “Pamfletul e pumnul iritat de rîvna de stăpînire a stupidităţii”. Iată, deci, agresivitatea lingvistică pri-mind corporalitate autolegitimatoare, ca şi cum doar un asemenea tip de violenţă primitivă ar fi singura aptă să demistifice răul societăţii. Este ciudat, poate, dar acelaşi pumn, chiar dacă avînd alte conotaţii, va închega şi imaginea clasei muncitoare exaltată de comunism, atunci cînd Puterea de după 1944 va instaura vînarea aşa-zişilor “duşmani ai poporului”. Îl vor fi linşat simbolic, deci, şi iniţial, comuniştii pe Tudor Arghezi, tocmai fiindcă s-au inspirat adînc din imaginarul său lingvistic violent, iar maestrul a refuzat să le fie tutore şi mentor? Tocmai fiindcă s-au simţit trădaţi de refuzul lui de a-şi recunoaşte “bastarzii” şi “ucenicii”? În aceste condiţii, “tatăl” trebuia ucis, şi nu oricum, ci ri-tualic. Iar, după ucidere, el putea să renască, poate, într-o altă formă. Ceea ce s-a şi întîmplat: între Arghezi cel alergic la rău (ori de unde ar fi provenit acesta, din punct de vedere ideologic) şi colaboraţionistul de mai tîrziu, schisma şi schizoidia este evidentă. Recuperat de comunişti, metempsihotic aproape, la nivel moral, şi pervertit, Arghezi din 1955 este altul, un “creier” care a acceptat reeducarea. Spurcatul la gură a tăcut o vreme şi apoi a reînceput să vorbească, dar gîngav. Pînă la acest moment al noii sale naşteri întru comunism, să vedem, însă, care i-a fost călătoria lingvistică nemaivăzută (şi nemaiegalată pînă acum) la nivel de imaginar violent pentru mentalul românesc.

           

Cretinismul modern şi marele circ al lumii

 

Arghezi sancţionează totul şi orice: gazetarii şi scriitorii, politica şi politicienii (miniştri, guverne, Parlament, monarhia, dictatura), Biserica (excelînd în pamflete anticlericale explozive), oligarhia financiară, funcţionărimea, moravurile, universitarii şi pedagogii, vremurile marcate de “cretinism mo-dern”. Primul registru la care apelează este acela infracţional; acestuia îi este ataşat un fel de semi-registru de anulare umană, după cum se va vedea mai departe. În registru infracţional pur, cei sancţionaţi sînt decretaţi a fi: canalii, declasaţi, lichele, bandiţi, huligani, lepădături, paraziţi, pungaşi, lepre, puşlamale, briganzi, căzături, pezevenghi, brute, satrapi, găinari, jigodii, javre, cutre, caracude, mahalagii (fireşte că, în cazul acestei înşiruiri există o destul de bine stabilită ierarhie a culpelor infracţionale). La un alt nivel, acela al oportunismului, corupţia şi negustoria morală (dar nu numai) sînt sancţionate prin termeni precum: mercenari, gheşeftari, zarafi, ciocoi, profitori, samsari, şperţari, farseuri, şarlatani, aventurieri, lingăi. Inferioritatea umană a incriminaţilor este decalată pe trei nivele: unul social (geambaşi, rîndaşi, văcari, valeţi, mitocani, drojdie, slugoi), altul corporal – cei atacaţi fiind implicit nişte făpturi larvare, neterminate, sau ciuntite trupeşte – (stîrpituri, pigmei, spurcăciuni, pocitanii, avortoni, bîlbîiţi, fonfi, cocoşaţi, peltici, schilozi, invalizi, paralitici, scofîlciţi) şi cel de-al treilea aneantizator la nivel profesional (impostori, diletanţi, nulităţi, impotenţi, rataţi, mediocri, găgăuţi). O oarecare circărie, care va fi debordantă în cadrul registrului de tip bestiariu, se face vag simţită şi aici, prin intermediul saltimbancilor, clovnilor, chefliilor. Deşi registrul ana-lizat anterior este îndeajuns de nuanţat, Arghezi nu îi acordă decît importanţa unei etape pregătitoare în sancţionarea pe care o execută. Faţă de exuberanţele demolatoare de mai tîrziu, în registru putrefact şi excremenţial, registrul infracţional pare o tachinare amicală, fără implicare, fără aplomb, fără patimă.

În schimb, registrul de tip bestiariu este cel dintîi care anunţă fantezia grotescă ridicată la rang de realitate pe care o propune spumegînd cu vervă Arghezi. Este un mare circ al lumii şi o grădină zoologică uriaşă, dotată, în subsidiar şi cu grajduri ori ogrăzi şi coteţe domestice. Sălbăticiunile şi fauna domestică sînt amestecate, animalele sînt corcite, astfel încît bestiariul să fie nu doar blamabil, ci şi un hibrid nemaivă-zut, nu înspăimîntător, însă, ci grotesc. Zoomorfismul are, evident, o funcţie etică, întrucît toţi pamfletaţii lui Arghezi devin, în mod kafkian, nişte jivine ignobile. Apoi, zoomorfismul conţine întotdeauna o morală de fabulă: dar este vorba despre o fabulă hiperbolizată şi amplificată, dezvoltată ramificat de Arghezi. Diferenţa faţă de “Metamorfoza”, povestirea lui Franz Kafka, este una de vinovăţie: Gregor Samsa cel autometamorfozat în gîndac era un vinovat fără vină (un vinovat, cel mult, pentru cenuşiul existenţei sale), în timp ce pamfletaţii arghezieni sînt vinovaţi de corupţie sufletească şi morală, mai ales, dar şi de abjecţie materială. Primul este preschimbat în gîndac datorită neputinţei sale existenţiale, fără să fi existat o instanţă care să-l fi metamorfozat, în timp ce pamfletaţii lui Arghezi sînt preschimbaţii unui Demiurg cu gust pentru grotesc corectiv. Funcţionează, în mentalul românesc, o fervoare de bestializare a inamicului (adversarului, rivalului), o exultare în faţa animalizării celuilalt, procedeul conferindu-i instanţei punitive (scriitori şi gazetari celebri în anumite cazuri, dar şi impostori, în alte cazuri) puteri demiurgice devastatoare pentru cei din jur. Fie dintr-un complex de persecuţie, fie, dimpotrivă, dintr-o manie a grandorii, românii manifestă predilecţie pentru acest registru care, în plus, aduce în scenă ideea de circ. Or aceasta este defi-nitorie pentru mersul pe sîrmă sau dansul ursului pe care oamenii-animale sînt siliţi să-l joace la nivel imagistic, sub bagheta regizorului lor autoales şi dictatorial. În cazul lui Arghezi, uriaşul circ al lumii pe care l-a construit a depins, după cum este lesne de înţeles, de lunga perioadă publicistică în care a activat.

Animalizarea are loc, am spus-o deja, fie prin implicarea sălbăticiunilor, fie la nivel domestic. Există şi un al treilea nivel, acela al corciturilor detestabile şi rizibile, apoi al hibrizilor monstruoşi. Unele fiare, bestii şi bestiole trăiesc ascunse în găuri şi muşuroaie, colcăind subteran şi producînd răgete, ori pe lîngă grajduri şi bălegar (iată legătura stabilită între registrul de tip bestiariu şi acela putrid). Dar să iau pe rînd ramificaţiile registrului de tip bestiariu. Între animalele domestice, Arghezi face apel la boi, viţei, dulăi (cu variantele cîini, javre, buldogi, potăi), măgari, catîri, vaci, găini, cai (armăsari), claponi, gîşte, raţe, curcani, berbeci. Este un schimb de substanţă, aici, şi un fel de troc: oamenii s-au degradat într-atît, încît au luat locul animalelor. Asistăm la un iarmaroc sau la un tîrg de vite de o factură aparte. Feţele bisericeşti, în special, sînt catalogate drept porci dolofani şi rumeni, un prelat fiind alintat ca “purcel de lapte pe varză”. Rar, prelaţii joacă şi rolul de “bivoli de templu”. Dacă cel criticat nu este catalogat direct a fi porc, el este indirect porcin sufleteşte sau, cel puţin, are “horcăit porcesc”. Ierarhul Sofronie Vulpescu ocupă un loc aparte în vehemenţa argheziană, el fiind numit “Prea Porcia Sa” sau “porc model al Sinodului românesc”, dar şi “păduche-arhiereu” ori “păsăroi” (Unghiile şi sexul lui popa Iapă în “Seara”, 1913); portretul este reluat într-un alt pamflet (Murdăria s-a consumat în “Seara”, 1913), unde jivina ierarhului apare stigmatizată ca “ţap bubos şi stricat”, vierme provenit din lături, vocea sa hrănindu-se din sonoritatea porcului, dihorului şi hienei. Arhiereul Sofronie Vulpescu primeşte şi atribute de “corcitură întreită, de măgar, de coropişniţă şi cîine”, Arghezi construind, în acest caz, o făptură învălmăşită animalic, întrucît Sofronie este dotat cu un “amestec de boturi sălbatice şi de cîrnuri stricate”, are tunsură de berbec şi ochi lăcrămos de gîscă. Într-un pamflet anterior (Arhiereul Sofronie Vulpescu Craioveanul, în “Facla”, 1911), prelatul apăruse deja pe post de corcitură rizibilă, dintre un cîine şi o găină, fiară cinocefalică şi flocoasă, dar şi clocitoare caraghioasă.

Insectele abundă, şi ele, în imaginarul publicistic arghezian: muşte, lăcuste, diverse gîngănii (pamfletarul vorbeşte, la un moment dat, de “gîndăcăria balcanică”), molii, gîndaci (politici), păduchi, omizi, greieri, purici, ţînţari, bondari, ploşniţe, coropişniţe. Portrete speciale le sînt dedicate oamenilor-păduchi, gîndaci şi ploşniţe, cele trei gîngănii deţinînd recordul la repulsia pe care mizează Arghezi. Tema viermilor şi a larvelor (cu viermăria adiacentă: limbrici, rîmă, lindin, muşiţă etc) apare frecvent. Melcii apar mai rar (remarcaţi mai ales prin balele lor). Teriomorfele (şerpi obişnuiţi, şerpi boa, năpîrci, şopîrle) şi rozătoarele (şoareci, şobolani, guzgani) cu vagă înfăţişare umană îl bîntuie cînd şi cînd pe Arghezi. Păsările invocate nu sînt spectaculoase, ci previ-zibile: corbi şi ciori (sociale, aceştia fiind ciocoii şi cei înrudiţi cu ei), mai rar alte zburătoare. Animalele sălbatice marchează mai puţin imaginarul lingvistic arghezian din publicistică, ironistul considerînd, probabil, aceste jivine mai puţin utile pentru a ridiculiza omenescul; este vorba de crocodili, cimpanzei, gorile, hiene, dromader, elefant, lupi, şerpi boa. Cel mai des invocate sînt maimuţele. Din jivinele de apă, Arghezi reţine balena-fosilă, ţiparul, broaştele, racii şi peştii, în general (un peşte aparte va fi episcopul Konon – “peşte cu lapţi sau icre în nămol” – pamfletarul îmbinînd aici bestiariul cu putrefactul şi libidinosul). Uneori, jivina (om) este catalogată printr-un epitet adjuvant sau prin calificative ce vor să stîrnească plasticitate: “muscă nebună,” “mare guzgan”, “păduche păros” ori gras, “şoarece scos din apă fiartă”, “ploşniţă cu guşă”, “coropişniţă în odăjdii” (un prelat), “gîndac pîntecos” etc. Din cînd în cînd animalele poartă recuzită omenească: este vorba de porci sau lupi cu joben; sau, invers, omenescul primeşte atribute morale animaliere (“intelectualitate cu copite”). Cînd încearcă să stabilească genealogia unei jivine, ca în cazul ploşniţei (în pamfletul Ploşniţele), ironistul creează, în jurul bestiolei-nucleu o întreagă familie adaptată sau înrudită: oamenii-ploşniţe, de pildă, se înţeleg (id est colaborează la nivel moral) cu şobolanii, şoarecii, dihorul, coropişniţa ş.a.m.d. La fel se întîmplă în cazul năpîrcii care este clasificată multiplu: şarpe spîn, şarpe flocos etc. (pamfletul Năpîrca). În ce-l priveşte pe omul-năpîrcă, acesta conţine mai multe jivine înăuntru: dihor, hienă, păduche, fiind un tricefalic. La nivel de bestiariu monstruos, fabulos, avem de-a face cu “monştri rînjiţi”, “bestii” cu “fălci băloase” şi labe, care mîrîie şi scrîşnesc. Alteori, portretele sînt exacte: un şobolan cu coadă de lup, colţi şi gheare, dar şi sfincşi ori vampiri (oameni-liliac, se presupune). Chiar dacă animalizarea este doar parţială, Arghezi teoretizează diferenţa între omul-om şi cel neom. Bestializarea are loc tocmai pentru ca neomul să fie arătat cu degetul.

 

Infecţia, apogeul putregaiului, puroiului şi excremenţialului

 

Registrul igienizant este emblematic în publicistica lui Arghezi, întrucît face legătura cu registrul preferat al ironistului, acela putrid-excremenţial. Este o reacţie în lanţ pe care pamfletarul mizează cu asupra de măsură şi, din pricina aceasta, şochează prin virulenţa sa. Termeni precum otravă (şi “mîzgă de otravă”), venin, plagă, infecţie, murdărie, putreziciune, “suflete infecţioase”, fiinţe parazite, bube, apar des, creînd chiar o redundanţă a molimei generalizate. Societatea românească este infestată de rîie, lepră, (intelectuală, politică), holeră (ciumă) produsă de ultramicrobi, conso-lidîndu-se în gangrene (sociale) şi tumori (cancer). Infecţiile necesită o mare chirurgie, iar nu una minoră, precizează la un moment dat Arghezi. Nocivitatea societăţii poate fi detectată în tarele şi infirmităţile sale. Bolile sînt fizice şi psihice. Fizic: abces, buboi, coptură. Arhiereul Sofronie Vulpescu este un turbat. Takismul (politica lui Take Ionescu) este un “hemoroid jenant şi murdar sanghinolent”. Biserica ortodoxă română este decretată a fi un muzeu de ceară cu vitrine care expun, între altele, bubele negre şi sifilisul. Bolile intelectuale fac, şi ele, ravagii la nivel epidemic: un scriitor este bolnav de leucoree intelectuală, altul de treponema palida (tot la nivel intelectual), altul de gălbinare literară, altul de ulcer maladiv la minte. Balamucul există peste tot şi are sucursale în majoritatea edificiilor publice şi particulare, constată publicistul. O serie de indivizi din sferele publice sînt decretaţi a fi bolnavi de streche (un cuvînt drag lui Arghezi). Există apoi imbecili, idioţi, cretini (unii sînt catalogaţi chiar “cretini ai lui Dumnezeu”), sceleraţi, stupizi patologici, epileptici, eczematoşi, alcoolici. Politi-cienii sînt acuzaţi a fi marcaţi de paranoia şi spirochet. Un anumit curent politic (takismul) induce stricăciune, murdărie, boală, contaminare. Bîntuie demenţa, psihoza, degenerescenţa. Gaze-tele măsluiesc adevărul, infestînd cu maladia minciunii, astfel încît există un întreg focar ce se cuvine a fi sterilizat. Seringa şi cataplasma nu mai folosesc, previne Arghezi, în cazuri de epidemie. Haosul şi anarhia devin “marea lingoare”. Verbele la ordinea zilei sînt a îngăla, a îmbăla, a infecta, a îmbîcsi. Oamenii au devenit buboşi şi, deci, repugnanţi.

Urmează avalanşa de putregai şi puroi, care este iniţiată prin zemuri, smîrcuri, terciuri, acreli, noroaie, drojdii, nămoluri, mocirle şi alte lichide clisoase ori solide lichefiate. Arghezi rîvneşte să construiască o realitate fetidă, îmbolnăvită, compusă din structuri înrudite între ele (la nivelul putrefactului), şi, totuşi, diferenţiate prin cîte ceva. Ca un gunoier mînios, Arghezi strînge lăzile scrîşnind din dinţi, uneori cinic, dar întotdeauna păstrînd cu sine şi o oarecare doză de umor (negru). Duhorile se deosebesc între ele, în funcţie de organul emiţător: există miasmele gurii (“rîgîiala” este prezentă relativ), ale pîntecelui digestiv, ale picioarelor, dar şi miasma pielii murdare, a transpiraţiei, sau cea maximală, a dejecţiilor. Care sînt senzaţiile şi reacţiile produse de această uriaşă acţiune de deratizare? Fireşte, scîrbă, repulsie, greaţă. Cuvintele spurcat şi spurcare, maculare, infect apar destul de frecvent de aceea. Dar există şi cuvinte exotice pentru materia duhnitoare: “rîncegai” (hibrid alcătuit din rînced şi putregai) sau “pulverulent”. Materia pe care o cercetează pamfletarul şi care poate fi şi de natură spirituală/mentală este catalogată drept stătută, sleită, stricată. Arghezi creează, este de remarcat, substantivizări colective ale putridului, vorbind despre “noian” sau “măgură” de gunoaie, “ploa-ie de lături”, “talaze de puroi” ş.a.m.d., întrucît încearcă, prin exagerare, să poată sancţiona pe măsură defectele epocii pe care tot el o decretează a fi “puturoasă”.

“Există o formă de descompunere vie, foarte lentă”, anunţă el într-o tabletă de cronicar. Această sentinţă va fi esenţială pentru deconstruirea decăderii genera-lizate la nivel de indivizi şi societate. Iată, în continuare, lista personajelor vinovate de putrefacţie, din imaginarul publicistic arghezian. Unii scriitori publică “literatură la hîrdău” (un alt obiect semnalat va fi troaca): “suflarea fetidă” a literaturii iese, şi ea, din cînd în cînd la iveală, ca şi “nămolul intelectual”. Unii ziarişti compromişi prin politica lor au “moţ de puroi” (Nichifor Crainic, de pildă). Concluzia este apocaliptică cu altă ocazie: “Asaltul puroiului e gene-ral”. Dar puroiul este secondat şi de alte materii: sînge şi scuipat. Românii sînt proiectaţi ca fiind “turma rănită şi purulentă” a escrocilor de toate felurile. Oportuniştii alcătuiesc un “buboi” care se coace în drojdie sau chiar se răscoace. Oamenii-porci, adică “rîndaşi” (de la politicieni la alte categorii), duhnesc din pricina “grăjdăriei” şi a “bălegarului”. Clerul parazitar, putred de vicii (cum acuză frecvent Arghezi) este simbolizat prin două materii: mocirlă şi putregai. Arhiereul Sofronie Vulpescu (adevărat cal de bătaie al pamfletarului) are “mîna puturoasă” şi o duhoare dublă emanată de sus (gura) şi de jos (picioarele), fiind un “spurcat”. În general, ierarhii întinaţi sînt “mîncaţi de vicii pînă la oase şi cu suflete mai putrede decît carnea canceroasă”. Sinodul aduce cu un abator sau hală de peşte, bisericile sînt mînjite, altarele, “alunecoase de noroi şi bale”, emanînd pestilenţă. Ierarhii unsuroşi (unii dintre ei chiar scîrnavi) miros a acreală, berbec şi peşte, miasmă hibridă care instaurează insuportabilul. Ei reprezintă “marea cultură a puru-lenţii”. Unele mănăstiri au fost consacrate ca “stup de larve şi viermi călugăreşti”, apţi să trăiască doar în regatul putridului. Oligarhia financiară este incriminată prin bancherii lipsiţi de scrupule, cu “măsele căscate” şi gingii infecte, a căror gură emană “putoare” (gura mincinoasă este sancţionată prin intermediul miasmei). Politicienii au “mucegai” pe dinăuntru, fie fiindcă sînt depăşiţi de vremuri, fie fiindcă miros a naftalină (sînt decrepiţi, adică). De aceea, politica este o “grasă şi parfumată mocirlă”. Episcopiile sînt, la rîndul lor (cu puţine excepţii), însemnate prin decrepitudine şi putregai. “Împuţiciunea” sau “împuţirea” este simptomul care decretează starea de urgenţă şi de asediu a naţiei.

Un spaţiu aparte îi este acordat ideii de cadavru viu, de trup pe cale de a deveni hoit, viitor leş. Căci omul aproape de moarte (chiar dacă aceasta este moartea politică, morală sau sufletească, şi nu neapărat cea fizică, reală) începe să prindă miros rău, să emită miasmă, să fie înconjurat de haloul pestilenţei. Un mitropolit vitriolat este considerat a fi “cadavru cu mitră şi omofor” răspîn-dind miasmă. Alţi ierarhi sînt incriminaţi ca “hoituri bisericeşti şi infame”. Termeni precum cocleală, ofilire, veştejeală, rugină, pîclă secondează descompunerea viitorului cadavru. Pe de altă parte, există oameni care sînt, fiziceşte vor-bind, “decedaţi numai pe jumătate sau pe sfert”; ei prefaţează o realitate mistuitoare: “cadavrul e hoitul, putoarea, scîrba”. Bătrîneţea (“fleşcăită” – iată un termen dur, dar potrivit cu virulenţa argheziană) este incriminată tocmai pe considerentul că produce miasmă, precum în cazul unui politician “babă” (Take Ionescu) sau al unei “hîrci timpurii” (Armand Călinescu). Pe de altă parte, corporalitatea vie este retrogradată, deoarece “rînza”, grăsimea adică, produce, şi ea, pestilenţă. Uneori, Arghe-zi inculpă pînă şi postumitatea unor indivizi, considerînd că ţărîna lor “pute”, întrucît respectivul acuzat s-a dovedit a fi “clocitor de putregaiuri”. Cînd nu critică pe cineva anume, ci constată, în registrul său preferat, decăderea generală, pamfletarul vorbeşte de giuvaerurile care “put”, de mărgăritarele “purulente”, de aurul cu “păduchi, viermi şi mucigai”. Există, pe de altă parte, indivizi care, avînd un “defect olfactiv congenital”, simt pestilenţa peste tot (să fie pamfletarul Arghezi marcat şi el de acest defect olfactiv?). Toate viciile sînt considerate a fi “puturoase”; “putregaiul activ al epocii noastre” devine redundant şi săţios de la un punct încolo. Exaltarea constatativă a publicistului ajunge la paroxism într-o sentinţă precum: “Pute a sînge de putregai!” La nivel organic, Arghezi sugerează prin întreaga sa vi-ziune din acest registru, un edificiu sau trup uriaş al României, străbătut de canale care deversează materii puroiate sau putride.

La nivelul registrului dejecţional, Arghezi este la fel de vehement. Fără să critice pe cineva anume, ci doar o stare generală de lucruri, el vorbeşte despre “scuipat filozofic” şi “urină intelectuală”. Flegmă, scuipat, bale (guturale şi narine, “cocă nazală”), urină, fecale, iată ceea ce vede Arghezi în omul ca făptură excremenţială şi în mediul său. Pamfle-tarul se ciocneşte de “bălegarul otrăvit” al societăţii (politica) şi de “bălegarul bisericii româneşti moderne”. Politica este o “imensă latrină cu 20 de etaje şi o mie de încăperi, pentru a servi pe toată lumea în aceeaşi secundă”. Avem aici un edificiu-hasna, valabil pentru aproape toate vremurile din România (imaginea rămîne validă şi pentru postcomunismul românesc). Unii politicieni corupţi conţin atîta otravă în ei, încît se autoînveninează doar “lingîndu-şi scuipatul”. Politicenii, prin excelenţă, sînt “băloşi”, dominaţi de o “flegmă eternă”, adică demagogi. De aceea, tiradele lor alcătu-iesc o “vomitură” şi “vărsătură”. Un reprezentant al genului este văzut ca un “găinaţ cu ochelari umflaţi” (Armand Călinescu). Un altul este un “maţ”, care se hrăneşte cu “vomituri” (A.C.Cuza). Takismul este decretat a fi culpabil, fiindcă instaurează “excrementul” în scaun episcopal. Parlamentul a transformat Biserica într-o “latrină”, alegînd în funcţii ierarhi compromişi. Nici un alt segment al societăţii româneşti nu este într-atît de spurcat lingvistic de pamfletarul Arghezi ca biserica şi ierarhii ei (pe de altă parte, Arghezi va lăuda o parte din călugării şi preoţii de ţară, precum şi cîţiva ierarhi puri). Biserica autocefală ortodoxă primeşte atributul de “autofecală”, printr-un joc de cuvinte ingenios. Autoritatea bisericească este considerată a se găsi într-o “stare excremenţială” (cel puţin în perioada cea mai dur anticlericală a pamfletelor argheziene, din deceniul al doilea al secolulul XX). Ierarhii nu au suflete, ci o “scuipătoare sufletească”. Dominaţi de pîntecele digestiv, episcopii (funcţionînd ca nişte constructe animalice, alcătuite din “bale, găuri şi mîzgă veninoasă”) sînt acuzaţi că trăiesc prin anus (“mădularul cel mai depărtat de minte şi cel mai apropiat de fecale), în loc de inimă, excrementele lor rîvnind “sfinţenia”. Un ierarh este proiectat ca un “intestin gros”, singura lui menire fiind aceea de a excreta. Din pricina omului-porc pe care îl conţin în făptura lor, ierarhii se tăvălesc în “vomitură şi urină”. Nici unul nu îl egalează, însă, pe arhiereul Sofronie Vulpescu, decretat un fel de ierarh-hasna, prin ceea ce emite pe gură şi prin dos; un ierarh-hasna, cu atribute blasfemice, în plus. El scuipă în gura copiilor-ajutoare la altar, ca şi cum “balele şi mucii arhiereşti” ar fi trupul şi sîngele hristic. Sofronie Vulpescu este un “păsăroi, ridicat de curînd dintr-un excrement drumeţ de… iapă”, avînd origine coprologică, adică. Prelatul incriminat merită, după indicaţia lui Arghezi, un scuipat înzecit. Tot felul de dejecţii ies din făptura sa cu efect repulsiv: din păr – “grunji, mătreaţă, măciniş”, din ochi – “muci”, din barbă – materii nazale.

Intelectualii, respectiv scriitorii, nu sînt iertaţi nici ei. Intelectualul pervertit (corupt) este catalogat drept un “cufurist” care mimează “tunetele cugetului” cu dosul, anal adică. Unii scriitori sînt decretaţi drept “căcănari” şi “căcănariţe”, iar şezătorile literare, exhibiţio-nism cu dejecţii. Le este adusă, cu altă ocazie, şi acuza de “constipaţie”. Există, apoi, intelectuali care comit “vomitură”, fiind demagogi şi impostori. Ziariştii injuriatori, care atacă pe nedrept, au “bale înnăcrite”, limba încleiată în scuipat, comit “expectoraţii” în scris şi au făcut din excrement, lege; este cazul gazetei “Adevărul”, portretizată prin imaginea unui “fagure de muci”. Un ziarist de aici este pamfletat prin imaginea şocantă (într-un registru hibrid, excremenţial-libidinos) a unui “uretru literar”. Directorul acestei gazete este văzut ca un grandoman, care se consideră remarcabil inclusiv la nivel excremenţial; cu alt prilej, acelaşi director de gazetă va fi imortalizat prin imaginea unui “cîine bolnav de bube, contractat în spasmul fecal”. Din sfera pedagogică, sînt aleşi indivizii fără vocaţie, brutali şi primitivi, care nu au darul de a se face iubiţi de elevi. Un astfel de specimen (al cărui semn distinctiv este “pisoarul”) este criticat şi zugrăvit grotesc (în stil aproape urmuzian) ca fiind un “purgativ dintre un clistir şi o ventuză”. Între atîtea latrine mai mult sau mai puţin simbolice, Arghezi se năpusteşte, la un moment dat, şi asupra capitalei, în care detectează un spaţiu coprologic. Bucureştiul (lăudat, cu alte prilejuri, de altfel) este înfăţişat ca un oraş-hasna, “porcul Orientului” dominat de noroaie şi latrine, un “depozit de excremente” şi “mare templu al urinii” (datorită puzderiilor de berării care îl împînzesc şi care reclamă o adevărată industrie de pisoare). Voi sfîrşi inventarierea acestui registru prin a spune că Arghezi consacră coprologia şi urinologia la rang de metaforă absolută pentru corupţie, demagogie şi injustiţie.

 

Apogeul libidinos. Corporalizarea şi defectele pântecelui digestiv

 

Sexualizarea sau registrul libidinos utilizat de Arghezi sancţionează, de fapt, vicii morale (atunci cînd nu sancţionează de-a dreptul perversiuni reale), respectiv jocurile politicienilor-”prostituate” (într-o serie sinonimică de genul “desfrîul”, “dezmăţarea” ori “destrăbălarea” politicii, “haremuri politice şi sociale”), toate situate sub semnul scabrosului. Politica sau presa sînt decretate adesea a fi “temple-bordel”. Capitalei României i se reproşează preaplinătatea de lubricitate. Tot felul de făpturi sînt catalogate “scapeţi” (castraţi, adică), din pricina nevolniciei lor etice – e vorba de scriitori, gazetari, politicieni. Cei din urmă, politicienii, sînt incriminaţi şi ca “masturbi” (sau masturbanţi) ori produse obţinute din “masturbarea politică”. Arghezi creează, uneori, formule atît de complicate la nivel imagistic, încît efectul este acela al unor Struţocămile care produc perplexitate; astfel, unii politicieni sînt “corcituri între masturbare, rachiu şi demenţă măgărească”. Între aceleaşi specimene, unii sînt “cioclii frigizi”, alţii au “fuduliile refulate”. Politicienii sînt trataţi cu dispreţ şi pentru ipocrizia ori grandomania lor care îi face pe unii reprezentanţi să încerce  inversarea valorilor, adică “subli-mizarea hoitului şi altoirea diviche is installed but broken. The constant WPCACHEHOME must be set in the file wp-config.php and point at the WP Super Cache plugin directory. –>