Angela Haneş
Imperialiştii cei răi nu pot zădărnici Festivalul
(Scânteia tineretului)
Întotdeauna când astfel de manifestări închinate “păcii şi prieteniei” au loc, se presupune că toate părţile implicate trebuie să acţioneze pentru îndeplinirea plenară a punctelor aflate pe agenda de zi, iar autorităţile trebuie nu numai să fie de acord, ci chiar să faciliteze ducerea la bun sfârşit a acestor tipuri de iniţiative. Ce te faci însă când acţiunile de o inocenţă zdrobitoare sunt impiedicate brutal de către diferite agenturi ale statelor totalitare? Ce altceva poţi să faci decât să lupţi din răsputeri pentru a învinge obstacolele presărate în faţa pornirilor înălţătoar ale tineretului de către forţele reacţionare?
Bineînţeles că un festival mondial al tineretului desfăşurat dincolo de cortina de fier nu putea să nu dea naştere, în Occident, unor conflicte între tineri şi autorităţi. Dar să nu vă gândiţi cumva că toate acestea se întâmplau în Republica Populară Română. Aici totul era bine şi frumos, tinerii se pregăteau entuziasmaţi pentru întâmpinarea oaspeţilor care urmau să afle cât de bine se trăieşte aici, ce condiţii, ce facilităţi se ofereau populaţiei, mai să creadă lumea că e vorba de un Paradis terestru în care oamenii nu puneau nici un preţ pe avantajele materiale şi în care fericirea supremă era aceea de a munci. Bineînţeles că nimeni nu sufla o vorba despre postul naţional general de dinaintea Fetivalului (pe motivul că alimentele fuseseră stocate pentru a fi scoase în vitrine abia în august), iar cozile formate la magazine erau trecute cu vederea.
De cealaltă parte a cortinei de fier, tinerii din ţările capitaliste – se spunea – o duceau extrem de rău. Cum puteau fi ei împiedicaţi să viziteze această ţară minunată în care aveau privilegiul de a vedea beneficiile unui regim aflat sub tutela Moscovei? Prin diferite metode, care mai de care mai agresive, copios comentate de către ziarele din ţara noastră. Astfel, Scînteia tineretului a prezentat cîteva cazuri strigătoare la cer: în Franţa, “tinerele fete vindeau pe Champs-Elysées bucheţele de lăcrămioare pentru a strînge bani de drum.” (ST, 4 august 1953, p.5). Unul din delegaţi mărturisea că “aproape a şi uitat de poliţia franceză care a încercat să-l oprească din drumul său. În schimb el îşi aduce aminte cu bucurie de strîngerile de mînă ale tinerilor cinstiţi elveţieni şi austriaci care cu teamă se apropiau de trenul prieteniei şi păcii, pentru a-i ura în şoaptă: ‘Drum bun! Suntem alături de voi!’ ” (ST, 4 august 1953, p. 5)
Tineretul elveţian a îndurat de asemenea persecuţiile autorităţilor. Iată un tablou care reprezintă o stare de fapt terifiantă: “La Yverdon, jandarmii au atacat pe purtătorii ştafetei internaţionale a păcii şi au rupt în bucăţi mesajele sosite din Marea Britanie, din Franţa sau tocmai din America Latină.” (ST, 2 august 1953, p. 1) De asemenea, “numeroşi agenţi au început să cutreiere străzile şi să scornească tot felul de svonuri duşmănoase cu scopul de a frîna entuziasmul tineretului antrenat în pregătirile pentru Congres şi Festival.” (ST, 23 iulie 1953, p. 3) Nici măcar “minunatul afiş al Festivalului” nu a rămas neatins de către mâna subversivă a guvernului federal al Elveţiei.
Autorităţile italiene au încercat şi ele, la rândul lor, să împiedice tinerii italieni să participe la Festivalul de la Bucureşti. Scînteia Tineretului scrie că guvernul italian a ”înfiinţat un sistem ruşinos care încalcă grosolan toate drepturile cetăţeneşti. Se refuză tineretului muncitor eliberarea paşapoartelor pentru călătorie, cerîndu-li-se o garanţie financiară pentru aceasta. În condiţiile în care trăiesc muncitorii italieni, un asemenea pretext înseamnă a-i pune în imposibilitate de a primi paşaport.” (ST, 25 iunie 1953, p.4)
De unde se deduce faptul că muncitorii din ţara noastră trăiau în condiţii foarte bune, incomparabile cu cele din societăţile capitaliste. Adică, oameni buni, ciuliţi urechile şi sesizaţi contrastul flagrant dintre mizeria occidentală şi bunăstarea răsăriteană a tuturor claselor sociale, bunăstare cu care ne-a blagoslovit grija şi iubirea Tătucului de la răsărit.
Nici continentul asiatic nu a scăpat de flagelul birocraţiei, concretizând dorinţa nestrămutată a autorităţilor de a-i împiedica pe tineri să se alăture roiurilor de iubitori ai păcii care au invadat România: tinerii din India nu au obţinut paşapoarte (în cele mai multe cazuri), iar dacă le-au obţinut, banii de drum erau atât de puţini, încât aproape că lipseau cu desăvârşire.
În timpul Festivalului, graniţele României dobândesc contururi fabuloase, asemenea tărâmurilor fermecate din basmele universale unde cruda realitate se estompează sub impactul entuziasmului rozaliu pacifist. Odată cu intrarea pe pământ românesc, tinerii uită de greutăţile întâmpinate pentru a veni la Bucureşti şi se abandonează voluptuos (dar cast) bucuriei de a sărbători pacea.
Să trecem acum la punctul culminant al conspiraţiei mondiale ale cărei tentacule se întind din ţările imperialiste spre cele subjugate marilor puteri ostile păcii. Bineînţeles că cel mai înverşunat şi mai însetat de sânge progresist nu putea fi altcineva decât Uncle Sam – cel mai mare inamic al păcii. John Alexander – un tânăr proletar din SUA – a vorbit într-un mod convingător despre situaţia populaţiei de pe continentul Nord-American, unde tineretul a fost împiedicat să participe la Festival. El a mai afirmat că “forţele reacţionare caută să înlăture din şcoli şi facultăţi, din întreprinderi şi instituţii tot ceea ce este progresist.” (ST, 4 aprilie 1953, p. 4)
Monstrul imperialist nu s-a mulţumit să-i oprească doar pe tinerii americani să participe la festival. Dimpotrivă. Cu o perversitate nebănuită de cinstiţii tineri ai patriei americane, el a încercat să impună şi altor naţiuni interdicţia de a-i lăsa pe tinerii din alte ţări să participe, acţionând probabil după principiul “Să moară şi capra vecinului.” Scînteia Tineretului scrie, într-un articol care are nevinovatul titlu “Schimburile culturale şi sportive – mijloc de întărire a unităţii tineretului”: “În S.U.A. s-au întreprins măsuri de intimidare împortiva tinerilor dornici să plece la Festival, chiar dacă ei nu sunt cetăţeni ai Statelor Unite.” (ST, 8 august 1953, p. 1)
De cele mai multe ori, nimic din titlurile publicaţiilor româneşti nu prevesteşte luările de poziţie şi “demascările” practicate în cadrul articolelor de acest gen, fiind cunoscut faptul că de cele mai multe ori propaganda comunistă se ascundea în spatele unor titluri foarte ortodoxe, principiul “Afară-i vopsit gardul, înăuntru-i leopardul” fiind ridicat la rang de artă. De pildă, tinerii din Chile, din Argentina sau din Brazilia şi în general din America Latină au luptat împotriva dominaţiei Unchiului Sam care se manifesta prin acţiunile pro-americane ale guvernelor ţărilor lor. Informaţiile despre aceste ţări apar sub titlul inofensiv “F. M. T. D. – organizaţia internaţională a tineretului iubitor de pace.”
Nici chiar vecinul de la nord, Canada, nu a scăpat de ameninţările proferate de SUA. Un grup de sportivi (echipa campioană naţională la basket-ball) a căzut victimă zelului anti-democratic al americanilor şi au aflat astfel pe pielea lor de reaua intenţie a guvernului american, prin intermediul consulatului SUA: ei au fost avertizaţi (în mod neoficial, bineînţeles) că vor fi expulzaţi de pe teritoriul american în cazul în care vor pune piciorul pe idilicul tărâm românesc.
Pentru a încheia această desfăşurare de forţe ostile păcii şi progresului, se cuvine precizat faptul că, aşa cum se scrie într-un mod patetic în revista tineretului muncitoresc, “astfel de acţiuni arbitrare nu fac decât să demaşte acele cercuri reacţionare care se tem de pace, care se tem că glasul tratativelor va lua locul falimentarei ‘politici a forţei’.” (ST, 8 august 1953, p. 1) Însă, conform aceluiaşi ziar, “multe minciuni s’au spulberat în clipele de înfrăţire din festivalurile naţionale, în vibrantele manifestaţii pentru pace, pentru destindere internaţională, pentru solidaritate cu tineretul din colonii” (ST, 8 august 1953, p.1)