Vasile Voia

 

Imagologia comparatistă şi studiile europene. Orientări actuale

 

 

Obiectul de studiu al literaturii comparate l-a constituit dintotdeauna cercetarea relaţiilor literar-spirituale internaţionale. Trebuie să avem în vedere diferenţa dintre perspectiva “naţională” a filologiilor tradiţi-onale şi perspectiva “supranaţională” reclamată imperios de comparatismul actual. Opera sau autorul sunt studiaţi ca fenomen transnaţional sau transfrontalier. Interesul literaturii comparate se centrează nu pe lite-ratura unei singure ambianţe lingvistice, ci pe o macrostructură multinaţională şi multilinguală. În cazul acesta s-a vorbit de poziţia unei “neutralităţi culturale”. Ceea ce presupune nu a ignora particularităţile literaturii proprii, ci a nu le exacerba şi privi unilate-ral. Literatura comparată nu se opune disciplinelor filologice, în general, şi filologiilor naţionale, în special, ci se disociază de acestea prin crearea unor metode şi principii proprii. Adoptarea punctului de vedere suprana-ţional reprezintă condiţia sine qua non a existenţei literaturii comparate, a perenităţii ei în timp şi a formării spiritului european, a transformării ei, pe o anumită direcţie, într-o disciplină specifică de cercetare a continentului pe care-l locuim. Relativizarea gândirii naţionale, afirmă Hugo Dyserinck în studiile sale, creează conştiinţa europeană, “întoarcerea” la sentimentul unităţii literaturii europene şi al vieţii spiritului european. Cercetarea raporturilor existente între literaturile individuale constituie baza înţelegerii atât a deosebirilor cât şi a concordanţelor, posibilitatea de a acţiona împreună în vederea creării unei doctrine proprii cu privire la construcţia unei noi gândirii europene. Sarcina majoră a literaturii comparate în momentul de faţă este participarea la ceea ce se numeşte “Europa-forschung”, la cercetarea unei Europe definite ca “laborator spiritual” sau cultural1. Acest “Labora-torium Europa” devine, îndeosebi în optica comparatismului german şi francez actual, un spaţiu al interrelaţiilor literare care face posibilă analiza ideologiilor din perspectivă istorică, se substituie ideii de naţiune şi se transformă într-o ştiinţă numită imagologie. Această disciplină, ca cercetare a imaginii pe care popoarele şi-o fac unele despre altele, este aşa fel gândită încât să nu regreseze către spiritul naţionalismului secolului trecut şi nici să nu se afirme în formele noi ale gândirii naţionaliste actuale.

Un aspect important în sensul domeniului imagologic şi al “cercetării Europei” îl constituie canonul european de la care trebuie să pornim, corpus de opere care nu presupune să ţinem seama de orgoliile naţionale sau de atitudinile emoţionale. “Literatura comparată, după Alexandru Duţu, are pe drept meritul de a oferi fiecărui lector o perspectivă mai amplă asupra fenomenului li-terar decât aceea descoperită într-o literatură naţională şi ar fi păcat să anulăm acest efort sub presiunea vanităţilor naţionale. În locul unei serii de liste de capodopere care ar asocia arbitrar sau artificial texte scrise în medii culturale diferite, literatura comparată intervine cu specificitatea sa pentru a reface coerenţa fenomenului literar: ea depăşeşte frontierele geografice, aşa cum trece dincolo de demarcaţiile dintre disciplinele mentale. Căci literatura comparată repune textul în viaţa culturală a ţării de origine şi, în acelaşi timp, în aceea a ţării cititorului […]; propensiunea pluridisciplinară şi suprana-ţională a literaturii comparate se sprijină pe specificitatea fenomenului literar însuşi, adică pe reţeaua de imagini care formează cofrajul ficţiunii literare. Imagologia reprezintă nucleul literaturii comparate, căci imaginile sunt elementele constitutive ale operei lite-rare şi în acelaşi timp elementele care se înscriu în imaginarul unui grup, al unei societăţi, al unui grup de societăţi.”2

După Al. Duţu, sistemul de imagini este articulat cu ajutorul a patru imagini dominante: “imaginea lumii, imaginea devenirii umane, imaginea omului şi imaginea vieţii colective”.3 Cea dintâi se degajă din operele şi discursurile noastre critice. “Căci istoria omului nu depinde numai de viitorul omenirii, ci de asemeni de bogăţia acumulată timp de secole. Cum altfel să înţelegem suferinţele noastre aparent inutile, victoriile noastre pierdute, ca şi laşitatea şi compromisurile noastre, fără să ne referim la eroii lui Shakespeare, Dostoievski, Dante sau Cervantes?”4 Marile mituri ale epocilor moderne, Don Juan sau Faust, sunt “perso-naje ale mitologiei europene”, la fel ca Robinson Crusoe sau Gulliver. Literatura comparată este disciplina care studiază “comunitatea europeană a miturilor şi temelor”, le conferă dimensiune şi le impulsionează, descoperind, pe calea comparaţiei, acele “ceintures de sauvetage”.

O literatură europeană unitară existase, după opinia lui E.R. Curtius, în Evul Mediu latin. Separarea celor două Europe, de vest şi de est, ţine desigur de linia despărţitoare a creştinismului vestic şi estic.

Începuturile istoriei comparate a Litera-turii Europei se sesizează în Renaştere, după opinia pe deplin întemeiată a comparatistului maghiar György Mihály Vajda, pentru că acum apare în mod conştient elementul naţional în scrisul european. După Vajda, profilul literaturii europene comune se distinge pe baza a două feluri de structuri literare: structuri de lungă durată (genurile) şi structuri de scurtă durată, acelea ale aşa-numitelor perioade ale stilului (epoci şi curente).5 Ambele structuri se disting la rândul lor de cele ale altor regiuni. Vajda exemplifică cu genul dramatic, care nu are legătură aproape deloc cu Orientul Îndepărtat, pentru că forma lui europeană provine din teatrul antic grec. Dacă lirica erotică nu este străină de cea orientală islamică, deoarece între ele au existat contacte în cursul istoriei, lirica personală şi filosofică posedă numai specific european. Nu se află în situaţia aceasta speciile epicului, datorită, probabil, specificului povestirii.

Toate literaturile europene au practicat aceleaşi genuri şi specii. Din nici una nu lipsesc, să zicem, elegia, balada, nuvela, romanul, drama etc. Ele atestă existenţa şi unitatea unei literaturi europene. Structurile istorice ale stilurilor, curentelor şi epocilor sunt proprii exclusiv literaturii europene, chiar dacă nu apar întotdeauna la fel. Linia de separare între cultura vestică romană şi cea estică bizantină, destinele istorice ale celor două jumătăţi ale continentului, formele stilurilor şi curentelor cultural-istorice reprezintă, adesea, deosebiri şi devieri din punct de vedere temporal şi structural. Renaşterea apare în multe ţări din Europa de Est cu mari întârzieri, aceste ţări neparticipând, sau doar într-o slabă măsură, la crearea şi afirmarea unor genuri şi mai ales a unor specii literare. Odată cu Ilumi-nismul se înregistrează apariţia unei faze noi a unităţii structurale a literaturii europene. Începând cu secolul Luminilor, literaturile Europei evoluează paralel, încep adică să aibă o istorie comună, dincolo de unele deosebiri de cronologie. În toate literaturile europene sunt prezent curente ca romantismul, realismul, naturalismul, simbolismul, pe când în alte zone ale lumii astfel de fenomene este posibil să fi apărut ca o consecinţă a influenţei europene.

În deceniul al doilea al secolului al XIX-lea, Goethe înţelegea, prin literatura universală, literatura europeană, în primul rând. Trăise perioadele preromantismului şi romantismului european cu sentimentul că reprezentau o mişcare europeană fără frontiere. În convorbirea cu Eckermann de la 31 ianuarie 1827, Goethe a introdus, cum se ştie, noţiunea de “Weltliteratur” în termenii: “Mă uit în jur cu plăcere la naţiunile străine şi-l sfătuiesc pe fiecare să facă acest lucru. Literatura naţională şi-a pierdut acum din importanţă, a sosit epoca literaturii universale şi fiecare trebuie să acţioneze acum aşa fel încât să urgenteze această epocă”. Altădată, vorbind despre publicaţiile Edinburgh Reviews, acelaşi Goethe scria: “Aceste reviste, aşa cum ele câştigă treptat un public tot mai numeros, vor contribui în modul cel mai eficient la o literatură universală generală spre care tind; repetăm numai că nu ar putea să fie vorba de faptul că naţiu-nile trebuie să gândească uniform, ci trebuie să se observe reciproc, să se înţeleagă, iar dacă nu se pot iubi una pe alta, atunci să înveţe cel puţin să se suporte una pe alta.” Tot la 1827 Goethe vorbea de formarea unei literaturi universale la care toate naţiunile sunt chemate să contribuie şi să păşească prieteneşte împreună (scrisoarea către Adolph Friedrich Carl Streckfuss, 27 ianuarie 1827).

Încă de la 1812, Friedrich Schlegel vorbea în Istoria literaturii vechi şi noi de o li-teratură europeană, tentând o privire supra-naţională a literaturilor continentului şi o descriere a devenirii istorice comune. Orizontul larg al cercetării sale se deschidea  şi asupra literaturilor extraeuropene, dar, în principal, el se concentra asupra literaturilor europene mai importante.

Mai apoi, conceptul unui “esprit européen” îl întâlnim, la începutul secolului al XIX-lea, la Doamna de Staël, în celebrele sale lucrări Despre literatură şi Despre Germania. Nu întâmplător, numele ei este vehiculat astăzi de către cercetătorii consacraţi domeniului imagologic.

Dar să nu continuăm cu exemplele. Literatura scrisă în limbi europene este o parte componentă a literaturii universale. Fenomenologic, această literatură europeană are o existenţă potenţială manifestată prin expresia lingvistică a literaturilor particulare.

Aspiraţia la fundamentarea comparatisticii în universităţile Europei devenea o contrapondere la dezvoltarea intensivă a “filologiilor naţionale”, adesea în sensul unei profesiuni de credinţă europene a gândirii şi culturii. Disciplină umanistă, lite-ratura comparată serveşte cunoaşterii, înţelegerii şi comunicării popoarelor între ele. Europeanul din oricare parte a continentului se priveşte pe sine în raport cu celălalt; acest principiu al alterităţii, jocul alterităţii ca identitate europeană, respectiv formula “L’étranger tel qu’on le voit” (străinul aşa cum se vede) au devenit cunoscute sub numele, cum spuneam, de imagologie.

Nici un alt punct de vedere din programul comparatismului francez n-a fost atacat atât de vehement de R. Wellek ca cel propus de J. M. Carré şi M.-F. Guyard. Ei recomandau în anii cincizeci cercetarea “străinului”, apreciată ca “domaine d’avenir”. După Wellek, un asemenea program se îndepărta de sarcina ştiinţei literaturii, în general, aceea de a considera esteticul sau literaturitatea ca dimensiune fundamentală şi imanentă a operei. Cercetarea influenţelor şi surselor a adus literatura comparată într-o situaţie dezolantă. De aceea s-a considerat că cercetarea influenţelor este inseparabilă de cercetarea receptării. Aşa se şi explică de ce această critică a dus la “imagologie”. Şi asta în pofida contraargumentelor lui Wellek care a afirmat că cercetarea imaginii despre altă ţară, în domeniul şi cu mijloacele literaturii, nu ar fi o chestiune specifică ştiinţei li-teraturii, ci ar aparţine mai curând unor domenii cum ar fi “sociology or general history”, “national psychology”, respectiv “comparative national psychology” (în Conceptele criticii, 1963). Este oare imagologia o cercetare “extraliterară”? Ea reprezintă o ramură de cercetare care ţine de sfera ştiinţei literaturii, înţelegând literarul ca dimensiune imanentă a operei, în sensul lui Wellek. În literatura universală există cazuri în care acele images sunt strâns legate de conţinutul şi forma operei respective. Există opere literare în care descrierea “străinului”/”străinilor” ocupă, în general, o poziţie centrală. Există, bunăoară, nume-roase opere din literatura franceză a secolelor 19 şi 20 care se ocupă cu problema Germaniei, respectiv cu raporturile franco-germane, începând cu Doamna de Staël. Este vorba de scriitori reprezentativi ca Romain Rolland, Georges Bernanos, Jean Giraudoux ş.a.

Aceste images au o mare importanţă în receptarea operelor literare dincolo de domeniul genezei lor naţional-literare. Se poate obţine o imagine extraordinară studiind, cum s-a şi făcut, rolul jucat de Shakespeare în viaţa literară germană a se-colului al 18-lea, sau, se poate obţine o imagine despre Anglia la autori germani ca Bodmer, Breitinger, Klopstock, Gottsched, chiar şi la Friedrich al II-lea. Hugo Dyserinck, comparatistul de la Aachen, vorbea în aceste cazuri de dezideologizarea reală a raporturilor literare internaţionale în context multinaţional, adoptând un punct de vedere care să nu fie legat nici de modelele de gândire germaniste, nici angliste, nici romaniste şi nici de altele.

Prin urmare, imagologia reprezintă o parte constitutivă a comparatisticii. Literatura comparată nu este interesată de caracterul “popular”, etnic, specific, de caracterul naţional al literaturii franceze, engleze, germane, române, maghiare etc., ci se întreabă ce însuşiri au fost atribuite din afară acestor literaturi. Sau ce caracteristici ale acestor li-teraturi sunt interpretate ca aparţinând “firii” acestora. Literatura comparată vrea să explice prin imagologie rolul pe care îl joacă astfel de imagini literare la întâlnirea culturilor individuale. Dyserinck sesiza din nou, corect, un principiu superior, anume faptul că “imagologia nu este parte a unei gândiri ideologice, ci, mai mult, o contribuţie la dezideologizare!”6

Imagologia nu are în vedere, deci, existenţa unui caracter naţional sau popular şi nu se constituie ca ramură de cercetare a “psihologiei popoarelor”. Ea contribuie la mai buna înţelegere a grupurilor etnice sau naţionale între ele, îndepărtând acele reprezentări care pot îngreuna o asemenea înţelegere, aruncă priviri în procesul ideologic care în trecut a marcat relaţiile spirituale dintre grupuri. În acest caz ea contribuie la cercetarea dezideologizată a “etnopsihologiei”, deoarece ajută la înţele-gerea anumitor structuri şi mecanisme interetnice. Din această perspectivă conside-răm că ar putea fi abordată cercetarea imagologică româno-maghiară. Trebuie să recunoaştem că în acest domeniu ambele culturi au realizat prea puţin până în prezent, în sensul absenţei unor studii serioase de specialitate.

Bibliografia românească de specialitate beneficiază de apariţia în ultimii ani a câtorva lucrări remarcabile. Editura Univers a editat în 1995 în traducere lucrarea reputatului romanist de la Heidelberg, Klaus Heitmann, Imaginea românilor în spaţiul lingvistic german 1775-1918 – un studiu imagologic. În Noi despre ceilalţi. Fals tratat de imagologie, Editura Polirom, Iaşi, 1999, Dan Horia Mazilu identifică scheme, stereotipii imagologice în literatura română veche. Cartea selectează “opiniile vechilor noştri cărturari despre străini” cu intenţia de a le aduna “într-un proces care înseamnă acceptarea şi cunoaşterea alterităţii” (p. 13). În fine, Gheorghe Lascu îşi înscrie excelenta cercetare Imaginea Franţei la românii din Transilvania până în anul 1918 (Editura Casa Cărţii de Ştiinţă, Cluj-Napoca, 2000) sub emblema studiilor imagologice. Scopul lucrării este reconstituirea adevăratei ima-gini pe care şi-au făcut-o românii ardeleni despre Franţa. Trăsăturile imagotipice sunt urmărite la nivelul mentalului colectiv: tradiţii populare, folclor, literatură didactică, scrieri de caracter enciclopedic, ziare, reviste, calendare şi almanahuri, traduceri, teatru, scrieri de călătorie etc. Autorul urmăreşte atent, bunăoară, opinia lui I. Codru-Drăguşanu despre Franţa, experienţa franceză a lui Iosif Vulcan sau interesul lui Budai-Deleanu pentru filosofia iluministă, pentru Revoluţia Franceză şi pentru Napoleon. Receptarea literaturii franceze în Transilvania din perspectivă imagologică îl determină pe autor să analizeze numeroasele traduceri, interesul pentru roman ca gen şi pentru literatura dramatică, observând decalajul (literatura română n-a fost în contact sincron cu cea franceză). Cu toate că în partea a doua a secolului al 19-lea literatura franceză devine literatura străină preferată de românii ardeleni, un model francez sau o influenţă a civilizaţiei franceze în Transil-vania nu sunt uşor de probat. Problema identitară a determinat un acut sentiment al alte-rităţii, de unde ideea latină şi solidaritatea românilor ardeleni cu popoarele înrudite descendente din latini.

Imagologia comparatistă aspiră la înţelegerea formelor de apariţie a imaginilor şi a efectului acestora. Vorbim de autoima-gine şi de heteroimagine (imagine născută din exterior). Să preluăm un exemplu cu totul elocvent: scriitorii belgieni de limbă franceză aparţinând generaţiei de la 1880, toţi de provenienţă flamandă: De Coster, Maeterlinck, Verhaeren, Rodenbach ş.a. au creat o literatură marcată de înclinaţia spre senzualitate şi misticism, prin care ei au pus mai bine în lumină caracterul flamand specific, impunând un sunet propriu timp de câteva decenii. Calitatea lor internaţională recunoscută, de scriitori reprezentativi, se datorează tocmai acestei direcţii pe care au mers, creând o autoimagine ce s-a impus. Autoimaginea românilor ardeleni (constituirea mitului naţional) se confrunta, în ideea lui Ghe. Lascu, cu heteroimaginea (adică cu imaginea străinilor despre românii ardeleni). Discursul identitar diferă de la o epocă la alta şi de la o ţară la alta.

Utilizarea textelor referitoare la străini, în scopul elaborării unei imagini a străinului, aduce în discuţie problema intertextualităţii, adică a valabilităţii culturale a câtorva texte “model”. Fenomenele de intertextualitate (ca şi cele de “receptare” de altfel) trebuie să treacă, după D.H. Pageaux, «prin interogaţia “imagologică”», deci comparatistă: de ce cutare text reprezintă la un moment dat cutare cultură? De ce cutare text străin este citit şi, deci, interpretat, de o anume manieră? Pe de altă parte, după Pageaux7, textul imagologic (sau imago-tipic) este un text programat, până la un punct, pentru simplul fapt că nu se poate scrie despre străin, la un moment istoric dat, într-o cultură dată, nu importă ce. După cel de-al doilea război mondial şi până pe la începutul anilor şaizeci, nu se putea scrie despre sovietici la întâmplare, orice. Acest caracter programat atrage după sine consecinţe grave, încât se pune întrebarea: într-o cultură anume, la un moment istoric dat, câte “posibilităţi” de discurs există, adică de punere în text a străinului? Un exemplu concludent îl oferă romanul Rusoaica al lui Gib I. Mihăescu (1933), interzis în România timp de câteva decenii, până în 1990, din motive politice (problema frontierelor de est ale României după primul război mondial). Rusoaica relatează peripeţiile care au avut loc în perioada de un an cât locotenentul Ragaiac a stat de pază la graniţă, pe Nistru, după primul război, când refugiaţi ruşi treceau fluviul spre a-şi găsi azil în România.

Se vorbeşte de metodologia de cercetare a imaginii în cadrul unui imaginar social care are avantajul de a evita rătăcirile unui literar vulnerabil. Diferenţa nu poate fi gândită decât prin raportarea la asemănare. Obiectivul literaturii comparate, în sensul aceluiaşi Pageaux, este cercetarea diferen-ţelor, a acelor “écartes différentiels”. Studiul literar al “imaginarului” implică istoria mentalităţilor ca o fază inerentă în sensul gândirii producţiei literare în raporturile sale cu societatea. Textul literar, ca manifestare a unui moment cultural dat, deci ca expresie particulară a unui imaginar dat, este susceptibil de a fi studiat nu în sine (ca studiu textual), ci ca o concretizare particulară a unui imaginar social.

Gândind diferenţialul, imagologia comparatistă constată existenţa a două procese inevitabile: o identitate făcută dintr-o alteritate depăşită, sublimată sau radicalizată, o alteritate afirmată printr-o depăşire a identităţii. Poziţia ideală este aceea a relativizării şi dialecticii celor doi poli. Identitatea se construieşte prin contrast, în separare sau prin confruntarea cu celălalt. Popoarele europene au recunoscut jocul alterităţii ca identitate. Astăzi vorbim de acest joc în cadrul naţiunilor europene, ca şi de o identitate europeană. Europa este un organism ideal care produce acest joc de identitate şi alteritate. Purtăm cu noi, fără să putem scăpa de ea, “l’ombre européenne” pe care o proiectăm asupra lumii. Avem de-a face cu o dublă imagine (suntem italieni, unguri, germani, români etc., dar suntem şi europeni) şi cu o polifonie lingvistică istorică şi concretă, în cadrul unei istorii care “după anul o mie până în zilele noastre este unica aventură comună“ (Milan Kundera).

Civilizaţia europeană a fost definită ca schimb. Europa, eterogenă şi stratificată în diversitate, devine identificabilă prin schimb. Orice naţiune-stat din Europa semnifică, în evoluţia sa istorică, o veritabilă Imago-Europae. Fiecare naţiune europeană a construit şi aplicat un model de societate plurietnică şi plurilingvistică, fiecare naţiu-ne-stat a reprezentat şi reprezintă o imagine în mic a Europei înseşi – o comunitate a diferenţelor şi sistemului de dialog.

Unitatea produsă până în prezent de civilizaţia europeană comună este exemplificată cu imperiul, creştinismul catolic şi ortodox, statul naţional, oraşul cu universitate.8 Imperiul Roman a fost o construcţie supra-naţională, inventat de un popor care la ori-gini nu era o etnie unică şi omogenă, ci un amestec de indivizi şi grupuri dispersate. De la Imperiul Roman s-a ajuns la alte imperii europene şi, în cele din urmă, la Europa unită a zilelor noastre în cadrul unei “Case comune”.

În cercetarea actuală este subliniat adesea un aspect fundamental: ceea ce uneşte aceste state-naţiuni europene, în pofida urii şi războaielor care s-au succedat în istorie, este capacitatea lor de a se schimba continuu, “construind, distrugând şi reconstruind istoriceşte un discurs comun (adică o civilizaţie şi nu o limbă, o etnie, o ideologie sau o putere centrală). Rămânem împreună pentru că se dialoghează continuu în complexitatea unei civilizaţii construite împreună pornind de la diferenţe.”9

Un ultim aspect pe care dorim să-l subliniem ţine de contribuţia adusă în deceniile din urmă de şcoala de la Aachen condusă de Hugo Dyserinck. Cercetătorii de aici sunt interesaţi de marile curente, mişcări şi “şcoli” culturale care în aproximativ aceleaşi perioade se manifestă concomitent, dar nu prin întâlniri personale întâmplătoare sau prin influenţe, ci pentru că, într-un anume moment, atmosfera spirituală, climatul inte-lectual european se schimbă, iese la suprafaţă o altă psihologie, o altă literatură şi apar alte idealuri politice.10 Dezvoltarea cultural-istorică intră într-o nouă fază. Ideile par a fi devenit vetuste şi cam în aceeaşi epocă apare un conflict între generaţii. Asta înseamnă că dintr-un anumit motiv spiritele devin mature. Tocmai maturizarea spirituală transnaţională comună face obiectul comparatisticii. Adică, să studiem, în sensul şcolii de la Aachen, concomitenţa afirmării spirituale în plan european, ca rezultat al unei anumite dezvoltări şi maturizări spirituale.

 

Note

1 A se vedea volumele colective de studii: Komparatistik und Europa-forschung. Perspektiven vergleichender Literatur – und Kulturwissenschaft. Heraus-gegeben von Hugo Dyserinck und Karl Ulrich Syndram, Bouvier Verlag Bonn Berlin, 1992; Europa provincia mundi. Essays in Comparative Literature and European Studies Offered to Hugo Dyserinck on the Occasion of his Sixty-fifth Birthday, edited by Joep Leersen and Karl Ulrich Syndram, Amsterdam-Atlanta, Ga 1992.

2 Alexandru Duţu, La littérature comparée et la decouverte des constantes européenes, (în) Komparatistik und Europaforschung, ed. cit., p. 64

3 Id., ibid., p. 67.

4 Id., ibid., p. 73.

5 György Mihály Vajda, Gibt es eine europäische Literatur nebender National-literaturen / Einzelliterature Europas, (în) Europa provincia mundi, ed. cit., p. 97 ş.u.

6 Hugo Dyserinck, Komparatistik. Eine Einführung. 3. durchgesehene und erweiterte Auflage, Bonn; Bouvier, 1991 (Aachener Beiträge zur Komparatistik; Bd. 1), p. 131.

7 Daniel-Henri Pageaux, Literatura ge-nerală şi comparată, Editura Polirom, Iaşi, 2000.

8 Armando Gnisci, Le jeu d’alterité comme identité européenne, (în) Europa provincia mundi…, ed. cit

9 Id., ibid., p. 221.

10 Vezi Hendrik Brugmans, Kulturwis-senschaftliche Wege zur Europa-Forschung, (în) Europa provincia mundi, ed. cit.