Imaginea Securitatii in literatura româna in comunism si postcomunism

Ruxandra Cesereanu

Imaginea Securităţii în literatura română în comunism şi postcomunism

-studiu de caz-

Mă voi referi aici doar la aspectul literaturizat al imaginii Securităţii, punctând câţiva autori de marcă sau măcar onorabili care au avut în vedere o asemenea reflectare. Nu mă voi ocupa de victime şi nici preponderent de figura dictatorului comunist, ci de aparatul de represiune care a instaurat teroarea şi care a instrumentat-o ca atare. Textele panoramate sunt fie scrieri realiste, fie antiutopii şi parabole.

Membrii aparatului de represiune din România comunistă, aşa cum apar în aceste scrieri, pot fi clasificaţi după cum urmează: anchetatorul fals serafic, torţionarul propriu-zis (cu două nuanţe – torţionarul robot, care torturează în virtutea obişnuinţei sau chiar blazat-mecanic, şi acela fanatic, sadic), şi bufonul balcanizat (acesta nu torturează, eventual pălmuieşte; dar, în general, este un grobian lingvistic). Eminenţele cenuşii ale represiunii comuniste apar şi ele reflectate în literatura română, fie prin figurile unor comisari sau comisărese ”de fier”, fie prin diverşi lideri comunişti care au călăuzit represiunea. În literatura de dinainte de 1989, publicată în România, figura preponderentă este aceea a anchetatorului fals serafic şi a bufonului balcanizat; aceea a torţionarului este minoritar ilustrată. Romanul obsedantului deceniu, de pildă, excelează în a acorda importanţă anchetatorului fals serafic, când, în realitate, figura marcantă a securistului român, pentru acea perioadă, a fost cea a ”boxerului”, cum apare acesta numit adesea, întrucât anchetatorul fals serafic a fost dublat întotdeauna de un torţionar moderat, eventual. Inadecvarea ţine şi de faptul că reprezentanţii Securităţii în prima etapă a comunismului nu au fost nişte intelectuali causeuri (aceştia apar de-abia în anii aşa-zisului ”dezgheţ”, adică după 1964) ci nişte duri notorii. De remarcat, însă, că în literatura de dinainte de 1989 este, în schimb, veridic redat felul în care funcţiona sistemul de delaţiune: romanele obsedantului deceniu abundă în dări de seamă asupra unui adevărat asediu asupra societăţii româneşti, din partea turnătorilor. În antiutopii, parabole şi alegorii, securiştii şi Securitatea sunt înfăţişaţi ca reprezentînd o societate ocultă, construită după modelul caracatiţei mafiotice, dar care este investită cu valenţe ”misionare” sau monahal-disciplinare. În literatura de după 1989, membrii aparatului de represiune apar în toate cele trei ipostaze prezentate, concentrat, mai sus (anchetator fals serafic, torţionar, bufon balcanizat), egali ca portrete fiind, însă, atât anchetatorul fals serafic (causeur destul de rafinat), cât şi torţionarul brutal (figura acestuia îi obsedează pe autorii cei mai tineri ale căror texte le analizez în acest eseu, amândoi născuţi în perioada de aşa-zisă liberalizare a României comuniste).

În comunism

Imaginea Securităţii apare punctată în romanul obsedantului deceniu, acesta alternând între o relativă disidenţă faţă de regimul comunist şi o indeniabilă impostură. Este vorba despre nişte scrieri aparţinând unor autori care au făcut anumite compromisuri, pentru a nu irita regimul care le-a permis publicarea. Faţă de mărturiile de un realism atroce care au apărut după 1989, romanul obsedantului deceniu reflectă lumea Gulagului printr-o oglindă aburită. Fără să ajungă într-un registru alegoric, el adoptă o scriitură uneori veridică, alteori esopică, inclusiv în ceea ce priveşte imaginea Securităţii.

Arestat şi anchetat pentru un “manuscris duşmănos”, un jurnal politico-moral al vremurilor, Chiril Merişor, personajul lui Constantin Ţoiu din Galeria cu viţă sălbatică (ediţia a doua, postfaţată de autor, cuvântul editorului de Valeriu Râpeanu, Bucureşti, Editura Eminescu, 1979), este interogat de maiorul Roadevin, un securist mult prea rafinat pentru anul 1958, când al doilea val al terorii (după revoluţia din Ungaria) influenţa tehnica de anchetă a Securităţii. Cu ani înaintea arestării, Chiril fusese demascat zelos, dat fiind că vremurile excelau în delaţiuni, iar delatorii erau încurajaţi, întrucât, suna un slogan, delatorul care era credincios partidului nu era considerat turnător. Securistul Roadevin este un “filozof-poliţist”, cum îşi spune el însuşi, o “contradicţie în carne şi oase”: pe de o parte agent al represiunii, pe de alta polemist rafinat şi pretenţios, cu background filozofic. La începutul carierei sale, Roadevin este aghiotantul unei femei-comisar, o Doamnă de fier cu stil de aristocrată, marcată, totuşi, de ferocitate ideologică. Mai târziu, Roadevin intră în pielea anchetatorului fals serafic, supunându-l pe Chiril Merişor unui interogatoriu de tip pânză de păianjen, în care au loc dezbateri filologice, filozofice, comentarii de citate, interogatoriu care seamănă mai degrabă cu o prelegere fărâmiţată de morală. Roadevin ţine să se deosebească de securiştii amorfi, dar şi de brute. “Suntem oameni inteligenţi, nu putem să ne păcălim unul pe altul”, îi spune el lui Chiril Merişor, considerându-se, ca şi victima sa, a fi tot un intelectual care are îndoieli. Dar îndoielile sale sunt doar o momeală, iar bonomia şi inteligenţa sa sunt dublate de dogmatism, demagogie şi fanatism ideologic. Roadevin ştie că, în subsoluri, colegii săi, brutele, execută altfel de interogatorii. El îşi consideră victima, pe Chiril, a fi un solitar interesant, şi este fascinat de stranietatea şi unicitatea “vânatului” său. De aceea, îl supune unui altfel de interogatoriu decât cel obişnuit, adică unui interogatoriu fără traume fizice. Regretă sinuciderea lui Chiril, survenită, de altfel, tocmai datorită interogatoriului său păienjenos înăuntrul căruia victima recunoscuse că este doar o “muscă” şi, în perioada de “dezgheţ”, adică după 1964, lasă ca ofrandă Galeriei cu viţă sălbatică (aceasta fiind înţeleasă ca un confesional politic al vremurilor) tocmai “manuscrisul duşmănos” de odinioară al lui Chiril. La ceasul cînd Constantin Ţoiu publică romanul, câţiva ani după tezele din iulie 1971, o asemenea perspectivă nu se potrivea cu realitatea. Era artificial ca Securitatea să fie înfăţişată prin intermediul maiorului Roadevin, care aduce mai degrabă cu un personaj rafinat-decadent, decât cu un tehnician şi practician al terorii. Probabil, însă, că autorul a avut în vedere doar categoria securistului “serafic”, selectat dintre intelectuali.

”Voi, scriitorii, sînteţi neinformaţi, de-aia cărţile voastre nu sînt bune, dar din păcate nici noi nu vă putem încă pune la dispoziţie unele documente şi materiale care v-ar inspira. Ce să facem? Nu putem! Istoria e încă prea crudă şi lucrurile ar putea fi înţelese greşit. Dar într-o zi se vor deschide multe arhive şi nu cred că ziua asta o să fie chiar aşa de depărtată.” Cuvintele, reale sau nu, îi aparţin lui Gheorghiu Dej în romanul Cel mai iubit dintre pământeni de Marin Preda (3 volume, Bucureşti, Editura Cartea Românească, 1980) şi ele sunt esenţiale tocmai pentru naşterea juridică a romanului obsedantului deceniu. Arestat pentru a fi bănuit că face parte dintr-o organizaţie subversivă şi nu pentru manuscrisul “duşmănos-deviaţionist” intitulat Era ticăloşilor, personajul Victor Petrini este moralizator cu propriul său anchetator, tot unul fals serafic, care nu aplică tortura fizică. Pe parcursul încarcerării sale, personajul va întâlni, însă, atât bufoni balcanizaţi, cât şi primitivi; pericolul, în ceea ce-l priveşte, vine nu dinspre anchetatorii rafinaţi, ci dinspre brute. Clasificarea pe care o face personajul, la adresa membrilor aparatului de represiune, este următoarea: există frustraţii explozivi, adesea, duri (aici intră figura căpitanului care l-a arestat pe Petrini); există, apoi, bufonul care intră în categoria cretinului (este cazul colonelului de Securitate care se consideră superior “rasial” unui miliţian); există, apoi, Generalul de Securitate cu purtare de plutonier rudimentar şi demagog; şi există gardianul analfabet şi periculos, întrucât are alergie la intelectuali. Securiştii sunt percepuţi ca viruşi şi anomalii, recrutaţi, în general, dintre oamenii simpli, pentru a semăna cu victimele lor. “Nu erau automate, cum s-ar putea crede [îi portretizează Victor Petrini]. Simţeau că trăiesc în mod firesc torturându-mă pe mine şi aveau surâsuri fine când de fiecare dată protestam”. În general, securiştii sunt tineri, nu posedă o tehnică anume, ci au în sânge şi în instinct însuşirea de a fi membri ai aparatului de represiune, alcătuind o “maşină de produs dovezi”. La anchetă, Victor Petrini are parte de alternanţa anchetator blând-anchetator grobian-anchetator cinic. Aceştia ştiu că sunt nişte stăpâni ai lumii, pentru ei realitatea şi oamenii care o locuiesc având o singură grilă: înăuntru şi afară. Cel mai interesant fragment din roman rămâne secvenţa detenţiei lui Victor Petrini şi mai ales cea a relaţiei dintre victimă şi gardian, în care cei doi ajung la un fel de comuniune, înainte ca victima să ucidă punitiv călăul. Gardianul analfabet consideră că fiinţa lui Petrini se opune făpturii sale simple de gardian, drept care doreşte să-l ucidă. Petrini este pentru călăul său un inamic (gânditor) care trebuie executat tacit, dar un fel de selecţie darwinistă face ca tocmai victima să reuşească anihilarea călăului.

O altă scenă paradoxală şi simbolică de comuniune între victimă şi călău apare în romanul Somnul vameşului (3 volume, prefaţă de Nicolae Manolescu, postfaţă de autor, Bucureşti, Editura Eminescu, 1981) de Bujor Nedelcovici. Un fost călău (gardian la o colonie de deţinuţi politici din Delta Dunării) şi fiul unei victime discută banalităţi, până când, prin hazard, fiecare află cine este celălalt. Chestionat dacă îl urăşte pe fostul gardian, fiul victimei refuză această partitură, dar îl sfătuieşte pe fostul călău, astăzi pensionar bonom, să nu le deconspire niciodată nepoţilor identitatea sa de odinioară, pentru a nu fi repudiat. Fostul călău se miră că fiul victimei nu îl urăşte, întrucât o asemenea reacţie i s-ar fi părut legitimă. El însuşi recunoaşte crimele de odinioară ale regimului, dar se disculpă prin concluzia că marii vinovaţi sunt “creierele” represiunii, şi nu executanţii de jos, neapărat.

În Feţele tăcerii de Augustin Buzura (Bucureşti, Editura Cartea Românească, 1974), călăul şi victima au roluri şi mărturii egale ca întindere, problema pe care o pune autorul fiind aceea a culpabilităţii. În ceea ce priveşte personajul securistului, acesta este un călău decăzut care continuă să poarte război mental împotriva victimei sale care are dreptul să nu-l ierte. Problema lui Gheorghe Radu (călăul) este nu doar hărţuiala cu victima sa, prelungită în timp, ci şi clamata sa condiţie de victimă a propriilor săi stăpâni teoretici, eminenţe cenuşii ale represiunii din România comunistă. Ca agent al cooperativizării şi persecutor al rezistenţei anticomuniste din munţi, Radu vrea să dea seamă despre primii ani tulburi ai comunismului, aruncând vina pe teoreticienii terorii. Într-o primă variantă, mărturia lui Radu este relativ credibilă, ca şi a victimei sale (Carol Măgureanu, singurul urmaş al unei familii persecutate de Radu), dar ea se sprijină în mod perfid pe logica victimelor necesare şi pe fals. De-abia a doua oară, fostul călău va face o mărturisire mai apropiată de adevăr, obligat fiind de mărturia decisivă a victimei sale.

Voi discuta mai pe larg, în cele ce urmeazâ, figura lui Radu. Aşa cum am spus, acesta a fost un securist actant în luptele din munţi, cu partizanii anticomunişti, şi întreaga sa rememorare urmăreşte să relateze cum a fost iniţiat în legea urii şi cum a devenit practician al terorii şi hărţuitor frenetic de oameni. Radu nu ezită, de altfel, să-şi clasifice foştii colegi, mai întâi la nivel generaţionist: astfel, într-o primă etapă au acţionat şi au deţinut puterea primitivii, teluricii, mai violenţi şi pătimaşi; într-o a doua etapă, au venit la putere indivizi mai reci, intelectuali, raţionali chiar, şi ironici. Alături de Radu, încă trei figuri de ”duri” apar în roman: Coza (politrucul-şef), Brainea (securistul ascuns, fanatic) şi Lupşe (mercenarul). Augustin Buzura prezintă, din când în când, abuzurile Securităţii în mediul rural: incendiatori frenetici de cărţi interzise, ca într-o ”ceremonie tribală”; ţărănci torturate ca să-i trădeze pe luptătorii anticomunişti din munţi; meciurile de ”box” şi ”fotbal” ale securiştilor cu fraţii lui Carol Măgureanu; torturarea mamei lui Carol Măgureanu, purtată ritualic în pădure, ca să-şi ademenească fiii anticomunişti, şantajaţi prin urletele ei; batjocorirea cadavrelor partizanilor capturaţi. Radu mărturiseşte că s-a sălbăticit ca actant al terorii şi de frica de a nu deveni el însuşi ”duşman al poporului”; dar, chiar şi pensionat, el se consideră un securist vigilent. În tinereţea sa de persecutor, a fost ofensat de dispreţul arătat de victimele sale; apoi faptul că a fost umilit de Sterian (şeful partizanilor), fiind silit să-şi mănânce carnetul de partid, l-a făcut să aleagă teroarea ca metodă de răzbunare. Deşi bătrân, el este securistul care îşi urăşte fostele victime: toate necazurile pe care le are, odată cu decăderea sa politică, le consideră a fi cauzate de cei pe care i-a hărţuit, crezând că el însuşi este o victimă. Evident, este o falsă victimă: el este, de fapt, un călău bătrân care are remuşcări, dar care nu ştie sau nu vrea, totuşi, să se căiască.

În Orgolii de acelaşi Augustin Buzura (Cluj, Editura Dacia, 1977), figura interesantă este cea a călăului şi mai puţin cea a victimei. Şi aici avem două mărturii, cea a lui Constantin Redman, călăul, (de fapt Redman are două variante ale ”adevărului”: una dulceagă pentru cei străini de anii terorii, şi alta reală, pentru chiar victima sa) şi cea a lui Ion Cristian, victima, o mărturie silită, mai mult pentru a-şi contracara călăul. Relaţia victimă-călău este mai spectaculoasă decât în Feţele tăcerii, pentru că victima şi călăul nu se vor ierta, ci vor rămâne fiecare ceea ce sunt. Ion Cristian nu-l iartă pe Redman, dar acceptă că şi acesta va fi trecut prin tunelul victimelor; Cristian poate ierta bruta (securistul Varlaam), dar nu şi pe Iuda (fostul său prieten Redman). Relaţia dintre Cristian şi Redman este interesantă însă şi din alt punct de vedere, căci, fiind vorba despre doi prieteni, dintre care unul alege să fie călău, iar celălalt alege să fie victimă, teoretic ne putem gândi la experimentul Piteşti (reeducarea violentă fizic, mental şi moral) care a avut loc în România între 1949-1952, în cadrul căruia victimele erau silite să devină, de la un punct încolo, călăi. De altfel, Varlaam va încerca la un moment dat să-i “piteştizeze” pe cei doi; Cristian refuză, însă, rolul de călău, aşa încât “piteştizarea” nu este posibilă.

Augustin Buzura prezintă mai multe tipuri de securişti-călăi. Cel dintâi, cel mai important, este Varlaam, întrucât acesta se dovedeşte a fi un Janus bifrons: şi brută, şi anchetator machiavelic. La început, Varlaam îşi manifestă condiţia de mercenar fanatic; el este ”animalul”, bipedul rudimentar, posedat de ura sa de călău sau suferind de un complex de superioritate de călău. Varlaam a fost cândva măcelar şi boxer amator, dar prin zelul în aplicarea terorii el a devenit un călău ambiţios (mai exact ar fi, poate, termenul de călău harnic), unealtă a anchetatorului fals serafic care nu îşi murdăreşte mâinile prin schingiuirea victimelor. La început, deci, Varlaam face parte din familia bătăuşilor, a brutelor primitive. El renunţă să-l mai atingă violent pe Cristian, atunci când intuieşte că, prin lovirea acestuia, ar institui irevocabil condiţia de victimă a schingiuitului său. Ceea ce-l interesează pe Varlaam este să-l înfrângă pe Cristian, dar nu oricum, ci distrugându-i orgoliul de victimă. Înfruntarea dintre victimă şi călău, aşa cum o percep ambii parteneri, devine o bătălie a creierelor şi un joc al voinţelor. Pe parcursul experienţei sale de torţionar şi anchetator al lui Cristian, Varlaam se preschimbă în altceva decât a fost iniţial: nu mai este rudimentar şi brutal, ci a devenit chiar un călău rafinat, dar care-şi absolutizează omnipotenţa. Că va veni cândva şi rândul decăderii sale este altceva, este doar istoria care merge înainte şi care poate inversa rolurile.

Cu totul altceva reprezintă Redman, care se recunoaşte a fi laş şi care refuză să fie victimă, prin urmare acceptă orice compromis şi îşi trădează prietenul, dar nu oricum, ci prin ”piteştizare”. El explică, de altfel, ce îl catalizează pe un trădător să devină aşa ceva: frica, invidia, dorinţa de parvenire. Bolnav de cancer, fostul prieten delator şi martor al acuzării, vine la victima sa (Cristian, medic celebru la mulţi ani după detenţia politică) pentru a-i cere iertare, apăsat fiind de vinovăţia trădării. Dar căinţa sa este formală, nu are substanţă, iar de la un punct încolo devine chiar acuzatoare. Treptat, Redman, deşi decăzut, reintră în pielea Iudei şi îşi acuză fosta victimă că este o victimă arogantă. Apoi, Redman îşi reintră şi în pielea de delator, participând cu informaţii mincinoase la dările de seamă pe care personajul Canaris le face în scris la adresa lui Cristian şi care sunt adresate organelor de Securitate. Delaţiunile care împânzesc contrapunctic romanul lui Augustin Buzura demonstrează faptul că societatea românească a anilor optzeci era controlată prin turnători mercenari. Ar mai fi de amintit, faptul că, la un moment dat, Varlaam îl sileşte pe Redman să-l lovească pe Cristian: la început, Redman loveşte timid, apoi, catalizat şi azmuţit de Varlaam, Redman consimte să devină călău efemer; când Cristian, la rândul său, este somat să-l lovească el pe Redman, victima refuză îndărătnic, pricepând pericolul decăderii morale şi al ”piteştizării”.

Tot din galeria călăilor, în Orgolii, intră gardianul Fasole, hărţuitor al deţinuţilor politici, şi plutonierul Olteanu, cel din urmă reprezentând un caz aparte. Olteanu este pe de o parte o brută, dar el este şi cel care-l ajută pe Cristian (este de remarcat aici, cum autorul a construit un securist hibrid, când monstruos, când uman). Olteanu este robot doar în faţa superiorilor săi: el îl bate zelos pe Cristian tocmai pentru a nu fi bănuit că-l ajută; pe de altă parte tot el este cel care-l hrăneşte clandestin pe Cristian, dându-i ţigări şi comunicându-i informaţii politice. Dac-ar fi să-l clasific cumva, aş spune că personajul lui Olteanu este un ”autopiteştizat”. După această galerie de călăi, se deduce că Augustin Buzura a ţinut în mod special să nuanţeze membrii aparatului de represiune, să creeze tipuri veridice, şi nu schematice. Spre deosebire de Constantin Ţoiu şi poate chiar de Ivasiuc, Buzura nu exagerează rolul anchetatorului fals serafic, acordând un loc aparte dacă nu schingiuitorului de performanţă, atunci torţionarului moderat care a fost, probabil, cel mai frecvent tip de securist român.

Interval, Cunoaştere de noapte şi Iluminări de Alexandru Ivasiuc, sunt romane care tratează tema excluderii şi a proceselor comuniste de demascare, în care personajele tipice, pe lângă victime, sunt colaboraţioniştii şi delatorii mercenari. Romanul Iluminări (Bucureşti, Editura Eminescu, 1977), în special, este axat pe demontarea mecanismului şedinţelor de acuzare într-un institut, cercetătorii fiind sacrificaţi în lecţii practice de demascare. Aici apare personajul Ionescu, omul cu dosarele, lucrător la Securitate, cândva, pe care noua etapă politică (presupusul “dezgheţ”) îl nemulţumeşte, întrucât românii nu mai manifestă frica (de închisoare, de moarte, de excludere). Lipsa fricii îl întărâtă şi indispune pe Ionescu, decăzut din ipostaza sa de fost “creier” al fricii. În viziunea lui de fost ofiţer de Securitate, actualmente şef al personalului din institut, fiecare cercetător trebuie să aibă un dosar pigmentat cu note secrete, informative, Ionescu fiind stăpânul reţelei de informatori şi supraveghind, ca un păianjen totalitar, întregul institut. El instrumentează cazuri de delaţiune între prieteni, speculând, după chiar mărturisirea sa, defectele şi slăbiciunile oamenilor. Ca şi ”stareţ totalitar”, este perfect camuflat într-un funcţionar cenuşiu sub care pulsează un mercenar ahtiat de putere. Tot de sfera represiunii aparţine Bobeică, delator paranoic specialist în întocmirea unei genealogii de ”duşmani” ai institutului şi adept al încapsulării omului într-un dosar!

În romanul Păsările de Alexandru Ivasiuc (Bucureşti, Editura Cartea Românească, 1970), şantierul unde lucrează Liviu Dunca este invadat de agenţii unei lumi suspicioase şi exterminatoare, şoferi şi secretare stalinieni ce infiltrează o atmosferă concentraţionară (o secretară cenuşie se preschimbă, în câteva zile, într-un fel de ”comisăreasă” taciturnă). Şantierul se metamorfozează într-un lagăr mereu dilatabil (nu se mai lucrează, ci se anchetează non stop), sindrom al mecanismului aberant al istoriei. Liviu Dunca este arestat de doi securişti complementari (politicosul şi răutăciosul), pretinzându-i-se complicitate într-un proces înscenat de sabotaj şi explicându-i-se că este doar o rotiţă în sistem. Cum Dunca refuză să fie martor al acuzării, el devine acuzat. Prietenul său, inginerul Mateescu, care îl va trăda, consideră că autosacrificiul nu are nici un rost într-un proces de demascare, întrucât tehnica aparatului de represiune este următoarea: ”Întâi se lichidează nişte adversari potenţiali, apoi inhibă şi înfricoşează pe alţi adversari potenţiali”. Securitatea este, în viziunea lui Mateescu, un ”părinte sever” care are dreptul să inspire respect, teamă, să încurajeze sau să pedepsească; modelul este acela al familiei patriarhale, ”fiii” revoltaţi cuvenindu-se a fi îmblânziţi şi domesticiţi prin violenţă. ”Mitul” Securităţii este explicat prin ideea de întemeiere, căci nişte ”întemeietori” au dreptul să facă orice: ”Totul are caracter de mitologie, pînă şi exorcismul, spălarea greutăţilor, a unor păcate şi insuficienţe, prin victime”. În această lume de victime, martori acuzatori şi călăi, singur salvator, chiar dacă reprobabil, este pactul cu Puterea şi, deci, cu Securitatea, consideră vocile colaboraţioniste din roman: distincţia între noi (posibile şi actuale victime) şi ei (pronunţat cu respect faţă de Putere; aici intră securiştii şi nomenclaturiştii) este necesară, pentru a permite victimelor maleabile să acceadă la gradul “superior” politic de călăi.

Cel de-al doilea personaj care îi ţine teoria Securităţii ”benefice” lui Dunca este colonelul Cheresteşiu. În căutarea acestuia, Dunca rătăceşte într-o clădire previzibilă, cu labirinturi de coridoare întunecoase, cu paznici, secretare şi deţinuţi politici (silenţioşi, însă, iar nu torturaţi pe faţă). Cheresteşiu îi explică fostului său prieten că ideea de inocenţă este anulată, fiind înlocuită de aceea de necesitate a găsirii victimelor. Cheresteşiu însuşi, deşi ofiţer de Securitate, se consideră a fi doar un pion într-o ierarhie şi reţea amplă de pioni în care abuzurile şi injustiţia îşi au rostul lor. De aceea, singura soluţie a victimelor trebuie să fie cedarea. Dar Cheresteşiu îşi are, totuşi, îndoielile sale, mărturisind patetic că nu îşi poate permite să se îndoiască de ”ai săi” (comuniştii): odată ce a ales să fie securist, trebuie să meargă pe calea aceasta, chiar dacă a asistat la torturi aplicate asupra unor victime şi chiar dacă el nu a practicat niciodată aşa ceva (este lipsit de veridicitate acest ”romantism” al unui colonel de Securitate din anii obsedantului deceniu). Neputând să-l convingă pe Dunca de necesitatea colaborării şi a cedării, îl mută pe fostul său prieten direct la subsol, unde acesta va fi anchetat dur (deşi nu Cheresteşiu va fi torţionarul de serviciu).

În sanatoriul nomenclaturii unde este internat ca bolnav, Petre Curta, personajul din Biblioteca din Alexandria de Petre Sălcudeanu (ediţia a treia, Bucureşti, Editura Fundaţiei Culturale Române, 1992), este pe post de confesor, fie al călăilor, fie al celor care nu înţeleg istoria şi represiunea (toate aceste confesiuni vor alcătui manuscrisul “duşmănos” al lui Curta). Există aici câteva personaje care îşi dezbat statutul neacceptat de călău: Baciu, care explică avalanşa delaţiunilor în calitate de expert (cu cât se inventează mai mult, cu atât intervine pofta de a exagera, adică inventivitatea maladivă); Olariu, prosovietic chinuit de ”fraţii” săi comunişti care, integrându-se în organele de represiune, devine comandant de închisoare în chiar locul unde fraţii săi de sânge sunt deţinuţi politici şi vor fi executaţi; Cozmin, eminenţă cenuşie a represiunii, ”aventurier al revoluţiei”, care poate ucide oameni pentru cauza bolşevică, dar care va fi debarcat şi va deveni el însuşi victimă după căderea Anei Pauker; Landesman, fost activist şi participant cu de-a sila la represiune, care se va converti la preoţie; Pintică, trădător, fără să vrea, al luptărilor anticomunişti din munţi. Sanatoriul este doar o fantoşă, întrucât comunismul agresează şi aici, spitalul devenind un spaţiu concentraţionar, condus de un bolnav dogmatic (Morăscu) ce confecţionează denunţuri şi racolează delatori, întocmind dosare ale tuturor, medici şi bolnavi, şi transformând sanatoriul într-o micro Securitate.

Dar cartea lui Petre Sălcudeanu cultivă jumătatea de măsură, relatând mai ales injustiţiile suferite de comuniştii “oneşti” din partea comuniştilor oportunişti sau pervertiţi şi legitimând anumite denaturări ale oficialităţilor comuniste: de pildă, lupta anticomunistă din munţii României este atribuită unor legionari malefici şi bestiali. Securiştii care îl arestează pe Curta sunt oameni în haine de piele, impasibili, roboţi, arestând inclusiv cărţi (Cămaşa lui Christos şi poeme de Esenin; este un paradox aici, întrucât Cămaşa lui Christos va fi lectura paradigmatică din Jurnalul fericirii de N. Steinhardt). La a doua arestare, securiştii sunt deja perfizi şi iniţiaţi în personalitatea victimei lor. Curta este anchetat mai întâi pentru a i se explica semnificaţia represiunii, apoi pentru manuscrisul blamat la care lucrează şi în care transcrie confesiunile periculoase ale unor foşti călăi. Figura anchetatorului fals serafic, a securistului ”luminat”, colecţionar de manuscrise, având o bibliotecă internaţională de erezii comuniste şi anticomuniste care, cândva, de ce nu, vor fi date la tipar, este esenţială pentru altă frază strategică pe care o rosteşte: “Scoţând asemenea lucrări la lumină, nu numai că apărem în faţa contemporaneităţii curajoşi şi obiectivi, dar ne facem şi o datorie de onoare de a repune treptat istoria în propriile ei drepturi.” Romanele despre obsedantul deceniu, pare a spune acest securist, colecţionar de erezii, nu mai reuşesc să denigreze Puterea comunistă în mod real, de aceea ele pot fi publicate şi chiar aplaudate, căci micile gesturi de curaj îşi au rostul lor în strategia puternicilor zilei. Anchetatorul acesta este un intelectual care se consideră un iniţiat şi care, inteligent şi viclean, îşi întoarce victima pe toate feţele. De fapt, el colecţionează erezii anticomuniste pentru a fişa, adnota şi tria personaje, prin astfel de fişe antrenându-se pentru disidenţii pe care îi va ancheta. Este o metodă de a învăţa cum să detecteze ”duşmanii poporului”, acest securist văzând în manuscrisele anticomuniste nişte adevărate manuale. De aceea, inclusiv manuscrisul lui Curta va fi pentru el nu altceva decât un prilej de antrenament, pentru a deveni suprainiţiat în adulmecarea disidenţilor, ca un veritabil vânător.

Voi aminti acum un roman (nu neapărat al obsedantului deceniu), pentru varietatea sa la nivelul personajelor de securişti, chiar dacă acestea sunt episodice: cu puţini ani înaintea căderii regimului Ceauşescu, Ion Băieşu a publicat Balanţa (prefaţă de Eugen Simion, notă bibliografică de Radu Vlăduţ, Editura Minerva, 1990), romanul apărând într-o ediţie necenzurată după 1989. Figurile securiştilor nu sunt tratate amplu, ci mai degrabă expediate, dar ele sunt variate şi excentrice, după cum se va vedea. Mai întâi tatăl Nelei, fost colonel în Securitate, pe care fiica sa îl adoră şi care a decăzut atunci când a început destalinizarea (colonelul simţindu-se vinovat pentru crimele lui Stalin pe care îl idolatriza); în perioada stalinismului, colonelul îşi terorizase propria soţie, anchetând-o noaptea, întrucât o bănuia că este evreică. Romanul este pigmentat, apoi, cu securişti grobieni (lingvistic) din perioada Ceauşescu, cu indivizi misterioşi sau funcţionari roboţi, cu securişti bolnavi de conspiraţionită care vor să confişte manuscrise mistice, considerate periculoase ideologic. Dar alături de asemenea specimene obişnuite, apar şi extravaganţii care se căiesc sau îşi schimbă meseria: e vorba despre un ţigan (actant într-un grup de arestare nocturnă) care s-a îndrăgostit de o aristocrată persecutată şi care, din pricina aceasta, a renunţat să mai fie agent al terorii; sau despre plutonierul-major care, după ce a evacuat violent, ucigând chiar, deportaţi, s-a sinucis, mai târziu, dintr-o vinovăţie asumată.

Rolul romanului obsedantului deceniu a fost acela de a oculta teroarea rafinată din epoca Ceauşescu prin acuza adusă terorii brutale din epoca Dej, dar fără a face o analiză profundă a sistemului represiv românesc. De aceea, acest tip de roman a făcut parte din strategiile Puterii comuniste şi poate chiar ale Securităţii de a manipula conştiinţele prin distragerea atenţiei. Tensiunile colective din timpul epocii Ceauşescu erau neutralizate prin deturnarea lor asupra unei stări trecute. Despre reuşita acestei strategii depune mărturie larga audienţă de care s-a bucurat tema obsedantului deceniu. Planul funcţiona cu atât mai bine cu cât dădea impresia unei disidenţe reale, speculate de eminenţele cenuşii care au aprobat publicarea acestui tip de roman.

Reproşul meu faţă de romanul obsedantului deceniu rămâne procustianizarea adevărului şi prezentarea Securităţii mai ales prin membrii săi “luminaţi”, intelectuali, ceea ce este un fals, întrucât, mărturiile de închisoare publicate după 1989 atestă că figura majoritar actantă în cadrul aparatului de represiune era bruta sau, eventual, bufonul balcanizat.

În postcomunism

Există apoi o serie de romane care, deşi au apărut în străinătate înainte de 1989, în România au fost publicate de-abia după căderea comunismului, fie datorită autorilor lor care erau anticomunişti refugiaţi în Occident, fie datorită chiar textelor lor care făceau portretul membrilor aparatului de represiune într-o ipostază care, evident, nu convenea regimului comunist din România.

Scriitorul român care a abordat obsesiv, soljeniţian, tema represiunii comuniste este Paul Goma. Alături de mărturii (Gherla, Culorile curcubeului ’77), mai ales două din romanele sale au făcut carieră în ceea ce priveşte tema Gulagului – Patimile după Piteşti şi Ostinato. Emblematic mi se pare mai ales romanul Patimile după Piteşti (Bucureşti, Editura Cartea Românească, 1990) care trimite direct la centrul infernului din închisoarea Piteşti (1949-1952) prin personajul Eugen Ţurcanu, inspirat de realitatea torţionarului Ţurcanu. Acesta urmăreşte confecţionarea artizanală a unei culpabilităţi colective prin delaţiune, autodemascare şi tortură, ridicându-şi funcţia de reeducator la rang sacerdotal. El vrea să obţină din deţinuţii politici, nişte purificaţi ideologic, invocând criteriul de recuperare a deşeurilor; metoda lui ţine de culpabilizarea tuturor, uniformizându-i procustian. Romanul Patimile după Piteşti este o ”evanghelie neagră”, fără să se centreze, totuşi, pe imaginea Securităţii, ci pe ideea de întretortură, de tortură reciprocă între deţinuţii politici, aşa cum a fost ea instrumentată de aparatul de represiune la închisoarea Piteşti.

În aproape toate celelalte romane ale lui Paul Goma, securiştii apar în două ipostaze: ca bufoni onomatopeici (analfabeţi hâtri) din când în când bătăuşi, apoi ca ofiţeri aroganţi, suspicioşi, ranchiunoşi. În Ostinato (Bucureşti, Editura Univers, 1991), autorul ironizează securistul prost fudul, dar, pe lângă acesta, mai apar medicul semi-torţionar şi securistul blazat. Una dintre chestiunile esenţiale pe care Paul Goma o discută la sfârşitul romanului este aceea a statutului călăului, după ce victima a ieşit din universul concentraţionar. Ce este de făcut cu aceşti călăi, pot fi ei iertaţi? Dacă îi pedepseşti, rişti să îi transformi în eroi, previne un personaj, întrucât justiţia omenească nu va fi recunoscută, iar călăul pedepsit poate poza în victimă. Totuşi, ei trebuie pedepsiţi, dar cine să o facă? Actul punitiv nu trebuie să-i aparţină nici lui Dumnezeu, nici oamenilor, ci să vină de la călăii înşişi, clamează personajele lui Paul Goma; dar, după cum e de presupus, călăul pocăit este o utopie. Singura modalitate de a-i sancţiona pe membrii aparatului de represiune rămâne aceea de a scrie despre ei, de a-i imortaliza în negru, de a nu-i tăcea, cum obişnuieşte Goma să spună.

În romanul Uşa noastră cea de toate zilele (Bucureşti, Editura Cartea Românească, 1992), autorul portretizează de data aceasta o fostă femeie-comisar, activistă şi agent al cooperativizării violente, odinioară, care ajunsese inclusiv în ipostaza de torţionară psihică faţă de unchiul său. Întrebată de fiul unei victime, dacă se căieşte, fosta comisăreasă admite că şi-ar putea regreta faptele la nivel omenesc, simţindu-se, însă, împăcată la nivel ideologic. În romanul Arta refugii (cu o prefaţă de Marta Petreu, Editura Dacia, Cluj, 1991), cel care are de-a face cu securiştii de toate calibrele este un adolescent basarabean care-şi caută părinţii sechestraţi. Galeria membrilor aparatului de represiune este variată: există securiştii robotizaţi, ca nişte plăci stricate, apoi cei fuduli în vigilenţa şi omnipotenţa lor, care îl batjocoresc şi agresează oral pe minor, tocmai fiindcă se simt asediaţi de acesta. Între comandantul Securităţii care este politicos, dar inflexibil, şi aghiotanţii plebei ai acestuia, adolescentul descoperă o minină diferenţă de suprafaţă: altfel, cu toţii sunt nişte “animale”, nişte jumătăţi de om, fie că sunt pitici ubueşti, sau, dimpotrivă, bărbaţi bine legaţi la trup şi chipeşi.

Microromanul Nouăsprezece trandafiri (ediţie îngrijită şi prefaţată de Mircea Handoca, Bucureşti, Editura Românul, 1991) de Mircea Eliade implică, prin acţiunea sa, şi prezenţa Securităţii. Securistul din roman este un intelectual care, suferind de insomnie acută, citeşte, noaptea, cărţi gnostice (intelectualismul acestui securist îi este acordat ca un fel de ”graţie” doar în virtutea anului de deschidere şi de liberalizare -1966- în care se petrece acţiunea romanului). Pe de o parte el este un iniţiat şi un reprezentant al unei “elite” intelectuale, pe de altă parte este un intrigant colportor, întrucât organizează în jurul scriitorului Pandele o întreagă reţea de filaj. Iar atunci când acesta dispare în mod mistic-misterios, “neofitul” explică astfel: Securitatea este o Biserică având legi şi ierarhii exacte, drept care ea nu admite farseuri de tipul lui Simon Magul. În aceeaşi ordine de idei, Securitatea este obsedată, în acest roman, de o serie de conspiraţii oculte, paraumane care, însă, nu sunt decât pretexte pentru reglarea conturilor între diferiţi nomenclaturişti care vor să pună mâna pe putere.

În antiutopii şi alegorii (o parte au fost publicate în străinătate înainte de căderea comunismului, iar în România doar după 1989), Securitatea apare prin intermediul unor constructe kafkiene şi orwelliene. În romanul Biserica Neagră de A. E. Baconsky (în Scrieri II. Proze, ediţie îngrijită, note, cronologie şi bibliografie de Pavel Ţugui, studiu introductiv de Mircea Martin, Bucureşti, Editura Cartea Românească, 1990), epidemia de cerşetori care cuceresc şi domină oraşul, hărţuind locuitorii prin agresivitate, atestă că ipostaza de cerşetor reprezintă gradul de iniţiere într-o societare ocultă şi sacerdotală: Liga Cerşetorilor se dovedeşte a fi, de fapt, un partid totalitar, iar Biserica Neagră devine un Anti-Vatican potrivit la noile vremuri. Intelectualii sunt subordonaţi cerşetorilor, fie ca delatori, fie ca măscărici, iar artiştii plastici încarnează mânia poporului şi au misiunea să participe la procesele publice înscenate cărora li se dă o tentă sacerdotală. Muzeele şi bibliotecile sunt evacuate, cărţile sunt arse, cerşetorii instaurează o dictatură cu aparenţă de călugărie. În final, lupta pentru putere dintre elita Ligii şi disidenţi sfârşeşte prin asaltarea Bisericii Negre şi instalarea unei generaţii progresiste (foştii proscrişi), dar la fel de totalitare: cu alte cuvinte, epoca Dej este înlocuită de epoca Ceauşescu.

Ideea de preoţie perfidă în represiune apare nuanţat şi în alte antiutopii româneşti; Marcus Winter, din romanul Adio, Europa ! de I. D. Sîrbu (2 volume, Bucureşti, Editura Cartea Românească, 1992, 1993), ca lucrător în agia din Isarlâk (agia fiind denumirea pentru aparatul de represiune, iar Isarlâk, denumirea esopică pentru România comunistă din faza ceauşistă) consideră că aceasta alcătuieşte “o confrerie monahală – un fel de templieri sau ioaniţi – în slujba unei fanatice religii atee, dar cu foarte mulţi sfinţi şi dumnezei mărunţi şi de conjunctură.” Consilierul Sultanului defineşte o “dictatură ortodoxă”, cvasireligioasă, în care Partidul este o biserică ce funcţionează prin evanghelişti ideologici; impostura acestui Partid-Biserică ajunge la apogeu atunci cînd îşi propune să-l revendice şi să-l confişte harismatic pe Hristos ca pe un comunist arhetipal, Partidul urmărind prin aceasta trecerea la etapa unui “socialism ascetic”.

Perimetrul Zero din romanul cu acelaşi nume al Oanei Orlea (traducere din limba franceză de Ioana Triculescu, revizuită de autoare, Bucureşti, Editura Cartea Românească, 1991) este, la rându-i, un spaţiu totalitar. El reprezintă zona elitelor, fiind un fel de Oraş interzis, dar nu chinezesc, ci românesc, rezervat cuplului dictatorial Kuty şi Mult-Iubita (în care pot fi citiţi Nicolae şi Elena Ceauşescu), gărzii, sosiilor şi instructorilor lor. Perimetrul este populat de o echipă întreagă de falsificatori de oameni între care se distinge Maestrul de Ceremonii (supraveghetor al unui lot de sosii masculine şi feminine ale cuplului dictatorial, care sunt instruite alternativ), Instructorii, Actriţa, machiorii. Toţi cei din jurul sosiei Leontina, femeia-cobai (sosia perfectă a Mult-Iubitei), vor fi pervertiţi de Putere: fiul ei Marc devine informator al Serviciului Politic Secret, aspirând să fie fiul Mult-Iubitei, iar ca soţ legal i se va impune un agent de supraveghere.

Spaţiul represiunii din Al doilea mesager de Bujor Nedelcovici (Bucureşti, Editura Eminescu, 1991) îl reprezintă Insula Victoriei, patronată de Guvernator şi transformată într-o uriaşă cazarmă, spaţiu unde visele sunt cenzurate, erosul este disciplinat, hrănirea raţionalizată, bătăi colective defulatorii sunt îngăduite pe stadioane. Locuitorul Insulei are chip standardizat, el este omul clonat, născut din aceeaşi mamă (Insula) şi acelaşi tată (Guvernatorul). Insula este structurată ca o societate geometrică compusă din ligi elitiste, coordonate de Guvernator. Guvernatorul, singurul om liber din Insulă, este Marele Pescar, iar aghiotanţii săi (membrii ai ligii şi ai Institutului de îndrumare, educaţie şi învăţământ, în fapt un institut de reeducare) sunt “pescari de suflete”, răstălmăcind voit ipostaza apostolilor creştini ca membri ai aparatului de represiune.

Organul punitiv din Insulă este Institutul, care se bazează pe autodelaţiune şi reeducare. Acest institut este proiectat ca o “mănăstire politică”, singurii indivizi care nu au nevoie să se autodenunţe şi pot gândi liber fiind membrii Ligii (nomenclatura şi securiştii). Deşi seamănă cu un spital psihiatric, Institutul este o instituţie profilactică, remodelatoare. Este vorba despre o reeducare fără tortură, mizând pe o autodemascare blândă şi îndelungată şi pe remodelare. În cadrul Institutului nu se foloseşte nici tortura fizică, nici cea morală, nici medicamentaţie, ci ideoterapia, indivizii şi societatea fiind reeducaţi printr-o dirijare ideologică a subconştientului colectiv. În urma reeducării prin ideoterapie, locuitorii se “curăţă”, printr-un fel de mancurtizare, de gândurile neconforme cu Insula şi Guvernatorul, fiecare individ fiind în acelaşi timp victimă şi călău pentru sine însuşi.

Oamenii Puterii din Isarlâk, în romanul Adio, Europa! de I. D. Sîrbu, sunt organizaţi într-o ierarhie turcocrată arhitecturală (spahiu, bei, capuchehaie, paşă, agă, vizir, sultan), în care dictatorul (Suleiman atotştiutorul) apare doar invocat. Poliţia politică este organizată mafiotic după modelul “caracatiţei”, alternând între o teroare fie anarhică, fie calculată (sufletele au devenit dosare cercetate de slujbaşii agiei). Agia apare proiectată ca o instituţie aproape mistică, mediatoare între Divan (Partid) şi populaţie. Ca şi Bujor Nedelcovici, Ion D. Sîrbu apelează la un bestiar simbolic, torţionarii şi delatorii fiind proiectaţi ca gasteropode, batracieni, şobolani, hiene, ploşniţe, lipitori, uriaşi sau pitici ubueşti. Procesul de metamorfoză se numeşte şobolanizare şi îndemonire şi el ţine de un nou tip de iad, în care diavolii nu mai sunt necesari, oamenii înşişi substituindu-i voluntar.

Închisorile şi lagărele, chiar dacă inactuale în Isarlâk, au fost cândva laboratoare de dresare şi de restructurare biometapsihică. La nivelul terorii, Puterea aplică “efectul K.”, alternând speranţa cu frica până când individul nu se mai revoltă, ci se disciplinează pavlovian, fiind “castrat” de voinţă. Agia mizează pe crearea unei dualităţi juridice în care indivizii să fie acuzaţi şi acuzatori în acelaşi timp. Membrii aparatului turcocrat de represiune sunt clasificaţi în trei tipuri: ruri (torţionari cruzi, fanatici), eunuci (torţionari din oportunism, brute clasice) şi apteri (non-torţionari, anchetatori şi birocraţi care servesc instituţia de represiune).

Ion Eremia, în Gulliver în Tara Minciunilor (prefata de Petre Raileanu, Bucuresti, Editura Fundatiei Culturale Române, 1992) prezinta România comunista sub numele Kukunia, Tara Minciunilor. Aici, dictatorul Granit este o figura de “geambas” combinata cu un Piticot de iarmaroc, emanând o filozofie a puterii numita “granitism”; el este înconjurat de o “Sfânta Familie”, între care sfetnicii de baza sunt Marele Inchizitor (seful politiei secrete), Marele Kiromant (consilierul dictatorului) si Leva, femeie diabolica (inspirata atât de Ana Pauker, cât si de Elena Ceausescu, dar probabil si de Vida Nedici, tortionara de origine sârba, specializata pe organele genitale, în prima etapa a comunismului românesc). Personaje jumatate molieresti, jumatate ubuesti, reprezentantii aparatului de represiune sunt indivizi obezi, fie pitici, fie uriasi, cultivând un cod penal dupa care orice crima teoretic posibila este catalogata ca fiind savârsita; în acest cod, tortura este metoda de cercetare si de cautare a adevarului. Femeia-comisar Leva, regizoare a spectacolelor de schingiuire, explica voluptatea tortionarului pentru care tortura este un afrodisiac ca o “beţie rece”, creând un sentiment de superioritate si un catharsis pervers. Academia din Kukunia este o fortareata dotata cu laboratoare experimentale unde membrii aparatului de represiune si cercetatorii testeaza pe animale “teoria devotamentului ca produs al fricii”, altoindu-se noi genuri umane precum omul fara stomac, omul-rumegator, omul îmblanit si omul jumatate bivol, jumatate urs; ispita finala este, însa, crearea unui mâncator de pamânt, pamântul comestibil fiind singura hrana care ar putea face din om un animal rentabil.

Sertarul cu aplauze (Bucureşti, Editura Tinerama, 1992), romanul Anei Blandiana, ar putea fi încadrat, parţial, în seria antiutopiilor, parabolelor şi alegoriilor, dar eu prefer să-l plasez pe lista romanelor realiste care au tratat ultima perioadă a ceauşismului, înfăţişând reeducarea disidenţilor într-un azil psihiatric. În altă ordine de idei, romanul este flancat, din când în când, de inserţii ale unui jurnal real al Anei Blandiana, din şi despre perioada în care i s-a interzis semnătura, în ultima etapă a comunismului din România, cu atmosfera ei demolatoare la propriu. Securiştii din roman, care invadează casa lui Alexandru Şerban, hărţuindu-l, sunt o suită de diavoli adaptaţi a la roumaine, trei ”tehnicieni de serviciu”, împrumutaţi parcă din romanul Maestrul şi Margareta de Mihail Bulgakov, mai exact, aducând aminte de Woland, Koroviev şi Azazello (eventual Behemoth). Cel care îi conduce, ”patronul”, este un intelectual relativ civilizat, dar perfid, dotat cu o pipă de raisonneur; ceilalţi doi sunt un roşcovan corpolent şi grobian (care vorbeşte deformat şi vulgar şi care este dotat cu ”copite”, chiar dacă metaforice, acestea fiind semnele diavolului din el) şi un individ cu figură de poliţist din filme, obraznic, ironic, opus fizic celui dinainte, prin subţirimea sa. Toţi trei au ceva golănesc sau şmecheresc (mai ales ultimii doi), fiind nişte invadatori, care terorizează prin gesturi excentrice: ocupă locuinţele, se duşează, dorm în casele victimelor lor, le inventariază lenjeria intimă, iniţiază ritualuri lascive, provoacă scene de farsă grotescă şi absurdă. Securiştii aceştia sunt nişte diavoli şchiopi, hâtri încă, bufi, care se maimuţăresc, se scălâmbăie, cum scrie Ana Blandiana, pentru că una din tehnicile de teroare este batjocorirea şi umilirea victimelor, pentru a le distruge sistemul de apărare. În finalul romanului, cei trei reapar şi ard manuscrisele ”duşmănoase” ale lui Alexandru Şerban.

Înainte, însă, de a ajunge la acest final, autoarea prezintă felul în care Securitatea dirija o întreagă arhitectură de cercuri concentrice ale delaţiunii, chiar şi prietenii cei mai siguri ai unui individ devenind delatori de ocazie, din oportunism, frică sau slăbiciune. Personajul central, disidentul Alexandru Şerban, este momit spre a fi internat într-un ”complex de reeducare”, adică într-un azil psihiatric (spital penitenciar) aflat într-o fostă mănăstire. Trebuie reamintit aici că, în poststalinism, după renunţarea teoretică la Gulag, toate regimurile comuniste europene, sub influenţa Moscovei, au promovat internarea disidenţilor în azile psihiatrice, încercând un fel de ”spălare a creierului”asupra acestora; intelectualii protestatari (scriitori şi oameni de ştiinţă) au fost supuşi unor metode de lavaj cerebral (de obicei, prin drogare farmaceutică sau şocuri electrice, dar şi prin alte metode), opoziţia faţă de regimul comunist fiind declarată boală mentală sau schizomistie. Deţinuţii de conştiinţă, internaţi în azile psihiatrice, erau supuşi unor tratamente abuzive, în virtutea bolii care li se fabrica şi care era numită “schizofrenie atipică”. Nemairecunoscând termenul de deţinut politic, statele comuniste preferau să-şi interneze opozanţii şi disidenţii în azile psihiatrice, cu justificarea că “nebunii” (“indivizi periculoşi din punct de vedere social”, cum scria în fişele lor medicale) trebuiau calmaţi şi reeducaţi!

Ca virtual reeeducat, Alexandru Şerban este testat psihologic, pentru a i se detecta rădăcinile comportamentului antisocial, fiind mai apoi supus unei terapii auditive intensive şi unei gimnastici faciale a entuziasmului. Centrul de reeducare este condus de o femeie-comisar, tovarăşa Mardare, care are ca subordonaţi o serie de medici-gardieni, tot cu alură de diavoli, dar nu bufi şi hâtri, ci ispititori şi reeducatori (precum doctoral Bentan, cel care îi este repartizat lui Alexandru Şerban). Scopul acestui centru de reeducare este să-i facă pe antisociali şi disidenţi să înveţe să aplaude fericiţi, ca nişte roboţi (aplauzele sunt de diferite tipuri: reticente, entuziaste, aclamative, cu urale, obosite, sacadate, prelungite ş.a.m.d.), pe această cale realizându-se o ”spălare a creierului” de tip auditiv. Securistul tipic a fost surclasat de medicul-reeducator. Evadând din azilul psihiatric, unde reeducarea nu fusese izbutită asupra lui, Alexandru Şerban descoperă că oamenii aflaţi în libertate sunt, cu toţii deja (câteva excepţii există, totuşi), nişte reeducaţi performanţi.

Deşi romanul Playback de Stelian Tănase a fost publicat în 1995 (Bucureşti, Editura Fundaţiei Culturale Române), el a fost terminat în 1983. Autorul urmăreşte, într-o galerie amplă de portrete, diferite tipuri de securişti, inserând poveşti despre carierişti şi mercenari, pe câteva studii de caz, urmărind, în paralel, şi ramificaţiile delaţiunii din societatea românească dinainte de perioada de liberalizare, adică la sfârşitul obsedantului deceniu. Realitatea imediată şi concretă, constată un membru al aparatului de represiune din roman, este o ”mină de aur”, în care informatorii se cuvin a fi răspândiţi, pentru a stoarce ”interesantul” din oamenii care par banali, dar care, de fapt, nu sunt. ”Denunţul este ca masturbaţia, o boală a copilăriei, precum stângismul pentru proletariat”, strecoară, la un moment dat, autorul, înfăţişând ierarhia bine stabilită a delatorilor: mici, medii şi marcanţi. Stelian Tănase califică securiştii drept ”diavoli fără corniţe şi copite”, dar care propun, fără drept de apel, pactul de colaborare între victimă şi călău. Cu alte cuvinte, securiştii sunt diavoli decăzuţi, dar obstinaţi şi inteligenţi, totuşi: pentru a înnobila trădarea victimelor lor şi încheierea pactului, ei le propun acestora statutul de ”duhovnici” ai populaţiei supravegheate. Personajul securistului Copilu, un strateg insidios, ridică delaţiunea la rang de act teologic, pactul constând, după cum mărturiseşte un posibil delator, în cedarea sufletului pentru câteva cuvinte goale. Nu în zadar apare amintit Cicikov, personajul din Suflete moarte de Gogol: securiştii vor să fie nişte culegători de suflete vii pe care, prin pact, le preschimbă în suflete moarte. Trimiterea simbolică a autorului este şi la un timp pre-apocaliptic, în care Diavolul este manipulator şi eminenţă cenuşie a aparatului de represiune; dar un manipulator care seamănă cu un ”găinar” şi escroc, un Diavol decăzut care poate juca, la un moment dat, inclusiv roluri simpatice, captând bunăvoinţa victimelor; Stelian Tănase îl vede ca pe un negociator după legea cererii şi a ofertei. Trifu, cel asupra căruia se încearcă racolarea ca informator, recunoaşte că propunerea de delaţiune i-a inculcat ”bucuria de a face rău” şi ”libertatea de a-ţi căşuna pe cineva”, întrucât libertatea poate deveni în acest caz ”instrument de tortură”. Din fericire, până la urmă, Trifu se va autodenunţa, ca să scape de povara de a ajunge delator.

Cum am spus, deja, galeria securiştilor este nuanţată şi amplă. Există, mai întâi, anchetatorii zeloşi, pervertiţi complet de gustul puterii, care îi verifică şi supraveghează până şi pe membrii nomenclaturii. Există, apoi, securişti radicali, rigizi, înţepeniţi în morga lor cazonă, care infiltrează în fiecare cerc un delator de serviciu şi care au predispoziţie pentru umilirea victimelor. Există şi blazaţii pur şi simplu. Dar şi analiştii cu sânge rece, care posedă fişele psihologice ale celor pe care îi supraveghează, scanându-le acestora trăsăturile de caracter, viciile, şi alegând punctul slab, pentru a ataca şi a propune colaborarea. Există, apoi, ”hedonişti” cărora le face plăcere să simtă frica victimei şi să se joace cu ea. Aceştia sunt teoreticienii care râvnesc să instituie o ierarhie a delaţiunii (se poate turna din bucuria de a face rău, din teamă, din şantaj, din oportunism), considerându-se a fi nişte stăpâni care fac şi desfac destinele muritorilor (ei înalţă sau coboară social-politic un individ); subtextul dominaţiei lor este acela că răul menţine echilibrul psihic. Există, apoi, ”boxerii”, practicienii-bătăuşi, şi creierele torturii care gândesc maltratarea fizică de şoc, urmată apoi de hărţuială, până când victima cedează. Şi există foşti călăi, deveniţi posibile victime, care înrudesc figura securistului cu aceea unui gunoier, conştientizând structura moral-scatologică a membrilor aparatului de represiune. Ciudăţenii umane pot fi înregistrate şi printre cadrele securiste: este cazul radiofonistului care ascultă şi înregistrează telefoanele bănuiţilor ”duşmani ai poporului” şi care, dacă şi-ar fi urmat chemarea, s-ar fi făcut muzician, întrucât are un simţ auditiv de excepţie. Pentru acesta, telefoanele ascultate reprezintă un Turn Babel, adică însăşi Lumea, ele făcându-l să se simtă nu doar stăpân, ci şi iniţiat.

La nivel de generaţii în represiune, membrii ”vârstei de aur” ai securismului se plâng că noua generaţie nu mai are rafinamentul şi histrionismul întemeietorilor, cei din urmă fiind matematici, exacţi şi fără afecte, adică reprezentând, aş spune, ”vârsta de argint”. Noua generaţie nu mai are fler în represiune, ci doar instrucţie tehnică avansată. De aceea, presimţind că perioada ”bătrânilor” se va încheia curând, un astfel de veteran pregăteşte dosare de şantaj ale maimarilor zilei, pentru a fi pensionat onorabil şi nu inculpat pentru abuzurile sale în represiunea survenită odată cu instaurarea comunismului în România.

Mircea Cărtărescu îşi plasează în perioada de liberalizare personajul securistului Ion Stănilă din romanul Orbitor (Bucureşti, Editura Humanitas, 1996). Înainte de a face portretul acestuia, autorul clasifică, la rândul lui, securiştii în două tipuri şi două generaţii antitetice. Pe de o parte există ”zbirii vulgari”, ”bătrânii” stalinişti care practicaseră tortura în mod plebeu în primii ani ai comunismului românesc, şi care erau nişte ”ţărani pe care uniforma nu voia să stea nicicum”. Pe de altă parte există ”junii papiţoi”, cum îi numesc veteranii, cu aere de intelectuali îmbrăcaţi impecabil, având ca prototip spionul performant de tipul unui Poirot corcit cu James Bond. Cei din urmă sunt nişte tehnicieni crezând în rolul lor mesianic şi râvnind să preschimbe România într-un miracol comunist. Ca tehnicieni performanţi, aceştia practicau, în majoritatea cazurilor, spionajul industrial, dar se ocupau, de pildă, şi de o clinică-laborator unde cetăţeni semănând fizic cu Ceauşescu deveneau, prin operaţie estetică, sosii ale dictatorului, dispărând din viaţa reală; sau aveau misiunea de a supraveghea în mod autorizat construcţii stranii -tunele sau buncăre.

Ion Stănilă este un securist care a cunoscut, prin familia sa, abuzurile regimului comunist: un frate mutilat în timpul colectivizării, părinţii-ţărani cărora le-a fost confiscată averea; cu toate acestea, el se simte norocos ca membru al aparatului de represiune, parvenind şi prin intermediul nevestei sale, o propagandistă mercenară în ritualurile dogmatice ale comunismului. Principalul atu structural al lui Stănilă este viclenia ţărănească: aceasta îl fereşte şi de rivalităţile celorlalţi securişti, dar şi de afacerile murdare (tortura, de pildă) în care un membru al aparatului de represiune ar rămâne mânjit pentru totdeauna, fiind şantajabil. Munca sa de rutină constă în recrutarea de informatori şi panoramarea delaţiunilor acestora, majoritatea bazate pe bancuri politice (acestea fiind, după cum recunoaşte personajul, create chiar de Securitate şi răspândite, cu diferite nuanţe, în toate ţările din Est). Stănilă este scos din rutina sa de către implicarea în decamuflarea unei conspiraţii a circarilor care, la bâlciuri, iarmaroace şi târguri (pe întreg teritoriul ţărilor din lagărul sovietic) ar fi desfăşurat o activitate subversivă. Personajul este repartizat ca actant într-un astfel de bâlci, unde i se pare că descoperă un complot extraterestru împotriva comunismului. Internat într-un azil psihiatric, Stănilă trece prin faze de semi-spălare a creierului precum victimele noii generaţii de tehnicieni-securişti, colegii săi, fiindu-i injectat inclusiv celebrul ”drog al adevărului”, care inovase metodele de interogatoriu fără tortură. Chiar dacă va reveni la realitate şi va fi reintegrat în structurile Securităţii, Ion Stănilă devine un securist schismatic, un dedublat. Deşi autorul nu dă o explicaţie morală a preschimbării personajului, în subsidiar poate fi valabilă ideea că Stănilă a fost pedepsit pentru mercenariatul său securist, întrucât rolul său ar fi trebuit să fie, de fapt, de victimă.

Securitatea devine şi mai amănunţit înfăţişată în textele care prezintă structurile acesteia atât înainte cât şi după 1989. Un studiu de caz îl poate oferi romanul Quo Vadis Domine? (Bucureşti, Editura Humanitas, 1993) de Mihai Sin. Personajul Dominic Vanga, un frontierist, cercetător în fizică atomică şi jurnalist ocazional, este anchetat, testat şi racolat de Securitatea anului 1988, care pregăteşte momentul decembrie 1989. ”Antrenorii” lui Vanga sunt securişti de diverse tipuri. Cel dintâi este maiorul Murza, care alternează între duritate fizică faţă de victimă şi bonomie mimată. Murza este nici rudimentar, nici rafinat, muncind la întreţinerea mitului Securităţii, sprijinită pe o piramidă de informatori al căror număr nici chiar temuta instituţie nu îl cunoaşte. El îi declară victimei sale şi, se presupune, viitorului lider politic homunculus care va fi obţinut în eprubeta aşa-zisei revoluţii, că Securitatea îl poate manipula şi controla inclusiv pe Ceauşescu (prin informaţii confecţionate şi adevăruri cosmetizate), aripa reformatoare a aparatului de represiune optând penntru un traseu distinct de acela al dictaturii clasice şi rigide. Lecţia lui Murza se doreşte a fi uşor de învăţat: există securişti zeloşi, profund ceauşişti, şi securişti în expectativă (precum Murza); dar cu toţii sunt nişte actori şi histrioni. Instituţia nu mai practică tortura, ci doar bătaia, iar aceasta este variată: există brute (”boxerii”), precauţi şi rafinaţi. Unii sunt decenţi, alţii sunt aroganţi şi fără limite în aplicarea discreţionară a puterii. Securitatea este, de fapt, o sectă deasupra puterii dictatorului, dat fiind că are specialişti în diferite domenii (”parohii”). Tehnica aparatului de represiune este compromiterea tuturor românilor prin ramificarea delaţiunii; dar este folosită şi tehnica şantajului patriotic în virtutea căreia o dictatură pur românească este preferabilă unei noi invazii sovietice. Alături de anchetatorii rafinaţi şi creierele represiunii, există roboţii obedienţi şi roboţii pătimaşi (care îşi urăsc animalic victimele). În general,”băieţii” (securiştii preferă această poreclă juvenilă, care ar sugera perenitatea, veşnica tinereţe a aparatului de represiune) se doresc a fi membrii unei secte de atleţi ai supravegherii şi răspândirii suspiciunii. Aşa cum îi analizează, însă, sub lupă Dominic Vanga, securiştii nu par să aparţină vreunei naţii, fiind nişte apatrizi care recunosc o singură autoritate, anume Securitatea ca matrie şi naţiune.

Al doilea ”antrenor” al lui Dominic Vanga este colonelul Coldea, un securist mic-burghez şi manierat, care admite el însuşi că este cameleonic, adaptându-se situaţiei în funcţie de victimele sale. Coldea susţine că Securitatea este o instituţie secretoasă, care îşi reînnoieşte continuu tainele, astfel încât mărturisirile demistificatoare ale unui Pacepa sunt depăşite, dat fiind că fiecare membru cunoaşte doar departamentul de care aparţine şi pionul următor în ierarhia represivă, fiind o simplă verigă în lanţ. Coldea îi mărturiseşte lui Vanga că diferitele acte de curaj disident faţă de dictatură au fost îngăduite pentru a fi scrutate în mod adecvat şi profesionist nemulţumirile şi tipul de gândire al celor recalcitranţi. Tot colonelul explică necesitatea pactului între agresori şi victimă: Vanga nu va fi torturat şi nu va cunoaşte detenţia îndelungată, întrucât este şantajabil şi, deci, remodelabil; prin pact, Vanga va deveni omul Securităţii, nu în sensul de delator, ci de lider confecţionat, antrenat în eventualitatea unei schimbări de gardă în structura dictaturii. Personajului i se atrage atenţia că Securitatea pedepseşte două lucruri: trădarea şi iresponsabilitatea. Principala tehnică de control a aparatului de represiune este sistemul piramidal al delaţiunii, care a devenit metodă de existenţă (inclusiv cârciuma a devenit o instituţie înregimentată, pentru supravegherea şi controlul populaţiei).

Treptat, Dominic Vanga este scrutat, ca un cobai, de diferite eşaloane ale Securităţii, travestit şi purtat incognito la un loc conspirativ al aripii reformatoare care vrea să răstoarne regimul Ceauşescu. Complotiştii sunt, în aparenţă, securişti impecabili, fideli dictatorului. Clădirea lor are o arhitectură mistificatoare, cu încăperi triplate, ascunzători secrete şi un tunel de evacuare. Aici, lui Vanga i se destăinuie soluţia puciului anticeauşist, reţeaua de conspiratori (aceştia îşi spun membrii ai grupului de rezistenţă -imitând, la nivel terminologic, rezistenţa anticomunistă din munţii României- şi nu se cunosc între ei decât parţial), fiind condusă de un General. Faţă de Securitatea tradiţională, conspiratorii militează pentru o modernizare a instituţiei care ar putea fi reformată, dar care nu va dispărea niciodată, fiind necesară oricând. De aceea, în complot sunt angrenaţi şi indivizi imaculaţi, dinafara Securităţii, care ar putea deveni liderii României viitoare, susţinută de aripa progresistă a aparatului de represiune. În vederea puciului, securiştii nu racolează şi antrenează anticomunişti notorii (aceştia nu ar fi acceptat nici un fel de colaborare cu Securitatea şi nici o eventuală împărţire a securiştilor, în ”buni” şi ”răi”), ci doar de rangul doi sau trei, precum Vanga. Până la urmă, Vanga acceptă pactul cu Diavolul, ca pion păstrat în rezervă şi propulsat, mai târziu, la putere, după căderea lui Ceauşescu. Împreună cu alţi anticeauşişti, el va trăi într-o casă conspirativă, în care fiecare cobai-uman reprezintă un individ dintr-o anumită sferă socio-politică şi culturală. După modelarea lor în laborator, cobaii îşi vor juca, fiecare, rolul politic în cacealmaua de după instaurarea noului regim. (Din păcate, deşi un aplicat studiu de caz pe Securitate, romanul lui Mihai Sin este rudimentar şi plat ca scriitură.)

În romanul Viaţa pe fugă (Bucureşti, Editura Sirius, 1998), Mirela Roznoveanu se concentrează pe intrigile Poliţiei secrete în timpul evenimentelor din decembrie 1989, apoi, după 1989, pe reactivarea ei, în cazul Pieţei Universităţii din 1990, al celei dintâi mineriade (cu molestarea şi uciderea anticomuniştilor), în discreditarea opoziţiei politice care protesta împotriva abuzurilor de putere ale primului preşedinte postdecembrist, Ion Iliescu, şi în monitorizarea reinfiltrărilor securiste în cazul ziarului ”România liberă”. (În paranteză fie spus, despre Valea Jiului, ca butoi cu pulbere al României, populată de mineri manipulaţi de resturile fostei Securităţi care a instrumentat, prin agenţi secreţi, evenimentele din 13-15 iunie 1990, apar date relevante şi în Prea tîrziu, de Răsvan Popescu -cu un argument de Lucian Pintilie, Bucureşti, Editura Humanitas, 1996.) Sistemul delaţiunii a rămas valabil şi după 1989, este concluzia acestui roman, anonimele, ameninţările, şantajul, constituind aceleaşi metode ale Securităţii de odinioară, chiar dacă travestită. Autoarea speculează, de asemenea, asupra rolului Securităţii în asasinarea lui Ioan Petru Culianu şi în şicanarea regelui Mihai în călătoriile şi conferinţele sale occidentale. Pacepa este, şi el, un personaj ambiguu, căruia autoarea îi găseşte o nouă înregimentare în secta Securităţii, dar a uneia care depăşeşte statutul său românesc. De specificat, personajele nu apar sub numele lor din realitatea istorică, dar identitatea lor este transparentă.

În flash-uri, Mirela Roznoveanu prezintă şi structura Securităţii din preajma lui decembrie 1989, care, pe lângă latura sa represivă, se comportă ca o înaltă societate ocultă, posedând fiinţe şi obiecte simbolice. Trei sunt acestea: astfel, în custodia Securităţii se află magiciana şi vizionara Dokia, ale cărei preziceri îl iritaseră pe Ceauşescu, drept care, arestată şi supusă torturii, magiciana fusese silită să-i împărtăşească dictatorului tainele nemuririi; tot supravegheat şi cu domiciliu forţat în propria-i mănăstire este Marele Sihastru, un călugăr şi profet anticomunist; nu în ultimul rând, Securitatea posedă o Bibliotecă Interzisă, un depozit subteran care adăposteşte cărţi anticomuniste, erezii comuniste, manuscrise sau, pur şi simplu, cărţi neîngăduie de comunişti (această bibliotecă nu poate fi suprimată, incendiată, întrucât ea este un organism viu care se apără, rătăcindu-şi prin subterane agresorii). În ultima fază ceauşistă a comunismului, Securitatea nu mai tortura şi nu mai ucidea brutal, ci iradia nonconformiştii şi disidenţii, executându-i ”curat” (în anumite cazuri, Securitatea ”sinucidea”, totuşi, victimele, aruncându-le de la etaj). Iradierea demonstra, susţine un securist “progresist” din roman, că victima era un vânat de preţ. În perioada premergătoare lui decembrie 1989, disidenţii nu mai scriau texte înrudite cu romanul obsedantului deceniu (”Adevăruri palide, drame şoptite pentru a nu fi cenzurate”, care alcătuiau ”o cultură a subînţelesurilor, provincializată prin ezoterismul aluziilor’’), ci texte care discutau represiunea ca atare. Într-un astfel de manuscris ”duşmănos”, este narată atmosfera de represiune şi de demolări activată prin proiectarea ansamblului arhitectonic mamut al Casei Poporului, dar este pusă în discuţie şi chestiunea fenomenului Piteşti (chiar dacă acesta nu este numit ca atare), în relaţia vicioasă dintre victimă şi călău: ”călăul care lăcrima rugându-şi victima să-l înţeleagă că trebuie să ucidă sau victima care se lăsa ucisă înţelegând şi acceptând raţiunile călăului?”

Principala demonstraţie a romanului Viaţa pe fugă rămâne, însă, analiza asasinatului lui Ioan Petru Culianu, instrumentată de către o societate conspirativă care urmărea să stopeze viziunile politice profetice ale lui Culianu, societate dirijată de Securitate, aceasta râvnind să fie nu doar un centru de putere care manipulează Lumea, ci chiar un centru mistic-ocult, al cărui omfalos se află în România.

Mă voi ocupa acum de doi tineri autori de teatru, Radu Macrinici şi Horia Gârbea, care au tratat, în ultimii ani, chestiunea Securităţii, într-un mod tranşant şi chiar revelatoriu, aş spune, întrucât analiza lor a mizat pe o dezinhibată radiografie a relaţiei dintre victimă şi călău şi pe un portret concret al securistului-torţionar. Percepţia celor doi autori este una neviciată de tabu-uri sau de false mituri, având o prospeţime absurd-suprarealistă, în primul caz, antiutopică în cel de-al doilea, în ceea ce priveşte imaginea Securităţii. În Ţara mea (Bucureşti, Editura Unitext, 1998), Radu Macrinici pune pe tapet povestea unui torţionar comunist din ultima fază a ceauşismului, pentru care tortura era transpusă simbolic-cinic în denumirea de ”jertfă”, iar clădirea Securităţii şi odaia de schingiuire, prin intermediul aceluiaşi jargon specializat, deveniseră un ”templu”. Torţionarul din piesa lui Macrinici se doreşte a fi un profesionist al trupului, drept care studiază pătimaş atlasul de anatomie pentru a ajunge expert în tortură, refuzând uciderea victimei din greşeală. Acest securist se antrenează ca tehnician al torturii cu propria-i soţie, râvnind să devină un schingiuitor desăvârşit. Antrenamentul în familie este posibil cu atât mai mult cu cât torţionarul, soţia şi fetiţa sa locuiesc chiar în camera de schingiuire, rudele fiind evacuate din celulă doar în clipa în care călăului îi sunt repartizate victime. Pentru a acoperi ţipetele acestora, torţionarul ascultă romanţe (nu muzică simfonică precum torţionarii sovietici şi nazişti, nici muzică rock sau disco precum alţi torţionari din a doua jumătate a secolului XX). Totuşi, în ciuda ”profesionismului” său, securistul ucide un om, fapt care îi dovedeşte că nu este un tehnician perfect. Din acest moment, el conştientizează condiţia sa de făptură imorală şi decăzută şi, odată cu evenimentele din decembrie 1989, se ascunde vinovat, pentru a nu da socoteală pentru meseria sa. Piesa se încheie cu primele alegeri libere din România, când fostul securist şi torţionar este reactivat pentru a participa la evacuarea violentă a Pieţei Universităţii, din 1990. Interesant în piesa lui Macrinici este şi felul în care soţia torţionarului acceptă masochist schingiuirile-experiment propuse de partenerul său de viaţă, pe care le percepe ca pe un afrodisiac excentric, sau felul în care fetiţa torţionarului ajunge să conştientizeze impostura imaginii României pe care regimul comunist o proiecta ca pe o matrie absolută, mancurtizând copiii prin slogane. Această fetiţă reprezintă, în mod simbolic, chiar generaţia politică a lui Macrinici şi Gârbea şi, probabil, a mea.

Horia Gârbea este şi mai radical în Decembrie, în direct (Bucureşti, Editura Allfa, 1999), prezentând schimbarea rolurilor dintre călău şi victimă. Personajele sunt două şi previzibile: Anchetatorul (securistul) şi Prizonierul (disidentul, fiu al unui membru al nomenclaturii). Anchetatorul recunoaşte că torturează în virtutea unui contract şi că, în calitate de profesionist al schingiuirii, va obţine mărturia victimei sale în câteva ore. Sunt criminal, fiindcă asta mi-e meseria, admite Anchetatorul (care este un boxer ratat). Prizonierul are, însă, ambiţia de a-i dovedi călăului său că acesta este manipulat ca o marionetă. Mai mult chiar, victima râvneşte să-şi convertească şi să-şi ilumineze călăul, devenind chiar ea manipulatoarea torţionarului său: drept care îi propune să se alieze şi să devină parteneri. În preajma evenimentelor din decembrie 1989 (se subînţelege), călăul îşi eliberează victima, ambii participând la mişcările de stradă împotriva dictaturii. Dar, din această clipă, fosta victimă devine acuzatoarea fostului călău. Pentru fostul prizonier politic, Securitatea este o instituţie care trebuie păstrată, întrucât este folositoare în orice regim, ca oficiu de control profilactic şi supraveghere. În viziunea fostei victime, torţionarii comunişti care i-au ucis pe disidenţi sunt nişte profesionişti, în timp ce fostul său anchetator care l-a eliberat este un trădător şi un ratat, fiindcă a pactizat cu victima. De aceea, ca viitor lider politic, în urma evenimentelor din decembrie 1989, fosta victimă nu îl va credita pe cel care a salvat-o, dovedindu-se mai cinică decât fostul său torţionar. Cel din urmă devine, în mod concret, victimă, fiind schingiuit până la moarte de fosta sa victimă, încadrată după revoluţie, ca torţionar profesionist în Securitatea reformată. Paradoxul şi morala-antimorală a piesei lui Horia Gârbea este aceea că victima, pusă în condiţii de torţionar, se dovedeşte a fi mai dură, mai călău, decât torţionarul său. Aceasta înseamnă că graniţele dintre victimă şi călău sunt şterse şi că, în ultimă instanţă, experimentul reeducării din închisoarea Piteşti (1949-1952), când victimele erau silite să devină torţionari, a reuşit. Antimorala piesei lui Gârbea este, însă, cu atât mai dură cu cât, aici, victima devine torţionar, fără să fie obligată. O face din vocaţie revelată, cum s-ar spune.

O scurtă concluzie este de la sine înţeles, după această panoramă tematică a romanului românesc. Mai întâi, aceea că imaginea Securităţii l-a preocupat, chiar obsedat, în anumite cazuri, pe scriitorul român, el neputând să se detaşeze, totuşi, de chiar mitul pe care însuşi aparatul de represiune l-a răspândit în rândurile poporului român: Securitatea ca societate ocultă, atotputernică, manipulatoare a conştiinţei colective şi individuale. Mai toţi scriitorii pe care i-am analizat în acest eseu au punctat, în textele lor, o arhitectură a delaţiunii răspândită la nivelul întregului popor român. Aceasta a fost, poate, constanta organizaţională a Securităţii: dirijarea unui sistem piramidal al fricii şi al turnătoriei prin care să poată fi controlat şi supravegheat profilactic un întreg popor. De la această arhitectură a delaţiunii porneşte şi concluzia mea, aceea că, dacă fenomenul Piteşti a eşuat la nivel fizic, el a izbutit la nivel mental şi moral: reeducarea poporului român a reuşit în cele din urmă, chiar dacă nu într-o formă brutală, ci într-una mentală, relativ rafinată. De aceea, e timpul să fie iniţiată contrareeducarea şi deconstrucţia ”spălării creierului”. Poate că romanul românesc din mileniul trei va face acest lucru.