Imaginar violent in desenele animate

Elisabeta Chira

Imaginar violent în desenele animate

Se cunoaşte importanţa pe care o au poveştile în dezvoltarea imaginaţiei şi în crearea unei percepţii despre cultura proprie şi despre lume pentru copii. Aceştia află astfel care sunt valorile vehiculate într-un spaţiu cultural specific, se familiarizează de mici cu principalele mituri etc; mai învaţă că lumea e o scenă a luptei dintre bine şi rău, că trebuie să fii curajos şi perseverent, că există magie şi frumos.

Acest rol a fost transferat în ziua de astăzi asupra televizorului, care a convertit basmele în desene animate, veritabile felii de imaginaţie adultă servite drept posibile realităţi copiilor. Acest fenomen de înlocuire a poveştilor e unul ce se desfăşoară la nivelul tuturor societăţilor în care televizorul face parte din rutina zilnică.

Cazul cel mai reprezentativ pentru peisajul cultural românesc este cel al canalului de desene animate FoxKids (nu arhicunoscutul CartoonNetwork), pentru că e singurul post de desene animate dublat în limba română. Acest fapt permite o receptare facilă chiar şi pentru cei mai mici copii. Gradul mare de accesibilitate îl face un adevărat modelator de tinere minţi, de personalităţi în formare, pentru că un copil care se uită peste patru ore pe zi la desene animate va recepta subconştient unele pattern-uri repetate obsesiv la nivel de mesaj, de imagine sau de personaje.

Revenind la FoxKids, acest post TV are cei mai tineri şi mai devotaţi fani. Potrivit directorului executiv al sucursalei pentru Europa de Est a companiei, audienţa este de 90% printre copiii între 3 şi 10 ani, care îl urmăresc zilnic; numai după patru luni de la lansarea postului la noi în ţară, ei cunoşteau deja numele personajelor.

Chiar dacă cifrele sunt exagerate, cert este că mulţi dintre viitorii adulţi se formează urmărind zilnic desenele animate de pe FoxKids. Şi ce văd ei de la ora 7 dimineaţa până la 8 seara? Aproximativ 20 de seriale animate care nici unul nu seamănă cu imaginea noastră despre desene animate, imagine hrănită de personajele magice ale lui Disney sau Hanna şi Barbera. Lăsaţi-i deoparte pe simpaticul Mickey Mouse, pe irascibilul Donald Duck sau pe Tom şi Jerry, Twety şi Silvester. Ei sunt departe de realitatea de pe FoxKids, care găzduieşte în schimb un amalgam de seriale prost dese-nate, îngrozitor dublate şi extrem de agresive, chiar violente.

Pentru o imagine cuprinzătoare şi clară le voi descrie, într-o clasificare în funcţie de tema majoră, pe cinci categorii.

1. Supereroii

E interesant faptul că toate desenele din această categorie sunt producţii americane, deci operează în subtext cu paradigme sociale sau imaginare specific americane. Aici se încadrează „Omul de Fier”, „Omul Păianjen”, „Oamenii X” şi „Biroul de detectare a extratereştrilor”. Au scenarii similare filmelor de acţiune, în care un supraom salvează Oraşul sau Planeta de forţele Răului. Şi le salvează printr-o violenţă distructivă, dar justificată de intenţii onorabile.

Omul de Fier e un geniu al informaticii cu fizic de Rambo, care devine supererou îmbrăcând un costum, din fier, bineînţeles. Acesta se poate adapta pentru orice mediu: apă, foc, aer sau spaţiu cosmic şi este dotat cu arme laser, grenade şi forţă imensă. Cu aceste atuuri Omul de Fier face faţă tuturor „răilor” care pun în pericol Comunitatea. În fiecare episod sunt distruse clădiri, rănite persoane, sunt anihilaţi sau ucişi răufăcători. Ca om obişnuit, el conduce Stark Enterprises, cea mai mare fabrică din Oraş, în care îşi materializează ideile. Această inserţie a fabricii în firul epic principal reprezintă pe un alt plan efortul de a crea o imagine de industrie binevoitoare faţă de orăşean, chiar vitală pentru supravieţuirea lui, idee născută din dezvoltarea industrială a Americii.

Omul Păianjen e un supererou „accidental”, de când a fost muşcat de un păianjen radioactiv. E un tânăr american atrăgător, cu superputeri de care se simte responsabil şi pe care le foloseşte pentru a face bine Oraşului, în aceeaşi manieră războinică. Se luptă şi el cu monştri mutanţi sau cu răufăcători, folosindu-se de raze radioactive şi de plasa de păianjen.

Oamenii X trăiesc într-o lume născută din obsesiile Americii. Ei sunt o minoritate persecutată şi neînţeleasă, sunt mutanţi genetic cu superputeri care îi fac temuţi de oamenii obişnuiţi. Se găsesc în postura negrilor din anii ’60: au de ales între a se face acceptaţi prin violenţă sau prin conduită ireproşabilă. Eroii noştri au ales a doua variantă, dar nu le este deloc uşor pentru că toată lumea se fereşte de ei şi îi persecută. Între timp se luptă cu mutanţi malefici pentru a salva Comunitatea. Privit prin prisma socie-tăţii americane, serialul seamănă cu „The Cosby Show”, prezintă scenarii care reduc complexul de vinovăţie al majorităţii faţă de minoritate şi reconfortează americanul de rând (în „The Cosby Show” evoluează o familie de culoare fericită, mulţumită de viaţa ei, ca prototip al tuturor familiilor de negri, iar Oamenii X -mutanţii „buni”- iartă sau încercă să scuze comportamentul oamenilor prin frica de necunoscut şi îi apără de mutanţii cei răi, care nu au văzut încă acest adevăr).

O trăsătură comună a acestor personaje este capacitatea de a zbura sau de a se deplasa prin aer prin forţe proprii, ceea ce ne duce cu gândul la Icar şi la eterna obsesie a subconştientului colectiv în ceea ce priveşte zborul. E natural astfel ca toţi supraoamenii plăsmuiţi de mintea noastră să răscumpere simbolic această veşnică neîmplinire.

Conflictul cu Răul ia proporţii cosmice în „Biroul de detectare a extratereştrilor”, unde o echipă de cinci supersoldaţi americani, în mâinile cărora stă soarta lumii, luptă pentru anihilarea entităţilor extraterestre răuvoitoare care ameninţă specia umană. Ei extermină creaturi hidoase, verzi, cu două guri cu dinţi uriaşi şi cozi de dinozaur, care aduc surprinzător de mult cu totemurile indienilor americani, care erau şi simboluri pentru Răul primordial. E interesant de observat modul în care este acesta portretizat, mai exact că are această reprezentare în mentalul colectiv american.

În toate aceste seriale scenele de luptă nu includ niciodată oameni obişnuiţi care să participe la alungare sau distrugerea răului. Ei sunt ori figuranţi fără chip care fug cuprinşi de panică să se ascundă, ori nu apar deloc, insinuând ideea că indivizii obişnuiţi nu au nici un fel de putere şi că nu pot supravieţui fără protecţia oferită de autoritate. Dintr-o altă perspectivă se pune în act mitul Salvatorului care ridică de pe umerii cetăţeanului povara responsabilităţii faţă de comunitate. Copilului i se transmite sublimi-nal că nu are nici putere, nici responsabilitate faţă de celălalt, că alţii vor rezolva pro-blemele Oraşului şi că violenţa este necesară.

În plan real se transmit mesaje de conformism social, de acceptare a violenţei autorităţii, despre care se presupune că luptă pentru binele societăţii. Fiecare episod mimează o perpetuă aşa-zisă realitate: Răul ameninţă siguranţa Cetăţeanului, iar atentul paznic (autoritatea) îşi face datoria îndepărtându-l, violenţa folosită fiind necesară.

Mai există un mesaj pe care micul telespectator neavizat îl receptează: toate personajele negative sunt portretizate ca urâte, diforme sau monstruoase. De aici nu e decât un pas până la a insinua că toţi cei neatrăgători, cu handicap sau cu diformităţi sunt încarnarea răului şi în realitate.

2. Parodiile de supereroi

Şi ele sunt de producţie americană; aici intră „Nemaipomenitul Tick”, „Dosarele secrete ale câinilor detectivi”, şi „Gadget”. În aceste seriale sunt parodiate personaje din alte desene animate sau din filme.

Astfel în „Nemaipomenitul Tick” personajele principale sunt o căpuşă umanoidă imensă şi albastră având ca aghiotant o încrucişare durdulie între un iepure alb şi o molie gigant. Ei salvează în fiecare zi oraşul de o varietate de monştri perseverenţi şi stupizi, fiind ajutaţi de întreaga Comunitate a Supereroilor, care cuprinde figuri dintre cele mai ciudate: Ariciul de Canal, Şoarecele Dezumflat, Femeia Americană şi mulţi alţii. Această comunitate acţionează ca un fel de sindicat care se îngrijeşte de respectarea drepturilor membrilor săi. Ei nu mai sunt voluntari, nici eroi dezinteresaţi, sunt veritabili idoli căzuţi, ceea ce poate fi o aluzie la corupţia care se insinuează şi de care are oroare societatea americană.

Pentru contrast şi ridicol doar Tick şi ajutorul lui sunt diferiţi; ei sunt ultimii naivi, care se aruncă în lupta împotriva Răului oriunde şi oricând, totuşi cu un aer tâmp şi inconştient, nicidecum responsabil, fiind luaţi în derâdere frecvent. Asta sugerează că trebuie să suferi de donquijotism ca să te implici în salvarea Oraşului.

Acelaşi lucru ni-l spune şi „Dosarele secrete ale câinilor detectivi”, o parodie a serialelor cu James Bond, în care toţi câinii din lume sunt agenţi secreţi într-o organizaţie pentru menţinerea planetei pe linia de plutire. În fiecare episod ei salvează o omenire absentă şi inconştientă. Comunică între ei prin intermediul vaselor de toaletă, în timp ce stăpânii lor nu au habar de ceea ce se întâmplă. Sunt personaje responsabile care îşi fac datoria pentru că aşa trebuie, acesta este ordinea firească a lucrurilor într-un Oraş nebun şi o lume care o ia razna, nicidecum din devoţiune oarbă faţă de stăpân. Transpare aici o anumită alienare a societăţii americane şi sentimentul de teroare faţa de metropolă.

„Detectivul Gadget” ia în râs poliţia, care apare ca incapabilă, tembelă, dar foarte bine dotată tehnic şi absurd de norocoasă. Gadget e o încrucişare între Robocop (ca dotare tehnică) şi Sherlock Holmes (ca aspect, nu ca inteligenţă, care e minunată, dar lipseşte cu desăvârşire). De fapt cazurile sale sunt rezolvate de micuţa lui nepoată Penny şi de căţelul Brain (creier), care îl urmăresc peste tot ca să îi poarte de grijă.

Din nou micul privitor înţelege că adulţii sunt o specie ciudată, incapabili să se descurce singuri, chiar şi animalele de companie sau copiii fiind mai de încredere şi mai eficiente. Se valorizează sporit copilăria, care devine mitica Vârstă de Aur şi care se vrea eternă -o societate de infantili având avantajul de a fi mult mai uşor de manipulat.

3. Americanismele

Am folosit acest termen pentru a delimita desenele animate care prezintă ipostaze specifice mentalităţii sau societăţii americane: „Viaţa lui Boby”, „Viaţa cu Luie” şi „Copiii de la 402”. Regăsim aici portrete ale familiei americane moderne în clişeele cu care ne-am familiarizat din filme (vezi „Familia Bundy”): la suprafaţă e puţin ciudată, are componenţi alienaţi şi idioţi, fiind în fond unită şi iubitoare.

Boby e un băieţel de cinci ani, simpatic şi inteligent, care învaţă zilnic ceva nou despre lume. În schimb rudele lui sunt cam aiurite: fraţii lui Boby sunt adolescenţi tipici, excentrici, răutăcioşi şi în acelaşi timp conformişti, unchiul e un încurcă-lume grăsun şi gălăgios, mătuşa e o supraponderală isterică, tatăl e în general depăşit de pro-blemă, dar el este cel care aduce banii, chiar dacă nu participă foarte mult la viaţa de fa-milie. Mama este bineînţeles casnică, ea este cea care ţine familia unită, casa curată şi se ocupă de copii.

Serialul „Viaţa cu Luie” ne oferă o altă perspectivă, centrată pe viziunea copilului asupra lumii. Luie e un băieţel grăsun, neadaptat şi mereu tachinat, care urăşte şcoala, nu-i plac sporturile, nu are prieteni.

E de notat la aceste două seriale un amestec între actori reali şi personaje dese-nate, o metodă originală de a accentua impresia de real pe care o transmite serialul.

Cu „Copiii de la 402” mergem la şcoală unde vedem o varietate de personaje: copii populari, nepopulari, leneşi, harnici, cuminţi sau răutăcioşi, care joacă în piesa binecunoscută a şcolii americane, cu persecutori şi persecutaţi şi cu câte o învăţătură pe episod.

Aceste seriale au pretenţia implicită de a prezenta o realitate general valabilă care tinde să se transforme în normalitate şi normă pentru generaţia viitoare.

4. Ecranizări de basme sau filme

În această categorie intră ecranizări animate după „Peter Pan”, „Mica Sirenă”, „Pinocchio”, „Oliver Twist”, „Prinţesa Sissi” şi „Denis pericol public”. Cu exceptia lui „Peter Pan”, toate sunt de producţie SUA. Aceste adaptări se abat foarte mult de la povestea originală prin modificarea scenariului iniţial, devenind adevărate telenovele de sute de episoade care nu duc nicăieri.

Astfel pe mica sirenă o cheamă Marina (în loc de Ariel), ea luptă împreună cu prinţul ei împotriva unei vrăjitoare decrepite şi hidoase. Pinocchio e o păpuşă amnezică care face aceleaşi erori de judecată în fiecare episod în efortul de a deveni om, se căieşte la fiecare final, ca să o ia de la capăt cu prima ocazie. Oliver Twist e un căţel aventuros, care are ca prieteni un purceluş leneş şi un iepure zăpăcit; el luptă alături de prietenii săi împotriva pisicilor malefice care conduc casa şi împotriva aristocraţilor (care, ciudat, sunt oameni). Prinţesa Sissi e bunătatea întruchipată şi în acelaşi timp un acrobat desăvârşit: ea merge pe frânghie la 20 de metri înălţime, învingându-i pe nobilii cei răi. Iar Denis e un copil inconştient care are parte de aventuri extrem de periculoase, dar care niciodată nu păţeşte nimic.

Şi aici sunt câteva teme recurente: adulţii sunt absenţi, incapabili sau răi („Peter Pan”, „Mica Sirenă”, „Oliver Twist”, „Denis pericol public”), aristocraţii sunt invariabil răi sau corupţi („Denis pericol public”, „Prinţesa Sissi”, „Pinocchio”), iar personajele malefice sunt uşor de recunoscut după figura urâtă (în toate serialele). În plus se amestecă fără scrupule perioade istorice diferite: Evul Mediu cu Modernitatea, Antichitatea cu prezentul într-un caleidoscop halucinant, care, alături de greşelile de geografie de genul inserarea unui templu aztec în jungla amazoniană, răpesc orice tentă educativă dată de familiarizarea pu-blicului tânăr cu unele opere clasice.

5. Fanteziile

Această categorie are două subgrupe: fanteziile educative („Familia De Ce?” şi „Căpşunica”) şi cele fără intenţie educativă („Câine rău”, „Pisoiul Eek”, „Ferma monştrilor” şi „Piratul Jack”).

Prima subgrupă conţine singurele desene deloc violente sau agresive din orice punct de vedere (imagistic, verbal sau al mesajului). De fapt ele educă ştiinţific într-un limbaj pe înţelesul copiilor („Familia De Ce?”) sau îi învaţă pe aceştia despre responsabilitate şi curaj („Căpşunica”), totul în imagini plăcute şi bine desenate.

În schimb “Câine Rău” e un fel de „Denis pericol public” canin care îşi tero-rizează stăpânii luând orice afirmaţie ad lite-ram şi acţionând în consecinţă, pisoiul Eek parodiază veşnica ceartă dintre câini şi pi-sici şi e un fel de gigolo felin amorezat de o pisică obeză, ferma monştrilor e locul unde s-au adunat rebuturi caricatural-monstruoase, adică un Dracula -cocoş, o vacă -mumie egipteană, un dragon aiurit şi un miel cu dublă personalitate, care atunci când e udat se transformă într-un vârcolac înspăimântător, iar Jack piratul vânează comori alături de un şobolan-matelot, în loc să le îngroape. Împreună compun o lume aiurită, fără repere morale, dominată de obsesia banului şi de germenul nebuniei.

Violenţa de limbaj

Toate aceste desene animate se disting pe câteva paliere de agresivitate, prezentă în exprimare, în gestica personajelor şi în imagini. Violenţa de limbaj apare în toate tipurile de desene animate. Câinii detectivi discută în termeni de genul „fund jegos”, „fund împuţit”, „câine prost”, „animal tâmpit”, „porcăria asta” şi cu expresii ca: „Mişcă-ţi fundul!”, „Şterge-ţi zâmbetul tâmp de pe mutră !” Biroul de detectare a extratereştrilor se confruntă cu entităţi care se gratulează în engleză cu termeni ca „larvă”, „vierme”, „câine”. Jack piratul, în buna tradiţie a branşei sale, urlă: „scoţian dement”, „cal cretin”, „tembelule”, „tâmpit”, „boule”, „fraierul ăsta năsos”, „Ceva împuţit mi s-a lipit de gheată” şi, apoteotic, „Ce sfârşit împuţit!”

În „Mica Sirenă” vrăjitoarea e chiar rea (de gură): „caracatiţă nemernică”, „prinţ netot”, „ticălos tâmpit” rosteşte ea.

Monştrii de la fermă îşi spun frecvent unul altuia „prostule” sau „prostovanule”, cu variaţiuni de genul „ticălosul”, „cocoş idiot”, „jegoşii ăştia”, „aurolacul ăla”.

Palierul violenţei lingvistice e deci relativ redus, restrâns la o gamă de apelative referitoare la lipsa de inteligenţă: „prost”, „prostovan”, „prostănac”, „idiot”, „cretin”, „netot”, „tâmpit”, „tembel”, „dement” şi „fraier”, la câteva apelative care coboară în bestial, gen „bou”, „câine”, „vierme”, „larvă”, completat de expresii precum: „fund”, „împuţit”, „jegos”, „aurolac” . Multe dintre ele se datorează traducerii mot-à-mot din engleză, dar faptul că sunt ascultate de copiii de la 3-4 ani în sus conferă gravitate acestor acte gratuite de limbaj. Am omis aici injuriile banalizate de practica cotidiană, de genul „La dracu’!”, „Ce dracu’?”, care sunt şi ele foarte frecvente.

Violenţa de imagine

În fiecare episod din 90% din seriale există cazuri de violenţă imagistică. Avem din acest punct de vedere cadre cu explozii, lupte, foc, arme ultrasofisticate, distrugeri imobiliare care se repară până în episodul următor, ca totul să poată să înceapă de la capăt. Personajele pozitive alungă, omoară sau distrug monştri inimaginabili care au ucis şi au distrus la rândul lor. În cursul acestui proces, numeroase personaje sunt legate, închise, schilodite, bătute, chiar torturate, fără ca în realitate să fie cu adevărat în pericol.

Gestica violentă

Tonalitatea vocii, expresiile feţei şi gestica personajelor de desene animate în situaţii de stres, frică sau entuziasm sunt în mod surprinzător asemănătoare între ele şi agresive. Fiecare personaj, chiar Mica Sirenă, Pinocchio, Peter Pan şi prietenii săi, inofensiva Căpşunică, copiii de la 402 (ca să nu mai vorbim de supereroi), strigă, se strâmbă, face grimase groteşti, se agită caricatural, pentru a simula cât mai veridic emoţiile umane şi realitatea.

Se creează astfel un mini-univers de nevrotici şi isterici care le este servit micilor telespectatori drept realitate coerentă.

Concluzie

Această trecere în revistă a desenelor animate de pe FoxKids prin prisma imaginarului colectiv şi a violenţei de care se uzează se doreşte o panoramă critică a celui mai vizionat post de desene animate din România. Desenele animate sunt un subiect neglijat de cercetători şi de aceea ramifica-ţiile şi sensurile găsite sunt numeroase.

Centrarea generală pe paradigme sociale americane este justificată de provenienţa serialelor şi este o concluzie implicită asupra gradului de „americanizare” a desenelor animate dominante pe piaţa media românească. Nu în ultimul rând gradul ridicat de violenţă şi inculcare de pattern-uri cognitive tipic americane sunt trăsăturile definitorii ale serialelor difuzate de FoxKids şi preferate de copiii din România.