Simona Corlan-Ioan
Identităti si imaginarii
Statele nationale în Africa sud-sahariană după câstigarea independentei
Într-un recent studiu ce se doreste un manifest pentru o altfel de istorie si totodată un bilant al schimbărilor de perspectivă metodologică datorate miscării de la Annales, Jacques Le Goff sublinia rolul care trebuie să revină cercetărilor asupra imaginarului istoric: “L’histoire doit prendre désormais en couple les séries de faits et les séries de représentations. L’histoire est faite autant d’imaginaire que de réalité positive”.1 Fără a ignora diferenta între abordările din perspectiva imaginarului istoric si cele din perspectiva unei istorii a imaginarului trebuie început prin a spune că în cercetările asupra imaginarului istoricii nu se situează încă pe un teren ce le apartine, nereusind de multe ori să se regăsească în reguli metodologice deja fundamentate. Psiholo-gii, filosofii, sociologii si antropologii au scos la iveală structurile imaginarului si au teoretizat în interiorul domeniului. Istoricii au lucrat mai mult în teritoriul mentali-tătilor, definind riguros si rafinând mereu la nivelul conceptelor folosite si problematicii abordate. Succesul studiului mentalitătilor în istorie a marginalizat cumva imaginarul pentru că numeroasele zone de contact între cele două domenii puteau lăsa impresia unei dublări a problematicii, astfel devenind mai mult o pretiozitate decât o necesitate nasterea unei istorii a imaginarului. Mai mult decât atât, istoricii nu au încercat să delimiteze strict mentalitătile si imaginarul, considerând că reprezentările, imaginile, simbolurile trebuie analizate în legătură cu atitudinile, comportamentele si sensibili-tătile oamenilor în epoci istorice si în spatii diferite.2 Si, astfel, ei au fost de acord cu a se situa în grilele de analiză a miturilor, religiilor, utopiilor, sistemelor de alteritate la un nivel mai apropiat de ideologii decât de mentalităti. Atunci când moda “mentali-tătilor” a trecut, iar ambiguitatea conceptuală le-a făcut aproape inoperante,3 nu au fost putini cei care au considerat că imaginarul cu metodele sale de lucru poate oferi precizia de care părea să fie nevoie.4 Istoricii au abordat în domeniul imaginarului segmente bine definite, fiecare încercând o rafinare a unei problematici particulare. Jacques Le Goff a studiat geneza Purgatoriului, Jean Delumeau a analizat originea spaimelor în lumea occidentală, Jean-Claude Schmitt a scris “o istorie” a strigoilor – si exemplele ar putea continua. O sumară inventariere a problematicilor demonstrează că se poate vorbi despre imaginarii istorice mai corect decât despre o istorie a imaginarului ca domeniu bine conturat, cu propriile reguli de necontestat. Oricum, nici mentalitătile si nici imaginarul nu au fost propuse ostentativ nici chiar de partizanii unei istorii problematizate, interdisciplinare si mai presus de evenimente drept obiective prioritare de cercetare, fiind folosite mai mult ca metode de lucru complementare.
Scopul acestui studiu nu este nici de a urmări parcursul definirii domeniului imagi-narul din perspectiva istoricului si nici de a face o pledoarie pentru viitorul lui, ci de a propune o lectură cu mijloacele si din pers-pectiva imaginarului si mentalitătilor asupra discursurilor identitare, de a decoda din aceste unghiuri mecanismele de construire a noilor identităti, iar Africa Neagră în anii ce au urmat proclamării independentei a părut a fi terenul ideal pentru asemenea încercări metodologice. Ca si în cazul Europei, si aici trei niveluri de articulare identitară- etnic, national, continental- reflectau o realitate până atunci ignorată si în acelasi timp impuneau găsirea de solutii. Noile patrii ale populatiilor sonrhai, mossi, malinké etc. reflectau în primul rând vointă politică. În Africa sud-sahariană, natiunile au fost inventate asa cum au fost si în Europa, numai că aici inventia a fost mai artificială decât oriunde. Totul porneste din secolul al XIX-lea, când Marile Puteri ale Europei creionau o altă Africă Neagră conformă cu rigorile si dorintele lor trasând pe hartă noi frontiere, noi state fără a respecta granitele anterioare sau traditiile autoh-tonilor. Rezultatul a fost aparitia, după decolonizare, a unei constelatii de state nationale ale căror structuri acopereau un ansamblu de realităti etnice, iar omogenizarea acestui mozaic părea greu de imaginat.5 Fortarea unitătii si inevitabila proeminentă a unor etnii asupra altora, dificultătile de legitimare a puterii au generat instituirea unor regimuri personale si conflicte sângeroase. Căutarea solutiilor politice a mers împreună cu necesitatea redefinirii idenitare si cu afirmarea valorilor africane.
Încă din anii 1945- 1965, perioadă de intensă creativitate si de constructie ideolo-gică, s-a încercat găsirea răspunsurilor la problemele pe care proclamarea independentei fostelor colonii le-ar fi putut naste prin suprapunerea unor structuri statale impuse peste cele etnice. Prima generatie de intelectuali africani cu studii în Europa, dintre care multi se vor implica în viata politică, au încercat să propună solutii viabile pentru o nouă realitate. Pentru miscarea de dincolo de limitele continentului, Parisul va fi unul din centrele care a coagulat o importantă elită, cuprinzând intelectuali si artisti negri americani, tineri din Africa veniti pe continent pentru studii universitare, profesori si multi imigranti, iar din 1946 în capitala Frantei se vor instala si parlamentari din toate coloniile africane. După câstigarea independentei, unele dintre proiectele gândite în anii care au precedat-o au capătat viată, producându-se regrupări pe criterii etnice, nationale sau geografice6. Formulele propuse s-au lovit însă de tot felul de pro-bleme în procesul de edificare: găsirea simbolurilor nationale, găsirea numelor pentru state sau federatii, găsirea formulelor pentru legitimarea puterii, transformarea opozitiei populatiei fată de autoritate si de administratie (opozitie ce fusese îndreptată către stăpânii coloniali) într-o atitudine pozitivă, constructivă. Multe dintre formulele concretizate din punct de vedere politic au esuat,7 multi dintre cei ce fuseseră partizanii unor regimuri constitutionale si democratice vor opta pentru monopartidism, considerat de cele mai multe ori ca singura formulă viabilă de gestionare si de asigurare a coeziunii. S-au auzit foarte repede tot mai multe voci (afro-pesimistii) ce au încercat să explice aceste esecuri printr-un neocolonialism, care s-ar baza pe sustinerea fărâmitării vechilor teritorii coloniale în state neviabile din punct de vedere economic, incapabile de a se dezvolta individual si care vor fi obligate să conteze pe vechile puteri coloniale pentru a le asigura stabilitate economică si securitate. Frământările identitare s-au perpetuat în anii care au urmat proclamării independentei în Africa Sud-Sahariană si s-au transformat în anii din urmă în probleme ce îsi asteaptă rezolvări rapide, în teme de cercetare ce reunesc în centrele specializate din lume cercetători de toate rasele si etniile.
O analiză a discursurilor identitare, pan-africane, nationale sau etnice, produs al inte-lectualilor de pe continent sau din diasporă, implicati sau nu politic, ori o analiză a programelor partidelor politice se poate face cu metode si din perspective diferite. Sigur, ar fi foarte important de urmărit parcursul evenimential, contextul în care ele au fost concepute sau rostite, de stabilit devenirea celor care le-au elaborat, impactul pe care ele l-au avut sau -si mai concret- care sunt elementele care se vor regăsi în constructiile politice reale. Un studiu din perspectiva imaginarului si a mentalitătilor poate releva însă care este substratul acestor manifestări intelectuale si politice, el singur putând conduce la întelegerea diferitelor modalităti de a gândi, de a crede, de a reconstrui în acestă lume ce se consideră în fata unui alt început având nevoie de noi repere, de noi “credinte”8 politice, de noi valori, de noi simboluri. Imaginarul este peste tot prezent în aceste discursuri, nimic bizar, pentru că orice proiect contine în el o asemenea dimensiune într-un evantai larg ce cuprinde atât ipoteze ce îsi asteaptă verificarea cât si ciudate fantasme.
Ar fi absurd ca, aplicând cheia imaginarului, să considerăm aceste proiecte rupte de realitatea “exterioară” si la fel de absurd să vedem în ele o simplă travestire a realului. Există în acelasi timp o rezistentă la real si un dialog cu el. Cei ce propun solutii pentru o viitoare Renastere a Africii au capacitatea de a nega evidentele si de a sustine cu convingere că vor veni timpuri noi pentru continent. Viitorul se află în schema imaginată într-o legătură perfectă cu un trecut considerat a fi fost strălucit si nu poate fi decât pe măsura lui. În acest caz într-o lume reală care dezamăgeste imaginarul este compensator. Acceptând că există o limită bine definită între imaginar si ideologie, ea este greu de stabilit în aceste cazuri. Reprezentările imaginare se încadrează într-un context ideologic, iar ideologia se încarcă cu elemente de imaginar. Sistemele ideologice se fondează pe o anumită viziune asupra lumii, se bazează pe o “memorie” a timpului mitic si pe proiectul unei deveniri care trebuie să aibă drept finalitate o societate perfectă.
Aplicarea cheii imaginarului într-o ana-liză asupra discursurilor promovate în anii premergători proclamării independentei si după constituirea statelor independente în Africa poate conduce la delimitarea unor structuri arhetipale9 sau modele10 – parte componentă într-o definire identitară: Actualizarea originilor, Alteritatea, Conspi-ratia si Unitatea. Cele mai vechi fosile umane au fost descoperite pe continentul african si astfel, prin descoperirile arheolo-gice, a devenit un fapt de necontestat că leagănul umanitătii a fost această parte a lumii. Si nu numai atât: în centrele de studii asupra istoriei Egiptului nimeni nu mai contestă astăzi aportul negru-african la nasterea acestei civilizatii. Cei ce vorbesc despre Renasterea Africii nu uită să invoce strălucitele origini. Evolutia continentului si mai ales istoria imperiilor constituite în secolele al XII-lea- al XIV-lea sunt prezentate prin raportare la spatiul european, iar constructiile identitare se articulează în jurul permanentei raportări la Europa gândită ca Celălalt. Ideea unitătii continentului se arti-culează tot prin raportare la modelul european. Chiar si atunci când se vorbeste despre regionalizarea Africii ca solutie la problemele economice si politice tot Europa este invocată drept exemplu. Marile puteri europene sunt însă si singurele vinovate de “distrugerea” civilizatiilor Africii si principalele răspunzătoare de sărăcie, de analfabetism si de degringolada politică. O nouă identitate pentru o nouă Africă se construieste prin raportare la Europa si în acelasi timp prin acuzarea ei.
Fiecare dintre elementele parte în articulările identitare africane – fizicul, spatiul, sistemul de valori, tehnicile de expresie, o anumită conceptie asupra institutiilor, istoria11 – considerate definitorii de intelectualii si oamenii politici africani, ar merita analize detaliate. Ne vom limita în acest studiu doar la rolul pe care îl joacă istoria în constructiile nationale si pan-africane, raportările la celelalte componente vor fi doar liniare si vor fi prezente doar în măsura în care prin ele se vor explicita mai bine anumite tipuri de imagini.
Constructiile identitare pentru noile state africane în granite nationale sau pentru continentul unit presupuneau un set de mituri pe care să se fundamenteze12. Si atunci istoria a fost invocată pentru a sprijini noile creatii. Sigur că prin istorie se pot justifica multe, dar în acest caz apelul la istorie trebuie înteles si ca un imperativ făcând vizibil un complex născut cu mult timp în urmă din acuzele europenilor că acest continent nu ar fi avut istorie doar pentru faptul că nu dispunea de documente scrise. Cei ce si-au propus să construiască o identitate pentru statele nationale caută elemente prin care să se stabilească o continuitate cu structurile istorice vechi, pentru că o natiune fără propria istorie este cu neputintă de gândit. Odată elaborată, istoria natiunii va fi invocată pentru a sustine justetea existentei statului-natiune, insistându-se pe elementele de coeziune si ignorându-le pe toate celelalte.13
Istoria statului federal Mali (Fédération du Mali), constituit în 1959, se va confunda cu cea a imperiului al cărui nume l-a preluat si care, în secolul al XIV-lea, în timpul suveranului Moussa, a atins apogeul politic si cultural14. Modibo Keita, adresându-se deputatilor sudanezi, în 1960, spunea: “Vous venez de donner naissance à une Nation, la Fédération du Mali. Vous venez de ressusciter le Mali des XIIe et XVe siècles, témoignage de la puissance d’organisation de l’homme noir.”15. Liderii politici s-au justificat atunci afirmând că, purtând acest nume, noul stat va aminti mereu lumii de trecutul glorios al unui autentic imperiu negru a cărui faimă a trecut si dincolo de granitele lumii africane.16 Cei doi lideri politici ai celor două state intrate în federatia Mali, Sudanul si Senegalul, Modibo Keita si Léopold Sédar Senghor, invocau în discursurile lor nu numai criteriul istoric ci si cel lingvistic. Divesele dialecte vorbite în acest spatiu ar fi în raport unele cu altele, putând fi clasate în două grupuri lingvistice: senegalo-guineean si nigero-senegalez. În plus, intelectualii senegalezi si cei sudanezi sunt francofoni, ceea ce ar fi un mijloc de legătură de necontestat. În plus în spatiul geografic al federatiei nu ar exista nici frontiere climatice, nici de vegetatie, Sudanul nefiind decât o simplă prelungire a Senegalului. Teritoriul, statul, limba, istoria, vointa de a fi, traditionalele legături economice păreau a fi elementele care nu puteau decât a asigura succesul federatiei Mali. Nu au fost însă suficiente, Federatia descompunându-se în 1961.
Aceleasi repere istorice vor fi invocate în constructia identitară maliană si după esecul federatiei, transferate de această dată numai vechiului Sudan care continuă să păstreze numele de Mali. Imperiul medieval Mali, considerat străbunul actualului stat, apare prezentat de Guimbala Diakite, în lucrarea Du Felou au lac Debo. Un peuple, une nation; le Mali, 1990, ca fiind bine organizat administrativ, având coeziune etnică si reprezentând o civilizatie evoluată si originală. Premisa demonstratiei si concluzia ei totodată sunt usor de intuit:” C’est de cette unité populaire qu’est issu le Mali moderne: Un peuple, Un But, Une foi.”17 O altă istorie a statului Mali publicată cu un an mai devreme debuta prin a prezenta diferitele etnii cuprinse în această natiune considerând că: “A l’origine du Mali, il y a sans doute une confédération de petites chefferies installées au pied des monts Monding entre Sénégal et le Niger.”18 Totusi aceste etnii au evoluat într-o strânsă relatie, mărturie fiind si de această dată imperiul medieval: “Lorsque, vers 1325, l’empire du Mali étend sa domination sur les Songhay, ceux-ci, au terme d’une évolution de plusieurs siècles, constituent déjŕ une nation. 19 “
Gold Coast, mai întâi colonie portugheză, apoi britanică, independentă din 1957 purtând numele Ghana, se revendică de la imperiul cu acelasi nume fondat în se-colul al XI-lea. În plan istoric si geografic această apropriere este ilegitimă, teritoriul statului national actual nu are nici o legătură cu cel al imperiului medieval, iar găsirea originilor populatiei din Gold Coast în imperiul Ghana este o inventie europeană devenită instrument identitar în constructia natională africană. Totul porneste de la o lucrare scrisă la sfârsitul secolului al XIX-lea de englezul A.B. Ellis The Tshi-Speaking Peoples of the Gold Coast of West Africa, (Londra, 1887) în care sugerează că o anumită populatie din Gold Coast (Akan) ar fi putut veni din zona Wangara ce ar fi fost parte din imperiul Ghana. În aceeasi paradigmă intră si siguranta cu care se realizează identificarea (neacceptată încă în lumea stiintifică) a centrului comercial Kumbi, important reper în drumul aurului, cu capitala regală Ghana. Nici numele de Gold Coast nu a fost uitat în argumentare. Ghana s-a identificat încă din secolul al XI-lea cu “tara aurului”, arabii (mai ales cronica lui al-Bakri) si apoi europenii aflîndu-se la ori-ginile acestei reprezentări care va alimenta imaginarul politic, stiintific si cultural. Astfel, asocierea acestei imagini cu numele tării de savană si de pădure dinspre golful Guineei nu a părut abuzivă. Nkrumah – prim-ministru în 1956 în Gold Coast – revendica oficial numele de Ghana pentru statul independent, amintind trecutul glorios al imperiului menit a legitima dreptul la un viitor pe măsură. Nkrumah aducea drept argument al filiatiei traditia. Nu este traditie însă ceea ce invoca primul ministru, ci constructie imaginară transmisă pe linie arabă si europeană si preluată de elita africană.20
Ruinele Grand Zimbabwe au inspirat în ultimele decenii autori africani si oameni politici ce au dat frâu liber imaginarului pentru a le transforma în simbol national al sta-tului născut în 1980. Cu totii au afirmat că nu fac altceva decât să redescopere trecutul mutilat de propaganda colonială si să reînvie simbolurile ce au definit dintotdeauna acest spatiu al Africii sud-sahariene. Ruinele zimbabwe îsi au si ele propria poveste încă departe de a fi pe deplin elucidată. La sfârsitul secolului al XIX-lea geologul german Karl Mauch descoperă ruinele Grand Zimbabwe. Foarte repede se va constitui o companie însărcinată cu explorarea tuturor ruinelor de la sud de Zambezi. Europenii “stiau” din relatările de călătorie ajunse pe continent încă din secolul al XVI-lea despre bogătia în aur si diamante a acestei regiuni, iar cei ce au început săpăturile în situl descoperit au fost mai mult interesati de zăcămintele aurifere decât de cercetarea arheologică. Cercetătorii vor intra în scenă în 1902 când Consiliul legislativ al Rodesiei de Sud instaurează o protectie riguroasă a ruinelor. Era însă destul de târziu, pentru că o bună parte a sitului fusese distrusă. Specialistii au reusit totusi să ofere o reprezentare destul de exactă a imenselor constructii în piatră numite zimbabwe21 si să recompună în linii generale imaginea civilizatiilor materiale despre care dau seama. Nu se stie însă aproape nimic despre procesele ce au condus la constituirea puterii care a generat aceste constructii, despre organizarea economică si socială din interiorul statului. Informatiile despre imperiul Manamotapa (Mwene Mutapa) provin de la călătorii portughezi începând cu secolul al XVI-lea, iar până către veacul al XVIII-lea au circulat în lumea europeană alături de povesti fantastice, un amestec de imagini ce aminteau de Regatul părintelui Ioan si de Orient.22 Istoricii care au analizat informatiile provenite din lucrările de călătorie, din sursele orale si din săpăturile arheologice s-au constituit în două “tabere”- unii sustinând că civilizatia Monomatapa nu poate fi o creatie africană si altii care i-au sustinut ca-racterul eminamente negru–african.
Disputele stiintifice nu au împiedicat însă elitele intelectuale si oamenii politici din statul Zimbabwe să se revendice de la imperiul medieval. Mushambi vorbeste într-un capitol din lucrarea A picture history of Zimbabwe (Harare 1982) despre giganticele păsări din piatră descoperite în situl din Grand Zimbabwe ca fiind simbolul regalitătii Monomatapa, recuperarea lor pe drapelul si pe moneda natională a statului constituit în 1980 fiind considerată o decizie firească. Lupta de eliberare si constituirea statului national sunt tratate si ele ca renastere a acestui spatiu întru gloria trecutului. J.Ki Zerbo insistă în sinteza publicată în 1978, Histoire de l’Afrique Noire, asupra ansamblului de ruine care depun mărturie despre o civilizatie strălucită, despre un regat bine organizat condus de un rege a cărui persoană era considerată sacră, secondat de un numeros aparat administrativ si în care comertul cu aur constitua principala sursă de venituri. Ruinele îl ajută pe autor să imagineze acest spatiu în perioada sa de glorie:
“Revenant alors au spectacle des ruines de Zimbabwé on peut se demander si les restes des modestes bâtisses de la vallée ne sont pas les ruines d’un grand quartier commerçant, si la gigantesque forteresse de l’Acropole n’est pas le quartier militaire chargé d’empęcher la pénétration des éléments étrangers vers l’intérieur. Chargé aussi de protéger le temple oů célébrait le culte mystérieux du roi divin, mais peut-ętre aussi le culte du dieu de l’or…”23
Imaginile care îi sunt atribuite vechiului Zimbabwe nu diferă de cele ce intră în compozitia reprezentării regatului Mali. J.Ki-Zerbo încearcă chiar să stabilească legături între imperiul din sud-estul Africii si cel de pe coastele vestice sugerând si posibile influente dinspre imperiul occidental. Pasărea, simbolul regalitătii din Zimbabwe si în acelasi timp a celei din Mali, îi sustine afirmatia. 24
Organizarea regatului medieval este invocată pentru a legitima ideologia socia-listă promovată de liderii politici. Manualul oficial de istorie, A history of Zimbabwe for primary school (1983), prezintă societatea Monomatapa ca o societate utopică în care elementele socialiste sunt lesne detectabile. Comunitatea este organizată urmărind binele colectiv sub autoritate unui rege binevoitor ce împarte bunurile în interesul tuturor, tot el este cel care organizează po-pulatia în grupe de muncă fiecare cu activităti specifice.25 Sursele invocate pentru a sustine aceste afirmatii sunt cele orale, niciodată însă precizate. P.S.Garlake identifică în lucrarea Great Zimbabwe (London, 1973) imaginile regatului medieval consacrate de ideologia natională: civilizatie briliantă, arhitectură magnifică, bogătii imense, unitate administrativă, sacralitatea conducătorului, dar si un sistem politic democratic ce putea rivaliza cu cel din Grecia antică.
Cazul Nigeriei este si el interesant. În Nigeria există trei grupuri lingvistice mari concentrate în nord, răsărit si apus, dar se vorbesc mai mult de 200 de limbi ale diferitelor triburi. Fiecare grup etnic îsi are propriile sale mituri fondatoare si propriile sale traditii, iar o unitate natională bazându-se doar pe un teritoriu comn pare greu de imaginat. Istoricii au venit în sprijinul unitătii nationale construind cu mare dibăcie un trecut pe care să se poată sustine. Această situare a specialistilor în prima linie a luptei pentru unitate natională este afirmată împotriva atât de des invocatei obiectivităti a stiintei pe care o reprezintă. Argumentul în favoarea acestei constructii istorice delibe-rat nationale este acela că ea s-a articulat tocmai pentru a infirma punctele de vedere ale fostilor stăpâni coloniali britanici cum că Nigeria este doar o expresie geografică.26
Exemplele ar putea continua. Istoria se constituie în cazul statelor nationale ca fundament al existentei lor.27 Este o istorie în care accentul cade voit pe continuitate, pe legătura “firească” între un trecut glorios- prezentul văzut ca renastere a valorilor traditionale –si un viitor ce începe să se contureze si care nu poate fi decât pe măsura trecutului. Faptele au fost combinate în asa fel, încât totul să conducă din trecut până în prezent spre formula natiunii. În imperiile medievale s-au aflat premisele nasterii natiunilor africane în secolul al XX-lea; sistemul de organizare politică, setul de valori, coeziunea socială devin modele pe care noile structuri trebuie să le urmeze. Fiecare natiune îsi caută origini cât mai îndepărtate în trecut, cel mai des este invocată perioada de glorie a imperiilor medievale, dar nu se omite precizarea momentului fundării. În istoria statului Mali un loc important îl are perioada de glorie a regatului în timpul suveranului Mansa Mousa, în secolul al XIV-lea, dar nu lipseste precizarea că momentul fondării este cu un secol mai vechi si legat de decăderea imperiului Ghana. Originile imperiului Ghana, desi nu sunt încă bine cunoscute, sunt fixate în secolul al VIII-lea, când apar primele mentiuni si astfel se poate ajunge până la “decuparea” preistoriei pe criteriul national. Strămosii acestor state nationale sunt întotdeauna africani, iar singurele influente exterioare admise sunt cele venite din lumea musulmană. Istoria îndepărtată a natiunii devine o pledoarie pentru autenticele valori africane si pentru specificul autohton.
Toate disputele legate de caracterul african al civilizatiei care a produs constructiile din Grand Zimbabwe se estompează în momentul în care este invocat argumentul lingvistic (prezenta cuvântului zimbabwe în limba shona). Când se analizează structurile imperiilor medievale se insistă asupra coeziunii, toate sunt constructii unitare politic si centralizate administrativ, iar decăderea lor este mereu pusă în relatie cu Ceilalti. Păstrându-se formula, disensiunile din interiorul statelor nationale mostenitoare ale vechilor imperii sunt subordonate principiului unificator si în prim plan sunt situate conflictele cu Ceilalti, întotdeauna europeni. Istoria natională, amestec între mitologie, traditie, legendă si politică devine astfel un argument pentru a sustine drepturile popoarelor africane si pentru redescoperirea valorilor pe care au fost obligate să le uite în perioada colonială. În relatia natiune-istorie se petrece o inversare aparent curioasă de roluri: statele nationale si-au fabricat propria istorie, care odată construită este prezentată ca făuritoare a natiunii.
Această constructie identitară natională cu accent pe omogenitate conduce către o aparent minimizare a regionalului si etnicului si vizează deschiderea către o structură identitară global africană. Numai aparent, pentru că în fapt asistăm la o contopire a celor două niveluri identitare în creatia pan-africană. Istoria predată copiilor în scolile din Cote d’Ivoire are drept scop depăsirea regionalului, descoperirea rădăcinilor nationale ivoriene, deschiderea către un sistem de valori specific africane si astfel către o identitate colectivă în formula unei singure “natiuni” în Africa. Nu putini au fost cei ce s-au ridicat împotriva conceptelor de etnie si trib si implicit împotriva definirii unor identităti etnice sau tribale. Accentuarea etnicului este considerată a conduce către fragmentarea si descompunera unei unităti înteleasă drept salvatoarea continentului din punct de vedere politic si economic. Theophile Obenga expunea în 1972 cu precizie acest punct de vedere:
“C’est une remarque à propos du mot tribu. Je crois qu’il ne faut pas l’employer. Il n’y a pas de tribus en Afrique. Et l’employer c’est revenir à la description que nous ont faite les européens qui ne connaissent pas la réalité africaine. Les yorubas ne sont pas une tribu…Il ne faut pas employer certains mots dont les Blancs se sont servi pour detruire le fait culturel africain. Ce sont des termes impropres. Et l’historien doit fait une critique très sérieuse par rapport à ce stock, à ce vocabulaire qui ne signifie rien en fait.” 28
Istoria Africii scrisă în perioada post-colonială este, poate în mai mare măsură decât în cazul altor spatii unde trecutul devine principal element în articulările identitare, memorie. În absenta surselor scrise sau în împrejurările în care ele, atunci când există, sunt instabile, chestionabile sau “trădătoare” întrucât apartin adversarului colonial sau îi servesc implicit acestuia argumentele, nu trebuie să apară stranie această identificare a istoriei cu memoria. Apelul la memorie înseamnă adeziunea la un trecut considerat ca fiind mereu prezent si familiar si certitudinea că acest trecut garantează viitorul. Mai mult, trezirea acestei memorii echivaleză cu redefinirea identitătii. Palierele memoriei, cea care sedimentează în naratiunile ei identitatea de grup, implică justificarea individului prin strămosi, a grupului etnic prin succesiunea de generatii care s-au zidit în discursul recitat din nou si din nou, spre amintire perpetuă. Un asemenea discurs asupra ori-ginilor comune, recuperator, poate fi în măsură să sutureze o realitate de a cărei fracturare evidentă este vinovată aproape întotdeauna istoria recentă, iar nu memoria duratei lungi. Marile epoci de unitate regională celebrate în diferitele tipuri de discursuri în vederea extragerii de învătăminte pentru prezent sunt întotdeauna situate în perioade medievale, iar cu cât sursele scrise si arheologice sunt mai vagi, cu atât mai acut vizibilă este investirea povestii memorabile cu rolul de sursă. “Adevărul” pluteste în aer, el este concrescut realitătii si rostirea lui tine loc de probă a veritătii.
Africa post-colonială îsi re-fondează locurile memoriei si prin ele îsi caută reperele identitare. Pierre Nora definea ca locuri ale memoriei – emblemele, monumentele, sărbătorile, personalitătile, siturile – care prin trecerea timpului sau prin vointa oamenilor sunt investite cu semnificatii.29 Seducător concept, dar definit pentru spatiul francez, el devine aproape inoperabil atunci când articulează în jurul lui istorii mostenite, reconstruite, imaginate, uneori fabricate si sacralizate. Dacă în Europa memoriile interoghează istoria, sfidează, invadează si chiar fac să expodeze câmpul ei de investigatie punând sub semnul întrebării retorica globală, relativizând punctele de vedere în numele autenticitătii si identitătilor, în Africa Neagră memoriile sunt interogate pentru a investi istoria cu adevăr. Nici urmă de invitatie la relativizare sau de “suprave-ghere”. Fiecare grup etnic sau stat-natiune îsi are proprii eroi si propriile locuri încărcate de memorie- ruinele Kumbi în Ghana, vechile zimbabwe pentru Zimbabwe, portocalul de lângă mormântul lui Alfa Mamadou Samba Bhuriya, eroul din războaiele care au dus la răspândirea islamului în Fouta-Dialon, bătălia din Bunxoy (1796) pentru natiunea senegaleză, (care face parte dintre cele pentru care referintele identitare sunt mai mult politice decât etnice), Kankan Mousa (1307-1332) suveranul imperiului Mali devenit simbolul statului Mali, dar si al puterii si bogătiei Africii medievale, despre ale cărui fapte cronicile arabe nu oferă multe amănunte, dar care este personajul principal din legendele povestite pe tot continentul. Exemplele pot continua. Nimeni nu mai stie când si cum s-au născut aceste imagini asociate personajelor sau locurilor, cât este fantezie si cât adevăr, importante au rămas doar semnificatiile, iar revizitarea lor devine sinonimă pentru statele Africii Negre cu recâstigarea demnitătii.
Note
1 Jacques Le Goff, “L’Histoire” în Université de tous les savoirs 2, L’Histoire, la Sociologie et l’Anthropologie, sous la direction d’Yves Michaud, Edition Odile Jacob: Paris, 2001, pp. 59-75
2 Lucian Boia încearcă o delimitare a domeniului imaginarului de cel al menta-litătilor: “L’imaginaire, męme s’il tire sa sève des profondeurs des mentalités, se distingue nettement par certains traits particuliers. Face à la configuration en quelque sorte abstraite des mentalités, l’imaginaire suppose toute une collection d’images sensibles. Il s’affirme comme une autre réalité, imbriquée dans la réalité tangible, mais non mois réelle que celle-ci. De plus, l’imaginaire se présente d’une manière beaucoup plus élaborée, parfois męme particulièrement sophistiquée.”, Pour une histoire de l’imaginaire, Les Belles Lettres: Paris, 1998, p. 39
3 Lucrarea lui Geoffrey E.R. Lloyd, Pour en finir avec les mentalités, La Découverte: Paris, 1993 este una dintre cele mai critice fată de metodele de lucru consacrate în domeniul mentalitătilor.
4 Imaginarul apare înscris si definit printre cele 10 concepte cheie ale istoriei promovate de miscarea de la Annales în lucrarea coordonată de Jacques Le Goff, Roger Chartier si Jaques Revel, La Nouvelle Histoire, publicată în 1978. Bizantinista Evelyne Patlagean defineste într-un studiul de 20 de pagini conceptul de imaginar în maniera în care istoria îl apropriază. În 1986 apărea sub conducerea lui André Burguière (si el “înregimentat” în miscarea Annales) Dictionnaires des sciences historiques în care despre imaginar nu se scrie nimic, figurează însă un studiu despre mentalităti (J. Le Goff) si un studiu despre imagine (Roger Chartier). Retinerea autorilor poate fi explicată prin faptul că imaginarul fusese solicitat si de alte domenii în care deja cunoscuse consacrare. Ar mai fi de mentionat si rezistenta istoricilor în fata unei tratări ample dincolo de periodizări si de cronologii stricte, chiar dacă îsi afirmă deschiderea către abordări interdisciplinare si problematizate.
5 Lucian.Boia, Două secole de mitologie natională, Humanitas: Bucuresti, 1999, p. 86.
6 Unificarea celor două Somalii, unirea Tanganyika si a Zanzibar pe “fundamentele” imperiului swahili din secolul al XIX-lea, unirea celor două Camerun (stat ce a cuprins nu numai populatii pe principiul originilor comune, dar si pe cele ce au trăit pe acest teritoriu în perioada colonială), Fédération du Mali, Communauté des Etats Africains Indépendants. Exemplele ar putea continua.
7 Guédel Ndiaye în lucrarea L’Echec de la Fédération du Mali, Dakar, Abidjan, Lomé, 1980, încearcă să explice de ce fede-ratia a fost un esec desi existau afinităti istorice senegalo-sudaneze.
8 Conceptul este preluat din lucrarea lui Gustave Le Bon, Opiniile si credintele, Bucuresti, 1995. Autorul justifică optiunea pentru acest concept arătând că atât cre-dintele politice cât si cele religioase au fundamente psihologice identice, se nasc si se propagă în acelasi fel, în maniera apostola-tului, prin convertirea comunitătii la noua credintă.
9 Lucian Boia defineste arhetipul în cartea Pour une histoire de l’imaginaire (p. 17) ca fiind “une constante ou un penchant essentiel de l’esprit humain. C’est un schéma organisateur, un moule, dont la matière change mais dont les contours restent“. Pornind de la această definitie istoria imaginarului apare ca: ”histoire d’archétypes, structurelle et dynamique : nulle contradiction entre ces termes.” (p. 18).
10 Conceptul de modele ale imaginarului este definit de J. Le Goff în lucrarea L’imaginaire médiéval, Gallimard: Paris, 1985, p. VI. “Les modèles de l’imaginaire relèvent de la science, les archétypes de l’élucubration mystificatrice”.
11 Acestea sunt componentele identitătii colective analizate ca fiind în interactiune în studiul profesorului Milebamane Mia-Musunda, “Le viol de l’identité négro-africaine”, Présence africaine, 98/1976, pp. 9-10.
12 Voi folosi pe parcursul expunerii conceptul de mit fondator care îmi pare, în acest context, preferabil celui de mit al originilor, cu semnificatii mai largi.
13 Lucian Boia în lucrarea Două secole de mitologie natională analizează în capitolul “Istoria în sprijinul natiunii” (pp. 32-44) analizează rolul pe care istoria îl are în constructiile nationale după cum proiectul national întelege să o utilizeaze.
14 În secolul al XV-lea se pretinde că imperiul Mali cuprindea Senegal, Gambia, Mauritanie de Sud, o mare parte din Sudan, Guineea inferioară, enclave în Cote d’Ivoire, in zona Nigerului si în Haute-Volta. Trebuie precizat însă că istoriografia actuală nu este capabilă să redea cu exactitate granitele imperiului în perioada de glorie.
15 Apud. Guédel Ndiaye, L’Echec de la Fédération du Mali, Dakar, Abidjan, Lomé, 1980, p. 13.
16 Ibidem.
17 Giumbala Diakite, Du Felou au lac Debo. Un peuple, une nation; le Mali, Publisud, 1990, p. 15.
18 Joseph Roger de Benois, Le Mali, L’Harmattan: Paris, 1989, p. 37.
19 Ibidem, p. 47.
20 Problema memoriei importate si apropriate în cazul Ghana este analizată în studiul lui Jean-Louis Triaud, “Le nom de Ghana. Mémoire en exil, mémoire appropriée “ în J. P. Chrétien et J. L. Triaud (dir.), Histoire d’Afrique. Les enjeux de mémoire, Karthala: Paris, 1999.
21 Elikia M’Bokolo oferă în lucrarea generală de istorie a Africii Negre (p.133) explicatiile lingvistice din limba shona ale cuvântului zimbabwe: dzimba dza mabwe- casă în piatră si dzimba woye- casă venerată.
22 Această problemă este tratată pe larg în lucrarea lui W.G.L.Randles, L’ancien empire du Monomotapa du XVe au XIXe siècles, La Haye, Mouton: Paris, 1975.
23 Joseph Ki-Zerbo, Histoire de l’Afrique Noire. D’Hier à Demain, Hatier: Paris, 1978, pp. 189-190.
24 “Il n’y manque męme pas l’emblème de l’oiseau, qui dans une pose hiératique et énigmatique montait la garde sur les créneaux de Zimbabwé comme au dessus du trône du Mali. On a d’ailleurs trouvé dans ces ruines des éléments qui dénotent une influence Ouest-africaine. Ceci dit, il reste à trouver de quel peuple noir il s’agissait, et quel a été le film du développement de ces régions. Question très controversée.” Ibidem. P.189
25 Mecanismele prin care se articulează reprezentarea vechiului Zimbabwe de la care se revendică actualul stat national sunt analizate pe larg de Philippe Renel în studiul “Zimbabwe. Historiographie et nationalisme”, în J. P. Chrétien et J. L. Triaud (dir.) Histoire d’Afrique. Les enjeux de mémoire, Karthala: Paris, 1999.
26 Lucian Boia în cartea Două secole de mitologie natională îl citează pentru a sustine că natiunea nigeriană este o inventie pe E. J. Alagoa, profesor de istorie la Universitatea din Port-Harcourt.
27 Problema istoriei adusă în sprijinul natiunii face obiectul unui capitol din lucrarea citată a lui Lucian Boia (pp. 32- 44).
28 “Table ronde sur l’enseignement de l’histoire en Afrique Noire”, în Présence Africaine, 81/ 1972, p. 74.
29 Pierre Nora (dir.), Les lieux de me-moire, Quarto, Gallimard: Paris, 1997.