Carmen Muşat

 

 

Identităţi alternative

– variaţiile identităţii în spaţiul public postcomunist –

 

 

 

Triumful simulacrelor

 

“Şi dacă realitatea s-ar dizolva sub ochii noştri? Nu în neant, ci în mai real decît realul (triumful simulacrelor)? […] Dacă informaţia nu ar mai trimite la un eveniment, ci la promovarea informaţiei înseşi ca eveniment? Dacă Istoria nu ar mai fi decît o memorie fără trecut, acumulativă şi instantanee? Dacă societatea noastră nu ar mai fi cea a «spectacolului», cum se spunea în ’68, ci, mai cinic, cea a ceremoniei? […] Dacă strategia ar înlocui atunci psihologia? Dacă nu ar mai exista un alt comportament posibil decît cel de a învăţa, ironic, să dispari? Dacă nu ar mai exista fracturi, linii de fugă şi rupturi, ci doar o suprafaţă plină şi continuă, fără profunzime, neîntreruptă?” Iată un şir de întrebări care încheie cartea din 1987 a lui Jean Baudrillard, Celălalt prin sine însuşi, în fond un pseudofinal, cîtă vreme încercarea de a răspunde acestor interogaţii, doar aparent retorice, prelungeşte lectura dincolo de limitele fizice ale textului. Am ales acest scurt pasaj ca punct de plecare pentru demersul meu, deoarece problematica identităţii – fie ea individuală sau colectivă – este indisociabil legată de cea a memoriei şi de cea  a realităţii sociale. Cei unsprezece ani care s-au scurs de la violenta prăbuşire a regimului totalitar comunist au adus în prim-plan o serie de transformări, atît în ceea ce priveşte destinele individuale, cît şi structurile şi instituţiile sociale. Am asistat, în toţi aceşti ani, la succesive crize ale identităţii care au marcat în mod decisiv nu doar identitatea individuală, ci şi cea colectivă, determinînd adeseori spectaculoase tentative de redefinire, în plan politic sau cultural, fie prin ignorarea sistematică a trecutului, fie prin rescrierea acestuia în funcţie de interese de moment. “Triumful simulacrelor” – invocat de Baudrillard ca pandant al unei progresive dizolvări a realităţii – este şi  efectul unui proces continuu de revizuire, dublat de unul la fel de pregnant de inventare a identităţii sociale, care se desfăşoară simultan pe două coordonate majore: pe de o parte similaritatea cu ipostazele personale anterioare sau cu un grup social anume şi, pe de altă parte, diferenţa în raport cu sine însuşi, dar şi faţă de ceilalţi. În primul capitol din Identitatea socială, volum apărut în 1996, Richard Jenkins consideră că “identitatea nu poate fi înţeleasă decît ca proces. Ca «fiind» sau ca «devenind». Identitatea socială a cuiva – de fapt, identităţile sociale ale cuiva, deoarece despre cine sîntem nu se poate vorbi niciodată decît atît la singular, cît şi la plural – nu este niciodată o chestiune finalizată, pe deplin clarificată. Nici măcar moartea nu poate îngheţa imaginea cuiva: există întotdeauna posibilitatea unei revizuiri post mortem a identităţii”. În concepţia lui Jenkins – care se recunoaşte îndatorat în mod special teoriilor lui George Herbert Mead, Anthony Giddens, Erving Goffman şi Frederik Barth –, identităţile umane sînt conotate social, fiind, în fapt, identităţi sociale, a căror construcţie presupune interacţiunea şi instituţionalizarea, ele fiind supuse permanent reificării. În noul context post-comunist, procesul continuu de edificare a identităţilor umane dobîndeşte o serie de trăsături specifice, determinate de şocul provocat de trecerea de la societatea totalitară închisă, în care libertatea informaţiei este inexistentă, în care ideologia partidului unic controlează toate palierele vieţii sociale, la o societate deschisă, cu toate imperfecţiunile inerente unui început de drum. Dacă în plan instituţional, politic sau economic schimbările radicale se produc cu mare întîrziere, nu acelaşi lucru se poate spune despre modul în care au evoluat lucrurile în plan individual-personal şi social-cultural. Ceea ce a urmat entuziasmului general din decembrie 1989 a fost un moment (prelungit) de revelaţie a golului, a falsului instituţionalizat. Odată cu prăbuşirea însemnelor exterioare ale comunismului – vezi, în acest sens comentariul percutant pe marginea semnificaţiei “golului din steagul Romåniei”, cu care debutează cartea lui Slavoj Zizek din 1993, Tarrying with the Negative –, încep să se clatine şi să dispară nu doar instituţii sau forme de organizare socio-economice, ci şi o serie de certitudini de ordin individual sau cultural, sînt reconsiderate evenimente şi personaje publice din trecutul imediat sau îndepărtat, ceea ce contribuie la acutizarea şi conştientizarea crizei identitare generalizate.

 

Identităţi problematice

 

Pînă în 1989, accesul la informaţiile despre perioada interbelică sau despre primul deceniu de regim comunist era limitat cu stricteţe de cenzura partidului-stat. Manualele de istorie – unul singur pentru fiecare an de învăţămînt – propuneau o interpretare a evenimentelor istorice conformă nu cu adevărul istoric sau cu logica faptelor, ci cu interesele partidului comunist care dobîndea astfel, în ochii generaţiilor născute după 1945, legitimitate şi credibilitate. Mai mult decît atît, biografiile oamenilor politici, precum şi cele ale scriitorilor sau artiştilor romåni – indiferent din ce epocă – au fost sistematic “aranjate”, ocultate sau adaptate în funcţie de criterii preponderent ideologice, manipularea istoriei fiind una dintre practicile frecvente, de altfel, ale sregimului totalitar.  După ’89, a survenit o schimbare radicală în modul nostru de raportare la trecut. Faptul că în prim-planul vieţii publice au apărut o serie de personalităţi care au traversat secolul, care au cunoscut, de-a lungul existenţei lor, epoci şi regimuri politice diverse, apoi reeditarea unor cărţi interzise, surghiunite în timpul dictaturii proletariatului în “fondul secret” al bibliotecilor publice şi inaccesibile publicului decenii la rînd, recuperarea exilului, toate acestea contribuie în mod decisiv nu doar la reconsiderarea ierarhiilor existente pînă în 1989, ci la cunoaşterea multiplelor faţete ale unei realităţi – politice, sociale, economice, culturale – distorsionate  în anii regimului comunist. Dacă pînă în 1989, marii scriitori interbelici, precum şi cei care supravieţuiseră instaurării comunismului în Romånia, semnînd “pactul cu diavolul”, erau percepuţi exclusiv prin prisma operelor lor (mai ales de către generaţiile născute după 1945), ultimul deceniu a fost cel al “marilor descoperiri biografice”, al revelaţiilor identitare, care au declanşat, în repetate rînduri, dezbateri acerbe în mass media de la noi. Efectul imediat al dezvăluirilor de ordin biografic a fost iniţierea unui amplu proces de revizuire a identităţilor, care atinge atît personalităţile a căror existenţă s-a încheiat deja – fiind vorba, aşadar, despre o revizuire post mortem –, cît şi o serie de persoane publice contemporane nouă, grav compromise în timpul dictaturii comuniste şi aflate acum în plină campanie de reconstrucţie a identităţii lor sociale.

De altfel, există un paralelism evident între modul precaut în care ne raportăm la trecut – temători să abordăm subiecte “dificile”, cum ar fi opţiunile prolegionare ale lui Mircea Eliade sau abdicarea morală a lui G. Călinescu, după instaurarea comuniştilor la putere – şi modul în care reacţionăm în faţa tentativelor repetate ale unor personaje precum Corneliu Vadim Tudor, Adrian Păunescu, Eugen Florescu şi alţii eiusdem farinae de a-şi construi identităţi sociale alternative, eludînd aspectele incomode, “detaliile” compromiţătoare, atitudinile servile faţă de Puterea comunistă sau faptele reprobabile comise cu bună-ştiinţă pînă în 1989. Mizînd pe lacunele memoriei colective şi pe indiferenţa societăţii civile, utilizînd mass media, în special televiziunea, ca instrument de modelare şi promovare a unor imagini-clişeu – Justiţiarul, Poetul Naţional, Patriotul, Bunul Samaritean etc. – dincolo de care se ascund identităţile personale autentice, cele reale şi nu cele inventate ad usum Delphini, cei numiţi mai sus ilustrează elocvent categoria identităţii în ruptură.

La începutul anilor ’90, iniţiativa dezbaterii articolelor legionare semnate de Mircea Eliade în tinereţe a întîmpinat o rezistenţă redutabilă, care venea, în mod surprinzător, din partea unor intelectuali recunoscuţi pentru vederile lor democratice. S-a spus atunci că, înainte de a comenta devierile de dreapta ale unora dintre personalităţile culturale marcante ale epocii interbelice, trebuie cunoscut şi sancţionat trecutul imediat, cedările, trădările şi crimele celor care au devenit, în timp, “unelte” ale partidului comunist. Aceeaşi atitudine reticentă, acelaşi refuz de a discuta deschis contradicţiile şi discontinuităţile ipostazelor identitare ale unor scriitori precum Mihail Sadoveanu, Camil Petrescu, G. Călinescu, Tudor Arghezi ş.a. a caracterizat scena culturală românească şi atunci cînd a fost vorba despre modul lamentabil în care s-au comportat aceştia după cel de-al doilea război mondial. În ambele situaţii, societatea românească, mai conservatoare şi debordînd de complexe (cîteva dintre acestea au fost abordate de Mircea Martin într-una dintre cele mai serioase analize a operei călinesciene, G. Călinescu şi complexele literaturii române), pare mai degrabă predispusă să înalţe şi să lustruiască statui sau să accepte, pasiv, comportamente duplicitare, decît să adopte o atitudine critică. Acest reflex condiţionat, evident cînd este vorba despre personalităţile trecutului, funcţionează la fel de prompt şi în cazul contemporanilor noştri care vin din regimul comunist cu identităţi “pătate” de o colaborare prea strînsă cu regimul totalitar.

Pentru cei născuţi după 1960, după ce partidul comunist părea să se fi instalat pentru totdeauna la putere, accesul la istorie, fie ea generală sau culturală, a fost permanent cenzurat de instituţiile partidului-stat. Percepute exclusiv în ipostaza lor de persona, personalităţile istoriei şi cele ale culturii noastre – indiferent că era vorba despre :tefan cel Mare, Alexandru Ioan Cuza, Mircea Eliade sau G. Călinescu – erau ignorate ca persoane. Regimul totalitar comunist nu avea nevoie de biografii, ci de legende, putîndu-se lesne dispensa de oamenii concreţi, imperfecţi deoarece erau mult prea umani, pentru a-i înlocui cu ficţiuni eroice ireproşabile. Fuga de realitate a îmbrăcat şi forma refuzului consecvent de a accepta că domnitorii, scriitorii sau artiştii au şi biografii concrete, nu doar destine exemplare, redactate oficial şi consacrate  post mortem. Nu e de mirare aşadar că recuperarea tardivă a unor biografii problematice, marcate de simpatii legionare sau de compromisuri grave cu puterea comunistă, a declanşat reacţii atît de surprinzător-asemănătoare, care încercau să acrediteze ideea inoportunităţii oricărei discuţii pe marginea discontinuităţilor identitare.