Mircea Muthu

 

 

Homo balcanicus

 

 

Sintagma generică homo balcanicus trimite, în majoritatea cazurilor, la o tară descriptivă si categorială. Este ca si cum categoria aceasta, redevabilă prin contanimare partială omului bizantin, se întinde ca un elastic peste realităti si ideologii variate iar finalitatea acestui proces este, în chip paradoxal, una de autonegare. De la o particularizare geo-politică, proiectată pe o situatie de destin si cu circumscriere precumpănitor etică homo balcanicus se încarcă si cu o seamă de atribute străine de el, ca să se întoarcă, iarăsi, ca un bumerang, crucificând astfel arealul de origine. Conotatiile în bună măsură negative fac parte, de altfel, dintr-o stereotipizare a termenului de balcanism ce, „creată si importată din Occident a fost complet asimilată”1 de mentalitatea vestică si, prin ricoseu, de aceea sud-est europeană. Dincolo însă de poncife cu accente incriminatorii există cu sigurantă un arhetip comportamental, cu numeroase concretizări de ordin tipologic si simbolic. Astfel, tipul tragic, înteleptul, parvenitul sau haiducul- analizate de noi din unghi comparativ- alcătuiesc tot atâtea variabile, forme de manifestare reflectate cu acuratete în imaginarul literar-artistic din sud-est2. Altele, precum levantinul, clericul, militarul, convertitul, intelectualul s. a. amplifică, vom vedea, evantaiul antropos-ului, deductibil din explorarea istorică si prelucrarea functională. Omul balcanic trimite de fapt la o lume diversificată etnic si cu o structură de panopticum, în functie de starea modelului bizantin si apoi a Turcocratiei în accelerată pierdere de viteză în veacul al XIX-lea. Există, cu alte cuvinte, câteva coagulări determinate structural si functional pe palierul duratei lungi, după cum o anumită perioadă istorică adaugă, subliniază sau reduce spectrul obtinut astfel prin decantări succesive.

Un prin termen de referintă rămâne omul bizantin în alcătuirea sa cvadruplă, descrisă magistral de către Nicolae Iorga. Convergenta mostenirii intelectuale hellenice si a legislatiei romane (sub forma conceptiei greco-romane despre statul civilizat) în spiritul autocratic de extractie orientală prin intermediul crestinismului în cheie ortodoxă specifică formula Imperiului Roman de Răsărit dar si corelatul său, adică omul bizantin, în fiinta căruia se regăsesc, desigur alchimizate, cele patru straturi. E vorba de ideea romană, respectiv constiinta dreptului roman, institutiile militare s. a., credinta ortodoxă, în perimetrul căreia „gloria Domnului” se suprapunea peste „gloria Împăratului”, orientalismul din mentalitatea adesea tranzactională si din fastul ceremonial, în sfârsit, elenismul ce universalizează limba greacă si impune ideea de ordine (taxis) ca element fundamental al conceptiei bizantine despre lume. Componentele vor fi diferit accentuate în geografia umană a Imperiului, elenismul de pildă n-a exercitat aceeasi influentă în toate epocile din mileniul bizantin, după cum modelele romane au supravietuit în anumite segmente din corpul social si au dispărut din altele3. Spectroscopia lui Nicolae Iorga rămâne exemplară si pentru că ilustrează ceea ce, tot el a numit, „forma de universalitate”, deschisă prin excelentă, a Bizantului. Bizantinologia modernă simplifică într-un fel desenul, sustinând că omul bizantin- ca locuitor avant la date al casei comune a Europei- e „o sinteză răsăriteano-apuseană ilustrând în chip fascinant un model de umanitate în aproximarea căruia intră surse dintre cele mai diverse, dinăuntru si dinafara ortodoxiei”4. Oricum, Bizantul care a fost, după momentul Alexandru Macedon si apoi după Roma, cea de-a treia fortă unificatoare a lumii sud-est europene a precipitat, prin transformări succesive, în fiinta omului balcanic, determinată în bună măsură de următoarea fortă unificatoare- Imperiul Otoman. Mostenind, mai exact, structura cvadruplă a modelului constantinopolitan omul balcanic si, prin extrapolare, sud-est european „participă prin toată structura sa etnică, mentală si sufletească la mai multe nationalităti”5. Profilul acestuia va primi însă conture apăsate – si, e locul s-o spunem, distorsionat receptate de către mentalitatea occidentală – o dată cu slăbirea conceptiilor teocentrice si, în consecintă, cu începutul procesului de laicizare a gândirii. În gândirea bizantină „istoria umanitătii” de după venirea lui Hristos e una singură: „ea e domnia Harului (charis), opusă domniei Legii (nomos) si ilustrată de oameni care împărtăsesc credinta în Dumnezeu si care, după tronurile îngerilor, alcătuiesc împărătia lui Dumnezeu”6. Iată de ce normele de comportare din Apophtegmata patrum sau din Hristoitia lui Nicodim Arghioritul erau strict reglementate după Scripturi si Sfintii Părinti. Numeroasele hristoitii cu circulatie apocrifă până în epoca lui Anton Pann încorporau un ansamblu de reguli de convietuire crestină în esentă. Începând însă cu Turcocratia din veacurile XVII si XVIII, deci culminând cu fanariotismul, iesirea de sub autoritatea cenzurii divine a condus la coabitarea sentimentelor de cuvenit si necuvenit. Astfel, “respectarea exterioară a conventiilor devine o problemă detasată de convingerile interioare si sub conditia mentinerii aparentelor totul începe a fi îngăduit”7. Mai mult, în conditiile opresiunii turcesti, devenită seculară, produsul uman al acestei mutatii îsi construieste o adevărată filosofie a supravietuirii. De aici, aparitia – într-o diversitate tipologică – a asa-numitului homo duplex, cel mai adesea cu o alcătuire de hibrid si comportament duplicitar. El reiterează, până la degradeu si caricatură tragică, exercitiul diplomatic bizantin, constitutiv de altfel unui Imperiu cu frontierele mereu amenintate. Spatiul dominat de Semilună, devenit adiabatic, amplifică această structură umană alogenă, care a făcut să curgă atâta cerneală critică, extrapolată la întreaga categorie de om balcanic. Un exemplu definitoriu este, aici, levantinul. Având o descendentă incertă (greco-turco-, sau arabo-occidentală), plurilingv, functionar iscusit si intermediar priceput levantinul îsi apropriază, dramatic adesea, zonele de trecere sau de clivaj religios si cultural. Iată descrierea levantinului, antologic realizată de către Ivo Andrić în Cronică din Travnik. Confesiunea doctorului Cologna e, de fapt, un autoportret: „Asta-i soarta omului din Levant, căci el e la poussičre humaine, pulbere umană vânturată între Orient si Occident, care nu apartine nici unuia nici altuia, dar e călcată în picioare si de unul si de celălalt. Sunt oameni care stiu o sumedenie de limbi, dar nici una nu-i a lor, care se închină la două altare, dar în fata niciunuia nu îngenunchează cu toată fiinta. Sunt victimele fatalei risipiri a oamenilor despărtiti în crestini si păgâni; vesnic tălmăcitori si vesnic mijlocitori care poartă însă în ei o imensă cantitate de echivoc si dubiu; buni cunoscători ai Orientului si Occidentului, ai obiceiurilor si datinilor; dar dispretuiti si suspectati deopotrivă si aici si dincolo. Lor li s-ar potrivi cuvintele pe care le-a scris acum sase veacuri marele Djalal al-Din, Djalal Al-Din Rumi: «Căci pe mine însumi nu mă pot cunoaste. Nici crestin nu sunt, nici evreu, nici part, nici musulman. Nici din Răsărit nu sunt, nici din Asfintit, nici de pe uscat, nici de pe mare…» Da, e fâsia nesigură între mare si uscat, osândită la zbucium si vesnică miscare. O a treia lume în care s-a grămădit tot blestemul din pricina despărtirii pământului în două lumi”8 etc. Rememorăm, de asemenea, acest veritabil trenoď rostit de Hasan în capodopera lui Meša Selimović, Dervisul si moartea: „Trăim la o răscruce dintre lumi, la un hotar între popoare, în calea tuturor, vesnic vinovati în ochii cuiva. Deasupra noastră se sparg talazurile istoriei. Ne-am săturat de atâta silnicii si am prefăcut necazul în virtute: am ajuns nobili prin sfidare”9. Există însă si celălalt versant, de astă dată comportamental – consecintă a stării lui între – într-o descriere acidă si, în acelasi timp, simpatetică: „Mostenesc trândăveala din Orient, iar gustul de viată usoară din Occident; nu se grăbesc niciodată, căci viata se grăbeste; nu-i interesează ce le rezervă ziua de mâine, căci va veni ce e sortit să vie, si totul depinde prea putin de ei; sunt alături numai la nevoie, de aceea nici nu le plac să fie des împreună; nu prea se încred în nimeni, dar cel mai usor e să păcălesti cu o vorbă frumoasă; nu arată ca niste eroi, dar cel mai greu e să-i sperii cu amenintări; mult timp nu le pasă de nimic, le e totuna ce se întâmplă în jurul lor, ca apoi dintr-o dată să înceapă să-i intereseze totul, să răvăsească si să întoarcă totul cu susul în jos, pe urmă din nou cad în picoteală, neplăcându-le să-si amintească nimic din ceea ce s-a întâmplat; se tem de schimbări, căci adesea le-au adus nenorociri, si se satură usor de un om, chiar dacă le e binefăcător. Ciudată lume, te bârfeste dar tine la tine, te sărută pe obraz dar te urăste, îsi bate joc de fapte nobile, dar nu le uită generatii de-a rândul”10 s. a.

Paragrafele de mai sus, reproduse in extenso sunt concludente nu doar pentru imaginea levantinului cât, mai ales, pentru corecta asezare si întelegere a paradigmaticului homo duplex. Exegeza a vorbit de adoptarea nei prudentia ce, în triste împrejurări politice, a fost considerată adesea drept civism sau, invers, lipsă de constiintă. Antecedentele urcă, iarăsi, până la lumea bizantină, autocratică. Generalul Kekaumenos îndeamnă „să nu ai încredere”, să înaintezi în viată „cu ochii plecati”11 s. a. adevărate maxime mereu reiterate în asa-numitele „oglinzi ale principilor” ori în sumedenia de cugetări ce concurează vechile Hristoitii. Alexandru Mavrocordat, ajuns mare Dragoman al Portii ne învată si el cum „cu ochii plecati, vom avea grijă să actionăm după împrejurări, nu vom învăta mai mult decât este necesar, nu vom spune mai mult decât ce ne poate fi folositor”, în vreme ce Nicolae Voevod, în Sfaturile adresate fiului său, motivează în acest chip învătătura: „ori coroana pe cap, ori vulturii pe cadavru”12. Sanctiunea etică, prezentă într-o vastă literatură paremiologică, traversează epocile în paralel dar si în contrapunct cu diversificarea si, respectiv, europenizarea structurilor sociale. În cea de-a doua jumătate a veacului al XVIII-lea si în secolul următor când – asa cum enuntasem deja – înregistrăm declinul accelerat al Turcocratiei si, corelativ, ecloziunea statelor nationale parvenitul, diversificat psihologic si social, populează literalmente imaginarul literar. Spre deosebire însă de levantin comportamentul duplicitar al parvenitului a fost dublat, cum remarca încă Nicolae Iorga, de energetismul burgheziei in statu nascendi. De extractie socială de obicei modestă, întreprinzător si fără scrupule parvenitul semnifică o altă etapă în istoria „arhetipului” sud-estic. El devine produsul prin excelentă al procesului de rapidă si fortată modernizare. Bine individualizat psihologic, localizat etnic, national si social, parvenitul depăseste, geografic vorbind, agregatul balcanic, el face parte dintr-un cadru mai larg – omul sud-est european13. Desigur, nu-l epuizează pe homo duplex, doar îl exemplifică prin frecventă si culoare locală (natională). Alcătuit, în general, din stări contrastante si aflate într-un echilibru mereu instabil modelul luat în discutie este definitoriu pentru o dublă dimensiune a balcanismului – parodică si de evocare. Forme de manifestare sau, mai exact, derivate tipologice dar si simbolice sau de atitudine îl constelează în polarizări semnificative. La meridianul românesc, de pildă, în „polul plus” s-ar plasa nastratinismul (< Nastratin Hogea si posteritatea acestuia), conciliatorismul politic s. a. (cu etalonul în Heliade Rădulescu si teoria despre „echilibrul între aniteze”), meridionalismul „disciplinat” (maiorescianul si „graeculus”-ul I. L. Caragiale sau Paul Zarifopol) etc. La „polul minus” am consemna miticismul (< Mitică, în grafia lui Caragiale), lichelismul (< turcescul „lichea”) si mitocănia (< termenul „mitocan”) – ultimele două comportamente caustic radiografiate de către Paul Zarifopol si nu numai14. Portretul robot al lui homo duplex ar însuma, sub raportul atitudinii, următoarele componente, cu distributie diferită în reprezentările literare: scepticism funciar, adaptibilitate câteodată absolută, hazul de necaz, tolerantă, versatilitate, comportament umoral, coabitarea stărilor contrastante, împinse uneori la limită, spirit tranzactional, amoralitate. Să reamintim faptul că trăsăturile enumerate, ce intră în alcătuirea abstractului homo duplex, sunt doar un segment din asa-zisa „mentalitate balcanică” si prin care întelegem, în acord cu Paschalis Kitromilides, nu o „uniformitate diacronică”15 ci o sumă de specificităti legate, subteran sau manifest, prin niste universalii. Peste fondul de veche romanitate s-au suprapus straturi succesive si alogene, la agregarea cărora un rol decisiv l-a avut ortodoxismul precum si aluviunile orientale, în spetă otomane. Consecinta e, notează Alexandru Dutu, „filosofia lui «ca si cum» care s-a perpetuat până azi si ea este cea care conferă balcanicului o mare libertate interioară, îmbinată cu o mare capacitate de a pune frână dezamăgirii”16.

Omul bizantin-omul balcanic-omul sud-est european certifică, din unghi geo-istoric si la nivelul unei tipologii abstracte conceptul de  de unitate în diversitate în Europa de Sud-Est. Vorbim de „unitate” pe liniamentul schitatului homo duplex, regăsibil în comportamentul grecului, românului, albanezului, sârbocroatului sau al bulgarului. O asemenea structură bipolară nu putea fi, nu avea cum să fie determinată doar istoric (în sensul de = conjunctural), cu toate că cele două unificări – bizantină si apoi otomană – au marcat mentalul sud-esticului. Există, după opinia noastră, cel putin patru situatii de destin sau, poate mai corect, patru repere – si ele cu alcătuire duală! – si care au „supervizat” si, respectiv, au întretinut stările contrastante din fiinta omului de aici si, corelativ, amintitul echilibru instabil din această parte a continentului. Fiecare dintre acestea traversează veacurile si îsi păstrează caracterul problematic, desigur, cu distribuirile diferite de accent.

Confruntarea oriental-occidentală ar fi prima constantă, verificabilă în spectacolul străzii, în habitat, gastronomie, îmbrăcăminte, obiceiuri etc. si ar fi o eroare, pentru acest spatiu cel putin, s-o reducem la raportul mult vehiculat, dintre traditie si modernitate. În cursul cercetărilor noastre am amintit, în câteva rânduri, de portretul de la Rouen al printului Dimitrie Cantemir în descrierea lui Iorga sau în evocarea lui Costachi Conachi, făcută de Saint-Marc Girardin la mijlocul veacului romantic17. Adăugăm imaginea lui Ali Pasa de Ioannina, cunoscut prin eforturile sale de a-si crea, în epoca pasalâcului pe care l-a condus (1788-1822), relatii diplomatice cu Europa de Vest. Imaginea sa, de hibrid răsăriteano-apusean s-a întipărit în memoria lui Byron: „este foarte gras si nu foarte înalt, dar cu o fată frumoasă; cu ochi de un albastru deschis si o barbă albă; purtarea lui este blândă, si în acelasi timp are în ea acea demnitate pe care am găsit-o în general la turci. El arată cu totul altfel decât este caracterul lui în realitate, pentru că este un tiran fără constiintă, care s-a facut vinovat de cruzimi teribile; în acelasi timp este un general atât de viteaz, încât a fost numit un Bonaparte mahomedan”18, o înfătisare compozită asemănătoare etalează, până în modernitatea secolului al XX-lea, suk-urile si bazarurile din Sarajevo (Baš Carsia), Atena (Monastiraki) sau Bucuresti (Lipscani). Această situatie a condus, mai ales în Turcocratie – care nu era sectionată în formatiuni politice bine delimitate – la o spectaculoasă permeabilizare a frontierelor culturale si, in facto, de mentalitate. Polis-ul elen si apoi bizantin devenise hibridul kômopolis („sat-cetate”), ca si consecintă a fluctuatiei de populatie, ceea ce grăbeste osificarea sud-estului în pozitia de dublă periferialitate în raport cu vestul european dar si cu Istanbulul. Oricum, componenta oriental-occidentală, agresivă ori pe deplin asimilată este usor de reconstituit atât în durata medie cât si în cea lungă, mai mult, ea are încă o valoare de indice într-o analiză de factură spectroscopică.

Următoarea determinantă de fundal este lizibilă în grilă crestină (ortodoxă) si anume în competitia dintre religios si laic. Dacă bizantinul Choniates tratase relatia dintre Suflet si Trup în două pledoarii succesive, în finalul Personificărilor (sec. XII) nu se va mai face o distinctie radicală ca si, mai târziu, Dimitrie Cantemir în Divanul (1698). Disputa dintre Suflet si Trup sau dintre Întelept si Lume cunoaste grade diferite : de la concilierea, în spiritul rationalismului ortodox, si până la problematizări cu accent cazuistic evantaiul prelucrărilor de către imaginar se dovedeste foarte larg. Astfel, reflexe din acest dualism (id est = o altă expresie a „echilibrului instabil”) sunt usor detectabile în literaturile sud-estice.

Am analizat de plidă modul cum, la eroii lui Panait Istrati apetenta pentru valorile terestre este contrabalansată, în paroxismul trăirii, cu revolta – de-a dreptul ascetică! – împotriva cărnii. La fel, personajele lui Gala Galaction sunt profund antinomice: temperamente aprinse, aspru cenzurate de normele eticii crestine, ele nu-si găsesc decât rareori linistea interioară. Postulările de tipul „la mijloc de Rău si Bun” (Ion Barbu) sau „nici în rai si nici în iad” (George Magheru) sunt grevate de această relatie în care vocabula între dobândeste conotatii diferite în raport cu cele geopolitice. Nu e de mirare că, în această ordine, psihologia sud-esticului e desenată oarecum manicheic, precum în poemele lui George Magheru: „O mână făureste în întelepciune, /Iar pentru cealaltă tot e desertăciune. /Pentru o mână frumusetea-i ordine, /În cealaltă e haos si dezordine; /O mână e de marmoră de Paros/ Iar cealaltă de lut si haos” s. a. (Judecarea lui Balkaneus). Tot de aici, proiectiile moralizatoare si îngrosările caricaturale ce specifică – precum la Mateiu Caragiale – echilibrul fragil dintre sanctiunea etică si compensarea estetică în adevărate lectii de stil literar19.

Dialogul, respectiv competitia dintre Suflet si Trup urcă în timp până în arealul bizantin unde, alături de amintitul Choniates, e citabil Philippos Monotropos (cu Dioptra, sec. XI) si altii care au instituit un gen literar sui-generis. Dar Bizantul nu clasicizează, literar vorbind, numai această dispută, el impune un dualism esential, constitutiv medievalitătii răsăritene. Aulicul si popularul, sacralul si terestrul, idealul ascetic si implicarea în viata cotidiană precipită în coabitarea hieratismului extern cu dinamica interioară. Ea este decelabilă în spatiul plastic (mozaicul, icoana) dar si în genul parenetic, precum în Învătăturile lui Neagoe Basarab către fiul său Teodosie20. Răceala desenului si vioiciunea cromatică, mixajul de sfânt si cavaler, literatura teologică aluvionată de „pilde” profane, textele juridice (nomocanoane) permanent „miscate”de istorisiri în gramatica dreptului cutumiar21 sau contrastul dintre baza clasică si acoperisul multiplicat în arhitectura religioasă bizantină – toate acestea diversifică tiparul si-i explică, în fond, vitalitatea milenară. Desigur, aceste polarizări n-au fost preluate tale-quale de către regimul turcocratic si, în consecintă, nici de către imaginar. Dar ele au configurat un orizont de asteptare, prelungit apoi în medievalitatea întârziată si în epoca premodernă. Schematizând si mai mult, am spune că radicalul istoric (Bizantul dual), puternic institutionalizat – si sunt, aici, de reluat chestiunile privitoare la cezaropapismul răsăritean! – girează până târziu si structura si functionalitatea lui homo duplex.

Ultimul determinant, dedus si acesta din înfătisarea de palimpest a sud-estului, este circumscris de mentalitatea rurală – o componentă fundamentală a etniilor din zonă. Obstea tărănească, asa-numitele „Romanii orientale” (Nicolae Iorga) ori zadruga slavilor de sud se revendică, în mod egal si ancestral, de la modurile de existentă cosmocentric si antropocentric. Îmbinarea, altfel spus, a lui natura naturans cu natura naturata, a naturii cu cultura a sublimat, printre altele, în mitul pe care l-am numit semiantropomorf si care leagă, pe această dimensiune cel putin, cele trei straturi culturale din Sud-Est: arhaic, medieval (folcloric) si modern.22 Trăind, vorba lui Lucian Blaga, „pe un pământ de cumpănă” tăranul sud-est european particularizează o ipostază umană traditională, conservatoare si în acelasi timp istorică, adaptabilă adică la „vremurile “ denuntate, la noi, de către cronicari.

Cele patru repere de coloratură morfologică (Orient/ Occident), religioasă (Suflet/ Trup), istorică (Bizantul dual) si ontologică (cosmo- / antropocentrism) alcătuiesc, conjugate si articulate până la nivelul capilarelor un ancadrament în interiorul căruia s-a născut si s-a dezvoltat acest  arhetip comportamental în fiecare dintre cele trei vârste istorice – bizantină, otomană (balcanică) si modernă (sud-estică). „Omul dublu” ca si produs al unei situatii de destin colectiv specifică la nivel tipologic eternizatul parcă echilibru instabil. Asa cum fragilitatea constructiei a condus, aici, în revers, la mitizarea legendei despre Mesterul Manole, la fel, provizoratul existentei într-un spatiu autocratic si adiabatic se reflectă în ceea ce numeam o filosofie a supravietuirii. E de subliniat apoi că, parte integrantă din această structură umană duală, eticul reglează din interior „functionarea”, respectiv existenta personajului literar. La aceasta se adaugă fundalul asigurat de o impresionantă literatură paremiologică ce îl circumscrie, în reiterări succesive, pe ce se cuvine în raport cu ce nu se cuvine s. a. Or, dintr-o atare perspectivă raportul dintre realizarea estetică si sanctiunea morală cunoaste diferente de grad si nu de esentă. Aceeasi atitudine leagă momente estetice si evocări diferite. Moralismul din Ciocoii vechi si noi este expus cu stângăcie din varii perspective (auctorială, naratorială etc.), mai mult, parvenitul fiind proiectat, asa cum arătasem în alt context, pe tiparul caracterului, ca un fel de universalie. La fel procedează în fond Mateiu Caragiale în Pajerele sale, fructificând rotunjimea de medalie a sonetului. În Boierul, Călugărul, Domnita sau Cronicarul accentul etic intră, prin constrângere si savantă artă, în urzeala portretului, ca în acest final din Trântorul: „Îl leagănă maneaua, e vesnic beat de vutcă, / Să-ncalce i-e frică, pe brate-l duc la butcă; / Dar el, ce os de Domn e si vită de-Împărat, / / Ades, făr-a-si da seama, îsi mângâie hangerul, / Si când în fata mortii odată s-a aflat, / În trântorul becisnic s-a desteptat boierul”.

 

***

 

Umanitatea sud-estică nu se reduce fără-ndoială la comportamentul lui homo duplex, chiar dacă acesta e recognoscibil în argumentarea sophos-ului răsăritean, în jocul diplomatică sau în practica parvenitismului. Statul centralizat oriental a facilitat dar a si impus pattern-urile de realizare umană. Ne întoarcem iarăsi la Bizant, a cărui artă „se îndreaptă spre chip ca referent si centru de greutate a reprezentării”; mai mult, „individualismul constituie o altă caracteristică fundamentală a omului bizantin”23. Iată de ce sfântul si cavalerul de pildă, creati în evul mediu timpuriu ca un legatum al unei străvechi distinctii dintre sacerdotiu si imperiu24, populează literatura hagiografică, prind consistentă în epopeea Dighenis Akritas, ca să prolifereze în forme mai mult sau mai putin degradate în imaginarul modern din sud-est, incluzând aici si folclorul. Deja în epopeea amintită cavalerul apare în mai putin de patru ipostaze tipologice, anume, „akritul” (însărcinat cu paza frontierelor Imperiului), „apelatul” (provenit, de obicei, din soldatul musulman, luat prizonier si apoi încrestinat), precum si omologii lor islamici – „ghâzî” si „sa’âlîk”25. Fiecare dintre aceste forme de manifestare se revendică însă de la modelul enuntat. Investigate cu valoare categorială, elastice prin capacitatea de generalizare si concrete, în acelasi timp, prin puterea de a reprezenta un vector istoric modelele umane înlesnesc studierea comparată a tipologiilor sub raportul paralelismelor, al analogiilor sau al similitudinilor26. Acestea din urmă devin ele însele modele în măsura în care se dovedesc determinante pentru dinamica unei literaturi sau a unui grup de literaturi. Proiectia, de exemplu, a parvenitului pe ecranul caracterului, redevabil veacului al XVIII-lea, caracterizează nu numai optica lui Nicolae Filimon dar si începuturile realismului din Grecia sau din Bulgaria. Asadar, afirmatia de plidă că „în Balcanii veacului al XVI-lea  (dar si mult după aceea – n. ns.) se mai propuneau omului ca stadii de realizare maximă fie situatia de sef spiritual (o treaptă înaltă în ierarhia ecleziastică), fie aceea de sef militar sau politic”27 e de verificat oricum prin sondarea reflexului artistic, indiferent că e vorba de cronici de „oglinzi ale principilor”, mergând până la produsul folcloric si de autor. Functionale în medievalitatea occidentală dar si în cea răsăriteană modelele umane nu le înlocuiesc pe cele vechi sau, mai corect, dacă acestea din urmă persistă îsi schimbă semnul si ponderea în sistemul de relatii sociale si politice – situatii translatate în universul fictional, literar sau plastic. Se restituie, de exemplu, drumul de la „cărturar” la intelectualul propriu zis, adică spre tipul de om care compune si, mai ales, care citeste cărti nonfunctionale, ce nu răspund adică unor necesităti imediate, precum în schemele de gândire traditională. Or, problematizarea acesteia se amplifică în secolul al XVII-lea, o dată cu începutul procesului de laicizare a gândirii. În cercetarea deja mentionată, Virgil Cândea se opreste asupra tipologiei intelectualului sud-estic din veacul umanismului si pe care o fixează convingător în trei tipuri de bază, respectiv ulama („om al condeiului”), clerul crestin si dragomanul, la care adaugă alti „agenti ai înnoirii intelectuale”, anume peregrinul, convertitul si renegatul28. Următoarele două secole îi aduc în prim-plan pe filosoful-patriot si pe cetătean, definitorii pentru edificarea a ceea ce s-a numit „umanismul civic” (Alexandru Dutu) în perioada de ecloziune romantică. Pe de altă parte, frecventa unor tipologii în raport cu altele este fructificată de istoria si studiul comparat al mentalitătilor în tentativa de a circumscrie o epocă sau un ciclu cultural. Renasterea l-a creat pe curtean, în vreme ce constantele – înteleptul si cavalerul – „nu au avut aceeasi înfătisare de-a lungul secolelor si nici, în acelasi secol, în diversele societăti”29. În plus, structurile socio-politice aflate în descompunere creează si ele tipuri reprezentative, însă le si perpetuează pe cele vechi în degradeuri succesive. Astfel, echivalentul cavalerului din Turcocratia declinantă este, în Imperiul Habsburgic, ofiterul, iar cel al intelectualului în ipostază de dragoman, istoriograf s. a. sunt functionarul chesaro-crăiesc si artistul vienez. În Kakania lui Hasek, Hrabal sau Krleža l-au creat pe omul fără însusiri, a cărui paradigmă o fixează Musil si o confirmă, partial, Rebreanu30. Între acesta si răsăriteanul om de prisos există destule trăsături comune si diferente specifice. Oricum, începând cu romantismul spectrul modelelor umane s-a lărgit, s-a diversificat si ar fi desigur utopică dorinta de a-l fixa într-o sinapsă. Realismul îndeosebi l-a individualizat, atribuindu-i o stare civilă si o psihologie complexă, astfel că liniile modelului transpar uneori cu dificultate printre rândurile palimpsestului. Invers, cu cât o societate este mai asezată, mai clar ierarhizată, cu atât mai rapid se limpezesc conturele modelului uman cu functie coagulantă.

În ce ne priveste, pattern-urile de mai sus interesează ca prototipuri regăsibile în toate literaturile sud-est europene, în cea română inclusiv, si cărora examenul critic si comparativ le poate oferi o valoare de indice reprezentativ pentru ansamblul culturilor din acest areal. Nu întâmplător am analizat Tipul tragic, Înteleptul rătăcitor, Haiducul si Parvenitul, la care se pot adăuga, fireste, si alte modele umane, deduse din asocierea operelor pe grile comune ori numai asemănătoare. Am arătat, în altă ordine, modul cum examenul comparativ confirmă raportul, multiplu dimensionat, dintre constantă (eroul de exemplu) si variabilele sale (haiducul, cârjaliul, palicarul, armatolul s. a.). Si aici memoria colectivă urmează cu strictete traseul fixat de gândirea mitică si, în acest sens, folclorul certifică adevărul că istoricitatea nu rezistă multă vreme la actiunea corozivă a mitului. Într-o conferintă din 1951, ce anticipa de altfel Aspecte ale mitului (1962), Mircea Eliade demonstra, exemplificând cu poemele sârbesti, că „pentru a se fixa în memoria colectivă, evenimentele si personajele unui episod sunt atât de modificate încât, pierzându-si caracterul individual, regăsesc arhetipurile eterne ale mitului”31. Astfel, popularul Marko Kraljevici e croit după un tipar exemplar, el aglutinând comportamente si fapte atestate istoric. La fel se întâmplă cu românul Pintea Viteazul, cu Stanko bulgarul, cu grecul Mihalis etc. ce populează epica populară, ca să se regăsească în literaturile moderne din sud-est. Numai că, aici mai ales, fenomenul de proiectie retrospectivă sau de mitizare în baza legii formulată de Mircea Eliade coexistă cu procesul de invers, demitizator în esentă, evident în referintele sociale, nationale si tipologice în linia realismului. Or, tocmai această stare pendulară sau, mai exact, acest ritm pulsatoriu (pe care le-am depistat si în prelucrările sud-estice ale baladei despre Mesterul Manole)32 particularizează, cum spuneam, raportul dintre constantă si variabilele acesteia – un indice reprezentativ pentru toate literaturile sud-estului. Mai mult, relatia în cauză ilustrează o componentă importantă a balcanismului literar precum si, principiul, amintit si el, al unitătii în diversitate ce caracterizează arealul în cele trei vârste ale sale – bizantin, turcocratic si modern. Iată, ca să mai dăm un exemplu, paradigma basileus-ului e functională până târziu, fie că e preluată ad litteram de literatura neogreacă, fie că e trecută prin filtrele sensibilitătilor nationale. Astfel, Stefan cel Mare e reprezentat cu atributele autokratorului; când ridică sprânceana „noroadele tac”, ne spune Sadoveanu în prelungirea lui Grigore Ureche. Skanderbeg e văzut si el ca o autoritate absolută în proza istorică albaneză, în vreme ce nume răsunătoare din trecutul bulgar, sârb sau muntenegrean au înfătisări monumentale, în competitie de astă dată cu imaginea, recuzată astfel, a basileului.

Exemplele pot fi multiplicate tocmai pentru că lumea sud-est europeană, diversificată etnic, a cunoscut – cum e si firesc! – numeroase prefaceri de-a lungul timpului. Relatările călătorilor, „imaginea celuilalt” din însemnările marginale dar si decantările operate de literatura modernă ne conduc la schitarea a cel putin patru nivele cu principalele corelate umane (sub raportul, în esentă, al atitudinilor fundamentale):

 

nivelul mitic

(înteleptul)

 

nivelul religios                           nivelul national

   (prelatul)                                  (eroul)

 

nivelul socio-istoric

(parvenitul)

 

Algoritmul de mai sus e fără-ndoială elastic întrucât, interferându-se în universul imaginarului, ipostazele omului sud-est european oferă tabloul complex al unui spatiu (nu numai) cultural, puternic istoricizat si redevabil, în aceeasi măsură, unor cadre cu valoare încă paradigmatică. Înteleptul Nastratin Hogea are culoare natională (ca la echivalentul său bulgar, Hităr Petăr) dar si un anume statut social, ca în prelucrarea lui Anton Pann; de asemenea, tăranul se bucură de o puternică focalizare socială dar el reprezintă si segmentul conservator si definitoriu pentru cutare natiune sud-estică. Totul depinde însă de modul în care epoca si scriitorul distribuie accentele. Studiul comparat al tipologiilor depăseste sfera criticii literare integrându-se, prin concluziile degajate, domeniului mai generos al criticii culturale. Or, din această perspectivă întelegerea nuantată a comportamentului lui homo duplex, precum si a locului pe care îl ocupă, într-o unitate de timp, o anumită constantă umană cu variabilele tipologice respective ne restituie, cu un plus de acuratete, o forma mentis prin care ne putem redefini la acest specific meridian european.

 

 

Note

1 Maria Todorova, Balcanii si balcanismul, Humanitas, Bucuresti, 2000, p. 95.                                                    

 2 Cf. Permanente literare românesti din perspectivă comparată, Minerva, Bucuresti, p. 12-103 (cap. Tipologie).                

3 Nicolae Iorga, Deux conférences sur la vie byzantine données en Hollande. I. L’homme byzantin, Paris, 1936, p. 7. Cf. si lucrarea noastră, Dinspre Sud-Est, Libra, Bucuresti, 1999, p. 51-65 (Între bizantinologie si balcanologie).

4 Claudia Tita-Mircea, Postfată la Omul bizantin, vol. Coordonat de Guglielmo Cavallo, Polirom, Iasi, 2000, p. 322.

5 Victor Paracostea, Balcanologia în Sud-estul si Contextul European, Buletin VI, Institutul de Studii Sud-Est Europene, Bucuresti, 1996, p. 71 si în continuare: „Fără a nega, fireste, diferenta specifică care îl leagă de totalitatea membrilor natiunii în sânul căreia s-a născut si a cărei limbă o vorbeste vom constata totusi că, pe deasupra, el mai este membru – prin legături organice, ce vin dintr-o complexă si îndelungată ancestratie – si al marii comunităti balcanice”.

6 Cyril Mango, Sfântul în Omul bizantin, ed. cit. , p. 293-294.

7 Virgil Cândea, Ratiunea dominantă, Dacia, Cluj-Napoca, 1979, p. 275: „Eliberarea de sub autoritatea cenzurei divine însemna iesirea hotărâtă din formula de realizare christică si comportarea trebuia de-acum să-si caute alte temeiuri, între tentatiile hedoniste si regulile de bună cuviintă pe care vietuirea în societate încă le impunea, conservatoare”.

8 Ivo Andrić, Cronică din Travnik, E.P.L.U., Bucuresti, 1967, p. 293-294.

9 Meša Selimović, Dervisul si moartea, Univers, Bucuresti, p. 295.

10 Idem, p. 301.

11 Omul bizantin, ed. cit., p. 257.

12 Cf. Virgil Cândea, op. cit., p. 279 si 280.

13 În temeiul adevărului că „geografia si geopolitica nu prezintă arii si formatii eterne” Alexandru Dutu specifica faptul că „în epoca medievală, Balcanii fuseseră o unitate clară, în timp ce în epoca modernă apare net o tendintă centrifugă” (Ideea de Europa si evolutia constiintei europene, All, Bucuresti, 1999, p. 56).

14 Cf. lucrările noastre, Literatura română si spiritul sud-est european, Minerva, Bucuresti, 1976, p. 102-103, 141-143, 185, 191-193, 215, 232 si Paul Zarifopol între fragment si constructie, Albatros, Bucuresti, 1982, mai ales p. 82-88.

15 Cf. studiul de referintă a lui Paschalis M. Kitromilides, Balkan Mentality: History, Legend, Imagination, tom 2, partea a II-a, 1996, pentru care „toate argumentele antropologice si psihosociale în favoarea unei mentalităti balcanice recunoscute tind să devină metafizică socială dacă nu oferă răspunsuri convingătoare la întrebarea legată de specificul balcanic” (p. 168). Vezi si Maria Todorova, op. cit., p. 280-282.

16 Alexandru Dutu, Ideea de Europa…, ed. cit., p. 57 si urm.

 17 Cf. Literatura română si spiritul…, ed. cit., p. 59 si 117-118 dar si în Dinspre Sud-Est, Libra, Bucuresti, 1999, p. 41.

18 Cf. Marina Marinescu, Drumuri si călători în Balcani, Fundatia Culturală Română, Bucuresti, 2000, p. 29.

19 Cf. Literatura română si spiritul …, ed. cit., p. 193, 214-215 s. a.

20 Idem, p. 27-55 (cap. Bizantul dincolo de moarte).

21 Cf. de pildă La marginea geometriei, ed. cit., p. 63-68 (Literatura veche si dreptul scris).

22 Cf. Permanente literare…, ed. cit., p. 12-41 (Mitul semiantropomorf).

23 Guglielmo Cavallo, Introducere la Omul bizantin, ed. cit., p. 17, cu completarea semnificativă: „În chip se concentrează forta interioară, în el se exprimă individualismul imaginii”.

24 Cf. Virgil Cândea, Ratiunea…, ed. cit., p. 295.

25 Cf. Dighenis Akritas, trad. De N.I.Pintilie si Nikos Gaidagis, Univers, Bucuresti, 1974.

26 Cf. lucrarea noastră Alchimia mileniului, ed. cit., p. 183-189 (Similitudini tipologice între literaturile sud-est europene din secolul al XIX-lea).

27 Virgil Cândea, Ratiunea…, ed. cit., p. 295.

28 Idem, p. 225-327 (Intelectualul sud-est european în sec. al XVII-lea). Vezi si comentariile noastre în Alchimia mileniului, ed. cit., p. 151-158 (Umanism românesc si sud-est european).

29 Alexandru Dutu, Modele, imagini, privelisti, Dacia, Cluj, 1979, p. 105: „Înteleptul si cavalerul au apărut sub alte chipuri după Renastere si apoi, după Romantism; dar îi putem recunoaste pentru că trăsăturile dominante persistă, până azi, când îl putem identifica pe unul sub chipul omului de stiintă, iar pe celălalt în omul care face dreptate”. Cf. de asemenea Al. Dutu, Umanisti români si cultura europeană, Minerva, Bucuresti, 1974, p.128-156 (Cavalerul, umanistul si cărturarul) si Cultura română în civilizatia europeană modernă, Minerva, Bucuresti, 1978, p. 47-85 (Formarea filosofului si a patriotului). Vezi si comentariile noastre în La marginea geometriei, ed. cit., p. 42-47 si în Cântecul lui Leonardo, E.D.P., Bucuresti, 1995, p. 47-50.

30 Cf. lucrarea noastră Cântecul lui Leonardo, ed. cit., p. 67-72 (Europa Centrală – Europa de Sud-Est).

31 Mircea Eliade, Mit si istorie în literatura populară, în „Jurnalul literar”, nr. 1, 2001.

32 Cf. Permanente…, ed. cit., p. 41-61, Călcâiul lui Delacroix, ed. cit., p. 115-120 (Laptele mortii) si, mai recent, Kostandin si Doruntina, în Apostrof, nr. 7-8, 2001.