Ovidiu Pecican

Babeş-Bolyai University, Cluj-Napoca, Romania

pecolino999@yahoo.com

Holocaust şi Gulag:

Abordări prezidenţiale şi cercetări istorice /

Holocaust and Gulag :

Presidential approaches vs. historical researches

Abstract: The relationship between historical writing and politics is very controversial in Romania, after all the dictatorships of XXth century. Still, the oficial opening of the debate concerning Shoah and Gulag is due to presidential initiatives. Even if Romania’s leadership created these oportunities for clarifying two of the sharpest moments of the past under a certain public presure, this is, anyway, a good example about how a reliable cooperation between officials and researchers is possible and usefull for everybody. Despite the fact that the two reports were written under two different presidents of Romania, each representing another political wing, they are similar in many respects and restaure the historical truth hidden by inherited strong tabooes.

Keywords: Historiography; politics; historical research; political report.

1. Abordări prezidenţiale

Atât Raportul Wiesel, cât şi Raportul Tismăneanu sunt rezultatul muncii unor comisii instituite prin iniţiative prezidenţiale. Comisii de experţi şi, în măsuri diferite, şi de personalităţi socotite reprezentative, cele două echipe au beneficiat de privilegiile şi de ponoasele pe care trebuia să le atragă după sine calitatea lor de comisii instituite de primul ales al ţării. Să fi fost nişte simple echipe de lucru cu statut obişnuit – alcătuite la nivelul unui institut sau chiar prin colaborare între mai multe instituţii interne ori/ şi externe -, accesul la resursele arhivistice şi la logistică le-ar fi fost, probabil, restricţionat. Pe de altă parte, ar fi beneficiat de climatul mai calm şi mai productiv al anonimatului, care ar fi redus, nu încape îndoială, presiunile publice asupra membrilor şi ar fi facilitat mai buna concentrare asupra muncii specifice.

Comisiile menţionate au fost instituite de preşedinţia României în două ipostaze diferite ale acesteia. Comisia Wiesel s-a reunit şi şi-a îndeplinit misiunea în vremea ultimului mandat Iliescu[1], pe când PSD-ul, o forţă politică ce se declară în principiu de stânga, conducea ţara[2]. Comisia Tismăneanu a luat fiinţă în timpul mandatului lui Traian Băsescu, personalitate cu un trecut de stânga[3] de care a luat treptat distanţă atât el, cât şi partidul din cadrul căruia a provenit, PD-ul. Contextele politice în care ele au funcţionat sunt, deci, diferite. În timp ce prima a fost activă în ambianţa dominaţiei politice a PSD-ului, cea de a doua s-a configurat în contextul unei schimbări a puterii, preluate de-acum de Alianţa – de dreapta – „Dreptate şi Adevăr”.

Cu toate aceste deosebiri – mai sunt şi altele, tot aşa cum se pot găsi şi asemănări – remarcabil rămâne că ambele comisii au oferit, în finalul activităţii lor, nişte produse istoriografice care beneficiază şi de investitura de documente oficial adoptate la cel mai înalt nivel al statului român. Acest fapt le deosebeşte de alte produse ale cercetării din domeniu, fie ele individuale ori de echipă[4], conferindu-le un statut asupra căruia merită meditat. El se aseamănă, la prima vedere, cu acela al istoriilor oficiale ale evului mediu, aprobate şi autorizate de instanţa supremă (papalitatea, suveranul, prinţul comanditar al operei, oraşul-stat, etc.). În cazuri de acest fel devenea mai puţin important dacă există argumente cognitive pentru o afirmaţie sau alta – de exemplu, pentru o genealogie mitică regală -, esenţial fiind că factorul politic decreta versiunea ca deplin adevărată şi credibilă, unica recunoscută în teritoriul asupra căruia respectivul factor îşi exercita jurisdicţia. Ca şi în vremurile de demult, se poate crede, prin urmare, că Raportul Wiesel şi Raportul Tismăneanu au dobândit legitimitate şi credibilitate suplimentară, poate chiar nechestionabilă, datorită asocierii puterii politice la realizarea lor. După cum au dovedit-o intervenţiile critice în cazul Raportului Tismăneanu, verva scrutătoare a atenţilor cititori nu a fost însă inhibată de această circumstanţă, chiar şi atunci când criticile au fost formulate de oameni informaţi şi de bună credinţă, şi nu de voci instrumentate de forţele politice interesate în compromiterea contribuţiei.

Un plus de legitimitate şi de autoritate provine din aceea că rodul muncii istoricilor a fost nu numai consecinţa unei iniţiative prezidenţiale, ci şi a iniţiativelor civice care au stat la baza acesteia. Altfel spus, decizând investirea unor comisii de experţi şi de personalităţi reprezentative, de fiecare dată preşedintele României a dat curs unui curent civic ce s-a făcut simţit în presă, în diverse contexte instituţionale şi care nu a mai putut fi neutralizat. Cu alte cuvinte, spun că voinţa celor doi preşedinţi a trebuit să fie stimulată de dezbaterea civică, ea nu a venit în mod spontan, dintr-o nevoie interioară a acestora.

Situaţia este inedită în România, unde raporturile dintre politic şi istoriografie au fost în mod repetat condamnate făţiş de istoricii de după 1989, ca unele ce păreau rezervate unui etern destin ancilar, în care istoricul era chemat să argumenteze cu fapte din trecut poziţii chestionabile ale prezentului, nu o dată călcându-şi pe conştiinţă, manipulând sau fiind manipulat (când nu ambele deodată). De astă dată, impulsul originar a venit, în cazul Comisiei Wiesel, dinspre diaspora evreiască plecată din România, susţinută în interiorul ţării de elita cărturărească democrată, după cum, în cazul Comisiei Tismăneanu, propunerea condamnării comunismului ca regim criminal a fost formulată de Sorin Ileşiu şi cei care au semnat alături de el.

2. … şi cercetări istorice

Dincolo de aceste rapoarte, care au antrenat discuţii publice, mediatizare în presă şi reacţii politice – dar nu foarte multe şi foarte consistente reacţii istoriografice -, problematica Holocaustului şi a Gulagului rămân pe mai departe în preocupările unor grupuri ultraspecializate de profesionişti. Remarc în primul rând timiditatea, retractilitatea majorităţii zdrobitoare a istoricilor români din faţa chestiunii Shoah. Chiar şi recenziile la cărţile Liei Benjamin, Jean Ancel, Carol Iancu şi ale altor autori de contribuţii în domeniu au rămas sporadice, predominând o tăcere prudentă. În opinia mea, această atitudine nu denotă necesarmente ostilitate, ci mai degrabă deruta unei istoriografii care se vede pusă în faţa acceptării unor adevăruri care nu i s-au revelat gradual, în grozăvia lor, ci mai degrabă masiv, în bloc, şi care presupun o modificare radicală a grilei interpretative anterioare. Dificultatea majoră este racordarea la nivelul viziunii: de la perspectiva moştenită – popor-victimă a dominaţiilor străine ajuns la apoteoza existenţei sale istorice în perioada întregirii statale doar pentru a cădea, din nou, pradă împărţirilor teritoriale în 1940 – la cea relevată de cercetările cu privire la Holocaust (asasinatele ordonate de statul extremist, dictatorial şi militarist împotriva poporului evreu, la care au participat şi segmente ale populaţiei în diverse proporţii, după loc şi moment), a unui stat criminal, nedezavuat de populaţie. Acest lucru poate fi explicat dacă se acceptă ipoteza că la români statul a creat naţiunea. Incapacitatea de a disjunge între statalitate şi naţiune ar crea, într-un asemenea caz, un impas motivabil genetic. Dar aceasta nu înseamnă, desigur, că el nu poate şi nu trebuie să fie depăşit, ori că am fi condamnaţi etern la o astfel de întârziere a tăierii ombilicale. Iar din acest punct de vedere, istoricii pot avea un rol de mare portanţă civică, arătând explicit că, în pofida unei eventuale naşteri comune, naţiunea poate şi trebuie văzută ca altceva decât statul.

Chestiunea Gulagului nu a izbutit, nici ea, să atragă o majoritate a istoricilor activi în dezbatere, chiar dacă unele voci s-au pronunţat în această privinţă, atât prin cercetări de specialitate, cât şi prin intervenţii de factură publicistică. De cele mai multe ori, ceea ce s-a oferit ca produs istoriografic în această privinţă a fost o contra-eroizare, ba în numele anticomunismului (în care, totuşi, nu trebuie descifrată cu tot dinadinsul o opţiune democratică), ba în cel al suferinţei, detenţiei şi persecuţiei (care stârnesc compasiunea, eventual înnobilează, dar nu purifică şi nu pot face uitate limitele unor opţiuni politice extremiste). Se uită, de asemenea, că grupusculele de luptători din munţi, ca şi asocierile cu un caracter ostil regimului comunist au fost, ba relativ puţine şi destul de izolate, situându-se în defensivă, primele, ba surprinse în faza organizării în faşă, manipulări datorate infiltrărilor securiste şi răstălmăciri abuzive, drastice, multe dintre ultimele. În această privinţă, s-a putea afirma despre cercetările referitoare la activitatea anticomunistă şi amploarea pe care ea a deţinut-o că se omite adeseori de către cercetători precizarea eficienţei acesteia – redusă la scară naţională – şi dispunerea relativ modestă în teritoriu. În România nu a avut loc nimic comparabil cu războiul civil din Rusia anilor de după 1917, nici cu cel spaniol din anii 30 ai secolului trecut. Odată făcute aceste precizări, rezultă, desigur, mai pregnant caracterul brutal şi ticălos al valurilor de arestări staliniste, formula sinistră a „reeducării” de la Piteşti şi a întregii palete de manifestări concentraţionare din România postbelică. De aici, nevoia de a reorienta cercetarea către reconstituirea mai acurată a presiunii ideologice şi a fricii cotidiene, a modului de a funcţiona sistemul suspiciunii zilnice, a formării amplei reţele de turnători, colaboratori şi lucrători din sistemul securist. Fireşte că, procedând astfel, istoricii s-ar vedea confruntaţi, mai mult decât în faza de cercetare parcursă din 1989 până acum, cu figuri şi interese încă vii, pe care nu a izbutit să le scoată pe linie moartă nici CNSAS, nici vreun om ori partid politic în cei aproape optsprezece ani care au trecut din decembrie 1989 încoace.

Mă voi rezuma, în încheiere, să constat falia adâncă ce separă demersurile societăţii civile şi ale opiniei publice internaţionale, pe de o parte, care au alimentat iniţiativele istoriografice prezidenţiale în două rânduri deja, cu real succes, şi, pe de alta, ceea ce se întâmplă în câmpul istoriografiei lăsate la latitudinea profesioniştilor domeniului, unde dificultăţile de informare (accesul la arhive, tăcerea martorilor), prudenţa cercetătorilor şi a martorilor, perceperea vremurilor tranziţiei ca epocă tulbure, schimbările imprevizibile ale puterii politice[5] creează un climat menit să inhibe iniţiativele în domeniu. Cum vor reuşi istoricii români să depăşească acest impas rămâne o întrebare, iar răspunsul la ea depinde de fiecare dintre noi.