Corneliu Pintilescu

Babeş-Bolyai University, Cluj-Napoca, Romania

pintilescu2001@yahoo.com

Gulag şi Holocaust: legislaţie discriminatorie şi represivă /

Gulag and Holocaust: Repressive and discriminatory legislation

Abstract: The study is interested in analysing the repressive legislation, justifying the choice of theme by the fact that Romania historiography did not sufficiently approach this subject, especially considering the importance of this segment in the research of repression in general. In order to illustrate the functions of this particular type of legislation, as applied in the totalitarian (or just authoritarian) societies, the study is methodologically based on the comparative analysis of the repressive legislation during two political systems: the communist regime and the one established by Marshall Antonescu. The coordinates of the comparison regard the relations of the repressive legislation with ideology, power and society and the keywords or main concepts of such rapports. The main observation would be that this type of legislation functions as an instrument in exercising political power. Its efficiency as a repressive politics or as a social transformation resides in its subordination towards the interests of the political power in that precise moment. On the other hand, the cost of such an approach of the law resides in the conflict between the society and an arbitrary legal system. The lack of acceptance of the imposed legal system places the totalitarian (or authoritarian) regimes on an instable basis.

Keywords: Repressive legislation; Holocaust; Gulag; totalitarianism; political repression; Communism; Jews; Legal system.

Funcţia importantă deţinută de sistemul legislativ în susţinerea mecanismului de represiune, contribuţia pe care a adus-o la conturarea a două dintre cele mai importante calităţile ale sale: complexitatea şi eficienţa sunt argumente pentru schimbarea opticii asupra unui element al statului totalitar ce nu s-a bucurat în istoriografia română de atenţia pe care ar fi meritat-o. Pentru a nu crea confuzii trebuie să precizăm încă de la început coordonatele analizei şi să punctăm ţinta sa principală: o perspectivă comparativă asupra caracteristicilor generale ale celor două tipuri de legislaţii represive întâlnite în spaţiul românesc. Vom insista cu precădere pe funcţiile lor şi pe conceptele fundamentale ce le structurează, limitând cercetarea în ceea ce priveşte legislaţia represivă fascistă la cazul legislaţiei anti-evreieşti. Demersuri ştiinţifice pe această temă sunt rare în istoriografia română, iar cele care există sunt capitole sau fragmente din lucrări mai ample dedicate evoluţiei regimului comunist din România, procesului de represiune din `40-`50 sau, în cazul legislaţiei anti-evreieşti, introduceri la volume de documente sau părţi din lucrări dedicate Holocaustului românesc (ultimele într-un număr ceva mai mare). Din lucrările generale pot fi amintite pasaje scurte din cărţile semnate de Stelian Tănase şi Ghiţă Ionescu, pasaje ce fac referire la sistem legal şi juridic comunist. Mai ample sunt contribuţiile lui Denis Deletant din monografia terorii comuniste din timpul lui Gheorghiu-Dej, unde sunt amintite transformările instituţionale şi legislative ce au contribuit la represiune, dar mai ales cea a lui Ion Bălan care acordă un subcapitol evoluţiei „legislaţiei cu rol represiv” şi a funcţiilor sale. În privinţa legislaţiei anti-evreieşti amintim contribuţiile lui Radu Ioanid, Lya Benjamin sau Jean Ancel.[1] Între numeroasele lucrări şi articole publicate la nivel internaţional pe tema legislaţiei societăţilor totalitare le vom menţiona doar pe cele aparţinând unor autori citaţi precum: Adam Podgorecki, Antonio La Spina sau Peter Juviler. Aceastea pot oferi o bază teoretică pentru analiza din textul de faţă. [2]

Legislaţia represivă este un tip de legislaţie care acţionează ca un instrument pentru eliminarea sau marginalizarea socială a unui grup social, a unei categorii de indivizi etichetaţi negativ de către regim (din cauza ideologiei ce fundamentează regimul sau din cauza faptului că stau în calea strategiilor sale politice). Ea poate apărea sub o formă deschisă, „sinceră”, în cazul unor politici legislative care îşi asumă pe faţă rolul represiv, ca mijloc necesar pentru atingerea scopurilor (purificarea etnică sau socială), sau poate lua forme ascunse, prin infiltrarea întregii legislaţii cu viziunea ideologică şi cu strategia socială aferentă, după cum este cazul legislaţiei comuniste. De aici putem sublinia o distincţie esenţială: legislaţia represivă comunistă este una totalitară pentru că face parte dintr-un sistem legal şi politic totalitar ale cărui scopuri le împărtăşeşte, pe când legislaţia represivă creată de regimurile din perioada 1938-1944, deşi are unele caracteristici totalitare preluate de la modelul copiat ( cel nazist), nu este una totalitară deoarece nu face parte dintr-o structură cu un asemenea caracter. Putem chiar preciza că nu caracterul represiv face ca o legislaţie să fie totalitară, ci încadrarea legii într-un sistem politic care tinde către un control total asupra indivizilor.

Legea ocupă un loc important în sistemele totalitare deoarece fiind un element „integrator” este un instrument eficient în implementarea unor transformări la nivel social.[3] Mergând mai departe cu clarificările terminologice specificăm faptul că „legea totalitară” este instrumentul prin care puterea totalitară îşi exercită controlul asupra „tuturor câmpurilor de activitate socială” şi prin care implementează politici de transformare socială. Ea se constituie într-un „corp de reguli” impuse de sus şi care fluctuează în funcţie de „decizii politice arbitrare”. Din acest punct de vedere ea poate fi privită şi ca o „faţadă” legală care acoperă „exercitarea arbitrară a puterii”.[4] Definiţia poate fi lărgită prin enumerarea trăsăturilor esenţiale ale „legii totalitare”: 1-centrul de putere politică ca singură sursă a legii; 2-ruptura între legea oficială şi regulile reale ale sistemului; 3-„servilismul legii” (constă în faptul că legea este în totaliate dependentă de centrul de putere şi nu deţine nici o arie autonomă, nici un spaţiu de mişcare sau apărare); 4-legea nu se aplică în litera ei sau în sensul iniţial ci este interpretată şi folosită în funcţie de scopurile politice de moment; 5-asprimea pedepselor în scopul stopării reacţiilor naturale ale societăţii şi impunerii unei auto-cenzuri în comportament şi exprimare; 6-legea ca instrument al unei „inginerii sociale” negative.[5]

În vederea unei abordări sistemice asupra celor două legislaţii propunem o comparaţie în baza unor repere centrale considerate definitorii pentru specificul fiecărui câmp în parte. Comparaţia se va concentra prin urmare asupra următoarelor puncte: 1-modele externe preluate; 2-raporturile legislaţiei represive cu ideologia; 3-concepte cheie; 4-raporturile cu puterea politică şi societatea.

Modele externe preluate

Un element comun al celor două legislaţii este faptul că au fost implementate fie sub influenţa unei puteri externe (Germania nazistă) în condiţii interne favorabile unei astfel de preluări, fie sub controlul direct al celuilalt stat totalitar, Uniunea Sovietică, de această dată însă în contextul unei atitudini de respingere a noului sistem politic de către societate. Aşa cum observa pertinent Radu Ioanid legislaţia românească anti-semită preia din legislaţia nazistă teoria rasială a definirii naţiunii în termenii de „legea sângelui”, „concepţia biologică a naţiunii”, „criteriu moral şi juridic al sângelui” şi, concomitent cu ea, definirea contradictorie a evreului pe baze religioase. Primele legi cu caracter rasial sunt cele ce apar în 8 august 1940 în timpul guvernării Ion Gigurtu. Sunt decretele-legi cu numerele: 2650, cel care prevedea statutul juridic al evreilor şi îi încadra în anumite categorii şi 2651, act care punea în ilegalitate căsătoriile mixte între români şi evrei, motivaţiile oficiale ale ultimul decret făcând referire deschisă la legile rasiale de la Nürenberg.[6] Preluări evidente se înregistrează şi la nivelul detaliilor: legislaţia privitoare la ghetouri, la interdicţia de a practica anumite meserii, folosirea muncii forţate evreieşti sau purtarea semnului condamnării oficiale steaua galbenă cusută pe haină.[7]

Dacă la nivel conceptual punctul de plecare este un împrumut din ideologia şi legislaţia anti-semită germană, la nivelul împărţirii evreilor pe categorii, al politicilor diferenţiale aplicate acestor categorii intervine specificul românesc determinat de tradiţia anti-semită locală dar şi de contextul politic al momentulului. Este vorba de faptul că legislaţia anti-semită românească îi împărţea pe evrei în funcţie de perioada în care s-au aşezat în România şi de ataşamentul faţă de statul român. După 1941, politica faţă de evrei a regimului antonescian face o diferenţiere între evreii din Muntenia, Transilvania şi Moldova, văzuţi ca elemente mai bine integrate, fidele statului român şi cei din Bucovina şi Basarabia asociate pericolului bolşevic şi, ca urmare, viitoare victime ale purificării etnice şi ale genocidului transnistrean.[8]

Pe de altă parte, legislaţia represivă comunistă din România perioadei 1948-1965 preia la pachet cu întregul sistem politic şi juridic implementat în Europa de Est esenţa legislaţiei totalitare sovietice. Exemplul cel mai clar al acestei preluări este Codul Penal al RPR în diferitele lui faze care enunţă în primul articol:

„Legea penală are drept scop apărarea Republicii Populare Române şi a ordinii sale de drept împotriva faptelor periculoase pentru societate […] Sînt periculoase pentru societate în înţelesul alineatului precendent orice acţiuni sau omisiuni care aduc atingere structurii economice, sociale, sau politice ori siguranţei R.P.R., sau tulbură ordinea de drept statornicită de popor în frunte cu clasa muncitoare”.

Sursa de inspiraţie a acestui fragment este asemeni multor altor articole legislaţia penală sovietică:

“Legiuirea penală a R.S.F.S.R. are drept scop apărarea Statului socialist al muncitorilor şi ţăranilor şi a ordinei de drept stabilite, împotriva acţiunilor socialmente periculoase …” şi “este socialmente periculoasă orice acţiune sau inacţiune îndreptată împotriva orânduirii sovietice sau prin care se încalcă ordinea de drept stabilită de Puterea muncitoreasc-ţărănească în perioada de trecere la orânduirea comunistă.” [9]

Împrumuturi decisive din legislaţia sovietică sunt şi anumite principii generale precum cel al analogiei (pot fi pedepsite de justiţie şi fapte care nu sunt definite de lege ca infracţiuni, dar care pot fi încadrate prin asemănare la articole din legislaţia penală) sau al retroactivităţii legii (pot fi pedepsite fapte care au fost comise înainte ca legea ce incriminează respectiva infracţiune să fie emisă). Preluarea cea mai fidelă se realizează însă în ceea ce priveşte titulatura, ierarhizarea şi definirea crimelor. Infracţiuni precum „delictul de uneltire contra ordinii sociale”, complotul şi propaganda împotriva regimului, „subminarea economiei naţionale” sau „sabotaj contrarevoluţionar” sunt elemente centrale ale noii legislaţii represive. Deşi împrumuturile transformă radical esenţa legislaţiei penale româneşti sunt menţinute structura generală, organizarea vechiului cod penal din timpul lui Carol al II-lea şi tipurile de pedepse.[10] Specificul politicii punitive a legislaţiei comuniste este valorizarea muncii în detenţie ca instrument al reeducării sociale.

Raporturile legislaţiei represive cu ideologia

Perspectivele care au determinat procesul de elaborare al celor două legislaţii se diferenţiază pe mai multe niveluri. În cazul legislaţiei anti-semite, substratul ideologic, prezent adeseori doar în subtext, este un amestec de influenţe externe şi tradiţie locală, fiind puternic limitat de contextele politice care îi determină evoluţia şi scopurile. Alta este situaţia legislaţiei comuniste care afişează deschis o bază ideologică mai complexă şi mai elaborată. Şi în acest caz se resimt în textul legii schimbări ale pedepselor sau adăugiri legate de scopurile imediate ale regimului, dar coerenţa procesului evolutiv este mai mare.

Antisemitismul românesc, ca ideologie-suport pentru legislaţia represivă antonesciană, îşi are originile în secolul al XIX-lea şi apare ca reacţie la emigrările populaţiei evreieşti dinspre Galiţia sau Imperiul Ţarist către Principate. Componenta esenţială a acestui anti-semitism tradiţional este cauza sa economică determinată de concurenţa pe care activitatea comercială şi antreprenorială evreiească o face elitei birocratice şi burgheziei româneşti. Conflictul conţine şi o componentă culturală, efect al diferenţelor neacceptate, al tensiunilor religioase sau al neasimilării culturale percepute negativ de către populaţia majoritară.

Acestui antisemitism economic şi cultural i s-au adaugă influenţa teoriilor rasiale naziste, asumate parţial de elita politică a regimului antonescian. Aici este diferenţa cea mai importantă dintre bazele teoretice ale celor două sisteme legislative: una propune construirea unei noi societăţi în urma purificării etnice, a eliminării din corpul naţional a părţii sale tarate, iar cealaltă ţinteşte o purificare socială prin înlăturarea fizică sau prin confiscarea funcţiei unor categorii sociale condamnate de istorie.

Decretul nr. 2650 din 8 august 1940 pune la bazele statului român antonescian împărţirea cetăţenilor pe categorii în funcţie de „distincţia” dintre cele două niveluri juridice: „românii de sânge” şi „cetăţenii români”. În urma acestei împărţiri evreii carora nu li s-a anulat cetăţenia română devin cetăţeni de rangul al doilea. Trecerea în altă categorie va fi împiedicată prin interzicerea adoptării creştinismului şi prin împiedicarea căsătoriilor dintre românii „de sânge” şi „cei de religie mozaică”, deoarece, aşa cum susţinea generalul Radu Rosetti, ministru al cultelor în timpul regimului antonescian „fiinţa etnică a neamului nostru trebuie ferită de amestecul cu sângele evreiesc”.[11] Comparativ cu cazul sistemului legislativ comunist, baza ideologică este fragilă şi contradictorie. Demonizarea rasială şi susţinerea unei poziţii inferioare a minorităţii evreieşti în baza unei apartenenţe de rasă intră în contradicţie cu definirea evreului în ambele legislaţii, nazistă şi antonesciană, după apartenenţa religioasă a celor vizaţi sau a părinţilor şi bunicilor lor.

Sistemul legislativ comunist vine cu o tradiţie ideologică mult mai bine structurată deşi nici ea nu este scutită de contradicţii determinate de evoluţia regimurilor comuniste şi a dilemelor create de întretăierea prescripţiilor marxism-leninismului şi practica politică curentă. Conform marxismului clasic, odată cu apariţia societăţii socialiste, statul şi legea, structuri specifice societăţilor bazate pe exploatare, îşi vor pierde raţiunea de a exista şi vor fi condamnate la dispariţie. Tranşarea acestei probleme a fost amânată de Lenin, al cărui simţ practic l-a împiedicat să ia măsuri care ar fi slăbit capacitatea de rezistenţă a noului stat bolşevic. La sfârşitul anilor `20 – începutul anilor `30 curentul ideologic bolşevic care susţinea eliminarea sistemului juridic şi legislativ capătă o poziţie importantă la nivelul deciziei politice. În urma experienţei acumulate in perioda colectivizării şi industrializării forţate Stalin începe să înţeleagă importanţa unui sistem legal puternic în procesul de edificare a unui stat centralizat. Astfel se renunţă la o politică care neglija sistemul judiciar şi legal pentru un program de întărire a legii, văzută ca instrument eficient în vederea stabilizării şi centralizării regimului. [12]

În etapa stalinistă ideologia este adaptată scopurilor politice de moment, iar legea urmează şi ea acelaşi curs. Discursul mobilizator al Războiului Rece determină în legislaţia statelor satelite ale Uniunii Sovietice o atenţie specială pentru infracţiunile legate de „ înaltă trădare” sau „spionaj”. Războiul Rece este cel care exacerbează mitul „complotului intern” şi provoacă folosirea excesivă şi înăsprirea pedepselor pentru „delictul de uneltire contra ordinei sociale”.[13]

Analizând raporturile legislaţiei cu ideologia putem observa că în ambele cazuri regăsim în subtextul legii ideologia totalitară. Ea este cea care legitimează abuzurile legislaţiei represive în numele scopurilor finale ale regimului. Interpretarea ideologiei însă este supusă în întregime intereselor politice de moment. Regimul antonescian înăspreşte anti-semitismul în perioada în care implicarea în politica Axei este totală iar strategia ar cere deportarea populaţiei evreieşti din zona de est a ţării. Politica antisemită se relaxează după iarna 1942-1943, atunci când balanţa războiului nu mai înclină spre victoria aliatului german.[14] Dacă în cazul legislaţiei comuniste avem o bază ideologică coerentă, complex elaborată, în cazul legilasţiei antonesciene legislaţia are adesea un caracter contradictoriu .[15]

Concepte-cheie

Acestea sunt elemente care structurează sistemele legale şi le dau coerenţă, cum ar fi în cazul legislaţiei represive definirea categoriilor de persoane vizate de legi sau denumirea infracţiunilor folosite pentru a încadra categorii indezirabile. În cazul legislaţiei anti-semite împărţirea pe categorii este mai simplă deoarece ţinta este mai clară şi mai uşor de definit. Criteriile de compartimentare sunt legate de vechimea aşezării în spaţiul românesc, de contribuţia adusă de familii lor la războaiele duse de România. Decretul 2650 împarte evreii din România în trei categorii principale: categoria I „alcătuită din evreii veniţi în România după 30 decembrie 1918”, categoria a II-a îi cuprindea pe cei care au fost naturalizaţi până la 30 decembrie 1918, precum şi pe cei care au luptat în armata română sau sunt urmaşii acestora, iar categoria a III-a pe cei ce nu puteau fi încadraţi în primele două.

În cazul comunist compartimentarea se face etapizat, purificarea socială parcurgând mai multe valuri de represiune. De cele mai multe ori legislaţia represivă este un barometru de intensitate al acestor perioade. Un exemplu de acte legislative în care apar enumerate grupurile sociale vizate sunt decretele care reglementează internările administrative, forme ale unei represiuni care evită etapa judiciară sau fixarea de domicilii obligatorii. Eficienţa acestui sistem este extraordinară deoarece permite arestarea şi trimiterea în unităţi de muncă pe o perioadă între şase luni şi doi fără ca celui vizat să-i fie creat un dosar de acuzare. De asemenea perioadă poate fi prelungită până la cinci ani dacă se consideră că cel internat nu a fost reeducat. Simpla enumerare a categoriilor celor mai importante dovedeşte caracterul încrucişat al criteriilor folosite în conturarea lor: politic în ceea ce priveşte pe membrii partidelor interbelice, social-economic în ceea ce priveşte pe elita economică sau etnic în cazul populţiei germane sau sârbeşti deportate. Amintim spre exemplu doar câteva dintre categoriile importante:

„cei care prin faptele sau manifestările lor, direct sau indirect, primejduiesc sau încearcă să primejduiască regimul democraţie populară, îngreunează sau încearcă să îngreuneze construirea socialismului în R.P.R.”, „toţi cei care lansează sau răspândesc zvonuri alarmiste, tendenţioase, duşmănoase”, „toti cetăţenii români care întreţin legături de prietenie cu legaţiile imperialiste”, „toţi cei care sub masca religioasă religioasă fac prozelitism”, „cadrele active ale fostelor grupări şi partide fascste şi burghezo-moşiereşti”, „chiaburii”, „rudele trădătorilor de patrie şi spioni, care au fugirt peste graniţă din 1945”, „foşti exploatatori (moşieri, industriaşi,chiaburi)”.[16]

Criteriile suprapuse, precum şi flexibilitatea textului legii creează impresia că aproape toţi cetăţenii riscă să fie deportaţi sau internaţi în colonii de muncă.

Complexitatea cartografierii sociale este cu mult mai mare în cazul regimului comunist deoarece şi scopurile urmate vizau intervenţii profunde pe corpul societăţii. Avem spre exemplu o împărţire a ţăranilor pe categorii în vederea aplicării strategiei de colectivizare în textul rezoluţiei plenarei CC a PMR din 3-5 martie 1949: proletariatul agricol, ţăranii săraci cu loturi mici, ţărănimea mijlocaşă şi chiaburii („burghezia satelor”), definiţi într-o manieră flexibilă ca elemente ce folosesc munca salariată. Strategia ce urma a fi aplicată este sintetizată de formula: „Ne sprijinim pe ţărănimea săracă, strângem alianţa cu ţărănimea mijlocaşă şi ducem o luptă neîntreruptă împotriva chiaburimii”.[17]

Dacă în cazul legislaţiei anti-semite actele represive se luau doar în numele apartenenţei la comunitatea evreiască şi nu au fost dublate de o încadrare în articole ale legislaţiei penale, situaţia este cu totul diferită în cazul legislaţiei comuniste unde vina de a face parte dintr-o categorie socială reprimată era transpusă în articolele codului penal. Părţi importante ale Codului Penal al R.P.R. se aflau în slujba terorii politice. Articolele referitoare la infracţiunile de: „înaltă trădare”, „spionaj”, „defetism”, „surpare a ordinii constituţionale” sau „uneltire contra ordinii sociale”, „subminarea economiei naţionale” şi „sabotaj contrarevoluţionar” aveau ca scop încadrarea penală a victimelor represiunii politice şi judecarea lor asemeni infractorilor de drept comun. La aceasta se adăuga aplicarea în instanţele de judecată a inegalităţii în faţa legii. Se judeca în funcţie de originea socială a infractorilor, asumarea unei justiţii populare puse în slujba proletariatului fiind deja o tradiţie inaugurată de perioada leninistă a Uniunii Sovietice.[18] Aici legislaţia comunistă se întâlneşte cu cea antonesciană care impune „pedepse duble” pentru anumite infracţiuni comise de evrei.[19] Definirea infracţiunilor politice in codurile penale comuniste din anii ’40-’50 era adeseori foarte ambiguă şi permitea un spaţiu larg de manevră acuzării care putea încadra în acest fel infracţiuni uşoare în articolele infracţiunilor grave a căror limite punitive mergeau adeseori până la muncă silnică pe viaţă sau pedeapsa capitală. În plus, principiul analogiei era o soluţie de rezervă pentru cazul în care instanţa nu găsea articolul potrivit pentru a integra ca infracţiune o acţiune percepută ca pericol pentru siguranţa regimului sau a politicilor sale.

Raporturile cu puterea politică şi societatea

Legislaţia represivă în sistemele politice autoritare sau totalitare este o curea de transmisie între putere şi societate. Ceea ce trebuie precizat este însă faptul că ea acţionează unilater in aceste societăţi, deoarece aşa cum observa Antonio La Spina, legea totalitară este una cu caracter „instrumental” şi „programatic” şi nu una cu caracter „receptiv”. Cu alte cuvinte ea este un instrument de intervenţie în societate impus de sus în baza unui proiect de transformare a societăţii şi nu o normă negociată între cei doi poli.. De aici caracterul unilateral şi dificultăţile pe care le întâmpină în ceea ce priveşte implementarea şi acceptarea ei de către populaţie.[20]

Legea ca instrument de aplicare a unor politici de transformare a societăţii vizează într-o primă fază purificarea prin eliminarea acelor grupuri percepute ca elemente ce împiedică evoluţia planificată. Un alt scop al legii este inversarea ierarhiei sociale şi a sistemului de valori prin marginalizarea celor etichetaţi negativ de către regim. Această marginalizare se realizează în cazul legislaţiei anti-semite prin politica de confiscări şi prin interdicţia de a practica meserii ce oferă o poziţie centrală în spaţiul public, profesor, doctor, jurnalist, dar şi prin obligaţia îndeplinirii unor munci considerate inferioare.[21] Şi în cazul legislaţiei comuniste marginalizarea socială se face prin confiscări de bunuri şi locuinţe, prin deportări sau domicilii forţate în regiuni izolate ale ţării, sau prin procese politice în urma cărora victimele ajung să fie stigmatizate social. Procesul de „românizare” cu întreg pachetul de legi aferent este un exemplu cu un echivalent la scară supradimensionată în naţionalizarea masivă din iunie 1948. Diferenţa consta în faptul că „românizarea” era un proces de confiscare care afecta în mod special comunitatea evreiască într-o societate în care proprietatea privată era protejată de lege. [22]

Asprimea legii urmăreşte în ambele sisteme să provoace conformism social, disciplină cazonă, teamă faţă de regim, supunere. Sunt induse societăţii tipuri de comportamente ce o transformă într-un material flexibil în procesul de inginerie socială. Din acest punct de vedere diferenţele majore dintre regimul comunist şi cel antonescian sunt amploarea grupurilor sociale vizate şi fenomenul de mobilizare prin măsuri represive. Ultimul înlocuieşte stipendiile materiale, ca instrument de motivare a muncii, cu măsuri coercitive la adresa persoanelor care nu îndeplinesc aşteptările partidului în privinţa producţiei. Capitole întregi din Codul Penal al R.P.R. sunt dedicate acestui scop economic şi strategic. Ambele regimuri impun prin legislaţie munca forţată ca instrument de reeducare sau marginalizare socială. Munca forţată este o parte a practicii de înfiinţare a unor lagăre sau „colonii de muncă” în scopul izolării şi eliminării din corpul social a părţilor sale bolnave, a „duşmanilor interni”. Forma izolării poate fi în cazul ordinelor şi decretelor regimului antonescian: evacuarea în lagărele din Oltenia precum cele de la Craiova, Târgu Jiu sau Caracal sau lagăre de tranzit, închiderea în ghetouri la Chişinău şi Cernăuţi sau în lagărele de deportare din Transnistria. În cazul regimului comunist specificul este marcat prin unităţile de muncă create în aşa-zisul scop de reeducare, închisorile speciale , dislocările sau deportările, domiciliile forţate.[23]

Punctul de pornire în conturarea unor concluzii ar putea fi sublinierea statutului special pe care îl ocupă legea în societăţile totalitare sau dictatoriale. În ambele cazuri analizate avem o represiune în afara legii şi una încadrată ei. Legislaţia represivă în ciuda dezvoltării ei prolifice nu reuşeşte să acopere întotdeauna necesităţile crescânde ale puterii. Cu toate acestea legea este utilizată de aceste regimuri în atingerea unor scopuri adeseori extrem de diferite. Regimul comunist o va găsi folositoare, spre exemplu, în procesul de colectivizare sau în întărirea disciplinei muncitorilor. Utilizările de bază ale legislaţiei represive sunt eliminarea sau marginalizarea unor categorii indezirabile, a celor percepuţi ca duşmanii interiori ai noi ordini, înlocuirea ierarhiei sociale şi transformarea unor grupuri de indivizi în cetăţeni de categoria a doua. Abordarea strict instrumentalistă va duce la apariţia unei situaţii specifice pe care La Spina o descrie ca „ lege fără domnia legii”. O situaţie care în ciuda eficienţei de moment a acestor acte se răsfrânge asupra întregului sistem legal, discreditat de folosirea abuzivă a legii.[24]

Notes