Ştefan Maftei

 

 

Friedrich Nietzsche – Problema stilului din dubla perspectivă a literaturii şi filosofiei

 

 

Chestiunea stilului operei lui Nietzsche[1] apare mereu în contextul în care anti-sistematismul şi experimentalismul[2] determină o recalculare a limitelor discursului filosofic. Dacă acceptăm ipoteza lui Richard Rorty[3], putem spune că discursul lui Nietzsche este ambivalent, de vreme ce, pe de o parte, filosofia sa pare tentată să ia forma unui estetism literar de nuanţă uşor excentrică, de tipul unei naraţiuni compuse din metafore private care tinde să ia locul epistemei tradiţionale, iar pe de altă parte, el se situează încă în sfera de influenţă a metafizicii (ca în cazul lui Heidegger). În acest sens, Rorty distinge între intelectualul ironic şi cel metafizic ca între o încercare de a reformula problematicile vechi admiţând subiectivitatea şi arbitrajul relativ ca aspecte fundamentale ale acestei tentative, pe de o parte, şi un demers clasic de ocultare a acestei subiectivităţi prin intermediul limbajului transcendental, oferind astfel o meta-perspectivă, un meta-limbaj de rescriere a acestor experienţe (demersul metafizic), pe de altă parte. Narativitatea ne trimite în mod necesar la problema stilului, văzut de această dată ca centru de interes pentru lumea filosofiei, şi nu a literaturii. Studiile noi accentuează aspectul de tip creaţie (opus dezvăluirii de tip socratic) a stilului lui Nietzsche. De fapt, paradigma interpretativă primează în faţa celei revelatoare. Stilul capătă în acest sens valoare gnoseologică, stabilind nu numai o nouă metodă, ci şi o nouă lume a faptelor destinate interpretării, lume a cărei coerenţă este dată de sintactica stilului[4]. Topologia acestui nou tip de discurs oferă date analoage unui sistem creat pe arbitrarietatea semnului lingvistic[5] la nivelul construirii unei hermeneutici a discursului: a. indecidabilitatea (la nivelul microdiscursului – găsirea unei medieri între partea unei text şi perspectiva generală este aproape imposibilă; din acesta rezultă că sistemul construit de interpreţii operei lui Nietzsche nu poate fi niciodată considerat „complet”); b. parafraza – teza nu poate fi considerată niciodată valabilă pentru întreg sistemul, ci doar circumstanţial; c. selectivitatea – discursul este considerat inteligibil doar pentru un anumit background de interpretare. Pe de altă parte, alte exegeze[6] variază în interpretări prin tenta literară pe care o oferă semnificaţiei noţiunii de stil în cazul lui Nietzsche. Biografia intelectuală a lui Nietzsche, articulată de eseul lui Rüdiger Safranski, accentuează imaginea stilului ca scriitură care depăşeşte limitele între artă şi viaţă, contribuind astfel la construcţia unei individualităţi literare, la formarea unei a doua naturi:

 

Prima natură este aceea pentru care a fost făcut ceea ce unuia i-a fost întipărit şi ceea ce se poate găsi în el însuşi şi împrejurul lui: convenţii, destin, mediu, caracter. A doua natură e acel ceva din care el însuşi poate face ceva. Tânărul Nietzsche descoperise deja limba şi scrisul ca acea putere care îi permitea să devină ceva din el însuşi. Construirea de sine prin intermediul limbii va deveni pentru Nietzsche o pasiune care marchează stilul inconfundabil al gândirii sale. În perimetrul acestei gândiri, limitele dintre căutare şi descoperire dispar, filosofia va deveni operă de artă a limbii şi literatură, ceea ce are ca urmare faptul că gândurile rămân nedespărţite de corpul lor lingvistic. Ceea ce va scoate la iveală în mod miraculos virtuozitatea lingvistică a lui Nietzsche poate fi redat cu o evidenţă ştearsă în alte cuvinte. Nietzsche era foarte conştient de caracterul inconstant al punctelor de vedere din formulările sale singulare şi de aceea era mereu sceptic faţă de posibilitatea de a forma o „şcoală”. De aceea, se considera inimitabil prin persoana şi opera lui. Nietzsche se simţea „acasă” la limita mijlocirii, acolo unde îşi experimenta propria „construcţie de sine”. Pentru început, alături de unicitatea limbajului, şi gândurile trebuiau să contribuie la această construcţie, la crearea unei a doua naturi. […] Nietzsche nu se va limita la descoperirea ideilor, ci va căuta să arate cum pot izvorî şi cum se pot întoarce gândurile înapoi în viaţă, şi mai ales, cum o pot transforma. El va dovedi puterea gândurilor împotriva durerilor trupeşti sub a căror suferinţă era. Gândurile trebuie să se întrupeze, cerea el, căci doar aşa ar căpăta valoare şi semnificaţie. Cine se întreabă mereu, precum Nietzsche, cum îmi construiesc gândurile şi ce pot construi gândurile din mine, acela trebuie să fie, în mod inevitabil, actorul propriei sale gândiri [7].

 

Majoritatea exegezelor cad de acord asupra faptului că variaţiunile stilistice ale operei lui Nietzsche au un rol filosofic determinat. Nu vom continua însă explicaţia noastră înainte de a lămuri care este acţiunea propriu-zisă a stilului şi, mai ales, ce putem identifica sub conceptul de stil. În această privinţă, se pot diferenţia două tendinţe diferite – una literară şi cealaltă filosofică – în abordarea acestei categorii:

1. Un model al stilului lui Nietzsche, strict legat de exerciţiul scriiturii – model explicabil cu ajutorul ştiinţei literaturii.

2. Un model ideal al vieţii, a momentelor şi acţiunilor ei, definit ca stil[8].

Titulatura de stil, pentru acest al doilea tip de abordare, ne apropie îndeajuns de mult de tărâmul eticii stoice şi de concepţia asupra persistenţei sinelui autonom. Cazul acestei „estetici a existenţei”[9], pentru a urma expresia lui Michel Foucault, este acela al unui life-style văzut atât ca auto-cârmuire a personalităţii pe baza regulilor raţiunii socratice, cât şi ca auto-transformare, ca exerciţiu al educaţiei. Acest exerciţiu al filosofiei morale implică un model mai nou al analogiei dintre viaţa umană şi unitatea operei de artă. Lecturile postmoderne asupra „vieţii ca stil” sau „identităţii narative” se sprijină pe teza conform căreia viaţa umană, atunci când ajunge la desăvârşire, poate suplini la nivelul praxis-ului funcţia operei de artă din planul literar[10]. Stilizarea vieţii, deşi îşi caută originea într-o nouă concepţie „estetistă” asupra vieţii, se supune prin funcţionalitatea ei unui ideal clasic al moralei, şi, implicit, unei presupoziţii mai vechi a filosofiei: conceptul de individualitate – „un concept asemănător formei este conceptul de individ” – Postume (1867-1868)[11]. Cauza acestei răsturnări de situaţie este faptul că Nietzsche nu mai găseşte în conceptul de individ o opţiune concretă şi coerentă pentru explicarea acţiunilor umane într-o formă a totalităţii. Practic, activitatea individului, simţirea şi gândirea sa nu sunt unitare într-atât încât să existe pretenţia existenţei unui adevăr conceptual de tip „individ”, „formă” sau „esenţă”. „Individul” sau „conştiinţa” reprezintă într-un mod prea precar rostul adevăratei existenţe:

 

(…) întreaga noastră aşa-numită conştiinţă este un comentariu mai mult sau mai puţin fantastic asupra unui text neconştientizat, poate neştiut, dar în orice caz simţit[12].

 

Mai concret, spune Nietzsche, tot ceea ce este supus conştientizării este un superficiu al rezultatelor aparente ale unei aventuri a impulsului ce acţionează în profunzime[13]. Ca atare, omul nu poate fi reprezentat decât ca o „multiplicitate de forţe”, de unde în mod necesar rezultă faptul că « noţiunea de „individ” este falsă »[14]. Suveranitatea dominatorului asupra celui dominat (motiv analog cu relaţia „de putere” dintre conştiinţă şi simţire) este o falsă iluzie a puterii. Adevărata „putere” nu se diseminează niciodată în acest fel. Cel ce domină (conştiinţa, Eul, individualitatea) nu este mai puternic decât elementul pe care îl domină (afectele). Imaginea conştiinţei dominante înăuntrul jocului impulsurilor este iluzorie; am putea chiar spune că, de fapt, individualitatea se conduce după principiul domino-ului:

 

Adevărul este astfel, şi anume că noi îl înţelegem pe cârmuitor şi pe cei cârmuiţi de el ca fiind de aceeaşi speţă, împreună simţind, dorind, gândind[15].

 

Greşeala fundamentală în înţelegerea existenţei este de a presupune o unitate între sine şi acţiunile sale: „Una e gândul, alta e fapta, alta e imaginea faptei (…)”[16], spune personajul Zarathustra. În genere, concepţia despre „stilul vieţii” ca model literar al vieţii este uşor prea ambiţioasă, fiindcă permite, pe de o parte, o lectură ad litteram a paralelismului dintre artă şi viaţă şi, pe de altă parte, caută un model literar ca analogie atât pentru o explicaţie filosofică a hermeneuticii discursului, cât şi pentru descoperirea unei coerente construcţii sau imagini a subiectului, coroborând elementele stilului cu cele ale acţiunilor, pasiunilor şi impulsurilor subiectului real – fundamentând, în fine, un nou concept filosofic al subiectivităţii. Autori ca Martha Nussbaum sau Alexander Nehamas ajung să conchidă că Nietzsche propune un model al „indentităţii narative” ca model al constituirii Eului. În lucrarea sa Nietzsche. Life as Literature, Nehamas defineşte stilul ca „stare de armonie a gândirii şi a acţiunii”[17]. Fundamentându-se pe modelul literar al coerenţei narative, analog cazului operelor de artă, Nehamas remarcă unitatea contradictorie a „personajului” (de fapt, a Subiectului filosofic) care se compune din unitatea acţiunilor sale[18]. Alteori, unitatea Subiectului este subminată de pluralitatea aceloraşi acţiuni:

 

Unitatea Eului (…) este astfel în mod grav minată. Pare să gândim că această unitate, dacă ea se găseşte pe undeva, este de găsit în organizarea însăşi şi în coerenţa numeroaselor acte pe care fiecare organism le îndeplineşte. Chiar din unitatea acestor acte porneşte unitatea Eu-lui şi nu există, aşa cum ne gândim adesea, un Eu unificat care unifică tendinţele noastre contradictorii [19].

 

Acest lucru se datorează faptului că, în opinia lui Nehamas, Nietzsche continuă să accepte ideea unei subzistenţe a subiectului ca „multiplicitate”. Imaginea Eului se desfăşoară în cercul vicios al „creaţiilor care sfârşesc prin a deveni adevărurile noastre, iar adevărurile noastre circumscriu creaţiile noastre”[20]. Nehamas acceptă această „metaforă politică a Eului” ca răspuns pentru avalanşa de contradicţii la care este supus cititorul unor pasaje problematice ale operei lui Nietzsche. Prima accepţiune (cu adevărat literară) a termenului stil pare a avea mai multă relevanţă în discuţia despre formele limbajului. Urmându-l pe acelaşi Alexander Nehamas, remarcăm opţiunea sa corectă în identificarea la nivelul stilului lui Nietzsche a diferitelor opţiuni ce depind de fiecare perioadă de creaţie în parte[21]. Pluralismul stilistic al lui Nietzsche, anume schimbarea stilului potrivit subiectului sau operei este, pentru Nehamas, o dovadă a teoriei perspectivismului în opera filosofică:

 

Răspunsul meu, aşa cum voi încerca să-l arăt în detaliu, este că pluralismul stilistic al lui Nietzsche este o altă faţetă a perspectivismului său: este una din armele sale esenţiale în tentativa de a se demarca de tradiţia filosofică aşa cum a conceput-o, chiar dacă se forţează, în acelaşi timp, să îi facă o critică şi să propună soluţii de schimbare[22].

 

Totuşi, în cazul lui Nietzsche nu este vorba despre o căutare a stilului sau despre o discuţie asupra posibilităţii unui stil ideal: „a cere un mod de expresie adecvat este absurd”[23]. Încercarea lui Nehamas de a vedea perspectivismul stilului ca o problemă de interpretare filosofică are ca substrat ideea unei individualităţi filosofice şi literare care, deşi utilizează mai multe unităţi stilistice, încearcă să se recunoască în fiecare din acestea, ca şi o încercare de a se distinge de practica celorlalte filosofii[24]. Această practică a stilului, chiar dacă nu este unitară, este combativă şi are ca substrat o individualitate care se revoltă[25]. În mod evident, nu avem de-a face cu un stil în sens propriu, văzut ca unitate semantică şi sintactică la nivelul operei de artă. Nehamas vede în mod corect un perspectivism al stilului la nivelul operei; în a doua sa mişcare însă, el integrează stilul în modelul „estetismului” lui Nietzsche, estetism conceput ca emanaţie a imaginii stilului „viu” sau „nemuritor” al anticilor[26]. Concluzia lui Nehamas (deşi oscilând pe parcurs între personalismul individualităţii artistice şi impersonalismul „stilului viu”, ca oglindire a stilului anticilor) este aceea că stilul se include în sens combativ (presupunând, în final, o individualitate modernă) într-un proiect filosofic al perspectivismului, înţeles ca reacţie la dogmatismul stilistic şi de conţinut al filosofiei clasice[27]. Stilul poate fi înţeles în final ca aparţinând uneori literaturii, alteori constituind el însuşi o parte a vieţii[28].

Problema stilului pare adesea insolubilă, având în vedere varietatea tendinţelor şi oscilaţiilor de tip individual-general, literar-moral la nivelul discuţiei despre calitatea literară a textului lui Nietzsche. Un pas înainte în soluţionarea acestei probleme ar fi dacă am recunoaşte caracterul literar al textului aforistic nietzschean. Pe această iluzie a formei se bazează orice operă de artă care aparţine literaturii. Stilul literar antic, de pildă, este din acest punct de vedere cel mai reuşit, deoarece imită îndeaproape iluzia realului (realizând „iluzia totală”, cum spune Nietzsche). Caracteristica primară a stilului literar antic este puterea de a da viaţă, de a actualiza imagini ale vieţii (în termeni fenomenologici), de a „pune pe dinaintea ochilor”, cum se exprimă Aristotel în Retorica[29] sa. Putem încerca totuşi să găsim o explicaţie prin analiza cursivă a elementelor care imprimă diferenţele culturale dintre imaginea stilului antic şi reprezentarea modernă asupra problemei stilului. Atunci când vorbeşte despre stil în Retorica sa, Aristotel depăşeşte în acelaşi timp practica individuală a retorilor, propunând, cu toate ambiguităţile termenului léxis, o imagine prototip a stilului literar[30]. Pentru filosoful Aristotel, stilul se compune dintr-un ansamblu de reguli generale (lexicale, semantice, fonetice), care se diferenţiază după structura discursului (poetic sau în proză) şi după tipul subiectului abordat. Potrivit lui Aristotel, stilul este potrivire cu subiectul, cu personajul care prezintă acest subiect, cu tipul de discurs literar, el iniţiind un fel de sensus communis al literaturii, un limbaj universal la nivelul formelor scrierii sau vorbirii. O primă caracteristică a acestui stil-prototip este impersonalitatea şi generalitatea sa. Aristotel rezumă în categorii ceea ce autorii de discursuri scrise şi apoi rostite au încercat să întrevadă în chip individual. Pentru Nietzsche, acest tip de abordare clasică de tip aristotelic ar reprezenta primul semn de falsificare filosofică a adevăratului „stil caracteristic” al vechilor greci (stilul tragediilor lui Eschil sau Sofocle, de pildă), acel stil care, după cum a fost spus, face medierea aproape perfectă între individualitatea literară a stilului şi cerinţele publicului. După cum ne relatează şi Nietzsche, stilul antic era impersonal prin faptul că se adresa urechilor fine ale publicului şi nu individualităţii creatorului. Era un stil construit pentru fiecare, deoarece fiecare în parte trebuia persuadat prin instrumentele lexicale, semantice, fonetice ale stilului. Calitatea fundamentală a stilului era îmbinarea perfectă a „adevărului” literar şi a amăgirii formei. Acest aspect producea „seducţia” (Verführung) sau „amăgirea”, convingerea prin mijloacele expresiei limbii. Problema „adevărului” din opera de artă nu reprezenta problema operei literare ca atare. Triumful retoricii în Antichitate se manifestă în atingerea actualizării complete, a „vivificării” stilului, în maniera în care stilul imită perfect ficţiunea vieţii nu prin intermediul conţinutului său de adevăr, ci prin el însuşi[31]. Deşi Nietzsche va rămâne mereu un admirator al forţei cuvântului rostit al anticilor, totuşi el nu poate fi înţeles ca un imitator al retorismului grec sau roman. Nietzsche este conştient de „modernitatea” sa decadentă, chiar dacă nu va imita nicidecum concepţia despre stil a contemporanilor lui. Ceea ce Nietzsche critică în mod vehement este „modernitatea” stilului, legată de individualitatea creatorului, tendinţă care umbreşte definitiv orice încercare de a găsi forţa stilului în el însuşi şi nu în afara lui. De aceea poate că viziunea lui Nietzsche este mult mai apropiată de impersonalismul literar al grecilor din vechime decât de cultul individualităţii moderne.

Stilul lui Nietzsche este adesea ironic, parodic, autoironic. El caută mereu autosuprimarea individualităţii autorului, alături de autosuprimarea sensului, a suportului de adevăr al oricărui discurs. Din acest punct de vedere, putem spune că stilul este mai degrabă o „figură a autosuprimării”[32] decât un imperativ al individualităţii moderne. Lipsit de pretenţia adevărului sau de suportul individualităţii creatorului, stilul nu mai este decât o formă a iluziei, o suprafaţă (Oberfläche) care se exprimă pe ea însăşi în nenumărate forme. Autoarea Linda Simonis, de pildă, accentuează calitatea superficială, ornamentală, a imaginii stilului în cazul operei lui Nietzsche:

 

Stilul „bun”, în sensul lui Nietzsche, se trădează înainte de toate prin nemijlocirea sa vie, prin versatilitatea expresiei şi prin intensitate; el se supune unei imperativ estetic al imediatităţii intuitive şi al concreteţei sensibile – o idee care va fi adusă la conceptul ei metaforic prin formula „Stilul trebuie să trăiască” (Postume, 1882-1884, KSA 10, 1 [45]) [33].

 

Adevărata viaţă a stilului nu poate fi oferită decât prin intensificarea trăsăturilor sale ornamentale, a caracteristicilor sale ficţionale: gesturi, mimică, muzicalitate, tonalitate – de aceea stilul lui Nietzsche se apropie foarte mult de concepţia latină a actio-ului, pe care Quintilian o desemna ca ultimă parte a discursului oratoric (după inventio, dispositio, memoria)[34]. Nietzsche ştie că acest caracter ficţional al discursului este singurul rămas după dispariţia sensului. În nici un caz nu poate fi vorba despre căutarea unui „stil măreţ” (ca discurs filosofic) sau despre tendinţa unei noi absolutizări a stilului:

 

Stilul bun în sine – o pură stupiditate, „idealism” curat, la fel ca „frumosul în sine”, „binele în sine”, „lucrul în sine” (Ecce Homo, 4) [35].

 

Distanţa ironică faţă de propria creaţie, persiflarea propriului stil, „libertinajul” gândirii în raport cu ideile, sunt toate forme ale sfârşitului operei şi ale morţii autorului în paradigma modernităţii. Pericolul libertinajului stilistic este autosuprimarea stilului. Avem astfel de-a face mai mult cu o problemă a iluziei şi a autodenunţării, pericol faţă de care este expus orice „spirit liber”. „Duplicitatea” stilului sau gândirii lui Nietzsche nu este decât o expresie a propriului său impuls decadent. Impasul modernităţii apare ca fără sfârşit; contradicţiile nu pot fi depăşite, ci doar, spune Nietzsche, intensificate:

 

Acesta – iată drumul meu, al vostru care-i? aşa răspund acelora care mă întreabă de drum. Un drum, doar unul, tocmai – nu există![36]

 

 

Bibliografie

ANDINA, Tiziana Il volto americano di Nietzsche. La ricezione di Nietzsche in America dal 1945 al 1996, Edizioni « La Città del Sole », Napoli, 1999;

ARISTOTLE, The “Art” of Rhetoric, translated by J. H. Freese, Loeb Classical Library, Harvard Mass., 1994;

LÖWITH, Karl, Nietzsche et sa tentative de récupération du monde, în: Nietzsche. Cahiers de Royaumont, Éditions de Minuit, 1967;

NEHAMAS, Alexander, Nietzsche. La vie comme littérature, PUF, Paris, 1994, (trad. Véronique Béghain);

NIETZSCHE, Friedrich, Aşa grăit-a Zarathustra, Editura Humanitas, Bucureşti, 1994 (traducere Ştefan-Augustin Doinaş);

NIETZSCHE, Friedrich, Frühe Schriften in 5 Bdn. (citat: BAW), hrsg.v. H.-J. Mette u. K. Schlechta, München, 1994;

NIETZSCHE, Friedrich, Opere complete, vol. 1-4, Editura Hestia, Timişoara, 1998-2001 (traducere Simion Dănilă);

NIETZSCHE, Friedrich, Sämtliche Werke. Kritische Studienausgabe in 15 Bände (citat: KSA), Herausgegeben bei Giorgio Colli u. Massimo Montinari, Berlin, Walter de Gruyter, 1999;

REICHENBACH, Roland, Die Tiefe der Oberfläche: Michel FOUCAULT zur Selbstsorge und über die Ethik der Transformation, în: Vierteljahresschrift für wissenschaftliche Pädagogik, 2000, 76(2);

SAFRANSKI, Rüdiger, Nietzsche. Biographie seines Denkens, Carl Hanser Verlag, Münich, 2000;

SIMONIS, Linda, Der Stil als Verführer. Nietzsche und die Sprache des Performativen, în: Nietzsche-Studien. Internationales Jahrbuch für die Nietzsche-Forschung, Band 31, Walter de Gruyter, Berlin/New York, 2002;

ZITTEL, Claus Die Aufhebung der Anschauung im Spiel der Metapher. Nietzsches relationale Semantik, în: Nietzscheforschung. Jahrbuch der Nietzsche-Gesellschaft, Hrsg, von Volker Gerhardt u. Renate Reschke, Bd. 7, Akademie Verlag, Berlin, 2000;

ZITTEL, Claus, Ästhetisch fundierte Ethiken und Nietzsches Philosophie, în: Nietzsche-Studien. Internationales Jahrbuch für die Nietzsche-Forschung, Band 32, Walter de Gruyter, Berlin/New York, 2003;

ZITTEL, Claus, Selbstaufhebungsfiguren bei Nietzsche, Königshausen & Neumann, Würzburg, 1995.

 

 

Note

---