Ruxandra Cesereanu

 

 

“Fraţii de cruce”: comunism şi nazism în viziunea lui Vasili Grossman

 

 

Romanul Viaţă şi destin de Vasili Grossman a fost considerat o capodoperă rusească a ideii de dezumanizare (alături de Arhipelagul Gulag de Alexandr Soljeniţîn şi Povestiri din Kolyma de Varlam Şalamov): romanul este esenţial pentru că stabileşte similitudinile totalitare dintre nazism (folo­sesc termenul nazism pentru a preciza colo­ra­tura germană a totalitarismului respectiv, deosebindu-l astfel de fascismul italian) şi comunism prin intermediul bătăliei de la Stalingrad şi al lagărelor aflate sub cele două jurisdicţii: germană şi sovietică. Viaţă şi destin a fost scris în perioada dezgheţului hruşciovist, dar el a fost confiscat de KGB şi a apărut în Occident la începutul peres­troikăi gorbacioviene. Scopul autorului este acela de a arăta că atît de clamata antiteză dintre nazism şi comunism este o aparenţă, cele două “isme” marcante ale secolului XX fiind aproape gemene, chiar dacă nazismul se pretinde a fi anticomunist, iar comunis­mul, antinazist.

Romanul debutează cu descrierea unul lagăr nazist de concentrare, unde, la fel ca în lagărele sovietice, controlul interior îl aveau deţinuţii de drept comun care îi oprimau pe deţinuţii politici. Lagărele naziste sînt văzute ca nişte oraşe de sine stătătoare ale unei Europe contaminate: “Lagărele deveni­seră oraşele Noii Europe. Ele creşteau şi se întindeau, aveau planurile lor, străzile, locu­ri­le, spitalele lor, spaţiile de troc, cremato­riile şi stadioanele lor”. În aceste lagăre, umanitatea sovietică, în special cea ruseas­că, nu este compactă şi omogenă întru o aceeaşi ideologie, dimpo­trivă: există bolşe­vici şi antibolşevici, stalinişti, leninişti, sceptici, moderaţi, cinici etc. Un personaj aparte este Mostovskoi, vechi bolşevic, care înţelege că dacă ar critica stalinismul, s-ar opune implicit şi leninismului, ceea ce i-ar distruge tocmai concepţia despre lume şi viaţă. Mostovskoi are îndoieli, dar el ştie că îndoindu-se de Stalin, va trebui să îl renege şi pe Lenin, iar această cale ar echivala pentru el cu un abis. Un alt deţinut, Cerneţov, consideră însă că “cruzimea a făcut din Stalin continuatorul lui Lenin”, cel din urmă fiind “sfărîmătorul libertăţii ruseşti”, iar nu fondatorul acesteia. Pe de altă parte, Grossman mediază ideea că, după oroarea revoluţiei ruse, creştinis­mul a renăscut, tocmai pentru că răul absolut a remotivat credinţa ruşilor. Lagăre­le naziste sînt pline de oameni care au suferit: foşti deportaţi, foşti prizoneri de război, bolşevici, antistalinişti, un Turn Babel de atitudini politice; personajele de aici sînt impasibile sau, dimpotrivă, pasionale, dar pînă şi cei împietriţi au un călcîi al lui Ahile, pînă şi indiferenţii ori cinicii: în noaptea lagărului, unul dintre deţinuţi “plînge Rusia” şi pentru Rusia, tocmai pentru că aceasta este o ţară maculată de o ideologie dezumanizantă. Lagărele naziste nu înseamnă nimic, meditează alt rus din roman, pe lîngă lagărele instituite de propriul tău popor: aceasta este puntea făcută de autor înspre Gulag. Grossman stabileşte distincţii clare între victime şi călăi, prezentînd abuzurile şi atrocităţile nazisto-sovietice; por­tre­tis­tica sa se ocupă în mod predilect de victime, dar călăii (care sînt oameni ca oricare, de aici vinovăţia lor dublă) sînt şi ei analizaţi pe îndelete. Staliniştii din roman nu sînt fanatici, ci doar nişte indivizi bine îndoctrinaţi: autorul nu face din ei nişte roboţi, ci nişte cinici; călăii sînt monstruoşi prin normalitatea lor, fires­cul lor este cel incalificabil şi abominabil. Vechea Rusie este prezentă şi ea prin aristocraţi supravie­ţuitori şi intelectuali rasaţi, care invocă minţile luminate de odinioară, un Berdiaev, un Soloviev sau scriitori de talia Annei Ahmatova ori a lui Mihail Bulgakov. Rusia de odinioară este proiectată ca o Atlantidă prăbuşită în ocean, ai cărei atlantizi au supravieţuit sub unu la sută, dar care îi stîrnesc pe “scufundătorii” noilor vremuri.

Spre deosebire de lagărele naziste, unde disperarea este cumva asumată, în lagărele sovietice există mai multe tipuri de disperare: cea care striveşte, cea inopinată, cea care sufocă şi cea care sfîşie. În lagărele sovietice există trei lumi bine particula­rizate: vechea lume ţaristă – cu anarhişti, aristocraţi şi ofiţeri, apoi lumea stalinistă contemporană – în care sînt prinşi şi leniniştii, şi în sfîrşit o a treia lume, aceea a anticomuniştilor care cred în ideea de libertate şi democraţie. Pînă şi vechii revoluţionari bolşevici nu mai pot fi păcăliţi în ceea ce priveşte comunismul – este revelatoare scena dintre Magar şi Abarciuk, maestru şi ucenic, în care cel dintîi concentrează toată dezamăgirea produsă de comunism: revoluţia a fost o eroare, iar căinţa nu foloseşte la nimic, întrucît nici o remuşcare nu ar putea compensa dezastrul produs de revoluţia bolşevică; conţinutul acestei revoluţii a fost strivirea libertăţii. Abarciuk se revoltă şi îşi consideră maestrul a fi un trădător, dar, pentru a da sens vorbelor sale, Magar se sinucide.

Ca punct nodal al roma­nului, este binevenită compa­ra­ţia între lagărele naziste (din Germania, dar şi cele de pe teritoriile Ucrainei şi Bielorusiei invadate de germani) şi cele sovietice: Ucraina şi Bielorusia au suferit în mod aparte efectele celor două totalitarisme; acolo unde Stalin a lansat şi concretizat campania de exterminare a kulacilor, sabotorilor, troţkiştilor şi buhari­niş­tilor, ceva mai tîrziu naziştii aveau să-i extermine aproape matematic pe evreii din aceleaşi teritorii. Paralela între cele două tipuri de lagăre alienante arată că acestea sînt egale în teroare, doar primitivitatea despărţindu-le: sovieticii sînt grobieni, naziştii, perfecţionaţi în producerea ororii. Paralela lui Grossman este curajoasă şi exactă, cu amendamentul că el atacă direct stalinismul şi Gulagul acestei perioade, făcînd mai puţine referinţe la teroarea din perioada leninistă. Care este trăsătura uimitoare a umanităţii în secolul XX? Obedienţa şi orbirea, constată Grossman: obedienţa victimelor care merg spăşite la “abator”, obedienţa călăilor care extermină “neutru”, din raţiuni sociale, politice şi rasiale, obedienţa şi orbirea “spectatorilor” care asistă la teroare fără să se revolte.

Un al treilea grup de personaje, care nu este circumscris toposului lagărelor (nici naziste, nici sovietice), este acela al inte­lectualilor în libertate şi al zekilor eliberaţi. Cei dintîi analizează sensul libertăţii la marii scriitori ruşi: Dostoievski este perceput ca dezumanizant, iar Tolstoi este tendenţios, fiindcă îl aşază pe Dumnezeu înaintea omului; singurul care prin scrisul său vizează în mod absolut omul este Cehov. Cît despre zekii eliberaţi din Gulag, aceştia descriu complexul de închisori şi lagăre sovietice ca pe “o altă planetă”, “cu obiceiurile ei, cu Evul ei Mediu şi Timpurile moderne”, “cu prover­bele şi dictoanele ei”; teroarea este însă legată mai cu seamă de anul 1937.

Comparaţia esenţială nu este făcută doar între lagărele sovietice şi cele naziste, ci şi între Stalin şi Hitler: cei doi dictatori sînt egali şi asemănători, chiar dacă nu identici. La alt nivel, ofiţerii SS sînt, în teorie măcar, nişte corespondenţe ale ofiţerilor NKVD, avînd aceeaşi structură de funcţionari ai terorii şi ororii. Grossman continuă paralela la toate nivelurile sociale şi politice. “Pe voi vă urîţi în noi”, îi declară Liss, un ofiţer SS, bătrînului bolşevic Mostovskoi. “Dacă vom pierde războiul”, adaugă acelaşi ofiţer SS, “vom continua să trăim şi să ne dezvoltăm sub o altă formă, prin voi, ruşii, conservîn­du-ne esenţa.” Liss continuă: “Nu există prăpastie între noi” [nazişti şi comunişti – n.m.]. “Acest abis este fals. Pentru că sîntem forme diferite ale aceleiaşi esenţe: Statul-Partid.” Stalin şi Hitler sînt doi “tătuci” şi revoluţionari gemeni; o întîietate există totuşi: Hitler este discipolul genial al lui Stalin, dar, în acelaşi timp, şi maestrul lui Stalin – epurările din 1937 în URSS sînt copiate după Noaptea Cuţitelor Lungi, comuniştii şi naziştii fiindu-şi unii altora ucenici şi maeştri! Foametea din lagărele naziste este comparată cu foametea artifi­cială din Ucraina (declanşată la ordinul lui Stalin, pentru a-i extermina pe ţăranii înstăriţi), cînd supravieţuitorii fuseseră siliţi să devină ierbivori sau canibali, ca să reziste. Comunismul (de tip bolşevic) este înrudit direct şi vizibil cu nazismul: ofiţerul Liss îi spune “maestre” lui Mostovskoi, indicînd prin aceasta că nazismul este un “ism” ucenic al comunismului! Grossman urmăreşte în paralel, de asemenea, antisemi­tismul nazist şi cel stalinist, chiar dacă nivelurile de exterminare şi persecuţie a evreilor sînt catalogate a fi diferite: paralela este îndrăzneaţă cu atît mai mult,cu cît ea vine din partea unui autor rus şi evreu în acelaşi timp, care riscă o apropiere încă destul de greu acceptată, aceea între Gulag şi Holocaust. Deşi nu foloseşte acest termen, Grossman îi vede pe călăii comunişti şi nazişti ca pe nişte “fraţi de cruce”, care împrumută unii de la alţii tehnici, strategii, metode, într-o ucenicie reciprocă; totuşi, rolul de maeştri rămâne să fie al sovieticilor.

Era firesc însă ca în afara paralelei între cele două totalitarisme, Grossman să se ocupe în mod predilect de teroarea sovie­tică. El prezintă în ralenti arestarea, umilirea şi schingiuirea unui comisar sovietic, Krîmov: paradoxal, acesta este un bolşevic convins, de nu cumva un stalinist fanatic (chiar dacă are îndoieli), care vede în anchetatorul său un dublu de granit, pe el însuşi aşa cum ar fi vrut să fie! Deşi înţelege mecanismul marilor procese înscenate, Krîmov nu renunţă la utopia bolşevică, nici nu devine anticomunist. Grossman nu se opreşte doar la figura unor victime provenite din membri pasivi ai aparatului de represiune, ci se ocupă şi de figura unor paranoiaci ideologici. Astfel, foşti cekişti ajung şi ei în Gulag, după schema înghiţitorului înghiţit, a căpcăunului devo­rat. Un astfel de individ, fanatic stalinist, întrucît vede în Stalin singura făptură pe care o iubeşte cu adevărat (nimic necontînd în rest, nici familia, nici viaţa), ţine teoria vinovăţiei obligatorii într-un discurs pur orwellian, ca în 1984: “Inocenţa individuală este o rămăşiţă a Evului Mediu. E o alchimie. Noi, ceilalţi, cekiştii, am pus la punct o teză superioară: nu există pe pămînt oameni inocenţi. Fiecare individ merită să fie judecat la tribunal. Orice persoană care face obiectul unui ordin de arestare este culpabilă. Şi se poate emite un asemenea ordin pentru oricine. Fiecare om are dreptul la un ordin de arestare. Inclusiv cei care toată viaţa lor au semnat astfel de ordine pentru alţii”. Alţi foşti membri ai aparatului de represiune narează, la rîndul lor, atrocită­ţile anului 1937: torturi, spălări ale creie­rului, execuţii, imolări de cadavre, supraveghetori ai terorii deveniţi nebuni; călăii înşişi, unii, ajung în Gulag, se îndoiesc de regimul pe care l-au consolidat sau, dimpotrivă, rămîn împietriţi în structura lor de maeştri ai terorii funcţionale. “Lagărul [Gulagul – n.m.] era, într-un fel, reflexia hiperbolică, sporită, a vieţii din afara sîrmei ghimpate. Dar viaţa trăită într-o parte şi în cealaltă, departe de a fi contradictorie, se fundamenta pe legile simetriei” scrie Gross­man. Între lagăr şi viaţa liberă din afara lui nu va mai fi, cîndva, nici o diferenţă, profeţeşte un teoretician al terorii, pentru că viaţa însăşi va deveni un Gulag, iar din acest moment represiunea nu îşi va mai avea rostul, fiindcă ea va fi intrinsecă şi coparticipativă la existenţa însăşi! Iată trasat aici posibilul destin colectiv al popoarelor care au fost supuse de comunism, după un model autoritar şi fatal impus de misionarii şi iacobinii sovietici! Este adevărat că Viaţă şi destin este un text împînzit şi de oarecare demagogie, dar, pe de altă parte, este un roman tranşant al destalinizării şi parţial chiar al deleninizării, acuzînd răspicat ceea ce este de acuzat.

Paralela între comunism şi nazism (punctată mai ales prin înrudirea dintre cele două “isme”) este binevenită. Istoricul acestui paralelism este sinuos: după cel de-al doilea război mondial a existat o astfel de punere în pagină a celor două totalitarisme; apoi, după ce în anii ’60 Holocaustul a fost proclamat a fi oroarea secolului, paralela a fost interzisă, fiind considerată ireveren­ţioasă faţă de Shoah. La sfîrşitul secolului XX şi începutul secolului al XXI-lea, au început să apară diferite texte speculative care anunţau ritos ori măcar provocator că cele două “isme” au mult mai multe puncte comune decît se crede şi mult mai puţine deosebiri. Pactul Ribbentrop-Molotov nu a fost, o întîmplare, ci a subliniat tocmai afinităţile celor două “isme” şi îngemănarea dintre Stalin şi Hitler; acest pact nu a constituit o excepţie şi nici o adaptare forţată a celor două totalitarisme, ci o reflectare în oglindă. Obsesia pentru puritate ideologică ori rasială şi soluţia lichidării adversarilor (de reamintit şi că antisemitismul a fost mani­festat de ambele “isme”, chiar dacă  Stalin a explodat în acest sens doar după cel de-al doilea război mondial, la senectute şi înainte de moarte) vizau confecţionarea unui om nou pe care atât comunismul, cât şi nazismul râvneau să-l obţină în eprubeta social-politică a vremurilor respective.

Hannah Arendt, în Originile totalitaris­mului, a făcut paralela pe larg între cele două “isme”, considerînd că acestea dato­rează foarte mult panslavis­mului şi pangermanismului, înainte de a datora ceva altor ideologii. Autoarea a deconstruit structura comunismului şi nazis­mului prin intermediul cîtorva coeficienţi: existenţa maselor atomizate, funcţionarea propagan­dei, teroarea, existenţa Partidului unic, existenţa Conducătorului (liderul totalitar), funcţionarea statului totalitar, existenţa Poliţiei politice şi funcţionarea sistemului concentraţionar. Alţi cîţiva analişti de marcă au procedat la paralelisme ulterioare: Alain Besançon, François Furet şi Ernst Nolte. Besançon (Nenorocirea secolului. Despre comunism, nazism şi unicitatea Şoahului, Editura Hu­manitas, 1999) a evidenţiat faptul că deconstrucţia nazismului a beneficiat de o bibliografie impresionantă, în timp ce aceea a comunismului continuă încă să fie tratată amnezic. Besançon a fost interesat în analiza sa mai ales de o paralelă amănunţită la nivel de represiune; factorii comparaţi au fost: exproprierea, concentrarea, operaţiu­nile mobile de ucidere (tehnica masacrului promovată atît de comunismul de tip leninist, cît şi de nazismul de tip hitlerist), deportarea, execuţia judiciară, foametea, anonimatul impus victimelor şi reducerea lor la condiţia de cifră, distrugerea morală, mentală şi sufletească. Concluzia sa a fost aceeaşi cu a lui Pierre Chaunu că bolşe­vismul şi nazismul au constituit nişte “gemeni heterozigoţi”. În ceea ce-i priveşte pe François Furet şi Ernest Nolte, polemica lor captivantă pe marginea comunismului şi nazismului, publicată şi în România, în 2000, sub titlul Fascism şi comunism, a pornit de la ideea susţinută de Ernst Nolte (consacrat ca autor al lucrării Fascismul în epoca sa), cum că nazismul ar fi fost o reacţie strictă la comunism. Furet, fost comunist, dar autorul lucrării de analiză la rece a comunismului, Trecutul unei iluzii, a criticat ideea inculcată de Nolte, aceea că, dacă nu ar fi existat comunismul, nici nazismul nu ar fi fost concretizat, prin această teorie Nolte simplificînd ori chiar sublimînd culpa Germaniei. Nolte, însă, a rămas axat pe teza sa după care comunismul a condiţionat şi a cauzat naşterea nazis­mului, susţinînd cu obstinaţie o interdepen­denţă între cele două “isme”: “muza” nazismului a fost comunismul! Furet a respins vehement această idee, precizînd (în scrisorile sale de altfel extrem de reveren­ţioase faţă de partenerul său de polemică) faptul că o catastrofă istorică nu poate fi explicată cauzal prin intermediul altei catastrofe istorice.

Martin Malia a publicat în 2002 în The National Interest un articol tradus şi în România, în revista 22 (nr. 671, 2003) tocmai pe marginea paralelei între cele două “isme”: Despre nazism şi comunism. Malia a subliniat faptul că cele două “isme” trebuie comparate nu doar la nivel ideologic (adversarul ambelor a fost democraţia liberală, atît comunismul, cît şi nazismul bazîndu-se pe ideologii milenariste) sau în ceea ce priveşte atrocităţile (teroarea şi masacrul ca tehnici punitive de masă), ci şi la nivel istoric şi moral. La argumentaţia că nazismul a fost mai rău decît comunismul, Malia a evidenţiat falsitatea susţinătorilor acestui punct de vedere care îşi justificau afirmaţia prin faptul că bolşevismul a fost inspirat de intenţii bune (vezi umanismul comunist!), puse rău în practică, în timp ce nazismul a fost de la început motivat de rasism. Susţinînd punctul de vedere al lui Aleksandr Soljeniţîn, printre alţii, Martin Malia a optat pentru argumentaţia că “indiferent de ideologie, genocidul este genocid, iar crimele împotriva umanităţii comise în numele uma­nităţii sînt într-un fel mai perverse decît criminalitatea făţişă a naziştilor”.

Bernice Glatzer Rosenthal a publicat nu de multă vreme o carte intitulată Noi mituri, noua lume. De la Nietzsche la Stalin, în care susţine că filosofia supraomului pe marginea căreia a curs atîta cerneală în ataşarea ei de nazism, este la fel de valabilă şi pentru bolşevici, atît comunismul, cât şi nazismul manifestînd un entuziasm destruc­tiv la nivelul societăţii burgheze, prin inculcarea ideii de “om nou” indusă ideolo­gic, dar şi practicată cu forţa.

Iată, prin urmare, cîteva poziţii care sprijină indirect comparaţia care apare în romanul Viaţă şi destin de Vasili Grossman, chiar dacă teza autorului rus este redată oarecum greoi. Dar paralela pe care el o face era curajoasă, la vremea respectivă, şi plină de substanţă.

 

Mică addenda românească

 

Între românii care s-au pronunţat asupra unei paralele între comunism şi nazism, comparînd implicit Holocaustul şi Gulagul (nu la nivel cifric, ci la nivel de înţelegere şi decriptare a ororii şi a ideologiei şi mai ales la nivelul memoriei ororii) l-aş aminti în mod special pe Caius Dobrescu: acesta a publicat, în numărul 243 al revistei Observator cultural, din 2004, un excelent eseu intitulat Holocaust şi Gulag (titlul corect politic, ca să spun aşa, ar fi trebuit să fie Gulag şi Holocaust, acesta este singura mea obiecţie). Caius Dobrescu este interesat mai ales de receptarea occidentală a Holocaustului (versus nereceptarea Gulagului în acest spaţiu, decît la nivel minimal) şi, în oglindă, de receptarea Gulagului în Estul european (versus nereceptarea Holocaustului decît tot la nivel minimal). Îmi îngădui să citez amplu opinia autorului, pentru că apele sînt despărţite cu un bisturiu fin şi inteligent: “Pentru vest-europeni, comemorarea conti­nuă a Holocaustului şi percepţia unicităţii sale reprezintă un continuu exerciţiu al identificării cu Celălalt. Pe de altă parte, reflecţia asupra Holocaustului reprezintă imaginea alterităţii absolute, atît în sensul Răului absolut, cît şi în sensul revelaţiei negative a unor orizonturi care transcend, dar care totuşi provoacă perpetuu puterea de înţelegere a minţii umane. Identificarea cu suferinţele victimelor Holocaustului este resimţită ca intim-personală, ca universal-umană şi, în acelaşi timp, ca o experienţă a ororii şi a absurdului care echivalează cu o mistică laică. În Estul Europei, experienţa, din atîtea puncte de vedere asemănătoare, a Gulagului nu este interpetată în aceiaşi termeni. Forma dominantă de evocare a memoriei victimelor este, într-o măsură dominantă, abstract-simbolică, reprezintă cu precădere o experienţă a comunităţii în ansamblu şi este legată de o mistică laică numai în măsura în care interpetăm ca atare cultul fervent al etnicităţii. Pusă în această ecuaţie, tensiunea născută între comemora­rea Holocaustului şi comemorarea Gula­gului nu este doar o disfuncţie de suprafaţă, o neînţelegere pasageră, ci revelează o diferenţă profundă de dispoziţii interioare, de modele de comprehensiune şi de identificare empatică ţinînd de forme de societate în care secularizarea a luat cursuri diferite. Ceea ce desparte în mod esenţia cele două poziţii nu este forma specifică de sadism adoptată în fiecare din cele două totalitarisme, ci modalitatea în care suferinţa provocată în acest mod a fost concepută, evocată, rememorată şi retrăită pînă astăzi.”