Gabriela Garip

 

 

Fiinţele anorganice

 

 

În şamanismul tradiţional, întâlnirea cu o fiinţă divină sau semidivină care apare în vis, în timpul unei boli sau într-o altă împrejurare, reprezintă una din formele cele mai obişnuite de alegere a viitorului şaman. În cele mai multe dintre cazuri aceste fiinţe divine sau semidivine sunt reprezentate de sufletele strămoşilor şamanului, care îi dezvăluie că a fost «ales» şi îl îndeamnă să urmeze o altă conduită de viaţă. La unele populaţii (precum golzii) există aşa-numitele spirite-protector (ayami) care aleg şamanul şi spirite-ajutor (sywen), care sunt subordonate spiritului-protector şi care îi sunt acordate şamanului pentru a-şi desăvârşi arta chemării sale spirituale. Un alt factor care probează alegerea şamanului îl reprezintă posibilitatea acestuia de a vedea şi de a intra în legătură cu lumea spiritelor (Eliade, 1997, 28-115).

Tipul de „neoşamanism”, (înţelegând, aici, şamanismul în sensul cel mai larg, ca reprezentând „tehnicile arhaice ale extazului, mistică, magie şi «religie»” – Eliade, 1997, 14) prezentat în ciclul de lucrări al lui Carlos Castaneda, este total diferit, mai ales ca tehnică iniţiatică, de şamanismul tradiţional.

Întâlnirilor cu fiinţele divine din şamanismul tradiţional le corespunde, în sistemul „neoşamanic” a lui Carlos Castaneda, întâlnirile cu aşa-numitele „fiinţe anorganice”. Pentru a înţelege, însă, interrelaţionările dintre vizionari şi aceste fiinţe anorganice, trebuie înainte de toate înţeles modul de funcţionare al întregului univers, aşa cum este el conceput de Carlos Castaneda.

Carlos Castaneda afirmă că toate cunoştinţele sale despre univers (în forma în care le prezintă în cărţile sale) i-au fost furnizate de un indian yaqui din Mexic, Juan Matus, care practica o formă foarte veche a unui sistem de credinţe. Cunoştinţele lui Juan Matus ar fi, pe de o parte dobândite dintr-o tradiţie străveche venită de la „vechii vizionari ai Mexicului antic” şi pe de altă parte din observaţiile noilor vizionari care, deşi încearcă să reconstruiască aspectele vechii tradiţii (pierdută de câteva mii de ani), au adus ei înşişi informaţii inovatoare despre modul de înţelegere a universului.

A cunoaşte lumea, în viziunea adepţilor acestei pretinse tradiţii, implică explorarea unor profunzimi nebănuite ale spiritului. Apropierea de real presupune purificarea de iluziile care ne-au hrănit percepţia asupra lumii, pentru că „lumea înconjurătoare nu este ce pare a fi” (Castaneda, 1998, 52). Sistemul spiritualităţii în care este iniţiat Carlos susţine coexistenţa unor viziuni alternative asupra aceleiaşi realităţi. Prin percepţia obişnuită, omul experimentează aparenţele lumii şi pe baza acestei exprienţe de cunoaştere îşi formează imaginea despre realitate. În experienţa fenomenală considerăm real ceea ce ne este familiar, dar adevărul lumii, susţin învăţăturile lui don Juan, este dincolo de om. Şi totuşi, cheia acestei înţelegeri şi calea transcenderii către o viziune mai autentică asupra lumii se află înlăuntrul fiinţei umane. Doar „senzaţia de familiaritate” ne face să considerăm realitatea înconjurătoare ca fiind formată din obiecte. Ieşind din tiparul percepţiei obişnuite vedem lumea altfel şi învăţăturile lui Don Juan ne fac să fim conştienţi de iluziile pe care le creează mintea, dar şi de posibilităţile fiinţei umane de a cunoaşte realitatea. Iar ţelul celui iniţiat în această cale este să devină un „om al cunoaşterii”, pentru că această cunoaştere înseamnă putere adevărată şi eliberarea potenţialului uman.

Condiţionarea spaţio-temporală a omului este limitată, deoarece ea nu ne permite să percepem decât lucrurile care sunt încadrate în spaţiul şi timpul la care avem acces. Sistemul nostru de cunoaştere, care reprezintă în esenţă un sistem de interpretare, este cel care ne limitează resursele. Don Juan vorbeşte despre un sistem de cunoaştere bazat pe extinderea progresivă a conştiinţei. A-şi perfecţiona conştiinţa reprezintă raţiunea de a exista a oricărei fiinţe dotate cu capacitate de percepţie.

Conştiinţa este hărăzită omului de către o forţă inefabilă care se află la originea universului. Vechii vizionari ai Mexicului antic au numit această forţă „Vulturul”, deoarece „în cele câteva străfulgerări care le-au fost îngăduite «au văzut-o» ca pe o entitate infinită asemănătoare ca formă unui vultur alb-negru” (Castaneda, 1998, 55). Această forţă nesfârşită emană o energie constantă care cuprinde în sine întreg universul, atât părţile sale cunoscute cât şi incogniscibilul. Vizionarii descriu energiile Universului precum „o prezenţă (…) o presiune care creează o senzaţie ascuţită, copleşitoare, orbitoare” (Castaneda, 1998, 57), denumindu-le „emanaţiile Vulturului” sau „marea întunecată a conştientizării”.

Aşadar, în sistemul de credinţe prezentat de Carlos Castaneda, conştiinţa şi energia sunt singurele forme de definire a vieţii. Văzută astfel viaţa nu reprezintă numai o proprietate a organismelor vii. Vechii vizionari au descoperit că alături de lumea fiinţelor organice există o lume a fiinţelor netrupeşti (sau anorganice), care au totuşi capacitate de conştientizare. Ambele forme de viaţă sunt mase luminoase traversate din toate unghiurile imaginabile de milioane de filamente de energie ale universului. Ceea ce le deosebeşte sunt gradul de conştientizare, forma şi strălucirea: „Făpturile anorganice sunt alungite şi seamănă cu nişte lumânări, dar au o luminozitate opacă, pe când făpturile organice sunt rotunde şi, fără îndoială, cu mult mai strălucitoare; (…) viaţa şi conştiinţa făpturilor organice durează puţin, în timp ce viaţa făpturilor anorganice este infinit mai lungă, iar conştiinţa lor mai calmă şi mai profundă” (Castaneda, 2000, 63-64). La fel cu fiinţele organice, şi fiinţele anorganice pot muri, deoarece a muri înseamnă încheierea capacităţii de conştientizare absorbţia în marea întunecată a conştientizării.

Adevărata problemă a sistemului prezentat de Castaneda rezidă în înţelegerea paşilor de iniţiere şi autodisciplinare necesari pentru a putea deveni un „om de cunoaştere” şi pentru a putea contempla universul în forma sa reală, energetică. În esenţă este vorba de diferite tehnici de iniţiere succesive (ştergerea istoriei personale, pierderea importanţei de sine, oprirea dialogului interior, alterarea privirii, deplasarea punctului de asamblare) care implică posibilitatea atingerii unei „stări elevate de conştiinţă”. Această stare reprezintă, de fapt, posibilitatea de a ajunge la un stadiu vizionar de cunoştere a lumii; mai exact, atingerea „stării de conştiinţă elevată” îţi permite «să vezi» cu claritate modul în care nagualul activ (totalitatea universului) acţionează asupra fondului pasiv (partea de existenţă reprezentată în timpul şi spaţiul la care omul obişnuit are acces). Această formă de «a vedea» este total opusă formei cunoscute de «a privi» lucrurile.

Vrăjitorii «văd» omul ca o formă de energie care are înfăţişarea unui ou luminos; pe acest „ou luminos” există un punct de asamblare care reprezintă pe scurt, un nivel de conştientizare sau mai exact un centru în care se acumulează întreaga conştiinţă a unei fiinţe organice, conştiinţă prin care comunică cu restul lumii. Acest punct se poate deplasa, fapt care determină schimbarea diferitelor forme de conştientizare a energiilor din univers: „Pentru vrăjitori a avea viaţă înseamnă a avea conştiinţă. Înseamnă a avea un punct de asamblare şi strălucirea stării de conştiinţă care îl înconjoară, situaţii care le indică vrăjitorilor că făptura din faţa lor – organică sau anorganică – este perfect capabilă să perceapă. Capacitatea de a percepe este considerată de vrăjitori drept premisă a stării de a fi în viaţă” (Castaneda, 2000, 64).

Lucrurile devin mai complexe în ceea ce priveşte posibilitatea de a intra în contact cu fiinţele anorganice. Don Juan îi explică lui Carlos, încă de la începutul iniţierii sale (deşi conştientizarea contactului cu fiinţele anorganice nu s-a produs decât mult mai târziu: „… singurul mod de a şti ce este un aliat este doar de a-l întâlni […] Un profesor trebuie să aducă la conştiinţa discipolului său pe aliat încetul cu încetul, bucată cu bucată” – Castaneda, 1995, p.102) că pentru a putea întâlni aceste fiinţe trebuie să urmeze un set întreg de reguli pe care să le asimileze încet şi cu mare prudenţă.

Marea problemă cu «vederea» aliaţilor constă în faptul că, deşi pot fi «văzuţi» într-un moment de conştiinţă elevată, adică prin deplasarea punctului de asamblare, totuşi nu reuşeşti să-i «vezi» ca ceea ce sunt de fapt: „energie pură”. Acest lucru se explică prin faptul că atât timp cât fiinţa umană îşi păstrează vechiul sistem de percepere a lumii, dându-i o interpretare formală bazată pe spaţiu şi timp (fără a sesiza universul sub forma sa energetică) atunci toate entităţile cu care va intra în contact vor cădea sub incidenţa acestui sistem de referinţă. Vizionarii atenţionează că fiinţele anorganice, în cursul interrelaţionărilor cu oamenii, consumă din energia vitală (aflată în mijlocul stomacului) a acestora. Din acest motiv cei nepregătiţi pentru o astfel de întâlnire resimt contactul cu aceste fiinţe ca o devitalizare, rezultând o teamă inconştientă şi respingere.

Multe dintre fiinţele anorganice pe care le percepe Carlos îi provoacă o teamă indescriptibilă. Un exemplu este întâlnirea cu „paznicul celeilalte lumi”: „ceea ce am văzut mi-a cutremurat fiecare fibră a fiinţei mele” (Castaneda, 1995, 152); sau întâlnirea cu „aliatul din oglindă”: „am început să tremur din toate încheieturile (…) i-am spus că-mi este rău de la stomac” (Castaneda, 1997, 109). Înfăţişările sub care fiinţele anorganice sunt percepute, atunci când nu li se sesizează natura energetică, au de cele mai multe ori un aspect malefic. Astfel sunt cei patru aliaţi ai lui Juan şi don Genaro: „primul (…) era o formă rectangulară, întunecată, de vreo doi metri şi jumătate înălţime şi un metru şi jumătate lăţime. Se mişca cu greutatea zdrobitoare a unui bolovan gigantic şi respira atât de greoi, încât îmi amintea de sunetul foalelor. (…) Al doilea aliat (…) era un bărbat strălucitor, cu faţa prelungă, ras în cap şi extraordinar de înalt, cu buze groase şi enorme şi ochii ofiliţi. (…) Ceilalţi doi aliaţi (…) erau un jaguar negru şi gigantic, cu ochi galbeni strălucitori şi un coiot enorm, nesăţios. Cele două fiare erau extrem de agresive” (Castaneda, 1995, 137-138).

Singura modalitate de a percepe fiinţele anorganice ca „energii pure” şi implicit de a evita reacţiile de respingere şi teamă, este pierderea „formei umane”. Forma umană este „o forţă nelămurită care ne face oamenii care suntem (…) forma umană nu are formă, (…) este ceva, dar în pofida faptului că nu are formă, ea ne poate poseda în timpul vieţii şi nu ne părăseşte până la moarte” (Castaneda, 1995, 154). A-ţi pierde forma umană poate reprezenta un transfer al conştiinţei de la această formă umană (înţeleasă ca identitate socială, eu) către principiul care a produs forma, adică către matriţă („este sursa, originea omului care asamblează forţa vitală”) şi prin matriţă către corpul energetic, adică forţa vitală.

„Aliatul”, aşa cum îl înfăţişează don Juan încă de la începutul învăţăturilor sale, este o fiinţă anorganică care poate oferi „daruri ale cunoaşterii”. Însă un astfel de aliat „dătător de secrete” trebuie prins, imobilizat într-o luptă care solicită tot curajul şi energia luptătorului. Secretul reuşitei unei astfel de înfruntări este depăşirea spaimei care-l poate copleşi pe luptător. Înfrângându-şi teama, luptătorul poate absorbi întreaga energie a aliatului, vlăguindu-l.

O întâlnire cu un astfel de aliat este prezentată în volumul Arta visatului. Don Juan îl învaţă pe Carlos că astfel de întâlniri se pot face doar după pierderea formei umane prin arta visatului. Arta visatului reprezintă capacitatea iniţiatului de a utiliza visele obişnuite şi de a le transforma într-o „conştiinţă controlată” prin intermediul unei forme specializate de atenţie, denumită „a doua atenţie”. În visele controlate, pierzându-şi forma umană, visătorul poate ajunge la corpul energetic care reprezintă perechea complementară a corpului fizic, sub aspectul spectral al energiilor pure. Asumându-şi forma energetică, visătorul poate face lucruri care depăşesc limitele şi posibilităţile corpului fizic.

Carlos se întâlneşte în visele sale cu „două forme cu înfăţişare stranie. Erau subţiri – de mai puţin de treizeci de centimetri lăţime, dar lungi, atingând, probabil, vreo doi metri şi zece centimetri în înălţime. Se profilau deasupra mea ca două râme uriaşe (…) Erau creaturi coezive ce-şi păstrau forma lor de lumânare.” (Castaneda, 2000, 68-69). Întâlnirea din vis reprezintă momentul în care fiinţele anorganice recunosc în Carlos o sursă de conştiinţă şi energie elevată, motiv pentru care doresc să interelaţioneze cu el, printr-un schimb de energie. Faptul avea însă un aspect negativ, căci în final, una din părţile implicate în acest schimb, Carlos sau fiinţele, trebuie să se subordoneze celeilalte. Pentru a nu fi făcut sclavul aliaţilor, Carlos va trebui să-i înfrunte în lumea vieţii cotidiene şi să le spună să revină mai târziu când va avea mai multă putere personală. Iată cum decurge înfruntarea: „Atunci am văzut două forme întunecate, ca două trunchiuri subţiri de copaci, chiar în faţa mea. (…) Nu erau chiar atât de înalte ca în vis; îşi reduseră dimensiunile la jumătate. În loc să fie forme de luminozitate opacă, erau acum două beţe comprimate şi ameninţătoare, de o culoare întunecată, aproape neagră. «- Ridică-te şi apucă una dintre ele, mi-a ordonat don Juan. Şi nu-i da drumul, indiferent de cât te-ar zgâlţâi» (…) M-am îndreptat mecanic către cele două forme, inima bătându-mi de să-mi spargă pieptul. Am apucat-o pe cea din dreapta. Ceea ce am simţit a fost un şoc electric, care aproape m-a făcut să-i dau drumul formei. (…) Am strâns cu putere forma, care se răsucea şi se zbătea. Nu era un animal mare, ci ca ceva pufos şi uşor, deşi încărcat de energie (…) Forma îmi administra şoc după şoc dintr-un fel de curent greţos (…) În cele din urmă, forma s-a oprit şi a devenit aproape solidă.” (Castaneda, 2000, 74)

Don Juan explică făpturile organice ca nişte entităţi cărora le place să supună restul formelor de energie cu care interrelaţionează; cu alte cuvinte, să achiziţioneze, prin diferite metode, energie pe care-o păstrează în interiorul lumilor lor. „Să fii un om al cunoaşterii înseamnă să fii liber şi permeabil” (Castaneda, 1995, 16) şi singura posibilitate de-a menţine conştiinţa într-un proces de continuă elevare este de a făuri propriul destin în marea întunecată a conştientizării.

Accesul la lumea în care sălăşluiesc fiinţele anorganice se poate face prin deplasarea punctului de asamblare în poziţia în care există acea lume, la fel cum accesul la anumite forme de energie impersonală (de pildă emisarul visului = „energie străină care are ca scop să-i ajute pe cei care visează, spunându-le unele lucruri”, Castaneda, 2000, 85) se face prin menţinerea punctului de asamblare fixat într-o poziţie nouă specifică. Totul poate fi controlat, însă, în funcţie de posibilitatea păstrării unui anumit grad de detaşare faţă de aceste noi forme de conştiinţă.

Firea acaparatoare a fiinţelor anorganice se explică, întâi prin faptul că ele au o conştiinţă cu mult mai profundă decât cea a fiinţelor organice, motiv pentru care se simt mereu predispuse să înveţe: „se simt obligate să ne ia sub aripa lor protectoare” şi apoi prin faptul că, devenind un fel de discipoli, fiinţele organice trebuie să-şi abandoneze corpul energetic în folosul fiinţelor anorganice, cu alte cuvinte, îşi pierd libertatea conştientizării. În plus, cunoştinţele oferite de aceste fiinţe nu au drept finalitate decât satisfacerea profundă a unor curiozităţi care nu depăşesc formele instinctuale ale eului nostru şi curiozităţile noastre nedezvoltate, fără a ridica conştiinţa noastră la un nivel care s-o dezvolte. Fiinţele anorganice ne creează o conştiinţă imobilă.

În momentul în care însă un vizionar reuşeşte prin arta visatului şi prin stalking (arta prin care se fixează punctul de asamblare în orice poziţie este deplasat), dar şi prin impecabilitate, să prindă o fiinţă anorganică făcând-o „aliatul” său, atunci această fiinţă va deveni un ajutor indispensabil pentru cunoaştere.

Captarea energiei unui aliat se face cu ajutorul a ceea ce don Juan numeşte o „tigvă”, un vas micuţ din lemn pe care vrăjitorul îl poartă în permanenţă asupra sa. Această tigvă simbolizează ceva asemănător „formei umane”: „o forţă nebănuită” care dă identitate. Astfel, ea prinde aliatul cu o anumită putere oferindu-le lui don Juan sau lui don Genaro posibilitatea de a-i utiliza energia pentru a-l pune să facă ceea ce nu pot face ei.

Astfel controlat, un aliat devine „puterea pe care omul o aduce în viaţa sa pentru a-l ajuta, a-l sfătui şi pentru a-i da forţa necesară să realizeze anumite acţiuni. (…) Acest aliat este necesar pentru a îmbogăţi viaţa unui om, a-i ghida acţiunile şi pentru a-i înlesni cunoaşterea” (Castaneda, 1995, 48-49).

Aliaţii şi spiritele ajutătoare nu sunt singurele forme de fiinţe anorganice care sălăşluiesc în univers. La sfârşitul învăţăturilor sale don Juan prezintă o altă specie de fiinţe anorganice pe care vechii vizionari au numit-o „Zburătorul”. Venită din negura mării întunecate a conştientizării această specie de fiinţe anorganice reprezintă o formă de energie care a parazitat conştiinţa umană împiedicând-o să evolueze. „Mantaua luminoasă a conştientizării” învăluie în exterior structura energetică a fiinţei umane, lucru care o face vulnerabilă la atacul altor tipuri de conştientizare, cum este cel al „Zburătorilor”.

Forma de energie conştientă pe care-o reprezintă aceste fiinţe anorganice pătrunde conştiinţa noastră precum o instalaţie străină distrugându-i esenţa luminoasă şi natura ei evolutivă. Dar cum în acest univers energetic nu există viaţă dacă nu există conştiinţă, atunci fiinţei umane îi este lăsată „o fâşie îngustă de conştienţă” pentru a putea trăi în continuare. Mai mult, această „fâşie îngustă de conştienţă” reprezintă solul pe care „zburătorii” îşi cultivă hrana; cu alte cuvinte, hrana acestor fiinţe anorganice reprezintă momentele de conştientizare generate de ultimul dram de conştiinţă pe care fiinţa umană îl păstrează. Instalaţia străină amplasată pe conştiinţa noastră declanşează un întreg şir de false probleme, griji, contradicţii, angoase şi temeri. Toate acestea la un loc produc momente de energie şi conştiinţă care hrănesc aceste fiinţe anorganice.

Singura modalitate de-a te opune atacului „zburătorilor” este disciplinarea vieţii, ceea ce face ca mantaua luminoasă a conştientizării să nu mai fie pe gustul lor. Din acel moment, mantaua creşte la loc, revenind la dimensiunea sa firească. Chiar dacă zburătorul revine, el este slăbit şi nu mai poate ataca fiinţa umană. Odată scăpate din sclavia Zburătorilor, fiinţele umane încep „călătoria finală”, a propriei conştiinţe eliberate de orice minte străină care să-i dicteze faptele, bazându-se doar pe propriile forţe. Acesta este momentul când începe adevărata luptă.