Cristian Mag

 

 

Explicaţia vrăjitorilor

 

 

Explicaţia vrăjitorilor este o promisiune a cunoaşterii. Orice cunoaştere mediată are o explicaţie şi înţelegere raţională, dar experienţa misterului şi certitudinea cunoaş­terii născute dintr-o intuiţie a sufletului, cum vor fi ele explicate? Aripile percepţiei spirituale bat peste abisurile înfricoşătoare ale misterului; cine le va asculta mirarea şi spaima de a trece dincolo de om? Dar omul e fiinţa care zboară mereu către sine, ar spune „explicaţia vrăjitorilor” – căutând totalitatea eului, fiinţa întregită cu toate tainele ei. Cunoaşterea e împlinire şi vid în care se dizolvă eul în conştiinţa pură a luminii şi vieţii care suntem noi, sinele adevărat. Cunoaşterea adevărată e iniţiere în adevărul fiinţei care păstrează doar unitatea conştiinţei fără simţul ori iluzia unui eu distinct de fluxul etern al energiei cosmice. De aceea, „explicaţia vrăjitorilor e letală”, dar dă viaţă, cunoaştere şi promite putere, puterea de a fi, celui care se înţelege pe sine. Astfel, puterea de a fi tu însuţi este „puterea personală” de care ai nevoie pentru a căuta „explicaţia vrăjitorilor”:

 

– Cum pot să ajung la explicaţia vrăji­torilor?

– Acumulând putere personală. Puterea personală te face să percepi cu mare uşu­rinţă explicaţia vrăjitorilor. Explicaţia asta nu e ceea ce numeşti tu – explicaţie; totuşi, ea face ca lumea şi misterele ei să fie dacă nu mai clare, măcar mai puţin ciudate. Asta ar trebui să fie esenţa explicaţiei, dar nu e ceea ce cauţi tu. Tu cauţi nişte reflexii ale ideilor tale (Castaneda, R 1995, 15).

 

În concepţia „oamenilor cunoaşterii” din tradiţia vrăjitorilor descrişi de Castaneda, fiinţa umană este reprezentată printr-o sferă a percepţiei în care se reflectă viziunea noastră despre lume generată de descrierea ei, dată nouă încă de la naştere şi trans­formată apoi în propria vedere a lumii. Lumea pare o descriere, doar o viziune asu­pra lumii, când în faţa noastră există o infi­nitate de lumi şi o singură viaţă care palpită în roata timpului cosmic. Iar vraja infinităţii este singura vrajă care ademeneşte un om al cunoaşterii, întruchipat în carte de nagualul don Joan. Un vrăjitor devine un „om al cunoaşterii” când caută, cu toată puterea fiinţei, libertatea şi cunoscând ”darul vultu­rului”, se caută pe sine în infinit. „Pentru infinitate, singurul lucru care contează pentru un războinic este libertatea. Orice altceva este nepermis” (Castaneda, R 2003, 136). Luptătorul caută totalitatea eului şi, controlându-se pe sine, el stăpâ­neşte lumea. Învinge lumea ca iluzie şi se luptă cu sine pentru „a vedea” adevărata lume în care nu mai moare, pentru că viaţa e vibraţia eternă a Spiritului, începutul şi sfârşitul a toate.

Evoluţia lui Carlos marchează o cale a dobândirii puterii personale necesară înţele­gerii finale a „explicaţiei vrăjitorilor”. În primul rând, puterea este un dat al fiinţei, dar omul învaţă să activeze energiile ascun­se ale sufletului şi adoptă atitu­dinea „luptătorului” a cărui viaţă impecabilă repre­zintă o luptă pentru putere. Un luptător ade­vă­rat nu se lasă învins nici de moarte, de aceea fiecare clipă e importantă pentru a aduna în el forţa vieţii şi a realiza deplinătatea fiinţei. Calea este una magică, de control asupra stărilor de conştiinţă şi a puterilor necunoscute cu care luptătorul intră în contact. Dar realizarea esenţială ţine de transformarea interioară prin care trece cel care luptă, în primul rând, cu sine însuşi. Un luptător caută perfecţiunea spiritului şi ca atare, pentru transcenderea persoanei şi revelarea sinelui, este umil şi îşi pierde im­por­tanţa de sine, îşi uită voit istoria perso­nală, învaţă să fie detaşat şi inaccesibil, acceptă moartea ca sfetnic şi îşi asumă deplin responsabilitatea acţiunilor sale. Este ireproşabilă acţiunea în care luptătorul se implică detaşat, dar plin de energie pentru a trăi conştient orice clipă ca şi cum ar fi ultima. Omul trăieşte clipe ale faptei, „acţiu­nile noastre au putere”, mărturisind  viaţa noastră în faţa morţii. Ceea ce învaţă prima oară luptătorul este bucuria simplă de a fi, de aceea el trăieşte fiecare clipă ca şi când ar fi ultima: „Există o fericire ciudată şi mistuitoare în a acţiona în deplină cunoş­tinţă de cauză că tot ceea ce faci poate fi foarte bine ultima ta faptă pe pământ” (Castaneda, R 1995, 117). Orice acţiune trebu­ie întâmpinată cum ar fi „ultima bătălie pe pământ” în care luptătorul dă tot ce are mai bun: „Fericirea lor constă în faptul că ştiu că acţionează în deplină cunoştinţă de cauză, de aceea, acţiunea lor are o putere specială, acţiunile lor au un sens anume” (Castaneda, R 1995, 117). Existenţa umană apare valori­zată şi potenţată în sensul revelării bucu­riilor simple ale vieţii care comunică uimirea şi minunea de a fi: „Trebuie să-ţi asumi responsabilitatea că eşti aici, în această lume minunată, în acest deşert minunat, în acest timp minunat. Am vrut să te conving că trebuie să înveţi să faci să conteze fiecare acţiune, o dată ce eşti aici pentru un timp foarte scurt ca să fii martor la toate minunăţiile ei” (Castaneda, R 1995, 114).

Împlinirea căii spirituale se pune astfel în termenii dobândirii puterii personale de a fi liber şi fericit, adoptând modul de viaţă şi atitudinea unui luptător care aspiră la cu­noaş­tere: „Un luptător este un vânător imaculat, care vânează putere” se spune în Călătorie la Ixtlan. O viaţă trăită impecabil trezeşte forţele necunoscute ale spiritului şi capacitatea clarviziunii. „Lumea este un mister. Ceea ce privim noi acum nu este totul. Există mult mai mult în lume, de fapt, atât de mult, încât este nesfârşit.” (Castane­da, R 1995, 181) Pentru a cunoaşte totul, trebuie să îţi apropii lumea intrând astfel într-o lume a puterii.

O astfel de lume este „cealaltă realitate” descrisă de vrăjitorii lui Castaneda. Carlos se iniţiază în viziunile ei luând „plante de putere” de natură halucinogenă al căror spirit, se spune, înalţă sufletul şamanului în „lumea vrăjitorilor”: „Don Juan explica aceste plante ca fiind vehicule care condu­ceau omul spre forţe impersonale sau „puteri”, iar stările produse de ele ca fiind „întâlnirile” pe care le are vrăjitorul cu acele puteri pentru a câştiga controlul asupra lor.” (Castaneda, R 1995, 14)

Don Juan denumeşte puterea care locu­ieşte în cactusul peiote Mescalito, un spirit care îi învaţă pe oameni „adevăratul mod de a trăi”. Participând la un mitote, fără să consume plante halucinogene, Carlos perce­pe lumina radiind pe feţele indienilor care cântau şi luau peiote, apoi devine conştient de prezenţa vie a mamei în amintire, a cărei voce parcă o aude lângă el. Mai târziu, don Juan îi va spune că Mescalito planase deasupra lui tot timpul ritualului. Necu­nos­cuta lume a puterii se încarcă cu semni­ficaţiile morţii şi renaşterii pentru cel care urmează calea iniţiatică a trezirii la „cealaltă realitate”. O experienţă spirituală ne dezvă­luie ceea ce suntem cu adevărat, iar iniţierea în lumea magică, întâlnirea cu puterea, revelează cealaltă faţă a fiinţei umane, chipul lăuntric care ascunde menirea sufle­tului şi puterea de a-şi împlini aspiraţia către lumină. Astfel Eligio, un alt discipol al lui don Juan, când ia pentru prima oară peiote, învaţă într-o viziune mişcările unui dans sacru simbolizând gesturile eliberării.

Mescalito este un aliat. În explicaţiile lui don Juan, aliatul reprezintă manifestarea unor forţe din lumea necunoscutului, iar în urma întâlnirii şi relaţiei magice cu astfel de „spirite” nonumane, vrăjitorul poate dobân­di cunoaştere şi putere. Astfel, spiritul aliat care „păzeşte” intrarea în necunoscut îi apare lui Carlos, drogat, asemenea unui ţânţar imens şi înfricoşător. Don Juan îl previne de altfel: „Paznicul celeilalte lumi este un ţânţar” (Castaneda, R 1995, 157), referindu-se la faptul că apariţia înspăimân­tătoare a aliatului reprezintă doar un obstacol care poate fi învins dacă tot ce apare în viziunea spirituală este transformat în „nimic”, vidul primordial al celeilalte lumi în care se poate pătrunde în starea fără gânduri.

Altădată, Carlos se întâlneşte cu un aliat după ce fumează din pipa vrăjitorilor şi devine capabil să vadă fluxul de lumină al fiinţei lui Don Juan. O altă „întâlnire cu cunoaşterea”, după ce învaţă să vadă în lumea magică, are loc când Carlos simte chemarea „moliei” purtând pe aripi „praful de aur al eternităţii”. „Acest praf este praful cunoaşterii” (Castaneda, R 1995, 40), iar cunoaşterea dăruită de cântecul şi puterea aliatului îi apare lui Carlos în viziune „ca o ploaie cu fire de aur”. Fiecare sferă de lumină care zboară către el în viziune poate evoca un aspect al cunoaşterii asupra căruia se concentrează ucenicul vrăjitor. Carlos îşi întâlneşte aliatul ca pe o fiinţă de lumină care îl poate atinge şi îi vorbeşte în gând: „Coiotul era o fiinţă luminoasă, fluidă şi lichidă” (Castaneda, R 1995, 329). „Totul se oprise” în mo­mentul întâlnirii, încât Car­los reuşeşte să vadă liniile de lumină ale lumii.

Întâlnirea cu necunoscutul poate repre­zen­ta o experienţă definitivă în care viziu­nea asupra lumii se schimbă total. Don Genaro povesteşte că, după ce şi-a întâlnit aliatul şi s-a luptat cu el, nu s-a mai putut întoarce niciodată în locul de unde plecase, pentru că noua lume era de nerecunoscut, iar lumea pe care o ştia pierise: „Nimic nu mai e la fel”.

Când percepţia se transformă şi „atenţia” conştientizează cea de-a doua vedere, a lumii magice, întreaga viziune asupra lumii se schimbă şi omul trăieşte integral dimen­siu­nile spirituale ale existenţei. „A privi” descrie acţiunea obişnuită de percepere a lumii ca o ordine de obiecte şi fenomene pe care raţiunea le analizează şi afectul le simte ca distincte. Realitatea există prin interpre­tarea pe care i-o dăm noi, iar descrierea ei este susţinută prin gândurile noastre despre noi şi lumea resimţită prin intermediul sen­za­ţiilor: „Dialogul interior este cel care ne ţine legaţi de pământ. Lumea e aşa şi aşa, aşa şi pe dincolo, doar pentru că discutăm cu noi înşine despre ea ca fiind aşa” (Castaneda, R 1995, 23). Pe de altă parte, „a vedea” exprimă capacitatea fiinţei umane de a fi conştientă, printr-o percepţie subtilă, de realitatea ascunsă, mai „adevărată” şi profundă a lumii. „A vedea” face posibilă revelarea esenţei vieţii şi luminii care constituie principiul lumii şi al creaţiei cosmice. „A vedea” înseamnă cunoaştere de sine şi explorarea nesfârşită, prin clarvi­ziune, a tainelor lumii. Calea cunoaşterii este dezvăluită de lumina lăuntrică, iar luptătorul o urmează cu spiritul impecabil, cu mintea şi inima limpezi de orice tulburare: „Un luptător fluid nu mai poate privi lumea cronologic. Iar pentru el lumea şi el însuşi nu mai sunt obiecte. El e o fiinţă luminoasă care există într-o lume luminoasă” (Castaneda, R 1995, 58).

Lupta omului cunoaşterii re­pre­zintă o căutare neţărmuită a luminii adevărului şi a bucuriei vieţii trăite din plin în fiecare clipă. Iar sensul  lucru­rilor şi interpre­tarea lumii se schimbă când omul „vede” cealaltă realitate dincolo de aparenţe: „de câte ori sunt martor la ceva care în mod normal m-ar face să fiu trist, eu pur şi simplu îmi schimb ochii şi văd în loc să privesc. Dar atunci când întâlnesc ceva hazliu, privesc şi râd” (Castaneda, R 1995, 109). Cea mai mare putere e puterea de a fi fericit. Un om al cunoaşterii este fiinţa care descoperă în fiecare clipă bucuria de a trăi. „Adevărata experienţă e să fii om (…) viaţa este un miracol pe care îl facem acum” (Castaneda, R 1995, 67).

Trăim într-un univers al percepţiei, iar „lumea este o senzaţie” (Castaneda, R 1995, 225). Viziunea asupra lumii este determi­nată de un „inel al puterii” prin intermediul căruia omul interacţionează cu mediul din jur şi se gândeşte pe sine ca subiect al cunoaşterii. Dar „lumea este un mister” şi adevărata cunoaştere caută să dezvăluie esenţa lucrurilor şi lumii vii, care transpare în clarviziunea spirituală: „Ceea ce privim noi acum nu este totul. Există mult mai mult în lume, de fapt, atât de mult, încât este nesfârşit” (Castaneda, R 1995, 181). De aceea, un om al cunoaşterii dezvoltă un alt inel al puterii, „inelul nonacţiunii”, prin care „ţese o altă lume”: „Lumea este lume, fiindcă tu ştii „acţiunea” necesară pentru a o face aşa. Dacă nu i-ai cunoaşte acţiunea, lumea ar fi altfel” (Castaneda, R 1995, 249). De aceea, pentru „a opri lumea” trebuie să opreşti „acţiunea” care o recreează după categoriile percepţiei obişnuite. Astfel, „un om al cunoaşterii ştie că piatra asta este piatră datorită „acţiunii”; dacă el nu vrea ca piatra să fie piatră, tot ce are de făcut e nonacţiunea” (Castaneda, R 1995, 248), similară cu „vederea” esenţei lucrurilor şi a legăturii vii dintre fiinţe şi univers. Să cunoşti fiinţa din tine înseamnă să realizezi „nonacţiunea sinelui”: „Luptătorul are veşnic privirea orientată spre interior şi îşi dedică existenţa unei neobosite şi totale cercetări a sinelui” (Castaneda, R 1999, 39).

Lumea cunoscută, necunoscutul şi in­cog­nos­cibilul reprezintă dimesiunile exis­tenţei şi nonexistenţei între care se întind aripile percepţiei umane. Dacă incognosci­bilul reprezintă misterul care nu se va dezvălui niciodată, „totuşi veşnic prezent, ameţitor de frumos şi înspăimântător în acelaşi timp prin infinititatea sa” (Casta­neda, R 1999, 49), necunoscutul reprezintă lumea tainică, cealaltă realitate, care poate fi cunoscută prin „vedere”.

„A vedea înseamnă să dezvălui esenţa a tot ce există, să fii martor al necunoscutului şi să prinzi cu coada ochiului o licărire a incognicibilului” (Castaneda, R 1999, 71). Exprimând cunoaşterea adevărată, „vede­rea” este o revelaţie a luminii fiinţei. După ce şamanul pierde forma umană, în aură îi apare un „ochi” prin care spiritul văzător percepe „cealaltă realitate” şi lumile visului. La Gorda poate deschide „ochiul” ca pe o uşă către altă lume şi, identificându-se cu el, poate zbura. După don Juan şi don Genaro „ochiul” este o lumină solară, portocalie. „Suntem bucăţi de soare. De aceea suntem fiinţe luminoase” (Castaneda, R 1995, 135), spune La Gorda.

În viziunea iniţiaţilor, universul este compus dintr-un număr infinit de câmpuri energetice care există în macrocosmos ca nişte fibre luminoase. Fiinţele vii transformă aceste câmpuri energetice în informaţie sen­zo­rială a cărei interpretare alcătuieşte siste­mul nostru cognitiv. Lumea este o descriere, materialitatea ei este o simplă interpretare, în timp ce pentru vizionari lumea are o aparenţă fluidă şi luminoasă. Alcătuirea universului se regă­seşte în configuraţia mi­cro­cosmosului fiinţei umane văzut ca un ou cu mirifice fibre de lumină. Prin intermediul acestora, conştiinţa interacţionează cu struc­tura energetică a universului pe diferite nivele de percepţie. Vederea vrăjitorilor ca­pă­tă semnificaţia cunoaş­terii esenţiale a le­gă­turii dintre creaţie şi infinitate: „ceea ce-i făcea pe oameni vrăjitori era capacitatea lor de a vedea direct, nemijlocit, cum curge energia în univers” (Castaneda, R 2003, 87).

Pentru a deveni oameni ai cunoaşterii, „aspiraţia vrăjitorilor era aceea de a atinge infinitatea. Contactul cu „latura activă a infinităţii” (Castaneda, R 2003, 86) este resimţit ca o „confruntare” în care ţelul luptătorului este conştientizarea vibraţiilor luminoase ale principiului vieţii din univers: „Ceea ce există cu adevărat în exterior sunt emanaţiile vulturului, fluidul în continuă mişcare, şi totuşi neschimbat, etern” (Casta­neda, R 1999, 54). Aceste emanaţii „ca nişte fascicule luminoase”, „conştiente de exis­tenţa lor, vii şi vibrante”, care „conţin fieca­re o eternitate în sine”, constituie manifes­tarea unui principiu imuabil al vieţii cosmice. „Vulturul” este astfel denu­mirea şi imaginea simbolică a unui principiu al voinţei care guvernează viaţa şi destinul tuturor fiinţelor, apărând vizionarului şaman „ca un vultur incomensurabil, negru ca tăciunele, stând drept, aşa cum stă un vultur, înălţimea lui atingând infinitul” (Castaneda, R 1999, 176).

Luminozitatea umană este dată de ema­naţiile Vulturului, cuprinse în oul strălucitor care alcătuieşte corpul energetic al indivi­dului: „A percepe înseamnă a armoniza emanaţiile conţinute în interiorul coconului cu cele care se află în afara lui” (Castaneda, R 1999, 63). „Punctul de asamblare” selec­tează emanaţiile externe şi interne pentru a le armoniza într-o viziune a lumii, conform benzii de emanaţii specifice omului. Depla­sarea punctului de asamblare în alte centre energetice din aura noastră determină viziuni neobişnuite asupra lumii percepute în cadrul altor benzi de emanaţie; „forţa acestei alinieri face lumea să dispară” (Castaneda, R 1995, 235). Conştiinţa, strălucind în aura fiinţei ca o lumină de cu­loarea chihlimbarului, „interpretează ema­naţiile Vulturului, aşa cum un harpist inter­pretează o melodie pe coardele harpei sale”. În ceea ce priveşte controlul asupra stărilor de conştiinţă, „arta bătrânilor vizionari consta în deplasarea luminii de la locul său originar” (Castaneda, R 1995, 68).

Vechilor iniţiaţi tolteci, susţine don Juan, li s-a revelat „o viziune a Vulturului şi a emanaţiilor Vulturului” ca o interpretare spirituală a unui principiu transcendent: „În realitate însă, nu există nici Vultur, nici emanaţii ale Vulturului, explică maestrul lui Carlos. Ceea ce există acolo este ceva ce nu poate înţelege nici o fiinţă vie” (Castaneda, R 1999, 57). Fiecare vizionar interpretează realitatea transcendentă după propriile puteri de a înţelege şi conform trăsăturilor culturale care i-au impregnat mentalitatea. Astfel, tradiţia spirituală a vechilor tolteci îşi spune cuvântul în interpretarea lumii magice configurând o „explicaţie a vrăjitorilor” pentru a descrie revelaţiile vizionarilor. Emanaţiile Vulturului erau numite de şamanii indieni „porunci” şi Vulturul ca atare nu exprimă decât o proiecţie în incogniscibil ale unor trăsături ale cunoscutului pentru a sugera o intuiţie: „Mult mai important decât vederea în sine este ceea ce fac vizionarii cu ceea ce văd” (Castaneda, R 1999, 57), spune don Juan.

Aşa cum forma de molie atribuită puterii nu era neapărat adevărată, cu atât mai puţin este veridică silueta văzută de Carlos la „întâlnirea cu cunoaşterea”; forma antropo­morfă este o interpretare conformă „vede­rii”, adaptată exprimării prin cuvinte şi înţelegerii umane. Întâlnindu-se cu „puterea cunoaşterii”, care ”privită” apărea drept o „molie”, Carlos ”vede” silueta unui om pen­tru ca imaginea să fie conformă cu ideile lui despre lume. Tot astfel, el „vorbeşte” cu aliatul sub formă de coiot, la fel cum don Juan „vorbise” cu o căprioară: „Când explicaţia vră­ji­torilor mi-a devenit clară, era prea târziu să aflu ce mi-a făcut căprioara. Am spus că mi-a vorbit, dar n-a fost aşa (…). Am vorbit toată viaţa, la fel ca tine, de aceea obişnuinţele mele dominau şi au fost extinse şi asupra căprioarei” (Castaneda, R 1995, 33).

„Explicaţia vrăjitorilor” este dincolo de cuvinte şi cuprinde interpretarea revelaţiilor personale; de aceea ea prezintă doar o intuiţie a experienţei adevărului, o sugestie a realităţilor spirituale, şi necesită „putere personală” pentru a fi înţeleasă. Astfel, ex­pli­că don Juan, “tot ce facem, tot ce suntem, stă în puterea noastră personala. Dacă avem destulă un singur cuvânt dezvăluit ar fi suficient pentru a ne schimba viaţa. Dar dacă nu avem destulă putere personală, ne pot fi dezvăluite şi cele mai minunate părţi de înţelepciune, dar revelaţia nu va avea nici cea mai mică importanţă” (Castaneda, R 1995, 17). Revelaţia pe care o transmite don Juan este cea a omniprezentei eternului conştientizată în clipa în care omul atinge totalitatea sinelui: “dacă ai fi avut destulă putere, doar cuvintele mele ar fi fost de ajuns ca să-ţi aduni tot sinele şi să scoţi partea esenţială a lui din graniţele în care se se află” (Castaneda, R 1995, 18). “Suntem fiinţe luminoase”, spune Don Juan. “Expli­caţia vrăjitorilor” constă în a înţelege lumina interioară, dar nimeni nu ar putea înţelege minunea luminii fără să o vadă.

Sfera percepţiei umane finite este împăr­tiţă în două: o parte, a conştiinţei elevate, care reflectă necunoscutul, şi cealaltă parte, a conştiintei raţionale, care reflectează asupra cunoscutului. Cunoscutul reprezintă “tonalul”, “tot ce cunoaştem despre noi înşine şi despre lumea noastră se află pe insula tonalului (…) Tonalul formează legile după care el înţelege lumea. Cu alte cuvinte, el creează lumea” (Castaneda, R 1995, 151). Necunoscutul  îl reprezintă “nagualul“: “Nagualul este partea din noi pentru care nu există descriere, nu există cuvinte, nume, sentimente, cunoaştere” (Cas­ta­neda, R 1995, 152).

Din momentul în care ne naştem, părăsim conştiinţa nagualului pentru a ne forma fiinţa adaptată existenşei, dar eul tonalului acaparează sentimentul realului, iar omul resimte dualitatea inerentă ca pe o lipsă a intregului. “Tonalul începe de la naştere şi se sfârşeşte la moarte, dar nagualul nu se sfârşeşte niciodată” (Casta­neda, R 1995, 170). Nagualul reprezintă principiul imuabil al conştiintei pure, impersonale, existenţa originară în care se întorc elementele tonalului care cunosc viaţa şi moartea. Când forţa vitală părăseşte corpul, în cazul morţii omului, elementele conştiinţei personale se dezintegrează în nagual, dar în cazul călătoriei luptătorului în nagual, “mănunchiul de sentimente nu se dezintegrează, ci doar se răspândeşte, fără a-şi pierde unitatea” (Castaneda, R 1995, 322). Scopul cunoaşterii şamanice îl repre­zintă pregătirea pentru clipa eternă a morţii; de vreme ce omul cunoaşterii “vede” vibraţiile de lumină ale vieţii, viaţa lui pătrunde dincolo de moarte ca lumină a conştiinţei. Atenţia nagualului poate “aprinde“ emanaţiile din aura fiinţei mistuită de focul lăuntric. Omul e lumina eternă, dacă se vede astfel; fiinţa e voinţa de a fi: “Explicaţia vrăjitorilor spune că fiecare dintre noi are un centru din care poate fi simţit nagualul, voinţa” (Castaneda, R 1995, 322).

Nagualul este indescriptibil, “nagualul este doar pentru a fi martor la el ”. Dar dacă o parte a lumii este misterul însuşi, nimic nu poate fi explicat cu adevărat, fiindcă totul fiinţează în mister: “Raţiunea poate să fie martoră la efectele tonalului, dar nu va reuşi niciodată să-l înţeleagă, sau să-l dezvăluie (…) Tonalul fiecăruia dintre noi nu este decât o reflexie a acelui indescriptibil necu­noscut, care este plin de ordine; nagualul fiecăruia dintre noi nu este decât o reflexie a acelui indescriptibil vid care conţine totul” (Castaneda, R 1995, 327-328).

Tonalul se reflectă pe sine în raţiunea care înţelege lumea; când oglindeşte nagua­lul în conştiinţă, omul atinge totalitatea fiinţei. Atunci nimic nu poate fi explicat, pentru că totul poartă înţelesul fiinţei. “Secretul unui vrăjitor este faptul că el stie să ajungă la nagual, dar o dată ce a ajuns acolo şi tu şi el puteţi interpreta ceea ce se întâmplă în orice manieră posibilă” (Casta­neda, R 1995, 214).

“…un singur cuvânt dezvăluit ar fi suficient pentru a ne schimba viaţa”. “Expli­caţia vrăjitorilor” este doar un cuvânt, cuv­ân­tul ultim al vrăjitorului care a uitat de cuvinte: “Eu sunt Juan Matus. Acesta este numele meu şi îl rostesc pentru a crea un pod pe care tu să-l treci şi să ajungi la mine” (Castaneda, R 2003, 19). Omul cunoaşterii a înţeles cuvântul tăcut al fiinţei. Însă “urma­şii lui caută încă, şi nu vor mai găsi în veci cuvântul care să  cuprindă universul” (Bor­ges, 1983, 170).

La un moment dat, Don Juan îi spune lui Carlos înainte de a sări în abisul misterului: “Ai început drumul cunoaşterii scriind şi o să termini în acelaşi mod” (Castaneda, R 1995, 333). Urmând “drumul cunoaşterii scriind”, ne putem întreba dacă a “sărit” vreodată Carlos din universul imaginar creat  prin “scris”? A existat vreodată în lumea reală acel “Carlito”, cum îl alintau vrăjitorii, despre care a scris Carlos Castaneda? Pentru cititori, “drumul cunoaşterii scriind” al lui Carlos reprezintă iniţierea prin cuvânt intr-un univers simbolic al ficţiunii. Poate că “lumea vrăjitorilor” nu e altceva decât vraja cuvintelor. Uneori, ficţiunea este mai adevă­rată decât realitatea. Ficţiunea este lumea care ia în stăpânire “cealaltă realitate”; cău­tând o “explicaţie a vrăjitorilor”, ajungem să existăm chiar noi în cuvânt.