OVIDIU PECICAN 

EVUL MEDIU FICTIV

 

REPREZENTĂRI DESPRE MEDIEVALITATEA

ROMÂNEASCĂ (ŞI NU NUMAI)

 

 

 

Ovidiu PECICAN este doctor în istorie (1998) şi profesor la Facultatea de Studii Europene a Universităţii „Babeş-Bolyai” din Cluj-Napoca. Autor al unor volume de eseuri, studii şi monografii istorice: Troia, Veneţia, Roma (ed. I-a: 1998; ed a II-a: vol. 1, 2007), Lumea lui Simion Dascălul (1998), Arpadieni, Angevini, români (2001), Realităţi imaginate şi ficţiuni adevărate în evul mediu românesc (2002), Trecutul istoric şi omul evului mediu (2002), Haşdeenii. O odisee a receptării (2003), Originile istorice ale regionalismului românesc (2003; versiune amplificată: Regionalism românesc, 2009), B. P. Hasdeu istoric (2004), Sânge şi trandafiri. Cultură ero(t)ică în epoca ştefaniană (2005) şi Poarta leilor. Istoriografia tânără din Transilvania, 1990 – 2005 (vol. I: 2005; vol. II: 2006), Între cruciaţi şi tătari (2006; ed. a 2-a: 2010), Istorii intersectate (2007), Ce istorie scriem (2007), Dicţionarul celor mai bune cărţi de istorie românească (2008), Medievalităţi (2009), Letopisețul unguresc (2010), Istoria românilor (I: 2010; II: 2011).

Cărţi relevante pentru teoria şi practica istoriografică: Avalon (2011), Pâlnia și burduful (2011).

Lucrări de europenistică: Europa, o idee în mers (1997; 1999, 2002, 2004), România şi Uniunea Europeană (2000; ediţii revăzute şi adăugite 2003, 2004), Acasă înseamnă Europa (2003), antologia Europa în gândirea românească interbelică (2008).

A îngrijit ediţii din Yves Ternon, Statul criminal (2001), din B. P. Hasdeu, Olteneştile (2002), din Geoffroy de Villehardouin, Cucerirea Constantinopo­lului (2002), din Robert de Clari, Cei care au cucerit Constantinopolul (2005) şi Simion Dascălul, Letopiseţul Ţărâi Moldovei (2007), din George Coşbuc, Comentarii la Divina comedie (2008, în colaborare).

 

 

CUVÂNT ÎNAINTE.

FICŢIUNEA TRECUTULUI

SAU TRECUTUL CA FICŢIUNE

 

În romanul său Eaters of the Death[1], ecranizat cu succes, cu câţiva ani în urmă sub titlul Al treisprezecelea războinic[2], la puţină vreme după ce fusese republicat, Michael Crichton, cunoscut îndeobşte prin romanele sale ştiinţifico-fantastice (Jurassic Park, de exemplu) realizează un tur de forţă în ceea ce priveşte întâlnirea dintre mai multe culturi. Eroul lui, un tânăr arab devenit ambasador, este trimis dincolo de Ungaria, înspre părţile tătăreşti, la curtea unui principe inventat. Suntem, prin urmare, într-o lume de margine, deşi continentală, în inima Europei, unde civilizaţia arabă, cea creştin-occidentală, cea a mongolilor nomazi şi cea septentrională a vikingilor vin în contact unele cu altele. Normanzii pe care îi întâlneşte pe cursul unui fluviu – să fie el Dunărea? Volga? Donul? – sunt chemaţi acasă. Un rege din neamul lor, confruntat cu un inamic greu de descris, dar redutabil, are nevoie de ajutor. Se decide componenţa expediţiei cu ajutorul unei bătrâne vrăjitoare, expertă în „datul în oase” şi în interpretarea configuraţiilor de aparenţă aleatorie ce rezultă din practicile mantice specifice. Va fi un corp expediţionar alcătuit din treisprezece cavaleri, dintre care numai doisprezece pot fi vikingi.

… Şi povestea se ţese mai departe cu pricepere şi într-un fel credibil, într-o lume care amestecă limbile, vorbind scandinavă, latină şi alte idiomuri barbare.

Crichton nu oferă, de astă dată, o mostră de istorie contrafactuală ci, mai exigent cu sine şi cu cititorii lui, îmbină elemente din moştenirea culturală a nordului cu fapte istorice cunoscute din hinterlandul carpato-dunăreano-pontic, dând o lectură neaşteptată poemului Beowulf. S-au descoperit, cum se ştie, urme vikinge care par să trimită la zona românească a Mării Negre (şi din acest punct de vedere, un precursor al lui Michael Crichton în exploatarea acestui filon printr-o ficţiune beletristică este românul Florin Bănescu cu romanul lui Seminţele dimineţii, apărut la începutul anilor 80), iar universitarul danez de origine română E. Lozovan a publicat studii în care nu exclude influenţa culturală varegă din istoria românilor.

Cu privire la călătorii arabi prin Dobrogea nu avem astăzi nici un dubiu. Unul dintre itinerariile arabe care include zona a fost publicat deja, iar memorialul de călătorie al lui Ibn Batutta beneficiază şi de o ediţie critică românească (vezi primul volum din excelenta colecţie îngrijită de Maria Holban, Călători străini despre ţările române).

Pentru prezenţa tătară şi detaliile legate de aceasta – motiv fugar abordat în carte -, Carmen miserabile, cântecul de jale al monahului orădean de origine italiană Rogerius, rămâne sursa fundamentală, chiar dacă nu şi unică.

În fine, pentru triburile aluvionare care urmează încă, într-o indiviziune socială foarte apropiată de primitivism, o credinţă în Marea Zeiţă chtoniană, combinând-o cu elemente de totemism animalic şi cu identificarea cu ursul, o incursiune în volumele Istoriei credinţelor şi ideilor religioase ale lui Mircea Eliade, completată de lecturi din De la Zalmoxis la Genghis-Han de acelaşi autor se dovedeşte cât se poate de utilă, deschizând – de astă dată cu instrumentele gândirii critice şi ale erudiţiei – porţile unei lumi nebănuite, fascinante.

Film, roman şi istoriografie, fantezie, erudiţie şi intuiţie – iată-le angrenate într-un du-te – vino artistic şi ştiinţific caracteristic unei întregi evoluţii a cunoaşterii. Mi s-a părut emblematic cazul de mai sus pentru ceea ce, nu o dată, izbuteşte – sau nu izbuteşte – medievistica să fie.

Înotând prin acest curent aluvionar, când precar, când generos, specialistul în evul mediu ştie, cel mai adesea, care sunt limitele personale ale cunoaşterii proprii şi poate aproxima unde încep zonele de obscuritate. Este, până la urmă, un fel de a spune că, în fiecare dintre cazuri, fie că este vizitat de un prozator dornic de senzaţional şi culoare locală amprentată de patina timpului, fie de un investigator atent la toate detaliile, scrupulos şi precaut în faţa necunoscutului, evul mediu rămâne, în bună măsură, o ficţiune contemporană. Prin natura meseriei de reconstitutor al lumilor trecutului, istoricul nu are încotro şi este nevoit să completeze contururile invizibile dintre două puncte clare cu propria-i imaginaţie. Fortificându-şi ipotezele cu argumente preluate din cărţile colegilor ori predecesorilor lui, sau beneficiind de informaţiile suplimentare ţinute la dispoziţia lui de disciplinele auxiliare ale istoriei, el se iluzionează că poate obţine sub picioare un teritoriu mai ferm. Din păcate însă, viitorul aduce, iremediabil, noutăţi care lui i-au scăpat, chiar şi atunci când este vorba doar de modificarea unghiului privirii, a paradigmei ştiinţifice, a atitudinii faţă de faptul istoric.

Iată de ce nu mi se pare nici inept, nici neaşteptat să ridic în faţa cititorilor chestiunea părţii de ficţiune a istoriei. Sub un aspect, ea se referă la trecutul însuşi, cu surprinzătoarele lui meandre şi volute, niciodată întru totul previzibile. Astfel, uneori, chestiunea trimite la dispariţii mai mult sau mai puţin documentate. Părelnice azi, ele erau cât se poate de clare şi de reale alaltăieri. A le ignora sau minimaliza importanţa nu este necesarmente o dovadă de înţelepciune, câtă vreme sunt elemente constitutive ale trecutului la care ne raportăm şi atâta timp cât ele continuă să ne spună ceva.

În alte cazuri, vorbim – cu o mulţime de mărturii la dispoziţie – despre himere care nu au existat niciodată altfel decât ca adevăruri subiective, dezvoltate la nivelul conştiinţei. Ficţiuni în cel mai tare înţeles al termenului, aşadar, însă nu mai puţin nişte repere care au modelat în chipul cel mai palpabil cu putinţă configurarea realităţilor timpului. Un singur exemplu, în acest sens: mitul ţării preotului Ioan care a aprins imaginaţia, determinând fapte cât se poate de clar atestate.

Pe versantul advers, ficţiunea interesează istoria scrisului istoric. Cred, astfel, că studierea imaginarului istoric trebuie înţeleasă şi ca trimitere la imaginarul istoriografic, unde este întotdeauna important ce viziune a agregat un istoric, spre deosebire de altul, cu privire la viaţa de odinioară a societăţilor umane, în ce măsură interpretarea lui este personală sau împărtăşită de mai mulţi experţi, depăşind astfel stadiul de proiecţie subiectivă.

Tot la acest capitol, pot fi înregistrate şi alte ficţiuni care au marcat mersul înainte al societăţii. Falsurile istorice, afirmaţiile fără acoperire documentară, reveriile ori profeţiile retroactive sunt un material niciodată cercetat cu suficientă atenţie. Fiind trecute la pasivul profesiei, ele nu pot fi, totuşi, ignorate, căci mărturisesc despre elanurile şi erorile acesteia, despre manipulare şi scăpare de sub control, despre calcul şi exaltare, despre vanitate şi umilinţă. Într-un cuvânt, ceea ce dezvăluie erorile nu este cu nimic mai puţin important decât ceea ce spun adevărurile, reuşitele, chiar dacă, în mod firesc, este vorba despre cu totul altceva.

Nu este pentru întâia oară când dau târcoale dimensiunii ficţionale a istoriei. Unul din titlurile de cărţi publicate de mine anterior se referă strict la jocul dintre realitate şi imaginaţie: Realităţi imaginate şi ficţiuni adevărate în evul mediu românesc (2002). Explicându-l prin formularea “studii despre imaginarul românesc”, încercam să indic înspre care dintre laturile ecuaţiei trimiteam. Din păcate, în ciuda bunei primiri a cărţii de către marele public, întâmpinările de care volumul a beneficiat din partea specialiştilor nu au izbutit să lanseze o discuţie în marginea chestiunilor teoretice pe care o astfel de abordare le ridica. Observ acest lucru nu pentru a mă plânge de climatul, totuşi, prea puţin stimulativ, în care au loc aceste eforturi de a îmbogăţi cunoaşterea asupra trecutului şi aparatul conceptual şi metodologic cu care operează istoriografia română de astăzi. La urma urmei, nu altceva s-a petrecut în cazul monografiei lui Lucian Boia Pentru o istorie a imaginarului (ediţia franceză: 1998, ediţia românească: 2000), receptată, şi ea, mai mult prin recenzii de complezenţă ori descriptive.

Am reluat discuţia într-o altă carte, Haşdeenii. O odisee a receptării (2003), unde am consacrat o întreagă secţiune a volumului – partea a II-a: „Imaginarul istoriografic” – acestei chestiuni care, pe alte meridiane, teoretizată altminteri, a pasionat condeieri de talia autorului Metaistoriei, Hayden White. Deocamdată, însă, discuţia despre imaginar în mediile istorice româneşti se încadrează, îndeobşte, în paradigma lansată de istoriografia franceză, prin Evelyne Patlagean ori Raoul Girardet. Cât despre istoricii istoriografiei, ei sunt, cu rare excepţii, prizonierii viziunii metodice, dar pedestre, a lui Eduard Fueter de la începutul secolului al XX-lea, tratându-şi materia pe curente, autori şi cărţi. A intra în laboratorul istoricului dincolo de aceste evaluări didactice ar însemna un reviriment pe care lectura din contribuţiile lui Alain de Libera, bunăoară (un elveţian, de astă dată!), nu l-au produs încă.

N-aş vedea nici acum, cum n-am făcut-o nici cu câţiva ani în urmă, imaginarul, ficţiunea în opoziţie cu realitatea istorică. Departe de a se situa în afara acesteia din urmă, imaginaţia se exersează cu mijloace puse la dispoziţie de realitatea însăşi, la fel cum spaţiul oniric este populat, în principiu, tot cu obiectele vieţii noastre diurne, fie ele şi alungite ori metamorfozate ameninţător. Totodată, ea se desfăşoară în întreaga ei splendoare în ancadramentul de neocolit al realităţilor cotidiene, devenind, vrând-nevrând, un element al acestora. A vorbi, deci, despre ficţiunea istorică înseamnă să te referi la o parte indubitabilă a trecutului şi, paradoxal, şi a prezentului, în pofida circumstanţei că acea parte pare să fie arbitrară, lipsită de formă ori cu contururile în continuă modificare.

 

Găsesc potrivit, în contextul dat, să citez din Sorin Alexandrescu, autor care, la rândul lui, excerptează câteva gânduri dintr-un autor francez cunoscut şi la noi. O astfel de punere în abis subliniază, o dată în plus, dimensiunea ludică şi ficţională a demersului istoriografic, nemaivorbind de bucuria de a vedea două spirite afine reflectând asupra temei de care mă ocup aici. El pomeneşte: „… câteva subtile pagini scrise odinioară de Michel de Certeau. Din Renaştere încoace prinţii fac istoria, în timp ce istoricii, precum Machiavelli sau Guicciardini, s-au născut într-un spaţiu care dublează istoria reală, în acel teritoriu fictiv în care ei puteau da sfaturi sau critica pe prinţi şi comenta istoria fără a fi obligaţi să o şi facă, ori să şi-o asume: o atitudine în acelaşi timp critică şi ficţională. Prinţul se caracterizează prin faire l’histoire, istoricul prin faire de l’histoire, termeni dificil de tradus în limba română, dar astfel explicitaţi de Michel de Certeau: [istoricul] «pense le pouvoir qu’il n’a pas» şi «il joue au prince qu’il n’est pas; il analyse ce qu’il devrait faire le prince. Telle est la fiction qui ouvre à son discours l’espace ou il s’écrit. Fiction, en effet, que d’être à la fois le discours du maître et celui du serviteur, d’être permis par le pouvoir et décalé par rapport à lui». Nu altfel lucrează istoricul atunci când proiectează în trecut conflicte din prezent: «une mise en scène du passé». «Aussi le passé est-il fiction du present»”[3]. Istoricul „meditează la puterea pe care nu o are”, aşadar, şi „face pe prinţul care nu este; el analizează ce ar trebui să facă prinţul. Aşa este ficţiunea care deschide în faţa discursului lui spaţiul unde scrie el. Ficţiunea de a fi, de fapt, deopotrivă, discursul stăpânului şi al servitorului, de a fi îngăduit de putere şi decalat în raport cu aceasta”. Certeau crede că istoricul preia conflictele prezentului pentru a le drapa în scenografia trecutului, făcându-se artizanul unei „mizanscene a trecutului”. „La fel, trecutul este ficţiunea prezentului”[4].

Psihologic vorbind, lucrurile pot sta şi aşa, prezentul fiind “ficţionalizat” prin proiectarea în trecutul unde diverse personaje aflate în relaţii compatibile cu tipul de corelare sau opoziţie avut în vedere, dau o nouă viaţă vremurilor de odinioară. Dacă însă lucrurile s-ar reduce la atât, s-ar chema că istoricii nu fac decât să formuleze apropouri la modul de a fi al lumii şi vremii lor. Or, într-un asemenea caz, arta prozatorilor care, în mod inevitabil, şi istoricii sunt, ar merita, poate, aplauze; însă cunoaşterea vremurilor de odinioară nu ar înainta realmente.

Dar discuţia lui Michel de Certeau se poartă şi într-un alt registru. În viziunea acestui autor, profesionistul cercetării trecutului nu pare să fie decât un aspirant la puterea politică privat de aceasta prin însăşi condiţia lui. Frustrat, pe de o parte, el este, pe de alta, şi beneficiarul situaţiei date, în măsura în care operează în spaţiul ficţiunii narative, şi nu în cel al realităţii nemijlocit politice, fiind deci scutit de asumarea responsabilităţii pentru eventualele erori în schimbările sociale.

Sfaturi, critici şi comentarii de natură politică riscau, la curtea principilor din vechime, nu doar istoricii, sau nu în primul rând ei. A da sfaturi – şi, în consecinţă, a comenta şi chiar a critica, implicit ori explicit – revenea, ca o obligaţie firească, vasalilor stăpânului feudal. Iar ca privilegiu – riscat, şi el -, acest triplu exerciţiu se regăsea şi în activitatea… bufonilor.

Înţeles în maniera lui Certeau, istoricul s-ar situa, prin urmare, dincolo de clovnerie şi dincoace de participarea la luarea deciziilor. Situat, prin practica şi concepţiile tradiţionaliste ce vizează reconstituirea privilegiată a politicului, a aspectelor militare şi a evenimentelor diplomatice, mai degrabă în proximitatea vasalilor princiari, istoricul a devenit tot mai mult, în perioada gloriei şcolii franceze a Analelor şi ulterior, prin interesul pentru viaţa cotidiană, mentalităţi şi imagologie, gesturi şi sentimente, tot mai intim asociabil firii artiste a bufonului.

Va câştiga, în vremurile care vin, istoricul vasal al politicianului sau cel care interpretează trecutul de dragul artei, al jocului, al plăcerii de a cunoaşte şi de a instrui? În ce mă priveşte, am optat demult. Ficţiunea trecutului sau poate trecutul ca ficţiune îmi pare o opţiune cardinală. Fără acest fundal, de unde s-ar naşte şi unde ar sfârşi nălucile cărora strategiile complicate ale prinţilor, până şi ele, încearcă să le dea viaţă şi realitate?

 

Desigur, în lectura de mai sus, figura bufonului trebuie descifrată ca o codificare a tipului omului liber – în spirit, dar şi în acţiunile sale, adeseori riscate – în timpuri dificile, când puterea stă la mâna principilor, figuri prin excelenţă ale autorităţii politice întrupate într-un singur om. Este de remarcat însă că libertatea istoricului este una civică doar într-un plan secund. Esenţială pentru acesta este cealaltă “regalitate”: de a-şi alege subiectul, de a o investiga apelând după plac la metodologiile socotite cele mai nimerite, de a-şi exprima viziunea proprie şi, mai ales, de a acredita modul său de a vedea pe seama întregii comunităţi, dând chei de lectură originale lumii pe care omologii de odinioară ai prinţului socoteau că au croit-o în mod definitiv după chipul şi asemănarea lor. Puterea istoricului este însă cu atât mai mare. El poate stărui asupra unor detalii, a unor aspecte crezute marginale, neimportante, la data când ele se manifestau în forma prezentului, dându-le o pondere pe care nu păreau să o aibă, răsturnând spectacular percepţia, redistribuind accentele, îngroşând aici, omiţând ca nesemnificative modele de ieri dincolo… Şi până la urmă, dincolo de configuraţii materiale – aşezări, străzi, case, monumente – tot restul ansamblului rămâne să fie pus în valoare de istoric, nu de urmaşii principelui. Pe durata lungă, puterea îşi preschimbă natura şi se metamorfozează în chipuri greu de prezis.

Imaginar ştiinţific şi imaginar pur şi simplu, creativitate şi conformitate, rigoare ştiinţifică şi subtilitate metafizică, abordări calitative şi investigaţii calitative, toate acestea – şi altele – intră ca ingrediente în reţeta bucătarului magician, a scamatorului care este istoricul. Desigur, ludicul aici are o altă altitudine şi importanţă decât zurgălăii pe care bufonul îi agită la picioarele tronului. Dar constituie nişte articulaţii care atrag atenţia asupra unui aspect insuficient abordat încă al muncii de istoric: faptul că aceasta se integrează armonios şi deplin în umbra pădurii antropologice. Antropologia culturală pare instrumentul potrivit pentru o resituare a istoriografiei şi a demersurilor ei anexe într-un orizont care, rămânând ştiinţific, posedă deschiderile necesare şi pentru recuperarea raţională, într-un efort de cunoaştere adecvată, a dimensiunilor creativităţii, ficţionalului, a viziunii şi vizionarismului ştiinţific, a pluralităţii discursive şi a naraţiunii ca explorare. Ea nu respinge nici strădaniile de a pricepe demersul istoricului din perspectiva retoricii, semioticii, logicii, metafizicii şi dialecticii, rămânând permeabilă şi la alte interogaţii.

Recunoaşterea versantului ficţional al istoriografiei înseamnă, în cele din urmă, povocarea la o meditaţie referitoare la dimensiunea antropologică a practicii istoriografice şi a relaţiilor dintre antropologia culturală şi studiul trecutului.

 

Cluj-Napoca, 18 septembrie 2005 – 12 ianuarie 2006