Ovidiu Pecican: Realitati imaginate si fictiuni adevarate in Evul Mediu romanesc
EPICA EROICA BIZANTINA DESPRE IONITA CALOIAN
(SEC. XIII-XIV)
1. Ce ascunde o porecla a lui Ionita
Ionita a masacrat populatia greceasca in timpul campaniei sale de pedeapsa datorata retragerii sprijinului acordat lui in confruntarea impotriva cruciatilor. Datorita acestui fapt, el a dobandit trista faima de Romaioktonos (= Ucigasul de romei) si Skyloioannes (= Ionita cel Cainos) . Daca prima porecla atribuita lui sublinia cruzimea tarului vlahilor si al bulgarilor, cea de a doua trasa o legatura clara – desi simbolica – intre caine, ca animal opus omului, ca expresie imbolica a bestialitatii, si Ionita.
Amanuntul este pretios pentru elucidarea circumstantelor si a filierei prin care ostile vlahe, ca si elemente ale unei naratiuni initiale – astazi pierduta – despre Ionita Caloian au ajuns sa intre in alcatuirea romanului inchinat ispravilor conducatorului hun Atila.
Interpretarea celei de a doua porecle mentionate mai sus – Skyloioannes – de catre C. A. Macartney drept Skulojan (“Ioan copilul”) se dovedeste, astfel eronata. Referirea la “Ionita cel Cainos” l-ar fi servit, odata luata in considerare, mult mai bine pe istoricul britanic in explicarea transferului dinspre Ionita spre Atila in procesul elaborarii naratiunii despre marele razboinic hun.
Nasterea si circulatia legendei despre originea canina a lui Ionita pot fi relationate astfel cu anumite circumstante istorice precise si cu un mediu de provenienta cel putin probabil: 1206 [?] si campania impotriva comunitatilor grecesti a coalitiei vlaho-bulgaro-cumane. De la o porecla ce exprima metaforic cruzimea represiunii acestui “barbar” si pana la lectura ei in sens literal, dar cu o dezvoltare epica in directia fabulosului, nu era de facut decat un pas. in miscarea imediat urmatoare, Ionita devenea fiul unei printese si al unui caine, rodul unei relatii sexuale vinovate care intruchipa amestecul de uman si de bestialitate sugerat mediilor grecesti si, desigur, cruciate, de catre tarul vlah.
2. Despre circuitul cultural franco-italian in secolele XIII-XV
Ipoteza pare confirmata si de precizarea adusa de una dintre editiile romanului Libro d’Atila el qual fu ingenerato de uno cane (Cartea despre Atila, care a fost zamislit de un caine). Este vorba despre versiunea publicata la Ferrara, in 1508, unde despre originea textului se spune ca a fost initial redactat in latina de Tomasso d’Aquileia, “secretar in acel timp al patriarhului Niceta”, fiind ulterior tradusa in provensala de Nicolo de Casola Bolognese. Asadar, informatia lui Tomasso d’Aquileia ar proveni din sfera sociala a elitei ecleziastice bizantine (“patriarhul Niceta”, imposibil de identificat ca figura istorica reala, insa emblematic ca figura simbolica pentru mediile grecitatii cultivate).
Mai raman destule lucruri de clarificat in legatura cu romanul lui Atila. Dar ceea ce se poate spune deja este ca intre 1206, anul campaniei antigrecesti a lui Ionita, si 1358, cand se spune ca romanul ar fi fost tradus in provensala, in mediile culturale bizantine si occidentale – prin intermediul elitei carturaresti religioase si laice active in cadrul Imperiului Latin de la Constantinopol – a circulat, in forma orala si scrisa, naratiunea despre “Ionita cel Cainos”. Jonctiunea ei cu povestea lui Atila a avut loc cu ceva timp inainte de 1358, intr-un moment greu de precizat. Acel moment trebuia sa raspunda unor exigente precum: faima domniei lui Ionita Caloian sa se estompeze suficient pentru ca figura lui sa intre in penumbra, iar faima hunului Atila, dimpotriva, trebuia sa creasca.
Dar circulatia naratiunilor eroice medievale in Europa feudalismului dezvoltat este dificil de urmarit. Cercetatorii sunt abia la inceputuri cu descifrarea mesajelor acestui trecut preponderent oral, in care temele si motivele migreaza dintr-o opera intr-alta, suferind modificari care le fac adeseori greu de recunoscut. Pentru aceasta varsta a culturii occidentale, ca si pentru a figura mai precis contextul cultural al schimburilor literare franco-italiene este util sa pomenesc aici concluziile editorului Gestei Francor pe internet . El constata ca naratiunile franceze soseau in Italia pe cale orala, dar au existat si manuscrise franceze importate in Italia de Nord. La sfarsitul sec. XII au aparut curti senioriale in Liguria, Lombardia si Venetia. Ele au actionat ca niste magneti in raport cu cultura franceza, incurajand raspandirea acestei culturi. in timpul secolelor XIII, XIV si XV, seniorii acestor curti au colectionat manuscrise, copiindu-le pe unele imprumutate si achizitionand manuscrise. Inventare precum cel din Mantova, ramas de la familia Gonzaga, cuprind multe manuscrise franceze; aceste inventare dateaza din 1407, 1437, 1467, 1480, and 1488. Braghirolli citeaza si o scrisoare din 1389 de la Francesco Gonzaga care a fost in Franta, insotind-o pe Valentina Galeazzo care urma sa se casatoreasca cu Ludovic de Valois, ducele de Orleans, fratele lui Carol VI. Pe data de 18 septembrie, el scria la Modena ca sa ceara o scrisoare de schimb in valoare 5.000 de ducati spre a cumpara “lucruri deopotriva onorabile si utile”; se crede ca printre aceste cumparaturi se gaseau si manuscrise. Francesco Gonzaga a mentinut legaturile cu Parisul, trimitand acolo un servitor de-al sau, pe Antonio della Paga, sa cumpere numeroase lucruri. La moartea lui Francesco a fost alcatuit primul inventar al casei de Gonzaga, anume cel din 1407.
in aceasta ambianta marcata de interesul pentru literatura eroica franceza – atat scrisa, cat si orala -, naratiunea despre Atila, imbinand informatii pretins istorice (precum cele despre componenta ostirii lui Atila), cu altele, eminamente fictive, isi putea gasi locul fara probleme de incompatibilitate.