Ioana Bursan

 

 

Emanaţiile Vulturului şi oul luminos

 

 

Credinţele şamanilor Vechiului Mexic, despre care îi vorbeşte don Juan lui Carlos, se constituie din idei despre un univers format din energie. Nu numai că omul are o dublură energetică, dar tot ceea ce ne înconjoară este energie, spirit, care ne dă tâcoale mereu, dar la care numai vrăjitorii ştiu cum să reacţioneze. Fiind oameni ai cunoaşterii, ei luptă pentru utilizarea aces­tora. Pentru că, spune don Juan, suntem un sentiment, o conştiinţă îngrădită în rutina vieţii noastre. Ceea ce nu suntem învăţaţi în societate este că suntem formaţi din energii luminoase, întregul univers este lumină den­să, structurată  în benzi de emanaţii, iar noi suntem un “simţământ”.

Ceea ce numim noi corpul nostru este, de fapt, un conglomerat de fibre luminoase care au conştiinţă. Corpul nostru, cu cele două părţi (cel din viaţa de zi cu zi şi dublul) este structurat în funcţii corespun­zătoare celor două părţi, în raţiune şi voinţă. Raţiunea e legată de vorbire (adică doar de o descriere a lucrurilor), pe când voinţa coordonează sentimentul, “visatul”, “vede­rea”. Aceste trei elemente oferă vrăjitorului capacitatea de a observa ceea ce este acel “dincolo”, plin de forţe misterioase. Raţiu­nea şi vorbirea îşi au centrii în zona capului, centrul energetic al voinţei se află undeva sub ombilic, la jumătatea corpului; centrul sentimentului, sub stern, iar al visatului şi al vederii, de o parte şi de alta a sternului. Fiinţa umană, arată don Juan, este lumi­noasă, impenetrabilă şi nemărginită, şi dis­pune de un “inel” de cunoaştere, nefolosit în mod normal, care este “ voinţa”.

Vizionarii Vechiului Mexic au înţeles că trebuie să se depăşească în efortul de a găsi noi căi.  Şi, deoarece scopul vrăjitorilor este învăţarea artei de a cunoaşte şi manipula conştiinţa, primul pas în acest sens e a accepta că lumea înconjurătoare nu este ceea ce pare a fi şi că “omul posedă infinite resurse interioare în stare latentă” (Castane­da, 1999, 23).

Don Juan spune că singurul adevăr pe care vrăjitorii îl iau în considerare este faptul că ceea ce este cu adevărat în exterior este eternitatea, fluidul în continuă mişcare, o entitate infinită, denumită “Vulturul”. Acesta, spune don Juan, “este cel care aduce conştiinţa” (Castane­da, 1999, 55) şi el “de­vo­rează conştiinţa îmbogăţită după ce fiin­ţele renunţă la ea o dată cu moartea”. Vulturul este puterea care guvernează toate fiinţele, forţă indescriptibilă, care generează o serie de benzi luminoase de energie, “emanaţiile Vulturului”.  Omul este o fiinţă luminoasă, într-o lume luminoasă, şi tot ceea ce simţim se reflectă în acele fibre energetice de conştiinţă de lumină.

În acest context, vrăjitorul nu mai percepe evenimentele cronologic, iar lumea, şi el însuşi, nu mai sunt simple obiecte. Astfel, pentru un om al cunoaşterii ca don Juan, viaţa îşi este sieşi suficientă, se explică de la sine şi este completă. Având conştiinţa propriei luminozităţi, luptătorul devine convins că, într-adevăr, dublul, con­ştiinţa energetică visează persoana care suntem. Suntem, spune don Juan, conştiinţă, nu obiecte, iar omul nu are soliditate şi este nelimitat în posibilităţi: “energia închisă înăuntrul nostru, în emanaţiile inactive, are o forţă uriaşă şi o gamă incalculabilă de percepţii” (Castane­da, 1999, 272).

Din păcate, însă, omul normal foloseşte doar primul inel: cel al raţiunii şi al vorbirii. Don Juan îi spune lui Carlos că trebuie să iubească fiinţa care adăposteşte splendoarea luminozităţii sale fiindcă numai prin ea, luptătorul poate dobândi libertatea spiritului, înspre care tinde, adică înspre pierderea formei umane şi existenţa ulterioară prin “intenţie” şi “voinţă”.

Pentru a-şi  pierde forma umană, luptă­torul trebuie să îşi conştientizeze fiinţa luminoasă, prin a nu mai reţine imaginea tonalului şi prin folosirea celei de-a doua atenţii. A-ţi pierde forma umană permite amintirea sinelui, fapt care duce la libertatea fiinţei, adică la eliberarea din constrângerile corpului fizic. A-ţi aminti de sine înseamnă reflectarea oricărei amintiri a corpului luminos, colectate din momentul naşterii. Fiecare din noi, spune Juan Matus, ar putea fi capabil să-şi amintească toate amintirile, fapt ce ar avea un efect inimaginabil. Inclusiv impecabilitatea luptătorului constă în energia acumulată prin procesul de conştientizare a puterii voinţei, adică a necunoscutului, ce poate fi înfruntat cu partea de fiinţa luminoasă, denumită  “cocon” şi care poate fi conştientizat numai de cei care “văd”, de cei care îşi utilizează a doua atenţie, cu ajutorul căreia se poate percepe oul luminos : “omul este format din emanaţiile Vulturului, nu trebuie decât să-şi canalizeze atenţia spre părţile care-l com­pun” (Castane­da, 1999, 58).

A acţiona ca un luptător, sau ca om al cunoaşterii înseamnă a acţiona în calitate de fiinţe luminoase, fapt realizat prin intermediul celei de-a treia atenţii, care este o conştiinţă incomensurabilă, ce dezvăluie aspecte neaşteptate ale conştiinţei corpului fizic şi luminos.

Fiinţa luminoasă este cea care apare în visat, “corpul din vis”, şi reprezintă o emanaţie rezultată prin fixarea unei imagini tridimensionale, cu ajutorul celei de-a doua atenţii. Iar voinţa aparţine celuilalt eu, în care suntem când visăm. Scopul acestei acţiuni este de a conştientiza corpul ener­getic şi de a-l transforma în orice doreşte ucenicul, fiindcă energia luminoasă a fiinţei poate fi transformată, prin voinţă, în orice.

Fiinţa umană este fluidă, iar această fluiditate constă în conştientizarea lumino­zităţii noastre.  Ceea ce susţine şi produce coconul luminos în care se regăseşte forma umană este Vulturul. Spargerea acestui cocon conduce fiinţa la amintirea sinelui şi la apariţia conştiinţei totalităţii sinelui, iar distrugerea carapacei miezului luminos duce la pierderea formei umane.

Emanaţiile Vulturului sunt conştiinţă, de aceea, un om al cunoaşterii tinde spre con­ştiinţa totală, adică spre eternitatea ema­naţiilor, în care se intră prin a treia atenţie. Pecepţia şi conştientizarea acestora aduc şi libertatea totală. “După moarte, spune don Juan, conştiinţa noastră intră de asemenea în a treia atenţie; dar numai pentru o clipă, ca o acţiune purificatoare, exact înainte ca Vulturul să o devoreze” (Castane­da, 1998, 249); o dată cu intrarea în a treia atenţie, omul devine ceea ce este în realitate, o “explozie de energie”, explică don Juan.  În acel moment al trecerii, “corpul în întreaga sa entitate e dăruit cu cunoaştere. Fiecare celulă devine instantaneu conştientă de ea însăşi şi de totalitatea întregului corp” (Castane­da, 1998, 182).

A doua atenţie aparţine corpului luminos şi este focalizată pe emanaţiile universului, spre deosebire de prima atenţie, ce se leagă de cele ale pământului. Luptă­torii au ca scop intrarea în a treia atenţie, adică atingerea libertăţii. Tot ce întreprinde un luptător este pentru a intra în posesia forţei vieţii, încercând să se sustragă de la imensa forţă magnetică şi dezintegratoare a Vulturului.

Pentru un luptător care ajunge să “vadă” emanaţiile de lumină, timpul nu mai are aceeaşi valoare; de fapt, timpul nu mai există într-o astfel de lume a energiilor, iar conştientizarea înseamnă cunoaşterea ade­vă­rurilor şi, mai ales, asumarea lor. 

Potrivit învăţăturilor şamanului Juan Matus, în lume există doar emanaţiile Vul­tu­rului, fluide, neschimbate, eterne, într-un cuvânt, necunoscutul, indescriptibilul. Dar un luptător se confruntă cu necunos­cutul, forţându-şi astfel fiinţa să se extindă la maxim, să îşi utilizeze întreaga energie stocată. El trebuie să se dezlege de orice constrângere, pentru a pluti pe emanaţii şi a curge o dată cu “intenţia” spiritului (adică a Vulturului, a Indescriptibilului).

Emanaţiile Vulturului reprezintă “lucru­rile în sine”, ele sunt tot ce există, cunoscut şi necunoscut. Ele sunt resimţite ca o pre­zenţă, ca o presiune; nu se văd, ci se simt, cu corpul luminos, iar “un lucru cu adevărat imposibil de înţeles este că aceste fascicule sunt conştiente” şi că “fiecare conţine o eternitate în sine” (Castane­da, 1999, 63). Dar “emanaţiile Vulturului sunt mai mult decât simple fascicule luminoase”, spune don Juan, ele “reprezintă o sursă de energie nelimitată” (Castane­da, 1999, 67), vibrează şi sunt în număr infinit. Această energie e transmisă fiinţei, luminozitatea noastră fiind partea de emanaţie închisă în coconul nostru luminos.

Percepţia oamenilor derivă din presiunea exercitată de emanaţiile din exterior asupra coconului luminos, pe care fiinţa le inter­pretează ca fiind realitatea. Percepţia este o aliniere a emanaţiilor exterioare cu cele interioare.  Această aliniere este elementul care permite conştientizarea. Luminozitatea fiinţei provine din părticica de emanaţie conţinută în cocon; luminozitatea din exte­rior luminează interiorul. Bătrânii vizionari au văzut conştiinţa “ca pe o lumină strălucind în interiorul fiinţelor însufleţite. Ei au denumit-o, pe bună dreptate, strălu­cirea conştiinţei” (Castane­da, 1999, 68). Această strălucire este observabilă când fibrele din interiorul coconului se află în concordanţă cu cele care vin din exterior. Convergenţa are loc pe o bandă verticală, îngustă, aflată în partea dreaptă a coconului, aşezată la trei pătrimi distanţă spre suprafaţa oului, şi având o culoare chihlimbarie, mai intensă decât restul coconului. Locul acesta este numit punctul de asamblare.

“Lumina conştiinţei (…) interpretează  emanaţiile Vulturului” (Castane­da, 1999, 73), reacţiile la presiunile exterioare sunt diferite, fiinţele reacţionând într-un mod propriu, convenabil, astfel că există moduri diferite de percepţie, în funcţie de perso­nalitatea fiecărui om. “Fiecare organism, afirmă Juan Matus, este antrenat într-un fel sau altul (…). Când noi, ca fiinţe umane serioase, adulte, privim un copac (…) punctele noastre de asamblare aliniază un număr infinit de emanaţii şi realizează o minune. Punctele noastre de asamblare ne fac să percepem un ciorchine de emanaţii pe care-l numim copac”,  poziţia punctului de asamblare fiind “cea care dictează ce să perceapă simţurile” (Castane­da, 1999, 158).

Realizarea supremă a unei fiinţe lumi­noase, spun oamenii cunoaşterii, este capa­ci­tatea de a mişca punctul de asamblare şi însuşirea “vederii”, care este ea însăşi o aliniere (o altă aliniere decât cea din starea normală de conştiinţă ). Cei care “ văd ” află că adevăratul mister nu vine din noi, ci din exterior. Dacă se întâmplă acest lucru, de­venim ceea ce suntem în realitate: fiinţe fluide, continuu mişcătoare, eterne. Con­ştien­tizarea ţine de faptul de a fi viu şi se dezvoltă începând din momentul naşterii, iar conştientizarea totală este produsul final al procesului de maturizare.

Emanaţiile Vuturului sunt interpretate de fiinţa luminoasă drept comenzi. Aceste comenzi ale Vulturului trebuie contopite cu voinţa oului luminos al fiinţei umane. Căci omul este doar o bulă creată pe filamentele cosmice, e un punct de lumină de mărime microscopică în comparaţie cu infinitatea emanaţiilor.

Şi energia sexuală, potrivit lui don Juan, este comandată de Emanaţii. Mai mult de atât, este singura energie de care dispunem, singura forţă creatoare. În timpul actului sexual strălucirea conştiinţei parte­nerilor fu­zio­nează şi li se separă de cocon, producând astfel o percepţie diferită faţă de cea nor­mală. Energia sexuală oferă conştiinţă viitoarei fiinţe procreate: “actul sexual este întotdeauna o dăruire de conştiinţă” (Casta­ne­da, 1999, 77). Energia sexulă este, într-adevăr, generatoare de energie, dar, pe mă­sură ce-şi dezvoltă conştiinţa, copiii produc un gol în coconul părinţilor, în acel loc de unde strălucirea a fost luată.

Copiii, arată don Juan, nu au punctul de asamblare fixat; punctul lor se deplasează peste tot în banda umană. “Apoi, pe măsură ce cresc, datorită dialogului interior, punctul începe să se stabilizeze”. Mulţi copii “văd”, îi spune şamanul lui Carlos, dar ei “sunt consideraţi ciudaţi şi se fac toate eforturile pentru a fi îndreptaţi” (Castane­da, 1999, 152).

Percepţia strălucirii de pe suprafaţa coconului corespunde primei atenţii. A doua atenţie este mai complexă şi presupune percepţia emanaţiilor luminoase din zonele necunoscute ale coconului. Don Juan spune că există şi o a treia atenţie, atinsă când strălucirea conştiinţei aprinde nu câte o bandă, ci toate emanaţiile din interiorul coconului; este momentul când strălucirea se transformă într-un foc lăuntric: “Cea de-a treia atenţie este atinsă atunci când strălu­cirea aurei se transformă în foc interior: este o strălucire orbi­toare care nu trezeşte o bandă o dată, ci aprinde toate emanaţiile Vulturului cuprinse în coconul uman” (Castane­da, 1999, 85). “Vizionarii care ating în mod deliberat conştiinţa totală, merită să fie văzuţi”, afirmă don Juan, acesta fiind “momentul când ard lăuntric. Focul lăuntric îi consumă. În această stare de conştiinţă deplină, ei fuzionează cu emanaţiile libere şi alunecă în eternitate” (Castane­da, 1999, 134).  

Făcând lumea din prima atenţie să dispară, luptătorii “ştiu că, după ce îi arde conştiinţa, rămân, într-un fel, ei înşişi ” (Castane­da, 1999, 311). Scopul final al conştientizării totale este oprirea morţii, căci “adevărul suprem, spune Juan Matus, este că fiinţele vii luptă să moară (…). Ceea ce ţine moartea pe loc este conştiinţa” (Casta­ne­da, 1999, 91). Conştientizarea înseamnă inventarierea tuturor elementelor vieţii şi este o comandă, adică o “poruncă” a Vul­turului. Iar luptătorul râvneşte la conştien­tizarea totală deoarece “făcând inventa­rierea, devenim invulnerabili” (Castane­­da, 1999, 95). ”Pentru un vizionar mintea nu este altceva decât autoreflecţia  inventarului unui om. Dacă pierzi acea autoreflecţie, dar nu şi baza ei, trăieşti, practic, o viaţă infinit mai puternică decât dacă ai fi păstrat-o” (Castane­da, 1999, 141).

Luptătorul îşi analizează emanaţiile inte­rioare şi încearcă totodată să le racordeze la cele exterioare, pentru a fuziona cu ele şi pentru a obţine, astfel, conştiinţa totală. În acest punct, conştiinţa echivalează cu libertatea fiinţei prin faptul că aceasta a trans­format emanaţiile coconului în emana­ţiile Vulturului. “Oricum ar fi, spune don Juan, menirea luptătorilor pe lume este aceea de a se antrena pentru a fi martori, pentru a înţelege misterul existenţei noastre şi pentru a descoperi ce sunt în realitate” (Castane­da, 1999, 167). Luptătorul trebuie să scape de comenzile Vultu­rului, dar, paradoxal, singura modalitate de a face aceasta este de a le da scultare. Emanaţiile sunt “voinţă” sau “intenţie”, sunt forţe ce străbat tot ceea ce există. Libertatea provine din contopirea celor două intenţii: cea a coconului uman şi cea a Vulturului. Comanda luptătorului devine comanda Vulturului prin renunţarea totală la sine. Din “nimic”, cel care a pornit pe calea cunoaş­terii trebuie să devină “totul”. Acesta este modul de consumare totală prin care şamanul intră în eternitate. “Gândeşte-te numai la mistere, îl îndeamnă Juan Matus pe Carlos; doar misterul contează. Suntem fiinţe vii. Trebuie să murim şi să renunţăm la conştiinţa noastră” (Castane­da, 1999, 303), ucenicul fiind îndemnat să spargă barierele cunoscutului pentru a provoca imposibilul.

Don Juan îl ajută pe Carlos să “vadă” emanaţiile Vulturlui, astfel că ucenicul va povesti: “am văzut fibrele captivante de lumină multiplicându-se. S-au deschis şi au ieşit din ele alte mii de fire ” (Castane­da, 1999, 239). Lumea întreagă, cu tot ce este cunoscut şi necunoscut, este formată din aceste emanaţii, care sunt aranjate în formă de ciorchini, numiţi mari benzi de emanaţie. “De exemplu, îi spune don Juan lui Carlos, există un ciorchine incomensurabil care produce fiinţe organice. Emanaţiile acelei bande organice sunt pufoase. Sunt trans­parente şi au o lumină unică, proprie, o anumită energie. Sunt conştiente, sar. Acesta este motivul pentru care toate fiin­ţele organice sunt pline de energie. Celelalte benzi sunt mai închise la culoare, mai puţin pufoase: “unele nu au deloc lumină, sunt pufoase” (Castane­da, 1999, 177).

Există mai multe benzi de emanaţii. Vechii vizionari susţin că în zona Pămân­tului există 48 de astfel de benzi, care produc tot atâtea tipuri de organizări sau structuri. Opt din acestea produc structuri conştiente, dintre care una singură repre­zin­tă viaţa organică, iar celelalte şapte produc bule de conştiinţă anorganice. Restul celor­lalte patruzeci de benzi emană organi­zaţii fără conştiinţă: “produsul celor patru­zeci de mari benzi nu este conştiinţa, ci o confi­gu­raţie de energie lipsită de viaţă” (Castane­da, 1999, 183).

Don Juan compară Vulturul, care con­feră conştiinţă prin emanaţiile sale, cu Dum­nezeu, care “conferă viaţă prin iubirea sa” (Castane­da, 1999, 179). Conştiinţa este trans­misă de Vultur prin trei “mănunchiuri uriaşe de emanaţii” care traversează cele opt benzi. Acestea pot fi văzute fiindcă au nuanţe diferite de culori, în funcţie de cantitatea de energie stocată de fiinţele pe care le traversează. Astfel, există un mă­nunchi ce oferă “senzaţia” de roz-bej, un altul are o nuanţă de piersică, “la fel ca luminile de neon”, iar celălalt mănunchi “dă senzaţia că e de culoarea chihlimbarului, adică a mierii limpezi” (Castane­da, 1999, 177).

Fiinţele organice aparţin aceluiaşi cior­chine, sub formă de bandă imensă, alcătuită din filamente luminoase, fără sfârşit, şi sunt crescute pe aceste filamente. Unele sunt aşezate în centrul benzii, altele înspre margine, astfel că există mai multe feluri de fiinţe organice; ele împărtăşesc emanaţii de pe aceeaşi bandă, totuşi, sunt diferite.

Emanaţiile fiinţelor vii, organice, sunt cuprinse în cocon, iar conştiinţa celor opt benzi este produsă de “voinţă” şi reprezintă energia care provine din alinierea emana­ţiilor. “Un  uriaş ciorchine de emanaţii în marea bandă a vieţii organice care apare numai în interiorul coconului” este denumit “tiparul” uman. Tiparul uman reprezintă o “matriţă uriaşă care formează la nesfârşit fiinţele umane, ca şi când ar veni pe bandă” (Castane­da, 1999, 279). Acesta apare sub forma “unei lumini, splendide, calde, de culoarea chihlimbarului, (…) îl poţi vedea ca pe un om sau ca pe o lumină” (Castane­da, 1999, 285).

Don Juan îi explică uceni­cului său că tiparul uman le apare oamenilor ca fiind “Dumnezeul nostru, pentru că suntem ceea ce am fost modelaţi să fim” şi, drept urmare, “oricine vede tiparul uman, presupune în mod automat că este Dumnezeu” (Castane­da, 1999, 280). În astfel de viziuni, spune don Juan, constau experienţele misticilor.  Însuşi Carlos descrie o astfel de viziune, după ce don Juan îi aplicase ”lovitura nagualului”: “Lovitura m-a proiectat într-o lume radiantă, într-o sursă diafană de beatitudine paşnică şi delicioasă. Lumina aceea era un rai, o oază în bezna din jurul meu. Din punctul meu subiectiv de vedere, am văzut lumina aceea o perioadă incomen­surabilă de timp. (…) Ce minunată senzaţie de plenitudine ! Am ştiut, fără nici o urmă de îndoială, că eram faţă în faţă cu Dumne­zeu, sursa tuturor lucrurilor. Şi am ştiut că Dumnezeu mă iubeşte. Dumnezeu era iubire şi iertare. Lumina mă scălda şi mă simţeam curat, izbăvit” (Castane­da, 1999, 281).

Lumina devine din ce în ce mai conden­sată şi Carlos vede un bărbat: “un bărbat strălucitor care degaja farmec, iubire, înţele­gere, sinceritate, adevăr, un bărbat care însemna tot ce este bun”, impresie după care ucenicul cade, epuizat, în genunchi. Dar don Juan, îl atenţionează că ceea ce văzuse nu era nici Dumnezeu, nici Isus, “ci tiparul omului. Ştiam că are dreptate. Dar nu puteam recunoaşte, nu din încăpăţânare, ci din loialitate faţă de divinitatea din faţa mea” (Castane­da, 1999, 281). Ceea ce văzu­se Carlos nu era corespondentul niciu­nei figuri din mistica creştină, acel bărbat strălucitor nu fusese decât revelaţia a ceea ce ucenicul însuşi este, şi o dată cu el orice fiinţă umană: fiinţă, în esenţă, plină de iubire şi de bunătate. Aceasta este ceea ce trebuie să descopere cel care a pornit pe drumul cunoaşterii, şi apoi să acţioneze conform acestei convingeri. “Când m-am scăldat în acea lumină sacră, povesteşte Carlos, un gând raţional a ex­plo­dat în liniştea mea interioară. Mi s-a părut posibil ca misticii şi sfinţii să fi întreprins această călătorie a punctului de asamblare. L-au văzut pe Dumnezeu în tiparul uman. Au văzut iadul în dunele de sulf şi apoi au văzut gloria raiului în lumina diafană” (Castane­da, 1999, 306).

 Fiinţa umană prezintă o anumită nuanţă a luminozităţii şi, fiindcă ucenicul văzuse deja culoarea chihlimbarie a omului, don Juan îi spune lui Carlos că urmează să descopere căror fiinţe le corespund nuanţele celelalte. A le descoperi, îl asigură învăţă­torul, va fi una din cele mai minunate experienţe ale sale.

Luminozitatea fiinţei este dată de cantitatea de energie stocată şi de întinderea benzii sale, astfel strălucirea omului apare cel mai frecvent în nuanţe de albastru –chihlimbar, cea de culoarea mierii pure fiind foarte rară, căci puţini sunt cei care ating perfecţiunea pe care această nuanţă o semnifică. În rest, pe banda fiinţelor organice, rozul aparţine plantelor, iar nuanţa de piersică, insectelor. Chihlimbarul este specific nu numai omului, ci şi animalelor.

Plantele au coconi diferiţi ca mărime; un copac uriaş, îi explică don Juan lui Carlos, are un cocon uriaş, la fel de mare ca şi corpul său fizic; există însă, plante mai mici, care au un cocon uriaş în comparaţie cu mărimea lor. Acestea sunt plantele energi­zante, care au emanaţii la fel de mari ca ale omului, doar că nu au conştiinţă.

Luminozitatea diferă de la o plantă la alta: majoritatea au culoarea roz, cele otrăvitoare sunt de un galben pal spre roz, cele medicinale au o nuanţă de violet-roz deschis, iar plantele puterii sunt singurele de culoare roz-alb. Plantele au punctul de asamblare aşezat în partea de jos a coconului, în timp ce fiinţele organice îl au în partea de sus. Deplasarea punctului în jos generează agresivitate; totodată luptătorul care îşi coboară punctul de asamblare, riscă să atingă nişte niveluri foarte întunecate de con­ştiinţă, foarte periculoase fiindcă aparţin lumii anorga­nicelor ce încearcă să-l capteze pe ucenic în lumea lor.

Şi fiinţele anorganice oferă senzaţia unei culori, în funcţie de cele trei mănunchiuri ce traversează cele şapte benzi ale anorga­nicelor. 

Emanaţiile de culoare (ale conştiinţei fiinţelor organice, precum şi a celor anor­ganice) fac posibilă, cred vrăjitorii, comu­nicarea dintre fiinţele aflate pe cele opt benzi. De obicei, comunicarea este începută de fiinţele organice, cele anorganice deve­nind mai apoi ceea ce vizionarii numesc “aliaţi”. Aliaţii pot să anticipeze cele mai adânci gânduri sau temeri ale luptătorului, însă acesta trebuie să formeze cu ei relaţii de prietenie, în urma căreia aliaţii execută tot ceea ce luptătorul le cere.

Totuşi “aliatul nu ne poate face nimic şi nici invers. Suntem separaţi de un abis” (Castane­da, 1999, 121). Ucenicul e îndem­nat să lege relaţii de prietenie cu fiin­ţele anorganice deoarece acestea sunt mai multe decât cele organice (fiindcă deţin mai multe benzi) şi au, tototdată, o viaţă mai lungă decât acestea.  “Noii vizionari au descoperit, de asemenea, cel mai important lucru despre aliaţi: ce anume îi face nefolositori sau folositori pentru om. Aliaţii nefolositori, care există în număr mare, sunt aceia care au emanaţii interioare incomparabile cu emanaţiile noastre. Sunt atât de diferiţi de noi, încât nu ne putem folosi de ei. Alţi aliaţi, în număr foarte mic, se aseamănă cu noi, adică posedă emanaţii ocazionale care se potrivesc cu ale noastre” (Castane­da, 1999, 121). Dar şi aliaţii, la rândul lor, spune don Juan, “caută câmpul energetic mai puternic al omului, prin intermediul căruia se pot materializa” (Castane­da, 1999, 122).

Produsul celorlalte patruzeci de benzi cunoscute de vizionari, nefiind conştiinţă, ci doar o configuraţie de energie inanimată, ceea ce produc ele a fost numit “vase”, pentru că sunt doar receptacule rigide ce ţin emanaţiile, fără a fi câmpuri de conştiinţă energetică. Totul este, pe pământ, spune don Juan, ambalat astfel, învăluit, adică alcătuit din coconi sau vase cu emanaţii.

După o astfel de prezentare cosmogo­nică, don Juan îi reaminteşte ucenicului său că vrăjitoria nu este altceva decât o stare de conştiinţă, că este capacitatea de a percepe ceea ce percepţia normală nu permite, iar scopul luptătorului este acela de a atinge conştiinţa totală, înlăturarea fricii de a cunoaşte toate posibilităţile fiinţei, atingerea libertăţii totale. Omul cunoaşterii trebuie să devină un “maestru al conştiinţei”.

Aşa cum omul dispune de emanaţii proprii, şi pământul “deţine toate emanaţiile care sunt prezente în fiinţele dotate cu simţuri, fie organice, fie anorganice” (Casta­ne­da, 1999, 224). Potrivit concepţiei lui don Juan, pământul “însuşi este o fiinţă vie”, “dotată cu percepţii, supusă aceloraşi forţe ca şi noi” (Ibidem, 222). Acesta are şi el un cocon luminos şi reprezintă “sursa funda­men­tală a tot ce suntem”, fiind în măsură să ofere luptătorului “un extraordinar imbold”. Energia pământului “înalţă conştiinţa pe culmi de neimaginat (…) este o explozie de conştiinţă nelimitată”, numită “libertate totală” (Ibidem, 266).

În timpul unei viziuni în starea celei de-a doua atenţii, Carlos observă o “minge de lumină ” îndreptându-se cu viteză înspre el. Don Juan îi spune că acea concentraţie energetică este numită “forţa de rostogolire” şi reprezintă “o forţă provenită din emanaţiile Vulturului, (…) o forţă neînce­tată care ne loveşte în fiecare clipă a vieţii noastre. Este letală când este văzută, dar altfel nu o sesizăm în viaţa de zi cu zi pentru că avem scuturi protectoare” (Castane­da, 1999, 240). Scuturile la care se referă don Juan, sunt grija noastră continuă pentru “posesiunile” noastre, menţinută prin dialo­gul intern. Forţa de rostogolire este forţa prin care “Vulturul împarte viaţă şi con­ştiinţă spre păstrare” (Castane­da, 1999, 241), ea face ca “toate fiinţele vii să moară”. Dar, în loc să se lase doborât de ea, un luptător învaţă să folosească această forţă. Îndemnul lui don Juan este să ne deschidem acestei forţe, care îl ajută pe luptător la deplasarea punctului de asamblare, purtân­du-l  spre “poziţii de visat de neimaginat”. Acesta este singurul mod de a obţine libertatea, iar aceasta este “darul făcut de Vultur omului” (Castane­da, 1999, 314).

Libertatea totală înseamnă a deveni tu însuţi sursă de energie. Ucenicul este învăţat că, pe lângă forţa de rostogolire, există şi o “forţă circulară” care “vine imediat după forţa de rostogolire”. Acestea sunt “atât de apropiate una de cealaltă, încât par aceleaşi” (Castane­da, 1999, 246). Mingea de energie circu­lară îi apare celui care “vede” sub mai multe forme. Carlos o vede, de exemplu, sub forma unei “mingi de foc”, dar ea este, îi spune don Juan, doar “o singură forţă indivizibilă, fără mărime”.

Prin respingerea acestor bule, explică Juan Matus, vechii vizionari au crezut că pot scăpa de moarte. Totuşi, experienţa a arătat că “nu ai cum să aspiri la nemurire atâta timp cât omul are un cocon” (Castane­da, 1999, 247). “Nu poţi scăpa de acea forţă uriaşă decât prin deschidere”, îl asigură don Juan pe Carlos. Luptătorul trebuie să îşi des­chidă acea spărtură vulnerabilă ce cores­punde unei mici distanţe sub buric, pe suprafaţa coconului, fiindcă “energia închisă înăuntrul nostru, în emanaţiile inactive, are o forţă uriaşă şi o gamă incalculabilă de percepţii”, iar în momentul morţii toată energia se eliberează deodată (…). Atunci fiinţele vii sunt inundate de cea mai de neconceput forţă. (…). Sunt inundate de forţa tuturor emana­ţiilor care se aliniază brusc, după ce au stat inactive o viaţă. Nu poţi scăpa de acea forţă decât prin des­chidere” (Castane­da, 1999, 272).

Pentru a scăpa devorării de către Vultur, luptătorul nu trebuie, paradoxal, să încerce să îşi păstreze forma umană, ci trebuie să se deschidă emanaţiilor Vulturului, trebuie să devină una cu Vulturul.