Mihai Lisei

 

 

Drumul periculos al unui comunist eretic

– Campania antititoistă din Almanahul literar – Steaua[1]–

 

 

În 1949, peisajul literar clujean s-a îmbogăţit cu o revistă de profil, singura din oraş la ora aceea. Este vorba de Almanahul literar, publicaţie lunară a Uniunii Scriitorilor. Primul redactor şef a fost Miron Radu Paraschivescu. La timonă s-au mai perindat Geo Dumitrescu şi A. E. Baconsky. La fel ca toate celelalte publicaţii, Almanahul literar nu şi-a dezminţit orientarea şi, încă de la numărul inaugural, revista a fost „pe linie”. Cînd publicaţia a apărut, conflictul dintre URSS şi Iugoslavia[2] izbucnise deja. Încă de la apariţie, Almanahul literar era deja pregătit ideologic să răspundă prezent!, alături de toate celelalte voci care începuseră să-l incrimineze pe Tito. În 1950 revista a primit undă verde de a participa la campania anti-titoistă.

Tonul l-a dat George Munteanu, printr-o notă despre Lupta de clasă, la rubrica Revista revistelor[3]. A urmat apoi un articol vehement, Drumul năpârcii, semnat de prozatorul Dumitru Mircea, la rubrica Baricada[4], după care doar poeţii Petre Cita[5] şi Victor Felea[6] au mai primit comandă să-l încondeieze pe Tito.

Fără îndoială, tributul propriu-zis al revistei clujene a fost plătit prin articolul lui Dumitru Mircea. Rămâne emblematică fraza de început a acestui inginer agronom cu veleităţi de prozator:

“Există cineva care mărşăluieşte încăpăţînat pe un drum propriu.”

 

“Există cineva…”

 

Cine este acest cineva? Este Iosip Broz Tito (1892 – 1980), despre care astăzi ştim că a fost mareşal şi om politic iugoslav. În 1936 a devenit secretar general al Partidului comunist iugoslav. A organizat cu succes lupta armatei şi a detaşamentelor de partizani împotriva ocupaţiei hitleriste (1941 – 1944). A mai deţinut funcţiile de preşedinte al Vecei Executive Federale şi de comandant suprem al armatei (1941 -1945). În 1948 i se împotriveşte lui Stalin. Îşi consolidează puterea prin obţinerea preşedinţiei Iugoslaviei, în 1953. Din 1974, obţine acest statut pe viaţă.

 

“… care mărşăluieşte încăpăţînat…”

 

Imediat după terminarea celui de-al doilea război mondial, Iugoslavia deţinea o poziţie privilegiată în Peninsula Balcanică, fiind cel mai puternic stat din zonă şi atribuindu-şi totodată un rol important în ceea ce priveşte afacerile din Europa. Tito, mareşal victorios în lupta împotriva Germaniei hitleriste şi aliat de încredere al URSS-ului, nu şi-a ascuns intenţiile de a juca un rol major în tabăra comunistă. În acest sens, el a negociat tratate cu Albania, Polonia şi Cehoslovacia (1946), Bulgaria (1946 şi 1947) şi România (1946). Aceste tratate aveau în spate un precedent, dat fiind influenţa iugoslavă în cercurile comuniste internaţionale încă de pe vremea Komiternului, dizolvat de Stalin în 1943[7].

În septembrie 1947, reprezentanţii partidelor comuniste din Bulgaria, Ungaria, România, Cehoslovacia, Iugoslavia, URSS, Franţa şi Italia s-au întâlnit în Polonia şi au înfiinţat Biroul de Informaţii al Partidelor Comuniste – Kominformul. Principalul obiectiv al Kominformului era instituirea unui centru de schimburi de informaţii, al cărui cartier general era Belgradul. Polul de putere pentru Blocul comunist a devenit URSS-ul şi, în afară de Tito, toţi ceilalţi conducători comunişti au acceptat această stare de fapt. Chiar şi în Iugoslavia lui Tito au existat oameni din conducere devotaţi Uniunii Sovietice[8].

Se pare că ruptura dintre Tito şi Stalin a avut mai multe cauze, unele datând încă din timpul războiului.

În septembrie 1944, a avut loc o întrevedere secretă între Tito şi Stalin, pentru a se stabili condiţiile traversării teritoriului iugoslav de către trupele sovietice. Acestea din urmă, deşi au trecut numai printr-o mică porţiune din Nord-Estul Iugoslaviei, au comis numeroase delicte (violuri, crime, jafuri), care i-au nemulţumit pe iugoslavi. Acuzaţiile l-au iritat pe Stalin, el declarând că nu vedea cum te puteai plânge dacă un soldat sovietic, după ani de luptă, “se distra cu o femeie” sau punea mâna pe “câteva fleacuri”[9].

O altă cauză de fricţiune a constituit-o modul în care erau priviţi partizanii iugoslavi. Mai-marii Moscovei au urmărit să diminueze pe cât posibil imaginea unor partizani-eroi, considerând nesemnificative realizările lor în timpul războiului. Pe de altă parte, sprijinul URSS-ului nu urmărea dezvoltarea economică a Iugoslaviei, ci stagnarea apariţiei unei posibile rivale.

Infiltrarea agenţilor secreţi şi propaganda agresivă de sorginte sovietică pe teritoriul iugoslav au dezvăluit intenţiile ascunse ale lui Stalin de a controla şi Iugoslavia. Până atunci, Stalin procedase asemeni unui jucător de şah: a cedat în mod deliberat un pion, pentru a crea un spaţiu de manevră unui turn cu bătaie lungă de-a lungul unei întregi coloane, cât măsurau interesele URSS-ului. Pionul cedat s-a numit Komintern, pe care l-a dizolvat în mai 1943, lăsând falsa impresie că nu (mai) are de gând să se amestece în politica internă a ţărilor sud-estice.

La numai doi ani după încheierea celui de-al doilea război mondial, Stalin a decis că a venit momentul să exploateze “coloana liberă”. Pe 5 octombrie 1947 a înfiinţat Kominformul şi şi-a revendicat statutul de Tătuc al popoarelor. În aceste condiţii, în anul următor, s-a produs ruptura dintre Iugoslavia şi URSS, România rămânând de partea Marelui Prieten de la Răsărit. Presa românească a vremii a consemnat conştiincios evenimentul, schimbând registrul de ovaţii la adresa gloriosului Mareşal Tito, cu cel specific campaniei antititoiste. Graniţa de Vest a României s-a închis, iar vecinul de peste Dunăre a fost declarat duşman al ţării.

 

“… mărşăluieşte încăpăţânat pe un drum propriu”

 

În aceasta consta erezia lui Tito: faptul că refuza să recunoască Moscova drept capitală a comunismului şi pe Stalin conducător unic. Cu alte cuvinte, Tito era hotărât, în ciuda presiunii exercitate de Kremlin şi de aliaţii săi, să nu renunţe la ideile sale – instaurarea unui comunism propriu, de tip naţionalist, independent de URSS, şi deschiderea unui dialog politic şi cultural cu Occidentul.

Stalin a înţeles că se află în faţa unei situaţii fără precedent. Erezia nu a cuprins un Partid, ci un Stat[10]. Dacă în 1938, pentru a-şi exercita puterea, el a dizolvat Partidul Comunist Polonez, acum, pentru a distruge această erezie, era nevoie de un război. Pericolul resimţit de Stalin consta în faptul că Moscova, şi o dată cu ea, întreg URSS-ul, îşi pierdeau statutul de Capitală a Comunismului Universal. Temerea s-a şi adeverit, întrucât şi alţi lideri comunişti i-au urmat exemplul lui Tito – este vorba de Mao Zedong (China) şi Enver Hodja (Albania). Gestul iugoslav invita sateliţii Moscovei la independenţă, ori acest fapt era unul care îl sfida, în primul rând, pe Stalin.

 

Drumul năpârcii, de Dumitru Mircea, este un text specific propagandei antititoiste. El răspunde comenzilor de la Centru pentru campania începută cu aproape doi ani în urmă, în care se regăsesc binecunoscutele clişee: asemănarea lui Tito cu Hitler, Mussolini, Iuda, Truman şi alţii; Tito e vândut Occidentului; este vinovat, indirect, de războiul din Coreea; devierea de la ideologia comunistă etc., etc.

De semnalat este şi etimologia cuvântului năpârcă, prin care Dumitru Mircea îşi identifică “ţinta”, cel vizat fiind Tito. Etimologic, năpârcă < alb. neperke, neperkte, denumeşte o specie de şopârlă; popular, înseamnă viperă; om rău, perfid, primejdios. De asemenea, prin analogie, are semnificaţia de bici; fiecare dintre curelele unui gârbaci; luntre mică şi îngustă[11].

Dumitru Mircea a exploatat, mai mult sau mai puţin conştient, toate sensurile cuvântului năpârcă.

Din lectura textului citat, reiese că Tito mărşăluieşte, adică se târăşte, ca o şopârlă. Se comportă ca o viperă, fiind nerecunoscător celor care vor binele Iugoslaviei. Este un om rău, perfid şi primejdios, pentru că şi-a trădat tovarăşii de luptă şi idei, asemeni lui Iuda, pentru arginţii-dolarii lui Truman. Şi, nu în ultimul rând, se dovedeşte a fi o luntre mică şi îngustă, fără a deţine capacitatea de a putea purta, în mod victorios, idealurile măreţe ale Revoluţiei socialiste. Cu alte cuvinte, nu are nimic impozant din statura Tătucului Stalin…

Se poate observa însă un amănunt semnificativ. Din tabloul personajelor malefice, cu care este asemuit Tito, lipseşte (cu desăvârşire!) Troţki. Până la Tito, Troţki a fost singurul comiliton al lui Stalin care a avut curajul să-l înfrunte direct. Similitudinea conflictelor existente, avându-i ca protagonişti, la început, pe Stalin vs. Troţki, iar apoi pe Stalin vs. Tito, ne conduce la concluzia că istoria s-a repetat într-un timp foarte scurt. Ca dovadă, Kominformul şi partidele comuniste i-au adus lui Tito aceleaşi acuzaţii pe care Komiternul i le atribuise lui Troţki, înainte ca Stalin să ordone executarea rivalului său la Mexico, în 1940.

Ca şi Tito, Troţki sfidase nu atât regimul sovietic, cât pe conducătorul său. Prin aceasta a afectat mai mult decît regimul sovietic, a afectat legitimitatea sa în istorie şi în lume, în persoana unicului său interpret-reprezentant autorizat[12]. Ca urmare, Troţki a fost denunţat drept contrarevoluţionar, complice al naziştilor, veşnic complotist împotriva URSS-ului.

Aparent, există două puncte comune ce îi alătură pe Troţki şi Tito[13]. Primul ar fi opoziţia faţă de Stalin, iar cel de-al doilea ar fi ideea că Moscova nu trebuie să deţină monopolul Revoluţiei. Dar acest aspect îi şi desparte, întrucât Troţki vroia o Revoluţie universală, în timp de Tito se mulţumea cu triumful Revoluţiei doar în Iugoslavia.

În ceea ce priveşte diferenţele dintre cei doi, acestea sunt majore şi, după cum istoria a demonstrat, l-au avantajat pe Tito. Troţki a fost un intelectual care, prin ideile ce le-a propagat, nu a reuşit să-şi atragă de partea lui decât partizani de opinie. În schimb, Tito a fost un militar care a pus în mişcare un stat întreg, atrăgându-şi de partea lui populaţia şi armata. Troţki a refuzat orice colaborare cu Occidentul, dar Tito a găsit în sprijinul Occidentului o adevărată armă îndreptată împotriva lui Stalin.

Se pune întrebarea, de ce braţul lung al lui Stalin l-a ajuns pe Troţki pînă şi în îndepărtatul Mexic, iar faţă de Tito s-a rezumat doar cu o campanie sterilă?

Troţki, refuzând ajutorul Occidentului, a devenit vulnerabil în orice punct de pe glob. În plus, el şi-a legat destinul de cel al Revoluţiei din Octombrie, fiind supus legii care i-a dezvoltat guvernarea: şi-a devorat propriii copii.[14]

În primul rând, despărţindu-se de ordinea stalinistă, Tito a tăiat cordonul ombilical cu Revoluţia din Octombrie şi a inaugurat un nou gen de comunism: “schisma comunismului naţional”.[15] Or, aşa cum am mai menţionat, pentru a porni la vânătoare de vrăjitoare, Stalin trebuia să înceapă un război împotriva unui fost aliat comunist, devenit eretic şi căzut în dizgraţie, dar care avea de partea sa Occidentul.

E greu de răspuns ce l-a oprit pe Stalin să-şi mobilizeze agenţii ca să-l asasineze pe Tito, după cum procedase cu Troţki. Răspunsurile converg spre o explicaţie ce pare să ne-o ofere chiar atitudinea lui Stalin din ultimii ani ai vieţii. Această atitudine este legată de cultul personalităţii, care ajunsese la o exacerbare de neînchipuit, încă dinainte de începerea celui de-al doilea război mondial. Să nu uităm că Stalin a refuzat să creadă că Hitler va ataca URSS-ul, deşi agenţii sovietici au tot informat Kremlinul de iminenţa unui asemenea atac. Stalin vedea peste tot duşmani şi nu preceda să-i anihileze… Paranoia a ajuns până acolo încât a început să-i inventeze. Şi în cazul lui Tito, Stalin a marşat pe ideea că întregul conflict se va încheia repede şi în favoarea lui, numai prin simplul fapt că este Conducătorul. Dar Tătucul s-a înşelat în ceea ce priveşte capacitatea lui Tito şi a Partidului comunist iugoslav de a rezista.

 

***

 

Între anul apariţiei, 1949, respectiv anul care marchează “dezgheţul estetic”, 1964 (este anul în care ultimii deţinuţi politici părăsesc închisorile comuniste, în urma Decretului lui Dej), se poate observa că din sumarul revistei Almanahul literar – Steaua lipsesc traducerile din poeţii şi prozatorii iugoslavi, nici măcar din aceia care se împotriveau lui Tito. Dacă ar fi să ne referim numai la paginile Almanahului literar – Steaua, din perioada 1949 – 1964, am crede că literatura şi cultura iugoslavă nici nu exista pentru români! În schimb, întâlnim traduceri din literaturile maghiară, germană, cehoslovacă[16], franceză, italiană, engleză etc. În raport cu celelalte publicaţii ale vremii, revista Almanahul literar – Steaua nu se poate mândri cu o contribuţie substanţială în campania antititoistă. În afară de articolele şi poeziile menţionate deja, putem spune că publicaţia literară clujeană contribuie mai de grabă, prin ignorarea a tot ceea ce înseamnă, în cazul nostru, produs cultural de sorginte iugoslavă. Abia după 1964, paginile revistei se vor deschide şi pentru literatura ţării lui Tito.