Graţian Cormoş

 

 

Două romane ale realismului socialist

 

 

Nikolai Ostrovski: Aşa s-a călit oţelul

 

Nikolai Ostrovski s-a născut la 29 sep­tem­brie 1904 într-un sat ucrainean. Roma­nul său Aşa s-a călit oţelul[1] constituie un elogiu adus muncii individului, puse în slujba colectivităţii. Eroul principal, încar­nând perfect idealul luptătorului bolşevic, este Pavel Korceaghin, un adolescent sărac, care resimte din plin vicisitudinile societăţii burgheze.

Pentru un ochi avizat este uşor de distins paralela, deloc subtilă, dintre destinul tână­rului comsomolist şi cel al autorului însuşi, care şi-a dus existenţa pe aceleaşi coor­donate tragice ca şi propriul erou, zugrăvit cu atâta patos. Din această cauză putem vorbi de Aşa s-a călit oţelul ca de un roman autobiografic.

Asemeni tânărului Pavluşa, Ostrovski se va îmbolnăvi de reumatism, atunci când va sta în mijlocul sloiurilor de gheaţă, încer­când să deblocheze Niprul. Starea sănătăţii i se va înrăutăţi, cu tot tratamentul prin dife­rite sanatorii.

Sunt de sesizat şi alte analogii evidente între autor şi eroul său: pierderea vederii, pierderea manuscrisului primei sale încer­cări literare[2], precum şi finalul prematur al ambilor: Ostrovski moare la 32 de ani, la puţin timp după publicarea romanului său, scris în absenţa vederii.

Ostrovski este unul dintre cei mai de seamă exponenţi ai realismului socialist, făcând parte din prima generaţie de revolu­ţionari roşii, care credeau sincer în infai­libilitatea doctrinei proletare.

Cu puţin timp înainte de moarte, Os­trovski îi scrie următoarele rânduri unui prie­ten, rânduri ce pot fi considerate un ve­ri­­­tabil testament cu rol paradigmatic pentru bolşevicul convins: “Dacă te vor anunţa că Nikolai e mort, să nu dai crezare veştii acesteia, până vei veni tu însuţi să te convingi. Dacă mă vei vedea învins, te rog să nu scrii cum se scrie de obicei în necroloage: «Putea să mai trăiască». Află că, dacă măcar o singură celulă din orga­nismul meu ar fi putut să trăiască, să se împotrivească, aş fi trăit, m-aş fi impo­trivit… Voi pleca din viaţă când voi fi cu desăvârşire distrus. Îi voi arăta eu scorpiei bătrâne cum ştie să moară un bolşevic…” (p. VIII).

Romanul se structurează pe două părţi: în prima, tânărul Pavel Korceaghin, exploa­tat şi umilit de clasa burgheză, se alătură revoluţiei roşii, iar în cea de-a doua parte, acelaşi erou participă la reconstrucţia Rusiei după triumful comuniştilor.

Din analiza romanului se desprind câte­va constante, exprimate intenţionat de autor: predilecţia pentru soluţionarea conflictelor prin violenţă, imaginea burtă-verzimii, dia­lec­tica burghezie – clasa muncitoare, unici­tatea adevărului bolşevic, mesianismul şi mitul martiriului etc.

 

Soluţionarea conflictelor prin violenţă

 

Violenţa în roman, în lupta de clasă, sau oriunde altundeva, reprezintă efectul unei experienţe frustrante, reale sau ipotetice, care îşi caută soluţionarea decisivă prin utilizarea forţei fizice. Ce altceva poate simboliza în roman faptul că Pavel învaţă boxul? Problema expusă de Pavka e clasică: „Ce am eu azi? Ce am avut şi ieri şi mereu de când sunt aici în serviciu. Tu nu vezi că muncim ca niste cămile şi drept mulţumire te mai şi pocneşte peste mutră care pof­teşte… Am intrat în slujbă la stăpâni, ca să-i slujim pe ei, dar de bătut văd că are dreptul să ne bată oricine” (p. 17).

Predilecţia pentru soluţionarea violentă a conflictelor este anticipată de dorinţa lui Pavel “de a-l snopi pe chelner” şi concre­tizată de bătaia pe care Artiom, fratele lui Pavel i-o aplică aceluiaşi chelner. Peste tot în roman violenţa este pusă în slujba eradi­cării nedreptăţii fiind legitimată de truisme ca: “În general nu strică să te baţi, numai că trebuie să ştii pentru ce te baţi şi pe cine să baţi”; “Oameni ca el numai cu pumnul îi pui la locul lor” (p. 33).

La nivel istoric, esenţa acestui aspect rezidă în cuvintele lui Serghei, care procla­mă (ca nenumăraţi alţi mentori) sfârşitul iminent al violenţei: “El, Serghei trebuie să ucidă ca să grăbească ziua în care oamenii n-au să se mai omoare unii pe alţii” (p. 147).

Prin această ultimă violenţă vom pune capăt lanţului cauzal al violenţei, par a se scuza cei care dintotdeauna au recurs la acest mijloc pentru a garanta prosperitatea viitoare. În realitate, nu există violenţă care să nu genereze, la rându-i, altă violenţă[3]. Hrănindu-se din ea însăşi, violenţa se perpe­tuează într-un cerc vicios, din care e inca­pabilă să evadeze.

Lipsa de coordonate umane ale victime­lor permite şi justifică orice violenţă. Într-una dintre bătălii, dezumanizarea adversa­rului atinge cote alarmante: “Şi, orbeşte, fără să-şi fi văzut victima, străpunse cu sabia o tunică verde” (p. 167). În mintea luptătorului bolşevic, adversarul nu mai este om, ci devine ceva, care opune rezistenţă şi, ca atare, trebuie suprimat.

 

Imaginea “burtă-verzimii” şi dialectica burghezie – clasa muncitoare

 

Dispreţul profund al lui Pavka pentru lumea ai cărei exponenţi sunt prietenii Toniei, prietena sa, deschide între ei o prăpastie insurmontabilă. În descrierea aces­tor burghezi întâlnim toate reproşurile clasei muncitoare la adresa exploatatorilor: Liza Suharko posedă “o guriţă capricios contu­ra­tă”, alt tânăr are “părul, lins şi strălucitor, din cauza uleiului de nucă” şi îi priveşte pe ceilalţi “cu nişte ochi cenuşii, plictisiţi”, iar Victor Lescinski stă între ei “îmbrăcat într-o cochetă tunică de licean” (p. 84).

În opoziţie cu trăsăturile burgheziei, apartenenţa la clasa muncitoare acţionează asemeni unui certificat de bună-purtare, con­ferind legitimitate: “- Eşti băiat bun, Serioja, avem toată încrederea în tine. Tatăl tău e şi el muncitor”, iar mai jos se accen­tuează ideea: “- Sigur, îmi sunt prieteni vechi. Fratele lui Pavel Korceaghin este lăcătuş” (p. 70).

Modul de viaţă chiabur îşi lasă amprenta asupra întregii gospodării a lui Artiom, înce­pând cu soţia sa “urâţica Steoşa” şi termi­nând cu “ograda mică şi neîngrijită” în care aleargă “un băieţaş cu ochii saşii , murdar”. Integrându-se acestui peisaj gro­tesc, soacra “cu faţa gălbejită ca o lămâie” îşi întrerupe de două ori Tatăl nostru pentru a-l blestema pe copilul neastâmpărat care călărea porcul prin ogradă (p. 236-237).

Întâlnirea de pe tren a lui Pavel, în pos­tură de electrician, cu Nelly, o bogătaşă emi­grantă în Polonia ne dezvăluie decrepi­tudinea femeii burgheze: “nările senzuale, obişnuite cu cocaina, îi tremurau” (p. 266). La spaima ipotetică a fostei sale vecine, Pavel răspunde cu mândrie: “Cine să-şi spurce mâinile cu dumneata? O să plesneşti şi fără săbiile noastre de atâta cocaină. Ş-apoi, aşa cum arăţi, nici ca femeie nu-mi spui nimic”. (p. 266).

Reproşul lui Pavel este întemeiat, deoa­rece există un standard al femeii prole­tare, în primul rând luptătoare socialistă şi apoi mamă, soţie etc. Idealul femeii prole­tare este asexuat, iar relaţiile dintre sexe se înscriu într-un registru al camara­deriei androginice, aşa cum reiese din modul în care Rita îşi încheie scrisoarea către Pavel: “Îţi strâng mâna cu putere, RITA” (p. 335). Pe aceleaşi coordonate se construieşte şi discursul lui Pavel către Tonia: “Căci eu o să aparţin întâi partidului şi pe urmă ţie şi celorlalţi care-mi sunt dragi” (p. 174).

În comparaţie cu petrecerile ridicole ale burghezimii, muncitorii organizează câte o serată sobră, fără mâncare şi băutură “în cinstea întovărăşirii Taliei cu Nikolai. A fost o seară plăcută de depănare a amin­tirilor şi de lectură a unor fragmente din cele mai emoţionante cărţi. Au cântat lao­laltă mult şi frumos” (p. 275). Acest pasaj degajă austeritate, iar prin modelul absti­nenţei şi inocenţei trimite la primele comu­nităţi creştine.

Reprezentările stereotipizate din roman îşi datorează existenţa unei dialectici prima­re ce dă glas opoziţiilor ireconciliabile în forma lor brută, neşlefuită, propice mani­pulării. Astfel că pentru fiecare trăsătură incriminantă a burgheziei avem o caracte­ristică proletară de contrapondere. Iată un caz edificator, pentru a ilustra acest proce­deu: pe de o parte avem conturată trupa rebelului Simon Petliura, care “nu avea nimic milităresc în el” (p. 108), discursul său patriotard, deloc convingător, musteşte de formalism, iar ca urmare soldaţii săi aclamă mecanic, pe când de cealaltă parte se află o armată formată din oameni tineri, ani­maţi de sentimente veritabile: “Înaintea tuturora însă, alerga un ostaş tânăr de tot, aproape un băieţandru, cu o puşcă mitra­lieră în mână” (p. 124).

Putem vorbi de o obsesie a tinereţii, a vitalităţii în Aşa s-a călit oţelul. Sunt nenu­mărate portretele celor ca Ustinovici “o fată tânără, de optsprezece ani”, în timp ce bă­trânii sunt o cantitate neglijabilă în roman (p. 129).

Epitetul cel mai des folosit cu referire la clasa exploatatorilor este “gras”. În toate variantele sale sinonimice (bine hrănit, ghif­tuit, sătul), cu toate nuanţele, el rămâne în­semnul infamiei: muncitorii se ridică “împo­tri­va patronului, ghiftuitul şi îngâm­fatul domn Blumenstein” (p. 69), cârciu­marul e “un om scund, gras ca un butoi de zece vedre” (p. 137), iar căruţele chiaburilor sunt “trase de cai sătui” (p. 76.).

Grăsimea devine păcat capital pentru că este pusă în relaţie cu trândăveala, cu deca­denţa, cu un mod de viaţă dăunător atât indi­vi­dului, dar mai ales societăţii. Din altă perspectivă, grăsimea ca simbol al bogăţiei reprezintă un afront la adresa proletariatului, clasă eminamente săracă, neîngrijită, aban­do­nată într-un proces inuman al muncii care nu generează decât alienarea muncitorului.

 

Unicitatea adevărului bolşevic

 

Reprezentarea crezurilor socialiste se face în roman la modul cel mai radical, fără nuanţe, pentru că diversitatea opiniilor poate fi subversivă. Astfel, graţie unui marinar încercat şi bolşevic convins, “Pavel începu să înţeleagă că tot acest mănunchi de par­tide cu denumiri frumoase – socialiştii revo­lu­ţionari, social-democraţii sau parti­dul socialist polonez – este un viespar de aprigi duşmani ai muncitorilor şi că singurul partid revoluţio­nar, care luptă neclintit împotriva bogă­tanilor este Partidul Bolşevic” (p. 80).

Tot de o viziune radicală, bazată pe con­sensus omnium, ţine şi evocarea discuţiilor purtate de consiliul militar, unde toţi mem­brii sunt întotdeauna de aceeaşi părere, în unanimitate.

Uşor pervers este şi artificiul prin care se încearcă justificarea colectivizării: necesita­tea păstrării unităţii pământurilor, amenin­ţate cu fărâmiţarea datorită moştenirilor, încât: “Te asigur că peste 20 de ani, câm­purile n-au să mai fie decât hotare şi n-ai să mai ai unde semăna. Uite şi-acum: dacă stai să le-aduni, înghit a zecea parte din pământ!” (p. 291).

În acelaşi registru al perversităţii incon­ştiente se înscrie şi încercarea lui Os­trovs­ki de a contura comunismul ca pe o democraţie autentică: adepţii lui Troţki au fost lăsaţi să experimenteze idealul lor, dar au greşit la punerea în practică; oamenii sunt convinşi treptat şi paşnic de supremaţia socialis­mului, spre deosebire de Polonia panilor, unde ei sunt dispersaţi în forţă de jandarmi. Pe de altă parte necesitatea izvo­râtă din principiul ordinii conduce la repre­zentarea unui adevăr unic, fără nuanţe:

“- Ce face? Iarăşi bolşevici şi men­şevici?

– Partidul Comunist din Rusia nu e parlament!” (p. 314).

Prăpastia care se deschide între cele două lumi, marcată simbolic, în roman de grani­ţele URSS-ului, este exemplificată de cutia de chibrituri pe care ostaşul roşu i-o împrumută celui polonez. Cutia de chibrituri devine indicele ireductibilei opoziţii: pe ea, soldatul polonez descifrează “un pumn zdra­văn” şi cuvântul “«Ultimatum»” (p. 278).

Pe parcursul romanului apar numeroase aluzii la creaţii literare folosite ca suport ideologic pentru lupta de clasă. Astfel, Pavka îi citeşte pe Garibaldi, Gorki şi Gogol. Răzvrătirea lui Furmanov, Tăunul, Spartacus, Capitalul, Călcâiul de fier sau Tânăra Gardă sunt alte titluri sugestive la care se face referire directă. Recomandarea acestor lecturi mizează pe modificarea com­por­tamentală, ca în cazul muncitorilor care îl ascultă pe Pavel, citindu-le Tăunul: “Să-mi cadă mie în mână lepra asta de popă catolic, care-i tot vâra crucea în ochi, pe loc i-aş face de petrecanie. Blestematul!” (p. 151).

De altfel tot romanul lui Ostrovski este presărat cu maxime: “A muri înseamnă să nu mai trăieşti niciodată” (p. 101), slogane: “«Proletari din toate ţările uniţi-vă»” sau versuri ale Internaţionalei: “«Azi nu sunteţi nimic în lume, luptaţi ca totul voi să fiţi!»”, toate elemente ideologice de factură comu­nistă.

 

Mesianism şi mitul martiriului

 

Mitul martiriului apare cel mai bine conturat în sacrificiul lui Grişutka, ucis de morarul căruia îi încurca socotelile. Victima nevinovată acţionează ca un catalizator pen­tru tendinţele latente ale proletariatului: “Sân­gele lui Grişutka îi uni mai strâns pe aceia pentru a căror cauză luptase el cu atâta însufleţire” (p. 308).

Din aceeaşi retorică sacrificială fac parte şi: picioarele degerate ale lui Pavel, braţul pierdut al lui Juhrai, orbirea lui Pavel, la care se adaugă mulţimea mutilaţilor ano­nimi, încât rana (trauma) devine cel mai bun certificat al apartenenţei la bolşevism, iar absenţa ei poate suscita dubii la adresa devo­tamentului faţă de Cauză.

Ştirea morţii lui Lenin este exploatată cu un patetism remarcabil în aceeaşi direcţie mesianico-victimară. Aceasta are aspectul unei morţi sacrificiale fondatoare, ea forti­fică şi mai mult proletariatul, astfel încât noi muncitori doresc să se înscrie în partid, mişcaţi de jertfa exemplară, iar mecanicul de locomotivă polonez, sub sancţiunea de a fi concediat, trage sirena, iar “urletul maşi­nii îi ridică în picioare de pe canapelele moi ale compartimentelor pe curierii şi diplo­maţii polonezi, care tresă­riră speriaţi” (p. 323).

Acţiunea mecanicului de locomotivă este justificată mai jos de afirmaţia unui activist care îl califică pe Lenin “conducă­torul proletariatului mondial” – formulă ce consacră solidaritatea muncitorilor, indife­rent de frontiere (p. 323).

De teamă că nu a exploatat suficient moartea lui Lenin, Ostrovski ne furnizează o explicaţie finală simplificată de orice ambi­guităţi: “La moartea lui Lenin sute de mii de muncitori au devenit bolşevici. Pier­derea conducătorului nu a destrămat rân­durile partidului. S-a întâmplat la fel ca şi cu pomul care, având rădăcini puternice în pământ, nu piere atunci când i se retează vârful” (p. 329).

Dar cel mai pertinent portret de martir al romanului este chiar Pavel Korceaghin. El merge prin viaţă din eşecuri în eşecuri şi apare întotdeauna cu o secundă în plus, pentru a rata, parcă, în mod sigur, fericirea. Astfel, atunci când se întâlneşte cu Rita, pe care nu avusese timpul şi nici curajul să şi-o apropie în trecut, ea este deja măritată. Pe lângă traumele fizice, eroul îşi impune o auto­flagelare spirituală de tip soteriologic, care îl recuperează moral, aruncându-l din­colo de limitele omenescului.

Pierzând-o pe Rita, Pavel se consolează că îi rămâne partidul: “Îmi rămâne totuşi incomparabil mai mult decât ceea ce am pierdut acum” (p. 334). Trimiterea se face, analogic, la cuvintele lui Isus: “Adevărat vă spun că nu este nimeni, care să fi lăsat casă, sau fraţi, sau surori, sau tată, sau nevastă, sau copii, sau holde, pentru Mine şi pentru Evanghelie, şi să nu primească acum, în veacul acesta, de o sută de ori mai mult: case, fraţi, surori, mame, copii şi holde, împreună cu prigoniri; iar în veacul viitor viaţa veşnică”[4]. Paralela aceas­ta, precum şi lozinca “«Viitorul e al nos­tru»” (p. 334) conduce la o proiecţie social-mesia­nică, ea proclamă o izbăvire, care însă, nu ne apar­ţine hic et nunc, dar va fi cu sigu­ranţă apa­najul generaţiilor viitoare, tocmai datorită efortului conjugat din prezent al generaţiei de sacrificiu. Intră aici în joc eternul mit al progresului, singura iluzie care articulează, de veacuri, civiliza­ţiile uma­ni­tăţii[5].

Martiriul eroului se apropie de final şi Pavel resimte din plin drama inutilităţii sale cauzate de boală. El îşi face singur rechizi­toriul unei vieţi trăite agonic, acordându-şi verdictul favorabil: “Dar, rău sfătuit din tinereţe, făcuse şi multe greşeli, unele din neghiobie, iar cele mai multe din ignoranţă. Important era însă, că n-a lăsat să treacă zilele cele mai arzătoare, că a fost la locul lui în marea încleştare pentru putere. Pe drapelul purpuriu al Revoluţiei se găsesc câteva picături şi din sângele lui” (p. 367). El devine, în mod sigur, o verigă a impre­sio­nantului şir de martiri ai istoriei. În sprijinul identităţii sale victimare vine şi aluzia la cântecul favorit al lui Pavel: “Cu lacrimi întreg universu-i stropit/ Ni-i viaţa o trudă amară/ Veni-va o zi însă, când negreşit…” Punctele de suspensie anunţă aici un proiect escatologic derulat într-un viitor atemporal (p. 191).

Finalul valorifică lacrimogen mitul mar­ti­riului peste care se suprapune, de mi­nu­ne, viziunea mesianică. Orb şi paralizat, Pavel asistă la ultimul miracol – cartea scrisă de el vede lumina tiparului, proiec­tându-l în eternitate: “Cercul de fier era sfărâmat şi Pavel, mânuind de această dată o nouă armă, reintra în puternicul front al luptă­torilor, reintra în făgaşul vieţii” (p. 389). Eroul lui Ostrovski se încadrează perfect în tipologia martiriului: el reuşeşte să influen­ţeze şi după moarte, sau mai ales după moarte, destinul comunităţii.

 

Elizar Malţev: Din toată inima

 

Elizar Malţev, unul dintre cei mai de seamă exponenţi ai realismului socialist, a realizat prin romanul său Din toată inima[6] o mono­grafie neverosimilă a satului colhoz­nic. Eroina romanului, Grunia, este o fată entuziastă care are încredere în progresul ştiinţei şi se hotărăşte să aplice pe parcela ei metodele de însămânţare ale academicia­nului Lâsenko. Încercarea ei este încununată de succes, iar valoarea îi este recunoscută de comunitate.

Implicarea Gruniei în întrecerea socia­listă o transformă într-o vedetă: poveşti despre ea circulă din sat în sat, îi scrie lui Stalin, primeşte chiar răspuns, ia cuvântul la adunări zonale, devine astfel misionara în­tre­­cerii socialiste etc.

Romanul este structurat pe două părţi, de o simbolistică facilă, ca în mai toate roma­nele realismului socialist: prima parte înfăţi­şează lupta poporului unit împotriva duş­manilor (nemţii) şi suferinţele sau eşe­curile individuale, iar a doua parte repre­zintă în­toar­cerea şi prosperitatea celor care au suferit, alinarea tuturor durerilor în mijlocul unei comunităţi capabile să ab­soarbă, dato­rită mecanismului muncii, toate frustrările, canalizându-le pozitiv.

 

Munca – un catharsis colectiv

 

Întreg romanul este construit pe artificiul întrecerii socialiste: “- Trăiască întrecerea socialistă! Să vedem noi care pe care!” (p. 41)

Partidul e în toate, iar întrecerea socia­listă este cea mai subtilă formă de sublimare a oricărei meschine competiţii burgheze: “Că doar n-ai venit numai tu aici să-ţi arăţi iscusinţa! Vrei să ne faci de râs toată organizaţia? Chiar dacă iei locul trei, tot echipa noastră va ieşi prima!“ (p. 8), aici nu e loc de câştiguri individuale, locul întâi e doar simbolic, ca un îndemn pentru lupta viitoare, şi nu pretext pentru exaltarea pro­priilor interese: “Rodion, care începuse să bată şi el din palme, îşi dădu seama deo­dată: “«Dar ce fac eu? A întrecut-o doar pe a noastră»”. (p. 6) Când o conduce pe Maşa acasă, Rodion, neştiind ce să o întrebe, vorbeşte cu ea despre organizaţia de Com­so­mol, despre activitatea politică de mase etc.

Pasajele descriptive care abundă în roman certifică inocenţa oamenilor de la ţară, puritatea existentei lor în continuă co­mu­niune cu natura, unde calitatea vieţii este păstrată nealterată: “În faţa lui munţii se ridicau în văzduhul albastru şi străveziu al dimineţii. Culmile lor îngheţate se ascun­deau în nori, sub ele se desfăşurau zăpezile liliachii; şi mai jos încă, se întindea taiga de nepătruns, deasă ca o perie: poalele lor erau tivite cu iarbă îngălbenită, semănând a blană de vulpe.

Toamna îşi începuse stăpânirea, împo­do­bind sorbii de lângă râu cu salbe de un roşu sângeriu. Încă o săptămână-două, – şi toamna avea să stingă vâltoarea ultimelor flori; deocamdată însă tufişurile de smârdar se mai arătau încă în toată minunăţia lor, iar măceşii înfloriseră pentru a doua oară, desfătând privirea” (p. 17).

În consonanţă cu viaţa sănătoasă de la ţară, calificativul cromatic cel mai frecvent este: “ars de soare” (p. 19, 24): copiii care înoată în râu sunt bronzaţi, agricultorii sunt rumeni, iar Grunia e frumoasă pentru că, fireşte are “faţa uşor pârlită de soare” etc. (p. 32). Obrazul rumen apare ca indiciu ste­re­otip al cinstei, vitalităţii, inocenţei, sănă­tăţii fizice şi morale în portretizările funcţio­nale operate de Malţev în colhozul său imaginar.

La capitolul comparaţii remarcăm abun­denţa analogiilor colhoznice: “Nu te teme c-am să te-ntrec la sărituri; sunt tot atât de greoi ca namila aia de cal de la noi din colhoz!” (p. 7), “- Ce te uiţi aşa, Rusanov, ca găina când îşi caută cuibarul?” (p. 44).

Leit-motivul romanului este expus în acelaşi spirit laborios: “- Or fi ei tari la cântec, […] când e vorba de muncit însă, nici noi nu rămânem mai prejos”. (p. 47)

Iată caracterizarea succintă a lui Vania, elocventă pentru a ilustra mitul meşterului, priceput la toate: “Aici, oriunde te-ai duce, ai să dai de meşteşugăriile lui… Băiatul n-a urmat decât şapte clase, însă-i lucrează mintea ca unui inginer!… Mereu născoceşte câte ceva… acum are de gând să introducă adăpătoare automate… ” (p. 31).

Războiul l-a călit pe ţăranul sovietic, oferindu-i o experienţă inefabilă, menită să-l dezvolte multilateral: “Doar ai făcut de toate în război: ai durat poduri, ai dres motoare. Ai ajuns acum ca un inginer”. (p. 160) Munca în colhoz purifică, ea are o influenţa benefică, acţionează ca un catali­zator pentru pasiunile în căutare de exhi­bare. Reproşul adus lui Silanti: “Acasă nu sunteţi de găsit!” (p. 38) este de fapt un fals reproş, mai degrabă o laudă a hărniciei, care se opune clar oblomovismului zugrăvit de Goncearov[7]. Novopaşin se află în antiteză directă cu Oblomov, el este prototipul mun­ci­torului neobosit: “Porni apoi, petrecut de toată lumea, spre maşină. Era aşteptat la atâtea soviete săteşti, la colhozuri, la S. M. T., la garaje, la centrele de colectare, în laboratoare şi pe arii…Nu dormea câte două zile de-a rândul, se grăbea să ajungă la timp pretutindeni, iar seara, când se îndrepta spre maşină, să pornească spre casă, aproape că adormea de-a-n picioa­rele” (p. 60). Există însă un personaj (Catia) care îl pune pe gânduri până şi pe Novopa­şin prin efortul stahano­vist[8] pe care îl depune: “«Dar ea când doarme? – gândi Novopaşin – sunt aproape două luni de când nu se mai dă jos din maşină.» Se trase spre colţ şi se uită de acolo la chipul obosit al fetei cu umerii obrajilor ieşiţi în afară, la mâinile ei arse de soare care stăpâneau temeinic volanul” (p. 60).

Totul are o explicaţie – munca e o plăcere: “- De ce să fac eu ca neoamenii? Uite, Petia, care a venit în vacanţă, a cerut cel dintâi să se ducă [la muncă]…” (p. 21). Rodion, pocăit de îngâmfarea sa anterioară, se circumscrie aceluiaşi registru al muncii ca plăcere: “- Nu, odihna m-ar istovi şi mai tare. Mi s-a făcut dor de muncă!” (p. 239), iar bătrânul Hariton afirmă sfătos: “- Numai bunăvoinţă să fie, că munca se lipeşte de om cum se lipeşte cămaşa de trup” (p. 241).

Corespondenţa Gruniei cu marele acade­mician Lâsenko o mobilizează şi mai mult pe această fanatică a muncii, care este impresionată de modul simplu în care se încheie scrisoarea primită: “«Munceşte!»” (p. 151). Comunitatea certifică valoarea Gru­­niei prin cuvintele pe care Clania i le adresează cu patos: “Drumul tău merge numai înainte!” (p. 151).

La un moment dat, autorul consideră de bună-cuviinţă să deconspire titlul romanului său, certificând valoarea muncii care îl transfigurează pe colhoznicul obişnuit: “La noi, pe oricare l-ai lua, e un erou. Oamenii lucrează din toată inima” (p. 365-366).

 

Stereotipurile relaţiei individ – comunitate

 

În romanul colhoznic al lui Malţev totul se datorează comunităţii şi nimic individului izolat. Doar dacă el se jertfeşte pe altarul muncii se poate împărtăşi din meritele co­mune:

“- Cum te cheamă?

– De ce? – se trezi întrebând încur­­cat cu­­rie­rul, – eu n-am nici un amestec în ispra­va asta! Avem însă un preşedinte pe cinste!… Pe mine mă cheamă Nicolae; dar nu ştiu la ce v-ar folosi numele meu” (p. 61).

Este interesant cum la o întrebare care presupunea o parti­­cu­larizare, pentru a per­mite, o identi­ficare, micuţul orfan răspunde printr-o gene­ra­lizare, care nicidecum nu ne poate duce cu gândul la nişte caracteristici personale: “- Cum să nu-mi aduc aminte de tăticu? Purta şi el o bonetă ca domnişoarele alea pe care le-ai strâns în braţe…” (p. 153). Tăticul îşi datorează imaginea unui stereotip, el nu este o individualitate, ci unul dintr-o masă în care se contopeşte, uitând că la origini era Unul, că avea personalitate, aspiraţii etc.

Grunia încearcă să-i explice soţului ei ce înseamnă să-ţi pierzi individualitatea pentru a te contopi în colectiv, deoarece nu mai există merite solitare, ci doar solidare: “Fireşte, e mare lucru să dobândeşti titlul de Erou al Muncii… Dacă însă, de pildă, careva dintre noi o să-l primească, asta nu însemnează că numai el a căpătat deco­raţia, ci întreaga echipă din care face parte, colhozul întreg… Că parcă ar fi putut înfăptui ceva singur, fără ajutorul celor­lalţi?” (p. 169).

După ce Rodion revine în mijlocul colectivităţii, se declară un adept convins al lipsei de individuaţie, “bucu­rân­du-se că nu se deosebea cu nimic de oamenii aceştia simpli şi dornici de muncă” (p. 335).

Absenţa individualizării transpare şi mai pertinent atunci când se strâng ajutoare pentru cei plecaţi pe front: fiecare dă ce poate pentru armată, şi nu doar pentru rude, pentru că URSS-ul este acum o mare familie unită: “- O să-i împleteşti pentru Grişa şi o să-i primească Mişa – zâmbi Clania. – Că bine mai eşti şi tu, Irinca! Nu ştii că darurile se trimit cu vagoanele pe front şi se împart la întâmplare?…” (p. 79).

 

Cuplul colhoznic

 

Stereotipul de reprezentare a relaţiilor de cuplu se face într-un potenţat registru andro­ginic: bărbatul şi femeia nu mai con­tează ca entităţi, diferenţele dispar în proce­sul mun­cii.

Idila Gruniei şi a lui Rodion este contu­rată mai degrabă ca o camaraderie asexuată, ca o tovărăşie, decât ca iubire pasională: “Nici nu visase o asemenea fericire: să muncească alături de el în aceeaşi brigadă, să se vadă mereu, să se ajute unul pe altul, să citească împreună aceeaşi carte, în ceasurile de răgaz!” (p. 169).

Referitor la clişeele vieţii de cuplu re­mar­­căm că ele sunt total opuse în cele două culturi, protagoniste ale Războiului Rece: în vreme ce în lagărul socialist se mizează pe identificarea totală a soţilor în procesul producţiei, în Occident conceptul cheie este complementaritatea în relaţia soţ-soţie pen­tru a împiedica apariţia apatiei cauzate de rutină.

Asexuarea se conturează în note umo­ristice, ca în exemplul următor: “- Vai de mine, ce faci, Clania! Bea chiar ca un soldat! […] Nu mai ai nimic de femeie. Clania, eşti bărbat din cap până-n picioa­re!” (p. 278). Se ajunge astfel ca atributele feminităţii să fie resimţite ca o traumă, ca semn al unei originalităţi fatale: “- Dac-ar primi şi femei, chiar azi m-aş duce acolo. Şi Clania îşi împinse voiniceşte căciula pe ceafă. – De ce m-o fi făcut mama fată?…” (p. 73).

 

Proiecţia comunismului şi antimodelul occidental

 

Cea mai fidelă reprezentare stereotip-escatologică a comunismului ne-o furni­zea­ză Grunia, care într-un avânt profetic vrea să-şi scoată soţul din scepticism: “Uite eu cred că nici n-o să băgăm de seamă cum o să vină; o să ne minunăm bucuroşi, ba de una, ba de alta, cum ar fi, de pildă, elec­tricitatea, radio-ul, cărţile, agrotehnica şi multe altele şi apoi, deodată o să ne dăm seama că trăim în plin comunism. Aşa e?” (p. 201).

Din discuţia lui moş Hariton cu Vania rezultă o altă faţetă a proiecţiei comunis­mului: “de la fiecare după destoinicia şi puterile lui şi fiecăruia după nevoile pe care le are… Vasăzică, aşa o să fie comunismul” (p. 336).

Apologia modului de viaţă comunist se face pe coordonatele superiorităţii morale ruseşti: “Am colindat amândoi toată Europa şi nicăieri n-am auzit cântându-se aşa cum cântăm noi, ruşii… Sînt şi pe acolo glasuri minunate şi cântece frumoase, dar le lip­seşte sufletul…” (p. 296). De altfel, cântecul este unul dintre cele mai frecvente motive din roman. El însoţeşte comunitatea (mai rar individul izolat) la toate manifestările majo­re ale ei: munca la câmp, nuntă, necazuri.

Singurul punct comun al celor două sisteme, capitalist şi comunist este prezenţa proletariatului care susţine pe umerii săi întregul edificiu statal: “- Şi acolo statul se sprijină pe umerii poporului, pe umerii celor care muncesc, numai că acolo nimă­nui nu-i pasă de popor. Şi de la popor oricând ai ceva de învăţat, fără ca într-asta să fie vreo ruşine. Eu de pildă, am învăţat într-un loc un anume fel de a zidi sobele. În totul luat, însă, acolo poporul e înapoiat, asuprit. Nici nu se poate măsura cu noi” (p. 297). Aici rezidă şi diferenţa fundamentală dintre cele două lumi: pe de o parte forţa, vitalitatea celui conştient de libertatea crea­toare de care dispune, şi sistemul şubred al relaţiei piramidale dintre exploatatori şi exploataţi, pe de altă parte.

Un astfel de sistem decrepit, bazat pe exploatare nu poate produce decât bunuri ne­sa­tisfăcătoare, simbolice pentru întregul angrenaj capitalist: “- Lucru străin, numai ce-l împungi cu degetul şi se găureşte… Uite, au venit şi la noi în sat unii cu tot felul de lucruri. Pe deasupra lucesc în mii de culori, de-ţi iau ochii, dar nici n-apucă omul să le poarte o săptămână şi, gata, – că înăuntru-s putrede” (p. 158).

Americanii sunt reprezen­taţi ca unii care ar pune la cale un nou război, fac experi­mente nucleare, tocmai pentru că “n-au văzut războiul la ei acasă” (p. 299). Părerea altuia e şi mai radicală: “- Sunt unii câini care latră de frică” (p. 299). Altădată, când îşi laudă nepotul, moş Hariton afirmă că acesta “ştie şi ce-nvârte America pe degete şi cine-i cântă-n strună, şi ce primeşte în schimb, de pomană, de la ea…” (p. 328). Acuzaţiei formulate în glumă de Maşa: “- Matale, moşule, judeci ca un american sadea!” (p. 401), Hariton îi răspunde cate­goric: ”- Ascultă, fată, nu mă socoti de-o teapă cu ei!”(p. 402) – pentru bătrânul colhoznic nu este insultă mai mare decât această compa­raţie ipotetică. Atunci când Rodion scoate tabachera pe care e sculptat un nud de femeie, moş Hariton sare indignat: “- Ce neam fără obraz trăieşte prin străinătăţurile astea!” (p. 165).

Trădătorii apar episodic în roman şi nu sunt toleraţi sub nici o formă: Silanti ajunge paria societăţii, repudiat până şi de familie, iar ambiţiosul Rodion va trăi drama ruperii temporare a relaţiilor cu soţia sa, Grunia.

Când cei din comitetul colhozului sesi­zează tenta deviaţionistă şi materialistă a lui Cuzma Danilâci, ei sunt îngroziţi de impac­tul posibil asupra imaginii propriului colhoz în contextul întrecerii socialiste: “Altminteri, aşa cum gospodăreşte el, până la urmă n-o să mai putem scoate faţa în lume” (p. 105), iar mai târziu, în cadrul sedinţei, ei dau glas acestei temeri: “Nu vrem să fim arătaţi cu degetul şi nici să ni se spună chiaburi! N-avem nevoie de o faimă ruşinoasă ca asta…” (p. 107).

Romanul se încheie cu primirea în partid a Gruniei, şi astfel, în acorduri de happy end, se pune capăt, cel puţin pe moment, interminabilei legende socialiste.

 

 

Note