Elena Prus
Dimensiunea socială a imaginarului urban
Orasul a jucat un rol deosebit în constituirea culturii si civilizatiei mondiale. Fenomenul urban, deseori asimilat cu fondarea civilizatiei însesi, apare ca o caracte-ristică majoră a organizării societătilor umane timp de cinci milenii, adică de la începutul epocii istorice propriu-zise. Orasul este expresia socială (care nu poate fi separată de alte manifestări ale vietii sociale ale epocii date) si proiectia problemelor epocilor consecutive. Născut dintr-o necesitate de protectie, de comoditate, de schimb, de circulatie a oamenilor, orasul a evoluat si si-a diversificat în timp functiile. Fondarea oricărui oras este legată de conditii specifice geografice, de traditiile religioase ale timpului, cât si de ansamblul organizării sociale si politice.
Orasul nu este o simplă reflectare a echilibrului sau a dezechilibrului societătii. El este locul informării si formării, schimbării si memoriei, care favorizează intensitatea si inovatiile, dezvoltă multiplele schimburi de ordin social, economic, politic, cultural. Dispozitiv spatial complex, totodată colectiv si individual, public si privat, orasul necesită, când dorim să-l abordăm, o reflexie globală si o analiză interdisciplinară modernă.
O meditatie asupra orasului presupune o conceptie despre spatiul si timpul proprii unei civilizatii. Loc de întindere spatială si concentrare temporală a valorilor civilizatiei si culturii, orasul este o unitate spatio-temporală semnificativă a unei experiente existentiale cu spiritualitate milenară colectivă. Pur produs social, orasul este, mai întâi de toate, spatiu definit prin materialitatea (imobile, magistrale…) si spiritualitatea sa (istorie, traditii, cultură…). Astfel, orasul este mai mult decât un loc în spatiu, el este o lume materială si spirituală, „organism fundamental specializat în transmiterea valorilor intelectuale si spirituale” (1).
Dacă în prima etapă orasele erau percepute ca obiecte (rezultate) ale istoriei, în zilele noastre, conform legilor echilibrului dinamic si a evolutiei structurilor disipative, orasele sunt considerate în acelasi timp obiecte si subiecte ale culturii si civilizatiei. Concentrările urbane au permis elaborarea regulilor de civilizatie bazate pe necesitătile si idealurile societătii. Catalizator al evolutiilor sociale, orasul este reflectarea cunostintelor, valorilor si aspiratiilor civilizatiilor.
Astfel orasul este definit drept locul prin excelentă al schimbărilor de ordin social, experientă care apreciază deformările cantitative si calitative pe care le suferă societatea. Atunci când societatea este coruptă, gresit întocmită sau nedreaptă, „mediului construit – arhitectură sau oras – îi este adresat un discurs încă mai critic, pentru că deseori orasul este privit drept cauză primă a degradării, sau cel putin sălasul acesteia” (2). Astfel apar proiecte ontologic noi, care critică sistemul de valori precedent si avansează noi proiecte onto-axiologice, prefigurând societăti, comunităti si indivizi moralmente noi. Tentativele de redefinire globală a orasului se fac adeseori în conformitate cu proiectii imaginare si utopice care nu apartin în exclusivitate discursului arhitectural însusi, ci si teoriilor sociale, politice, economice, etice si estetice. Dacă realitatea cerea timp spre a fi rescrisă, imaginarul autorilor / cetătenilor sugera alternative posibile aproape imediate. „Orasul este metafora dominatiei umane asupra spatiului fizic si, din această perspectivă, spatiu al culturii, spiritului, ratiunii si ordinii, care se opun toate naturii, materiei amorfe si inconstiente. Iată de ce orasul este privit drept alternativă ontologică la spatiul fizic, eponim al haosului” (Ioan p. 18) Astfel, orasele modelează imaginarul si viata tutu-ror civilizatiilor. „Un raport subtil, dar cât se poate de real, leagă arhitectura de ideologii, de imaginarul social si politic, de o anumită viziune a lumii.” (3). Discursul urban si meta-urbanismul – orasul regândindu-se pe sine – sunt si rămân teme favorite ale ima-ginarului.
Reinventarea realitătii îsi găseste expresie cel mai frecvent în utopie. „Orasul utopic implică cu necesitate o dimensiune absolut transcendentă si, într-o anumită măsură, ideală. El reprezintă o instaurare a unei culturi si / sau ideologii superioare în(tru) realitate” (Ioan p. 14). Orasul utopic este o consecintă a reformării societătii.
În traditia occidentală, o veritabilă gândire referitoare la urbanism ia nastere odată cu Platon care expune, în Republica si mai ales în Legi, principiile care trebuie să stea la baza instaurării orasului ideal. Despre importanta orasului în viata urbei antice vorbeste faptul că acropola Atenei, centru religios si al puterii politice a cetătii, este un vast sanctuar grupând culte multiple, dintre care cel principal este cultul Atenei, zeita întelepciunii, dar si al orasului (Orasul devine templu al legii umane în fata cosmosului circular).
Urbanismul clasic se întoarce la formulele estetice ale Antichitătii. Printre alti arhitecti clasici, Alberti este primul care reia problema platoniciană a cetătii ideale. Modelarea spatială a unei dorite realităti viitoare a sugerat utopii diferite, cum ar fi Utopia lui Thomas Morus, cetatea soarelui lui Tommaso Campanella, cetatea ideală a lui Anton Francesco Doni, orasul ideal al lui Albrecht Dürer. Ceva mai târziu, Charles Fourier propune înlocuirea orasului cu falansterul (palat social locuit în comun de 1600 persoane). Owen preconizează crearea „satelor armoniei si cooperării”. Cabet se pronuntă pentru orasul cu plan în tablă de sah, Icara, care reflectă ideea unui trai comunitar.
Pe de altă parte, proiectele de orase ideale concepute de utopistii si reformatorii secolului al XIX-lea si al XX-lea au tins să fie puse în aplicare: orasul-grădină al lui Ebenezer Howard (care s-a transformat de facto, într-un oras-dormitor), orasul regional a lui Patrick Geddes si a lui Lewis Mumford, monumentalismul lui Haussmann, megalomania totalitaristă a lui Hitler, Stalin, Mussolini si Franco. Urbanismul modern a generat si el concepte originale, cum ar fi orasul deschis (anti-urban) al lui Wright, orasul linear al lui Soria, „orasul radios” al lui Le Corbusier care se leagă de traditia orasului-grădină, cât si de cea a orasului-monumentelor si constituie versiunea modernizată si asezată pe verticală a falansterului. Urbanismul progresist, a cărui influentă este predominantă în secolele XIX si XX „decurge în mare măsură din modelele utopice precum cel al lui Fourier, care, vehiculând o ideologie anti-urbană, a condus la întelegerea echivocă a distinctiei traditionale dintre sat si oras” (5). Marea vină a acestui urbanism progresist „a fost aceea de a prezenta orasul viitorului, cu imobilele sale colective uriase, furnicar cu numeroase celule de locuit dotate cu tot confortul, ca pe un loc al fericirii absolute (…), de a-i fi impus idealul nemărturisit al unui univers kafkian, care se reflectă în crearea unui spatiu destructurat si a unor gigantice ‘masini de locuit’ destinate omului-masină” (6).
Toate aceste modele au sugerat simboluri diferite, iar functiile acestor orase (religia, politica, cultura, estetica, economia, tehnologia) se ierarhizau sau se combinau în mod diferit conform exigentelor si asteptărilor fiecărei societăti. In diversele utopii – microsocietăti de la antici până la moderni arhitectura, functionarea si principiul social sunt tratate împreună.
Orasul devine, prin dezvoltarea unor diferite forme ideale, un obiect sau un „laborator” privilegiat al stiintelor sociale, care si-au constituit demersul într-o mare măsură si datorită dimensiunii imaginare.
Comentând teza lui Ştefan Lupascu despre asemănarea coerentei Universului cu un gând, filozoful Michel Random constata că înteleptii marilor traditii si fizicienii mo-derni se întâlnesc în ideea că Universul reprezintă mai curând forma unui gând decât o realitate (7). Astfel, imaginarul social a generat si orase imaginate conform a două modele : modelul El-Dorado, orasul bogătiei absolute, situat oriunde există pete albe în geografie. Pe de altă parte, Modelul Tombouctou, splendoare arhitecturală strămutată în altă geografie si investită cu calităti ulterior neconfirmate.
Aceste metamorfoze dinamice ale formelor utopice a oraselor exprimă perenitatea imaginarului urban care creează modele adecvate epocii, necesitătilor, si aspiratiilor sociale.
Reflectând asupra polivalentei spatiului urban, Ciprian Mihali face următoarele constatări referitor la binomul oras utopic / oras real: orasul utopic este un oras văzut de sus, de un ochi rece, care cuprinde totul în orizontul său; acest oras perfect este, însă, un oras mort, adică unul din care lipseste confuzia, haosul si securitatea. Realitatea cotidiană însă este orasul văzut de jos, de aproape, de la nivelul pasilor, este orasul prins în istoria sa si în istoriile sale (8). Astfel, orasul ne obligă, prin sensurile sale unice si prin interdictiile sale, să fim asemenea lui, povestitori si bricoleri, producând „colaje prin alianta dintre citate ale trecutului si extrase ale prezentului, pentru a face din ele serii (procese gestuale, itinerarii na-rative), în care contrariile simbolizează” (9)
În toate timpurile, orasul i-a ajutat pe arhitecti, filozofi si scriitori să-si exprime si să-si reprezinte timpul, punând în discutie raportul problematic pe care omul îl întretine cu spatiul înconjurător si cu lumea.
Note
1. Gaston Bardet, Problčmes d’urbanisme, Paris, Dunot, 1948, p.218
2. Augustin Ioan, Repede ochire asupra culturii urbane ideale, in: Arhitectura care nu există (imaginar, virtual, utopie), Bucuresti, Paideia, 1999, p. 9
3. Lucian Boia, Pentru o istorie a imaginarului, Bucuresti, Humanitas, 2000, p. 48
4. Augustin Ioan, Repede ochire asupra culturii urbane ideale, in: Arhitectura care nu există (imaginar, virtual, utopie), Bucuresti, Paideia, 1999, p. 14
5. Jean-Louis Harouel, Istoria urbanismului, Bucuresti, Meridiane, 2001, p. 153-154
6. Idem, p. 130-131
7. Michel Random, Universul reprezintă mai curând forma unui gând decât o realitate, In: Petre Răileanu, Fin du siecle : un nou început, Bucuresti, Atlas, 1999, p. 140
8. Ciprian Mihali, Spatiul urban: diseminat, miniaturizat, polivalent, Altfel de spatii, Bucuresti, Paideia, 2001, p. 10
9. Michel de Certeau, L’invention du quotidien. 2. Habiter, cuisiner, Paris, Gallimard, 1980, p. 201.