Dezbaterile Phantasma
Comunismul românesc, între memorie şi analiză
La începutul lunii decembrie 2005, Phantasma, Centrul de Cercetare a Imaginarului, din Cluj, a găzduit o dezbatere deschisă publicului, la care au participat Paul Cernat, Ion Manolescu şi Angelo Mitchievici (invitat-surpriză fiind şi psihiatrul Ion Vianu, aflat în trecere prin Cluj).
Dezbaterea “Imaginarul comunist” prilejuită de prezenţa, în cadrul unui program NEC-Link, a trei dintre autorii volumelor O lume dispărută şi Explorări în comunismul românesc – Angelo Mitchievici, Paul Cernat şi Ion Manolescu – a fost moderată de Ruxandra Cesereanu, Sanda Cordoş şi Ovidiu Pecican, întâlnirea abordând într-o manieră atât descriptivă cât şi critică metoda de recuperare a trecutului comunist, pe care volumele colective ale echipei menţionate mai sus – din care face parte şi Ioan Stanomir – o propun celor interesaţi de istoria recentă a României.
Abordarea comunismului românesc dintr-o perspectivă amplasată de cei trei invitaţi undeva la limita dintre nostalgia copilăriei şi adolescenţei lor, care a coincis cu ultima parte a dictaturii ceauşiste, şi ironia observatorului matur a dat prilejul unor discuţii în jurul posibilităţii folosirii memoriei afective pentru obţinerea unei imagini nejustiţiare asupra trecutului. Acest demers, legat în principal de volumul O lume dispărută, a fost analizat de invitaţi şi de public şi propus ca o modalitate de a completa atât analizele politice şi istorice, cât şi mărturiile victimelor comunismului, oferind o imagine a vieţii cotidiene, componentă absolut necesară pentru a realiza o istorie complexă şi, în mod ideal, completă a celor 45 de ani de comunism românesc.
Cum poate că era de aşteptat, studenţii prezenţi la dezbatere s-au arătat interesaţi mai ales de tema opresiunii şi manipulării intelectuale comuniste, adusă în discuţie în prezentarea celor două volume apărute din trilogia Explorări în comunismul românesc. Studiile de caz folosite de cei patru autori pentru a expune mecanismele folosite de regimul totalitar în scopul manipulării prin cultură au conturat, prin analiza unor procese legate de construcţia omului nou comunist, o manieră validă şi matură de apropiere de studiul istoriei recente.
Daniel Iftene
Dezbaterile Phantasma
Dezbaterile Phantasma, în cadrul carora fiecare membru din stafful Centrului de Cercetare a Imaginarului a prezentat un text pilot, comentat de ceilalti membri, s-au încheiat. Dezbaterea de fata deschide însa o noua linie de discutii, în care Centrul de Cercetare a Imaginarului, din Cluj, a invitat cercetatori în domeniul imaginarului (social, politic, cultural) spre a intra în dialog cu cercetatorii clujeni. Aceasta prima dezbatere i-a avut ca invitati pe Paul Cernat, Ion Manolescu, Angelo Mitchievici, autori (alaturi de Ioan Stanomir) ai unor volume de analiza a imaginarului comunist. Au participat la dezbatere Ruxandra Cesereanu, Sanda Cordos, Ovidiu Pecican, Ion Pop, Anca Hatiegan, Ion Vianu (si foarte multi studenti de la diferite facultati clujene).
Imaginarul comunist. Deconstructii (I)
Ruxandra Cesereanu: Dezbaterea de acum din cadrul Centrului de Cercetare a Imaginarului, axata pe deconstructia imaginarului comunist, este gazduita de Catedra de Literatura comparata din cadrul Facultatii de Litere, într-un proiect finantat de Colegiul Noua Europa, din Bucuresti, printr-un program NEC-Link.
Invitatii de astazi sunt niste autori pe care îi numesc post-apocaliptici, având în vedere ca au analizat în mare masura apocalipsa comunista, dar într-un fel mai putin tipic. Cartile lor semnate la patru mâini se numesc O lume disparuta si Explorari în comunismul românesc, iar autorii invitati astazi, aici, sunt Paul Cernat, Ion Manolescu, Angelo Mitchievici. Ioan Stanomir face si el parte din acest cvartet, dar nu a putut sa fie prezent alaturi de noi. Înainte de a trece la dezbaterea propriu-zisa, as vrea sa va initiez în lumea analizata de invitatii nostri si de moderatorii sau participantii avizati si ei la aceasta dezbatere, este vorba de Sanda Cordos, istoric si critic literar, apoi de istoricul (dar si prozatorul) Ovidiu Pecican. I-am invitat nu doar ca “phantasmofili” sau “phantasmologi” si prieteni ai mei, dar mai ales ca analisti ai mentalitatilor pe perioada comunista si post-comunista, pe lânga celelalte preocupari ale lor.
O lume disparuta si Explorari în comunismul românesc sunt niste carti delicioase, dar deliciul lor are nuante diferite. Întâi de toate, în ceea ce priveste volumul O lume disparuta, am considerat ca ar fi o alternativa adecvata sa dezbatem comunismul si altfel decât prin, sa zicem, intermediul unei memorii a suferintei sau a unei memorii justitiare asa cum, de pilda, fac eu (si alti cercetatori) în cartile despre Gulagul românesc sau în cartile axate pe analiza violentelor politice; cei patru autori ne initiaza, prin intermediul unei memorii îmblânzite asupra comunismului, încercând o deconstructie a mentalului comunist de alta natura, oarecum ludica, sa spunem, pe de o parte, oarecum cinica, pe de alta parte. Spre norocul lor, mai tinerii mei colegi nu au cazut înca din paradis, prin urmare as spune ca perspectiva lor, cel putin din O lume disparuta, este una înca aproape paradisiaca. Acesta este motivul pentru care O lume disparuta care, zic eu, reprezinta mai degraba o mostra de proza-eseu decât proza propriu-zisa, este un documentar al copilariei si al adolescentei, în care este analizat comunismul cotidian, dar cu doua laturi ale sale: “mansarda”, podul de sus al casei (unde se afla amintirile proustiene), si “pivnita”, subsolul (unde se afla maleficiile regimului comunist, asa cum erau acestea percepute de copiii si adolescentii care erau odinioara cei patru autori). Proustianismul este legat de podul casei, de mansarda, întrucât ceea ce cerceteaza autorii, ce rememoreaza ei este redat într-un stil, repet, aproape proustian: muzica, filmele din perioada comunista, viata de pionieri sau de soimi ai patriei, revista Cutezatorii, dar si Pif, bancurile, moda blugilor, felul în care erau receptate formatii care probabil ca astazi unora dintre dumneavoastra nu va mai spun nimic – Duran Duran sau Depeche Mode sau Madonna la începuturile ei. Toate acestea tin de mansarda casei, de podul casei si de proustianism, în timp ce în pivnita, în subsol se gaseste ce anume? Limba de lemn, penuria alimentara, cozile, frica, demolarea satelor, grotescul festival Cântarea României, care sunt analizate la rândul lor. O lume disparuta este o carte foarte importanta nu numai pentru stilul delicios în care este scrisa, ci si pentru ca ofera, fara sa fie nici un rechizitoriu, nici un justificativ al comunismului, o memorie recuperatoare, îmblânzita.
Explorari în comunismul românesc, din care au aparut pâna acum doua volume – înteleg ca volumul trei urmeaza sa apara în 2006 – reprezinta altceva. E o carte la fel de delicioasa, dar pe un alt palier, cu o alta nuanta: în acest caz cei patru autori sunt niste autopsieri ai comunismului. Aici avem de-a face cu niste eseuri interdisciplinare, tot prin intermediul unui documentar, dar un documentar cu studii de caz pe o arheologie intelectuala a comunismului, acesta fiind motivul pentru care cele mai multe portrete de caz care încearca sa demonstreze cum s-a format omul nou comunist la nivelul intelighentiei, dar nu numai, au o latura stiintifica neutra, dar contin si o narativitate speciala. Nu sunt doar studii de caz, repet, stiintifice, ci, într-un fel, studii epice de caz; întrucât este foarte importanta povestea felului în care intelectualul (generic) a ajuns procomunist, a participat la ideologia partidului si a devenit un înregimentat al acestuia. Asa se face ca aceste studii de caz prezente în Explorari în comunismul românesc angreneaza portrete variate: despre intelighentia comunista la instaurarea regimului (cazurile Patrascanu, Sadoveanu, Ralea, Pandrea), despre realismul socialist, dramaturgia comunista (cazurile Horia Lovinescu, Lucia Demetrius, Paul Everac), Cezar Petrescu si literatura pro-comunista, cazul George Calinescu, Alexandru Sahia, filmele si literatura despre ilegalisti (romantarea biografiei PCR), filmele si literatura despre obsedantul deceniu; exista apoi un alt calup de studii de caz axate pe analiza învatamântului comunist, a literaturii pentru pionieri, a poeziei patriotice comuniste, a manualelor si a elevului socialist, a mitologiei pacii în comunism; nu lipsesc studii de caz mai speciale, de pilda mitologizarea figurii lui Ceausescu de catre scriitori, confiscarea figurii lui Eminescu în “epoca de aur”, automitologizarea “poetului national” Adrian Paunescu etc. Cei patru autopsieri sunt foarte interesati de portretul unor scriitori care au cultivat o anumita ambivalenta sau ambiguitate fata de comunism, la început fiind anti-comunisti, ca ulterior sa devina pro-comunisti: de pilda Arghezi. Învatamântul comunist este radiografiat si el, întrucât manualele contineau o forma de spalare a creierului pentru a izbuti crearea omului nou. Ceea ce istoricul Lucian Boia realizeaza la nivel conceptual – o deconstructie a comunismului la nivel ideologic si politic – cei patru autori realizeaza analitic prin aceste studii de caz foarte emblematice pentru perioada comunista. Introducerea mea a avut menirea doar sa fie o punere în tema, de aceea îi invit pe Paul Cernat, Ion Manolescu si Angelo Mitchievici sa va vorbeasca chiar ei despre felul în care au realizat aceasta deconstructie a comunismului, mai exact a imaginarului comunist.
Angelo Mitchievici: În primul rînd ne-am gândit, si la sugestia Ruxandrei Cesereanu, ca ar fi de preferat o formula dialogala, uneia de tip conferinta, pentru ca opiniile celorlalti sunt cel putin tot atît de importante ca si ale noastre. Cred ca un lucru important care individualizeaza acest proiect tine de faptul ca demersul stiintific porneste si are întotdeauna în vizor demersul initial care este unul autobiografic. Eseurile despre productiile comuniste, ca sa le numim cu un termen-umbrela, fie ca este vorba despre discurs politic, literatura propriu-zisa, teatru, film, banda desenata, etc. pornesc de la experienta proprie în adolescenta – o experienta de “lectura”. Am citit o parte din aceste cartile care fac obiectul studiului nostru sau am vizionat o serie de filme extrem de populare atunci în copilaria si adolescenta noastra decupând sau pur si simplu ignorând încarcatura lor ideologica, din ignoranta sau din simplu dezinteres – vârsta te implica într-un anumit fel, mai întodeauna naiv si dezinteresat. De exemplu, literatura pentru adolescenti a unui Francis Munteanu, filmele dupa cartile lui pentru adolescenti le-am vizionat – Pistruiatul era unul dintre filmele de care am fost îndragostit când eram copil. Un alt lucru important care, cred eu, individualizeaza acest proiect este statutul oarecum excentric atât al atitudinii fata de aceste texte, cât si al textelor în sine. Nu e vorba de mainstream, nu sunt “creatori” de mainstream cei asupra carora ne-am oprit, sau daca da, ne intereseaza în ceea ce tine de zona periferica a preocuparilor lor. Uneori ajungem în aceasta zona periferica a lui, de pilda, George Calinescu, ale carui discursuri politice si de tinuta morala puternic literaturizate din ziarul Natiunea si Tribuna poporului m-am amuzat sa le deconstruiesc. O buna parte dintre ele nici nu au fost ulterior antologate si se poate vedea de ce nu au fost. Pentru multi ele nici nu exista, iar prezenta lor nu aduce desigur un serviciu autorului. De asemenea, excentrica este si atitudinea noastra fata de aceste texte. Exista un écart ironic, dublat de un écart nostalgic. Ambele sunt într-o proportie care creeaza o tensiune greu de cuantificat si, în felul acesta, exista, din nou subliniez, acest rapel autobiografic care este esential în acest proiect. Avem o legatura de natura afectiva cu o parte din aceste “productii” – ca adolescenti am fost impresionati, ne-au placut cîndva; minciuna nu era vizibila atunci, ci numai patosul participativ la un “maret ideal”, cel care se vinde excelent în mai toate filmele proaste. În acelasi timp, inevitabil, exista un raport ironic pe care îl avem cu aceste texte fara ca studiile noastre sa se transforme într-un pamflet. De asemenea, ele nu au în nici un caz o nota justitiara, nu sunt judecati autorii, nu sunt judecate textele, prin studiile noastre nu dam sentinte. Ironia este singurul mod de a pedepsi, daca vreti. O ironie decurge si într-un mod intrinsec din însasi natura unor astfel de productii care sunt fabuloase printr-o inepuizabila “expresivitate involuntara”, prostia, putini admit asta, are abisalitatea ei. Poate ca daca ar trebui sa gasesc niste repere – acest tip de studii se apropie de demersul unui Robert Darnton si, pentru studiile care se fac în România, mai degraba exista o anumita proximitate cu eseurile dintr-un volum coordonat de Lucian Boia, Miturile comunismului românesc. Cu toate acestea exista foarte multe lucruri care separa aceste demersuri.
Paul Cernat: As spune si eu câteva vorbe în prelungirea celor spuse de Angelo Mitchievici legate de continuitatea care exista între volumul O lume disparuta, volumul de confesiuni eseistice, si studiile de caz cu substrat implicit confesiv din Explorari în comunismul românesc. Cei patru care suntem angrenati în acest proiect apartinem unei generatii care a deschis ochii în cea mai întunecata epoca a comunismului ceausist. Am facut liceul în anii 80′, prima noastra tinerete a fost una aflata sub spectrul demolarilor, al unui viitor blocat; de altfel, în finalul volumului O lume disparuta, într-un dialog pe care îl avem cu Horia-Roman Patapievici, întrebam asa în contra-factual ce ar fi fost daca? Sigur ca întrebarile acestea nu sunt recomandate în studiul istoriei, în discutarea istoriei. În tot cazul, toate aceste experiente pe care le-am pus în pagina în volumul O lume disparuta justifica interesul nostru pentru epoca materializat în trilogia aflata înca în desfasurare, Explorari în comunismul românesc. Este o critica din perspectiva libertatii – spunem noi în prefata primului volum – o explorare a unor teritorii de obicei neglijate sau insuficient discutate de catre istoria “serioasa”. Nu-i vorba nici de un studiu academic în sens strict, nici de un demers non-academic. Este un demers de frontiera care integreaza tot felul de directii de cercetare dar, dincolo de ele, exista o puternica motivatie biografica. Pe buna dreptate s-a vorbit de o narativitate a acestor texte care sunt de fapt niste documentare de epoca, niste reconstituiri, niste încercari de a patrunde pe diverse cai în intimitatea unui mental, de a reface ceva din lumea disparuta pe care o reconstituim sub un alt aspect, asumat si apasat biografic, în O lume disparuta. De asemenea, este vorba si de o analiza a manipularii si cred ca volumele noastre, spre deosebire de alte cercetari, insista nu atât pe represiune, cât pe manipulare. Este una dintre notele specifice demersului si, pe lânga studiile de caz pe câte un autor mai mult sau mai putin important nu atât axiologic, cât ca impact asupra constiintei, exista si studii, eseuri pe personaje colective: institutii, redactii s.a.m.d. Personal, m-a atras – mai ales în al doilea volum se vede acest lucru – investigarea unor fenomene colective. În primul volum m-am ocupat mai mult de personaje, de persoane – cazul Lucia Demetrius e unul reprezentativ pentru evolutia sau involutia unei autoare interbelice în comunism, dar si pentru imaginarul feminin pus în unda de catre propaganda în anii 50′. Însa nu mai putin m-a interesat impactul asupra constiintelor pe care actiunea propagandistica l-a avut asupra unui Adrian Paunescu. Consider ca Adrian Paunescu, caruia i-am dedicat un lung eseu în primul volum al Explorarilor în comunismul românesc, este ca impact asupra mentalului românesc al perioadei Ceausescu, una dintre principalele viori; a-l minimaliza sub raport estetic nu ne ajuta sa întelegem, de pilda, efectele extraordinar de marcate pe care actiunea lui propagandistica le-a avut. Cazul Paunescu este un exemplu, dar pe mine si pe colegii mei ne-a interesat si acea manipulare, sa spunem, estetica, acea manipulare sofisticata, mai putin grosiera care a avut loc. O manipulare activa în special în anii 60′- 80′, o manipulare rafinata si care a facut un rau la fel de mare în planul constiintelor ca si represiunea brutala a anilor 50′, când totusi lucrurile erau destul de clare – se stia sau se credea ca se stie destul de limpede cine sunt bunii si cine sunt raii. Însa, dupa 1960 – dupa 64′, 65′ – lucrurile devin extrem de amestecate si macularea devine una colectiva. Proportia infestarii societatii românesti cu germenele totalitarismului a fost una enorma si, în volumul acesta, am încercat, dupa puteri, sa dam o idee despre dimensiunile acestei intoxicari, fiindca este o intoxicare mentala care a lasat urme si acum si de care generatiile mai tinere nu sunt întotdeauna suficient de constiente. Noi avem acest privilegiu sau ghinion biografic ca ne-am format, am crescut la granita dintre doua lumi. O lume care s-a prabusit, mai mult sau mai putin, în decembrie 1989, cel putin ca structura, si lumea de dupa 1989. În acelasi timp, cum zicea si Angelo Mitchievici, exista si un alt strat mai subtil, mai literar si care tine de o anumita nostalgie, nu dupa epoca adolescentei si a copilariei noastre, ci dupa ceea ce am mai prins din lumea de dinaintea instaurarii comunismului, lumea precomunista care s-a prabusit sub ochii nostri si sub buldozerele regimului Ceausescu.
Ion Manolescu: Eu, în primul rând, as vrea sa-i multumesc Ruxandrei Cesereanu pentru prezentarea extrem de onoranta pe care ne-a facut-o si, de asemenea, sa multumesc publicului, profesorilor, studentilor, distinsilor invitati, pentru faptul ca au venit sa dialogheze cu noi. As observa apoi faptul ca întâlnirea noastra de astazi are un caracter hibrid, i-as spune postmodern, profund deconstructiv, prin faptul ca noi încercam sa efectuam o inginerie deconstructiva a comunismului într-o încapere care înteleg ca a fost, pe vremuri, o sala de baie a iezuitilor [dezbaterea a avut loc în sala D. Popovici din Facultatea de Litere de pe strada Horea, nr. 31, nota gazdelor]. Deci, vorbim despre un trecut recent într-o sala a unui trecut îndepartat, cautând o rezolvare de perspectiva. Din acest punct de vedere, palierele memoriei încep sa se amestece, ca într-un experiment de chirurgie temporala din literatura S.F.: încercam sa deconstruim si sa reconstruim trecutul si viitorul, noi cei de aici, cu vârste si sensibilitati diferite. Suntem aici profesori, studenti, oameni cu o pregatire sau cu un nivel de experienta culturala extrem de diferite si nuantate si cautam sa ne acomodam memoriile, în special memoria afectiva, despre o perioada care unora le spune foarte mult, iar pentru altii nu mai înseamna nimic. Asta si pentru ca asa-numita “epoca de aur” a lui Nicolae Ceausescu a ramas doar o vaga umbra pe fundalul noii societati post-decembriste, care pare ca merge într-o alta directie, capitalist-consumista. Dar sa vedem mai întîi ce este cu acest comunism de care ne tot lovim în ziare, la televizor si care parca ne si sâcâie uneori cu problemele lui. Pentru noi, autorii volumelor O lume disparuta si Explorari în comunismul românesc, comunismul a însemnat o sectiune de biografie si bibliografie, pentru ca, asa cum a spus si Paul Cernat, ne-am nascut cu picioarele si cu creierul în doua lumi, în doua universuri distincte. Am avut nesansa sa prindem adolescenta si poate chiar si o parte din tinerete în epoca Ceausescu si decembrie 1989 sa ne surprinda exact în momentul în care treceam spre perioada maturitatii profesionale. Din acest punct de vedere, ’89 a însemnat pentru noi o oportunitate de a merge mai departe fara a fi victimele sistemului si fara a pastra definitiv sechelele totalitare ale societatii în care am trait. Ce am încercat, de fapt, prin demersul nostru biografist si bibliografist? Cred ca doua lucruri. În primul rând, un exercitiu de recuperare a propriei noastre memorii afective, care este vizibil în volumul O lume disparuta. Si, pentru cei care nu au o imagine destul de clara asupra ceea ce însemna perceptia proustiana a copilului sau a adolescentului în anii lui Ceausescu, încercati sa va proiectati, la timpul prezent, cum era sa traiesti o zi obisnuita în 1988: pe tacute, cu caloriferele închise, cu flacara de la aragaz stingîndu-se pe neasteptate, cu apa care nu urca pâna la ultimul etaj sau curge în picaturi negre, cu masina neagra a Securitatii în fata casei, cu “Europa Libera” ascultata pe ascuns în dormitor (în conditiile în care telefonul era acoperit cu o perna, presupunându-se ca exista un microfon acolo), cu bunicii mergând zilnic la o coada la carne unde respectivul aliment de baza nu se aduce decât întâmplator, o data pe saptamâna, cu imaginea tragi-comica a pensionarilor care noaptea, începând cu ora trei, îsi lasa în fata macelariei sacosele si scaunelele în locul propriei persoane fizice (pentru a astepta carnea sau alte produse alimentare), dar, în acelasi timp, si cu micile bucurii adolescentine ale aceluiasi univers. Si aici, câteva dintre ele au fost deja mentionate si ele compun, în fond, rezervorul nostru de energie afectiva, de nostalgie, legat de perioada comunista, respectiv micile evadari din universul politizat cotidian. Acestea se desfasurau în maniere extrem de variate: fie prin achizitionarea revistei Pif Gadget, revista frantuzeasca de benzi desenate, scoasa, culmea, de Partidul Comunist Francez; fie facând comert cu discuri de vinil aduse în mod ilegal în licee de la bulgari, de la rusi si de la sârbi; fie spunând în soapta bancuri anti-Ceausescu prin berarii. Erau micile placeri ale perioadei comuniste, iesirile prudente si calculate dintr-un univers care, din punct de vedere ideologic, era insuportabil. Sa ne amintim doar cum arata un program de televiziune în acea perioada: 2-3 ore de emisie, cu un bombardament ideologic si dogmatic de neevitat. Pe scurt, primul segment al demersului nostru, concentrat în volumul O lume disparuta, cauta exact aceasta recuperare sistematica a neuronilor afectivi, pe cele doua coordonate cotidiene: pe de o parte, cea a emotiei si fricii permanente; pe de alta, cea a sentimentelor delicioase ale evadarii adolescentine în lumile posibile ale imaginatiei, ale experientelor interzise. E aici un proustianism combinat, deopotriva sinistru si placut. În al doilea rând, ne-am îndreptat demersul si catre o cercetare academica, aplicata, bine garnisita bibliografic, vizînd doua directii principale legate de perioada comunista: una ideologic-politica (si aici principalul nostru sprijin este cel oferit de Ioan Stanomir, care astazi lipseste si care si-a focalizat discursul pe analiza modelelor retorice sau politice din perioada comunista – stalinista si ceausista) si una ideologic-literara (în cele doua volume din Explorari în comunismul românesc, cu precadere prin abordarea fenomenului consumist). Spre surprinderea noastra si poate si a persoanelor mai tinere aflate aici în sala, a existat în epoca Ceausescu, dar si în perioada Stalin-Dej (într-o masura mai mica), un fenomen consumist care mima perfect regulile si structurile consumismului capitalist, desi le incrimina pâna-n pânzele albe. Filmele lui Sergiu Nicolaescu, de pilda, sunt investigate pornind de la aceasta premisa; benzile desenate din perioada comunista, de asemenea; ilustratia manualelor de citire; SF-ul; literatura de aventuri. Toate sunt cercetate în amanunt, pe filiera comunismului consumist sau, cum am mai numit-o, a comunismului la pachet. Ce era cu aceste texte, genuri si sub-genuri literare? Ele nu faceau altceva decât sa întareasca ideologia hard, ideologia oficiala puternica: o ideologie politizata, desigur, prin formele subtile ale distributiei si diseminarii comuniste. Pe scurt, era foarte ingenios sa faci un film de aventuri în perioada interbelica, asa cum se întâmpla la Sergiu Nicolaescu, în care sa mistifici replicile legate de adevarul istoric si de realitatea politica a perioadei, sa-i transformi pe taranisti si pe liberali în niste banditi, sa faci din Rege un semi-bufon si din comunisti niste aventurieri inteligenti în folosul patriei si al poporului pe care îl respectau. Cam asa arata toata paraliteratura perioadei comuniste, de care noi ne-am ocupat în ideea de a arata ca, de fapt, cele doua mari forme de distributie ideologizata, cea hard si cea soft, mergeau mâna în mâna.
R.C.: I-am ascultat pe cei trei invitati pâna acum nu doar într-o ipostaza de cavaleri post-apocaliptici, ci si de anatomisti ai comunismului cotidian. Am uitat sa vi-i prezint si ca dascali la diferite facultati din tara. Paul, Angelo si Ion sunt universitari la diferite Facultati de Litere. Angelo este la Constanta, la Universitatea Ovidius, Paul si Ion la Bucuresti, iar Ioan Stanomir este conferentiar la Facultatea de Stiinte Politice din Bucuresti, el reprezentând creierul ideologic al grupului. Ion Manolescu, Paul Cernat si Angelo Mitchievici sunt si prozatori de diferite facturi. Înainte de a-i da cuvântul Sandei Cordos, as vrea sa salut prezenta aici a psihiatrului si scriitorului Ion Vianu, care ne-a facut bucuria sa se afle astazi printre noi si care tocmai a terminat de scris un studiu despre represiunea psihiatrica din România comunista.
Sanda Cordos: E foarte frumos spus “lectie de anatomie”, frumos si expresiv, însa eu as prefera sa se întâmple ceea ce oaspetii nostri au cerut-o fiecare în parte si anume sa intram în dialog. Cred ca am ajuns aici, la masa, printre moderatori, mai degraba în calitatea mea de cititoare a cartilor invitatilor nostri. As vrea sa vi le recomand cu foarte multa caldura, sunt carti profitabile. O lume diparuta este, cum ati înteles deja, o carte autobiografica. N-as spune, spre deosebire de Ruxandra, ca e paradisiaca – Ruxandra îmblânzeste mereu lucrurile, cu toate ca foloseste sintagme teribile: “lectii de anatomie”, “apocalipsa” – pentru ca nostalgia nu e în aceasta carte într-un registru usor si lumea pe care ei o dezvaluie, o lume a adolescentilor, e o lume nelipsita de dramatism, de spaima, de frica (dupa cum a marturisit înainte si Ion Manolescu), o lume – atât exterioara, cât si interioara – convulsiva. Ma gândeam în vreme ce se discuta, punându-mi întrebarea în primul rând mie, în ce masura carti de aceasta factura, cartile noastre despre comunism, mai pot interesa cititori cu o biografie diferita. Si ma gândeam, iata, o carte ca O lume disparuta poate interesa nu numai pe cel curios de felul în care a aratat România anilor ’80, ci si pe cel care este interesat de o vârsta, de o psihologie, de adolescenta. În ceea ce priveste volumele de Explorari în comunismul românesc, ele sunt, sigur, bine scrise, avînd partea aceasta narativa, scriitoriceasca, despre care s-a vorbit deja, însa sunt, totodata, carti cât se poate de serioase în domeniul cercetarii si as sublinia mai cu seama ceea ce se poate numi caracterul lor prospectiv. Adica sunt volume care deschid niste domenii posibile de cercetare din istoria comunismului românesc. Spuneam însa ca intentia mea nu este de a duce mai departe o analiza sau o “lectie de anatomie”, ci de a intra în dialog, drept care formulez primele întrebari. Prima e chiar o curiozitate neserioasa, dar nu ascund ca am avut-o de fiecare data în fata cartilor pe care le avem aici, ca si în fata celei dintâi dintre ele, În cautarea comunismului pierdut. Cum v-ati constituit în echipa? De ce ati scris aceste carti de fiecare data împreuna? Cel de-al patrulea reprezentant al echipei, Ioan Stanomir, a gasit o figura foarte interesanta pentru a stabili aceasta identitate de tranzitie, identitatea între lumi, la care v-ati referit acum fiecare dintre voi spunînd ca: “am trait în doua lumi, am trecut de la o lume la alta”. Ioan Stanomir a folosit, iata, o figura care cuprinde aceasta trecere. El a spus (în O lume disparuta): suntem ornitorinci, ne-am nascut într-o lume preistorica, am trecut printr-o lume foarte închisa si am ajuns sa traim într-o lume si o civilizatie extrem de dinamice, de grabita, într-o lume a Internetului. Aceasta figura mi-a placut în mod special, nu va ascund ca m-am regasit si eu în ea pentru ca, da, si eu sunt un ornitorinc. Însa un ornitorinc, în lumea în care traim, e o excentricitate (si e foarte bine ca e asa), nu e figura standard. În momentul în care scrieti subliniind dimensiunea aceasta autobiografica, în calitatea voastra, daca acceptati figura lui Ioan Stanomir, de ornitorinci, nu va temeti ca produceti o scriitura datata, prafuita, vetusta, neinteresanta?
A. M.: Pe scurt, istoria din spatele istoriei, istoria formarii sau reunirii noastre într-un grup este destul de amuzanta si nu are nimic înaltator, trebuie sa spun. Suntem deopotriva si coechipieri în mersul pe munte si buni prieteni reuniti la masa de scris. De multe ori, în ascensiunile noastre montane ne delectam rememorând replici celebre din filmele comuniste lovite de acea expresivitate involuntara a tâmpeniei si ne amuzam reiterându-le la nesfârsit, într-un dialog absurd, de care un suprarealist, probabil, ar fi fost încântat. Acesta constituie un efect foarte interesant si durabil al acestor productii, al acestor proze: te poti amuza la nesfârsit si, daca nu ar exista acel background dogmatic si violent în spatele lor, ar fi niste experiente estetice minunate de tip dada. Spunându-va asta, subliniez în acelasi timp si ce decupaj face un cititor care nu are o experienta a comunismului pe viu. Este primul lucru care îl poate atrage, acesta fapt estetic fara voia lectorului si fara voia autorului într-un fel, ca rezultat al monstruosului rizibil. Cumva de aici a pornit, de la o joaca pe o serie de replici imbecile, dar de un farmec extraordinar, consistente si demne de a fi parodiate. Ne-am gândit, pornind de la acest lucru, ca ar fi interesant sa avem o replica serioasa asupra lor si sa discutam despre lucrurile care ne amuzau fara a fi deloc amuzante. În fond cretinismul idelogic a costat zeci de mii de vieti si de destine facute tandari, si în asta nu mai era nimic amuzant. Astfel ca, odata reuniti, am descoperit si ceea ce puteti constata în toate aceste volume: responsabilitatea – dincolo de gluma, dincolo de rîsul eliberator este ceva cu mult mai puternic si mai important: oroarea si interfata ei consumabila, vandabila. În ceea ce priveste caracterul acestor eseuri, eu n-as alege ornitorincul, ci amfibienii, atât pentru existenta, experienta noastra, cât si pentru natura acestor carti, eseuri. Îndraznesc sa caut si avantajele acestei întrepinderi eroi-comice. De pilda, pentru un banal comparatist e un lucru minunat sa fii în doua lumi, sa le vezi în paralel, sa fi trait si în una si în alta, o experienta pe care o ai pe viu în ambele lumi. Te ajuta foarte mult reperele biografice si reperele de text si contextuale în cele din urma, astfel încât sa poti compara just. Paul sublinia acest lucru, nu calitatea acestor carti ca proces al comunismului, sau de istorie a represiunii intelectuale, ci de program al manipularii într-un razboi de uzura, de stergere a discernamântului, de falsificare a adevarurilor ultime. Am fost manipulati, iar lucrul acesta poate n-ar fi fost atât de grav, daca în spatele acestui mecanism al manipularii nu se afla un mecanism represiv pe care îl iau în consideratie, spre exemplu, studiile Ruxandrei Cesereanu, de o mare acribie stiintifica. Mecanismul manipulativ este un mecanism care creeaza moduri de a gândi, reflexe mentalitare, mutatii. Modurile false si toxice de a gândi creeaza monstri, în cele din urma. Acest insert dureros între lumi ireconciliabile constituie un avantaj scump platit. E avantajul de a întelege mai bine ceea ce s-a întâmplat, ceea ce se întâmpla. Sigur ca îndraznesc sa spun ca dincolo de aceasta situatie de amfibian, nu suntem niste monstri, însa, exact ca în acel decupaj de film politist, pentru a-l prinde pe criminal, trebuie sa intri în mintea lui si, într-un fel, sa-i întelegi comportamentul si sa te apropii uneori periculos de acest comportament. Daca vreti, acest exercitiu “la limita” îl facem în aceste carti, cu avantajele si dezavantajele care decurg din el, asumîndu-ne riscul.
R. C.: Pâna mai sosesc alte întrebari îi dau cuvântul spiridusului-istoric, dar si sobrului-istoric, Ovidiu Pecican.
Ovidiu Pecican: Pe cel sobru nu l-am luat cu mine. Bun venit la Cluj, dragi colegi de generatie. Sunt într-adevar istoricul din aceasta echipa asezata la masa si as remarca mai întâi, dupa obiceiul clasificator pe care împreuna cu multi colegi ai mei îl împartasesc, ca dumneavoastra faceti o admirabila pagina de memorialistica, dar si de istorie a vietii cotidiene. Ba chiar, daca vreti, si de istorie recenta. Ne situam astfel prin, demersurile dumneavoastra concentrice, la o intersectie semnificativa în evolutia discursului, sa zicem, istoriografic, cum îmi place sa-l definesc în acest moment pe cel pe care îl practicati. Nu e istoria mainstrem româneasca vorbitoare la nesfîrsit despre Decebal, Traian, si chiar despre Ceausescu, de ce nu, despre tortura, gulag, teme mari, oarecum eroizante, demitizante si demistificatoare. Dumneavoastra va referiti într-o maniera pe care în istoriografia franceza a consacrat-o, printr-o sinteza cunoscuta la noi, Georges Duby si colectivul care îl acompaniaza, la viata cotidiana. Ce mâncam, cum scuipam semintele, cum mergeam la meci, lucrurile astea care alcatuiesc viata noastra 24 de ore din 24. O viata alcatuita adeseori în anii despre care vorbiti, pe care i-am trait si eu, desi absolvisem liceul deja, din momente contrastante, mizerabile si aureolate; ani traiti cu un sentiment din acesta, foarte contrariant, cu sufletul la gura, într-un sens, ca în pelicula lui Godard din anii 60, pentru ca eram toti tineri. Si daca picam în aceasta retorica a amintirii tineretii ajungem sa vorbim ca si cei doi evrei ce se reîntâlnesc dupa o vreme si zic: “Auschwitz! Ah, ce tineri eram pe vremea aia!” Era extraordinar, nu?
Sau putem sa vorbim si despre alti versanti ai acelei epoci. Despre epopeea erotica a acelor ani, fiindca erosul însoteste mereu tineretea. Iubirea era si ea o cale de a manipula tu însuti, care altminteri erai foarte manipulat. Caci manipularea nu venea numai dinspre organele represive. Cred ca ne auto-manipulam între noi, intram într-un soi de delir dintr-asta al suspiciunii, toti ne credeam mari opozanti pentru ca tuseam în baie si ni se parea ca Securitatea e zdup! asupra noastra. Iar daca manipulam prin iubire, atunci cea manipulata era însasi iubirea, în care vedeam ceva dincolo de ea însasi: un spatiu de libertate, de iesirea de sub presiunea regulilor socialului constrângator. Probabil ca supravegherea era reala din când în când, dar nu tot timpul si nu asupra tuturor.
Cred ca e formidabil ca v-ati întâlnit în paginile cartii, dincolo de întâlnirile dumneavoastra la o bere, la facultate sau în alte contexte, pentru ca, uitati-va ce traim astazi, din ’90 încoace: traim sub diversi guvernanti din diverse partide, dar care, aproape toti vin din linia a doua a Partidului Comunist Român si din UTC. Noi eram pe vremea aceea pionierii si UTC-istii începatori. Soimii Patriei de odinioara nici n-au intrat înca, pâna azi, cu adevarat, în viata politica. Asa încât este previzibil si deci plicticos ce se întâmpla: Basescu îl înjura pe Iliescu, Iliescu pe Constantinescu si Constantinescu îi lauda pe toti. Ati observat asta. Dupa o saptamâna te saturi. Faptul ca generatia, iata, UTC B, cei care eram noi sau dumneavoastra atunci, prinde glas pare semnificativ, e important. Si e important ca asta se întâmpla în câmpul discursului de tip istoric si literar, ceea ce dintr-un anume punct de vedere e cam acelasi lucru. Este semnificativ ca nu v-ati repezit, nu ne-am repezit sa ocupam primele functii în Stat. Nu stiu daca eram mai breji decât altii, dar e important ca avem un gest de reflectie la adresa acestor începuturi care erau anii nostri de formare (< de ucenicie >).
Am vrut doar sa jalonez putin cum as vedea eu demersul dumneavoastra pentru care va felicit si al carui titlu, cum v-am si spus-o deja, mi se pare fericit, O lume disparuta. Aiurea! Sa fim seriosi! Când zicem O lume disparuta îmi amintesc de Aventurile profesorului Challenger, scrise de Conan Doyle. Le-am citit chiar atunci, în acei ani. Erau anii minunati în care citeam Mario Vargas Llosa. Faceam naveta într-un orasel apropiat de cel în care traiam, în trenuri neîncalzite si calatoream cu Matusa Julia si condeierul si mi se parea ca pot supravietui în felul asta. Pe urma, daca administratorii vietii noastre stingeau lumina de 12 ori pe zi, în mod aleatoriu, ca într-un happening de cosmar, sigur ca faceai dragoste, te eliberai, te uitai atent la micile obiecte înconjuratoare si pluteai într-un spatiu aseptic al visarii perpetue, nu? Pentru ca all we need is love.
Anca Hatiegan: Si eu am avut aceeasi reactie ca domnul Ovidiu Pecican în ceea ce priveste titlul O lume disparuta; dupa aceea am ajuns la un pasaj al lui Ioan Stanomir, unde acesta vorbeste de lumea disparuta ca fiind lumea interbelica, lumea veche. De multe ori, în textele celor patru autori apare cautarea aceasta a lumii vechi, scufundata asa, ca o Atlantida. Voiam sa-i întreb pe cei patru – deveniti trei astazi, aici, – autori cum vad ei aceste lumi, care de fapt sunt mai multe lumi disparute. Au disparut ele?
În plus, eram curioasa cum vede domnul Ion Vianu pasajul acela din Explorari în comunismul românesc care se refera la tatal dumnealui, Tudor Vianu. E pomenita acolo o carte scoasa de Ion Biberi, Lumea de mâine, întrebare la care a raspuns si Tudor Vianu în epoca – era începutul stalinizarii.
P. C.: O sa încerc sa raspund la prima parte a întrebarii. Ma regasesc personal în cele scrise de colegul si prietenul Ioan Stanomir în legatura cu lumea interbelica disparuta, lumea din spatele lumii comuniste si marturisesc ca, în ce ma priveste, unul dintre impulsurile intime, afective în amorsarea acestui proiect a fost acesta: încercarea de a recupera un sunet al acestei lumi în interstitiile lumii comuniste disparute si ea aparent înainte de 1989, dar si un sentiment de revolta pentru ca eu am trait, pentru ca eu mi-a trait vacantele, în copilarie si în adolescenta, într-o lume patriarhala, o lume idilica foarte asemanatoare, credeam eu pe atunci, cu cea din cartile lui Ionel Teodoreanu, sa zicem, o lume care supravietuia dinainte de razboi si care a fost distrusa sub ochii mei, cu începere de la sfârsitul anilor ’70 sub loviturile buldozerelor ceausiste. Am vazut acest proces ca pe un film derulat cu încetinitorul si pot sa spun ca a fost una dintre experientele traumatice ale copilariei si adolescentei mele. Casa bunicilor, în care am crescut în primii ani de viata, a scapat, din fericire de aceste demolari, dar am trait pâna în 1989 cu acest sentiment si, mai mult decât atât, am avut senzatia, adolescent fiind, ca sunt foarte batrân si ca sunt supravietuitorul unei lumi despre care trebuia sa depun marturie cândva, nu stiam când. La sfârsitul anilor ’80 chiar începusem sa scriu în minte ceva despre asta; nu ma gândeam ca va veni, foarte curând totusi, momentul în care voi pune pe hârtie, alaturi de prietenii mei, aceste lucruri. E o experienta foarte stranie pentru un adolescent si, aici, cele spuse de Sanda Cordos mi s-au parut foarte importante în ce ma priveste si cred ca e valabil si pentru colegii mei. M-am simtit excentric si atunci, ma simt excentric într-un fel si acum în raport cu lumea în care traiesc, iar aceasta perspectiva, spunea Angelo Mitchievici, este una foarte productiva si sunt bucuros ca o am. Am fost un adolescent care se simtea, dupa cum am mai spus, foarte batrân si aceasta perspectiva cred ca era comuna multora dintre tinerii de atunci, dar poate ma însel si poate ca a fost o experienta singulara sau hipertrofiata; toata povestea asta m-a marcat si mi-a oferit o alta perspectiva asupra lumii în care traiesc. Atunci, în momentul în care am început sa pun pe hârtie toate aceste lucruri, m-am gândit foarte mult la experienta mentionata. A fost pentru mine un act de regresie. M-am enervat foarte tare în momentul în care am adus la suprafata acele fragmente de memorie pe care le-am pus în pagina si nu am încercat sa ma cenzurez, tocmai dintr-un calcul scriitoricesc; am crezut ca, în felul acesta, pastrez sunetul acela al autenticitatii vocii. Am dat cuvântul, de fapt, celui care eram atunci si care supravietuia în straturile profunde ale psihicului meu de acum. Cred ca acelasi lucru s-a întâmplat si cu Ioan Stanomir – am avut lungi discutii pe aceasta tema – si el a avut experiente asemanatoare: casa bunicilor care era pe punctul de a fi demolata, tot universul acela paradisiac de care vorbea Ruxandra Cesereanu, nu stiu cât de iluzoriu – sigur, copilul are tendinta sa îmbrace totul într-un halou magic – tot acel univers paradisiac, pentru noi, s-a prabusit pe parcursul anilor ’80. A fost o experienta de dezvrajire foarte brutala, de iesire din iluzie si, în acelasi timp, un efort al fiecaruia dintre noi de a evada în tot felul de lumi imaginare: în Jules Verne, în Pif-uri – la care am fost abonati pâna în ’83, daca nu ma însel, când au fost scoase din circulatie si au beneficiat de ele numai pilosii. Existau si alte forme de evaziune, unele mentionate de prietenii mei: televiziunea bulgara, tot felul de evadari care astazi ni se par derizorii, dar care atunci erau cumva eroice sau ni se pareau noua eroice. Vreau sa spun ca atunci copiii se jucau mult mai mult si erau mai inventivi în jocurile lor decât acum; am aceasta senzatie. Eram constrânsi sa ne punem imaginatia la treaba, sa gasim acele nise, acele sparturi din zidul propagandistic în care sa ne amenajam o existenta cât de cât ferita, dar lucrul asta s-a dovedit a fi imposibil si ultimii ani ai regimului Ceausescu au fost o perioada complet lipsita de orizont. Eu unul ma gândeam cu groaza ca va veni momentul în care ma voi duce în armata, ca voi fi luat la canalul Dunare-Bucuresti, ca voi fi trimis pe santierele patriei si ca, slabut fiind cum sunt si acum, îmi voi gasi, daca nu sfârsitul, macar o agonie chinuitoare.
I. M.: Vei fi fost reeducat.
P. C.: Voi fi fost reeducat. Îmi era îngrozitor de teama. Poate pentru ca am si fost crescut de parinti într-un mediu oarecum aseptic, securizat, în dorinta asta de protectie, de protejare. Se vede de fapt acest lucru la toti autorii acestui volum. Cu totii am tinut si tinem foarte mult la familiile noastre, nu s-a manifestat în cazul niciunuia dintre noi acea revolta împotriva familiei, pentru ca familia era de fapt ultimul refugiu, acea protectie necesara fara de care nu se putea si un ecran care ne ferea, atât cât se putea, tot mai putin o data cu trecerea timpului, de intruziunile sistemului. Cine si-a trait adolescenta atunci a fost, probabil, altfel marcat decât cine si-a trait si tineretea tot atunci, sa spunem, cine a trait pâna la 30 de ani. Noi am trait într-o lume batrânicioasa si infantilizanta, în acelasi timp, o lume sclerozata, care s-a descompus hidos sub ochii nostri si, despre ea, am încercat, cu ironie, dar si cu o anumita revolta, sa depunem marturie.
Ion Vianu: Voi raspunde si eu la întebarea pusa, referitoare la tatal meu Tudor Vianu. E adevarat ca aceasta carte, Lumea de mâine, o colectie de interviuri pe care Ion Biberi a publicat-o în 1946, contine si un raspuns al tatalui meu la ancheta lui Biberi; îmi aduc foarte bine aminte momentul în care s-a petrecut aceasta ancheta. Anii aceia, 23 august ’44 – 30 decembrie ’47, din momentul în care România a întors armele contra Germaniei si pâna când Regele a fost izgonit, au fost niste ani particulari, de tranzitie, s-ar putea spune, în care puterea comunista devenea tot mai eficienta, dar în care ramâneau o serie de trasaturi ale perioadei vechi si, în special, functiona foarte mult mecanismul de wishful thinking, adica lumea refuza printr-un mecanism de aparare foarte usor de înteles si de explicat ca va veni Apocalipsa, cum s-a exprimat Ruxandra. De altfel, în romanul meu, Caietele lui Ozias, am încercat sa surprind acest moment de tranzitie. Într-un fel era o viata foarte brilianta la Bucuresti, un moment de oarecare eflorescenta artistica, intelectuala, dar care, în acelasi timp, era în regresie. În interviul acela, daca îl am eu bine în minte, tatal meu aborda viitorul într-un mod optimist. Una dintre ideile pe care el o exprimase înca în Estetica pe care o scrisese cu zece ani mai devreme era ca arta este forma cea mai înalta a muncii; acum spunea ca munca însasi, toata munca, va deveni creatoare. O idee care a trecut apoi si în retorica din ce în ce mai ipocrita a socialismului. Vreau sa insist asupra acestui mecanism de wishful thinking si asupra faptului ca se spunea “n-o sa fie bolsevism”, expresia aceasta era “un fel de socialism”, pentru ca puterile occidentale nu vor îngadui. Exista un pact – noi ignoram cu totul ceea ce se întâmplase la Yalta – care facea din tarile acestea negociate acolo niste tari de granita, de tranzitie, în care se va impune un regim de stânga, dar, în acelasi timp, se spunea, vor fi niste tari în care libertatile vor fi asigurate. Acum nu as vrea sa fiu prea sinistru, dar închipuiti-va ca si noi traim, poate traim acum într-un wishful thinking, în ideea ca vom adera la Uniunea Europeana si-o sa fie din ce în ce mai bine. Nu, n-o sa fie chiar asa, n-o sa fie Olanda aici sau Luxemburgul în România, dar o sa fie din ce în ce mai bine iar acest bine o sa se acumuleze. S-ar putea chiar sa se întâmple asta, dar s-ar putea nici sa nu se întâmple si discursul acesta sa se dovedeasca complet fals. Nu cred ca cineva de aici ar vrea asta, desi cred ca sunt oameni care merg pe o politique du pire, adevarati oportunisti care mizeaza pe un dezastru absolut si care se instaleaza acum într-o retorica foarte nationalista, de dreapta, în ideea ca o sa le vina si lor rândul. Acestea sunt adevaratele canalii, cred eu.
Acum, însa, as vrea sa trec la altceva. Vreau sa va pun o întrebare în legatura cu o expresie folosita de Alexandru Ivasiuc. Ivasiuc era romancier, un om exact din generatia mea: el se afla într-o enorma ambiguitate, pentru ca în fundul constiintei lui era un om foarte liberal, foarte burghez – mereu spunea ca este nobil – era un coeficient de mitomanie în ceea ce spunea el, dar era un om cu care se putea discuta perfect liber; în acelasi timp facea mari concesii regimului. În fine, cazul lui este extrem de dramatic. Ivasiuc mi-a spus odata, dar de fapt o repeta la toata lumea, pentru ca am regasit asta si în alte relatari, aceasta fraza enigmatica, cu un pathos cu totul si cu totul literar, dar care totusi avea substanta, avea un corespondent în realitate si în fantasma în acelasi timp; deci, Ivasiuc spunea: “Nu suntem altceva decât niste atomi din inconstientul unui nebun”. Ei bine, eu va pun aceasta întrebare: Ce vrea el sa spuna?
I.M.: Cred ca e destul de greu sa facem psihanaliza in absentia si post-mortem pe deasupra, sa ghicim asa substratul intentional al unei replici. Ea ma duce cu gândul, prin asociere – dar interpretarea mea este pur speculativa si, evident, deficitara -, la tipul de organizare paranoica a societatii pe care, începând cu 1968 (criza Cehoslovaciei), apoi cu Tezele din iulie 1971 (urmare a celor trei vizite întreprinse de Ceausescu în Vietnam, China si Coreea de Nord), a pus-o la cale Nicolae Ceausescu. Asadar, tipul de organizare moleculara a unei societati pe care un lider unic dorea s-o fasoneze dupa chipul si asemanarea lui. Pentru ca, daca ne uitam la cronologia evolutiei personalitatii politice a lui Ceausescu, o data cu venirea sa la putere, în 1965, constatam ca dupa acea scurta perioada de falsa liberalizare – fara nici o legatura cu notiunea occidentala de liberalism – liderul comunist român îsi asigura, treptat, un câmp de putere unidirectionat, bazat pe o dictatura familiala, ca-n Irak, cu el în centrul piramidei si cu o dirijare omnipotenta si cvasi-ubicua a societatii aflate dedesubt, pe toate nivelele. Totul pus la cale cu un excelent aparat de represiune, deja constituit în epoca Stalin-Dej (ne referim cu precadere la Securitate si la Militie) si care, în perioada Ceausescu, putea deja întretine si mentine reflexele fricii individuale, nemaiavînd nevoie sa le exercite prin teroare, asa cum se întâmplase în era stalinist-dejista. Desigur, recalcitrantii erau pedepsiti aspru si avem cazurile de disidenta extrem de cunoscute, de intelectuali români care au facut puscarie în perioada Ceausescu pentru acte de curaj individuale. Daca ar fi sa dam o interpretare absolut subiectiva acestei replici citate de profesorul Vianu, poate totalitarismul unipersonal, dictatura monomaniacala a lui Ceausescu, cu o viziune moleculara asupra unei societati conduse doar de el, ar fi o explicatie. As mai spune însa un lucru. Probabil pentru multi dintre dumneavoastra, numele Ivasiuc nici nu are vreo rezonanta, pentru ca, dintr-un scriitor canonic, de rang întâi, autor aflat în istoriile literare, celebru în epoca Ceausescu, romancier al obsedantului deceniu, alaturi de Preda sau Buzura, el s-a transformat astazi, dupa reevaluarile criticii, într-un autor de etaj trei canonic: nu mai apare în manuale, nu-l mai gasim în istoriile literare, desi Racul, în opinia mea, ramâne un bun exercitiu parabolic cu nuante anti-totalitare, demn de luat în cauza în istoria prozei românesti din perioada Ceausescu.
Alexandru Boariu (student la Jurnalism): As vrea sa revin la ideea exprimata anterior, conform careia ati spus ca represiunea ar fi mai grava decât manipularea – cele doua arme ale comunismului. V-ati gândit ca ar putea fi doua arme diferite pentru doua paturi sociale diferite, respectiv represiunea pentru intelectuali, pentru elita româneasca, si manipularea pentru mase? Iar daca ar putea fi asa, care a fost mai grava: manipularea maselor sau represiunea asupra elitelor?
A. M.: Nu stiu daca le putem deosebi la o analiza în retorta si, chiar daca le putem separa, cele doua actioneaza însa împreuna. Nu poti sa o întelegi pe una fara cealalta, în sistemul comunist, în acest sistem dictatorial, care este prin excelenta unul autoritarist-represiv. Avem aici o chestiune de accente si, bineînteles, de relevanta a momentului istoric, pentru ca represiunea actioneaza pe sistemul ghilotina si este perfect vizibil lucrul acesta, în special în perioada stalinizarii, perioada de dupa ’47. Imediat dupa abdicarea fortata a Regelui Mihai I, urmatorul pe lista este poetul Tudor Arghezi. Sorin Toma publica în primele zile ale anului 1948, în ziarul Scânteia, oficiosul Partidului Comunist Român, un eseu în patru episoade intitulat “Putrefactia poeziei sau poezia putrefactiei” care reprezinta “decapitarea” în efigie a poetului Tudor Arghezi, o emblema nu a rezistentei revolutionare, ci a rezistentei naturale, prin inaderenta la comunism. Deci, iata ca sunt doua paliere: unul imediat vizibil istoric, politic – eliminarea unui dusman de clasa, dar si cel cultural, eliminarea din literatura si publicistica a unei voci autorizate si de maxima autoritate. Ca Arghezi nu a vrut, într-o prima instanta sa colaboreze si a colaborat mai târziu cu Partidul Comunist este una dintre motivatii. Cea mai importanta este însa ca se dorea un exemplu, o victima sacrificiala care sa demonstreze faptul ca, din acel moment, situatia s-a schimbat si cei care guverneaza fac selectia, ei au puterea deplina si o pot utiliza discretionar. S-a terminat un regim si începe ceva cu totul diferit, care nu avea un precedent în experienta istoric-culturala a României. Represiunea se exercita în aceasta perioada la toate nivelurile, de la inteligentsie sau elita culturala, la clasa de mijloc. Exista o perioada mult discutata de aparenta liberalizare sub conducerea lui Nicolae Ceausescu, care a creat si un mit al eficientei regimului într-o varianta de socialism-moderat, tolerant, cu fata umana. De fapt, a fost o liberalizare dupa reprimarea Primaverii de la Praga din 1968, cînd rusiii patrund cu tancurile în Cehoslovacia spulberând orice iluzie de autodeterminare a statelor din blocul estic, socialist. Ceausescu a avut o pozitie cu totul excentrica, foarte inteligent calculata politic, împotriva acestei agresiuni si care a stârnit entuziasmul, conferind pentru un timp regimului Ceausescu titlul de avangarda a destalinizarii în Europa de Est. Liberalizarea a durat foarte putin timp, însa a însemnat foarte mult, a fost un balon de oxigen. Revenirea la metodele stalinismului initial s-a dovedit extrem de dificila, dupa tezele din iulie 1971 ale lui Ceausescu, cînd acesta revine din China, Coreea de Sud fascinat de eficienta satrapiilor orientale. Acea perioada de liberalism a permis traducerea a foarte multe carti si un minim exercitiu al libertatii între niste limite. Accentul în aceasta periaoda s-a pus pe un alt gen de manipulare, cu alte metode. Nu metoda represiunii, desi a existat si aceasta, era eficienta, ci o metoda mult mai subtila de intimidare si de asociere, cum spunea si Paul, a acestei intimidari la un întreg aparat diversionist, legat si de consumismul epocii. Un exemplu destul de marunt consta în faptul ca alaturi de celebra moda a blugilor originali, din tari deloc originale, au aparut si blugii românesti, care erau îngrozitori. Era o oferta timida, într-un fel, de a contracara atractia malefica si farmecul produsului capitalist net mai bun, cu toate ca venea din lumea a treia, de cele mai multe ori. Acest joc a continuat pâna când divertismentul a fost eliminat defintiv pentru a fi înlocuit din nou cu teroarea statului politienesc din anii 50. Mecanismul însa, nu a mai functionat. Eu cred ca asta a fost una dintre greselile enorme facute de Ceausescu, aceea de a elimina si ultima supapa, ultima bresa prin care se putea respira. Într-un stat totalitar, sub dictatura, reprimarea si manipularea au o relatie simbiotica si se poate observa ca accentele se deplaseaza de la una la alta în aceasta perioada destul de lunga a comunismului românesc. Asta am si încercat sa facem într-un fel, sa decupam, izolam, subliniem, analizam aceste accente, care survin în strategiile de manipulare întrebuintate de putere.
Mircea Barbu (student la Filosofie): Întrebarea mea este daca v-ati gândit ca studiile dumneavoastra si studiile ce vor urma ar putea fi considerate ca un dialog sau ca o intermediere între studiile ce se desfasoara în Europa de Est, pe comunism, si cele care se desfasoara în Occident pe aceeasi tema. Întrebarea vine pe fondul unei calatorii pe care am facut-o acum câteva luni în Statele Unite la University of Maryland unde am avut experienta de a întâlni câtiva profesori care considera comunismul ca fiind un experiment interesant – chiar asta e sintagma -; profesorii respectivi sunt obsedati de politically correctness, studiaza si citesc numai Derrida sau Merleau-Ponty si pentru ei comunismul asta înseamna: câteva carti si un experiment interesant, iar nu o viata cotidiana, de pilda cozile la alimentara, în timpul ceausismului, pe care le-ati amintit. Ce impact ar putea avea, de pilda, studiul, cercetarea dumneavoastra în lumea occidentala si asupra celor interesati de marxism si comunism?
P. C. : În ceea ce ma priveste si pe baza experientei directe, pot sa spun ca atunci când ne-am apucat sa lucram la acest proiect nu ne-am gândit ca o sa intram într-un dialog epistemic cu cercetarile de acest tip existente în lume, în Occident. Ne-am dat seama de lucrul asta pe parcurs, ne-am dat seama mai târziu, poate dupa aparitia volumului În cautarea comunismului pierdut, în timp ce lucram la Explorari în comunismul românesc. Într-un fel, noi, îmi place sa cred acest lucru, ne aflam într-o avangarda pe aceasta directie în România. În tara noastra s-a petrecut mai târziu aceasta recuperare a vietii cotidiene din comunism decât în alte tari ale Estului Europei si într-un mod mai putin relaxat decât în alte tari. E de ajuns sa comparam amintiri de acest tip cu filmul Goodbye, Lenin!. Nu e un demers istoric, dar e un tip de recuperare a trecutului recent mult mai ironic, mai relaxat. Proiectul nostru poate fi asimilat familiei studiilor culturale, dar într-un alt sens decât cel din Occident si din universitatile americane, pentru ca aici avem de-a face cu niste studii culturale postcomuniste, care nu sunt tributare ideologiei marxizante (ce impregneaza o parte – nu spun toate – studiile culturale din acele universitati), au un caracter care tine de datele locului, de contextul românesc sau, mai general, est-european; desigur ca intrarea unor demersuri de acest tip într-un dialog metodologic si nu numai cu studii occidentale despre comunism ar fi una utila si ar ajuta la o mai buna cunoastere de ambele parti. Atât o cunoastere a lumii si a experientelor de aici de catre ei, cât si a perspectivelor lor de catre noi. În momentul de fata, cred, exista o fractura totusi între multe dintre studiile culturale occidentale despre Estul european si ceea ce facem noi aici. Nu ma refer la demersuri ca cele ale lui Stephane Courtois, ale unor autori mai de centru-dreapta din Occident, ci ma refer exact la ce ati spus în întrebarea dumneavoastra. Înca o data, în momentul în care ne-am apucat sa scriem nu ne-am gândit în mod sistematic la faptul ca facem un fel de studii culturale în acord cu ceea ce se întâmpla prin alte parti, dar se pare ca a existat un moment propice, un fel de afinitate între demersuri existente aici si, respectiv, în alte tari ale Estului postcomunist. Pe lânga acest fapt, as mai spune câteva vorbe cu privire la acest nou trend în studiile postcomuniste. În primii ani dupa 1990, pâna spre sfârsitul anilor ’90, au predominat studiile despre anii ’50, despre represiunea stalinista; apoi, încetul cu încetul, au început sa apara si studii despre anii ’70-’80, semn ca si aceasta perioada istorica începe sa se istoricizeze, începem sa avem distanta necesara unei priviri istorice mai detasate asupra ei. Cred ca e si un fel de întoarcere a refulatului, pentru ca imediat dupa schimbarile din 1989 a existat un fel de punere între paranteze a trecutului imediat. Oamenii si-au spalat biografiile, a fost un fel de lavaj biografic, toata lumea parca renascuse din cenusa. Toti erau puri de parca înainte nu fusese nimic în biografiile lor, nu existasera servituti, compromisuri, mizerie morala. Acum începem sa ne apropiem de acea perioada nu numai cu privirea pamfletarului, ci si cu ochiul ceva mai rece al istoricului. În cazul nostru, e un amestec între perspectiva angajat-morala, etica, si cea detasat stiintifica. Dupa În cautarea comunismului pierdut si cam simultan cu Explorari în comunismul românesc, am vazut aparând si alte demersuri de acest tip. E vorba de un proiect iesean care se cheama Cartea roz a comunismului. Este un simptom al unui interes crescând despre cine am fost si cum am trait “la firul ierbii”, o epoca pe care nu putem totusi sa o privim nici cu un ochi foarte academic, dar nu putem nici sa o transformam într-un registru jurnalistic, gazetaresc, trivializant. Este o epoca pe care este necesar sa o asumam cu toata gravitatea, responsabilitatea, ea face parte din biografia noastra, din istoria noastra si nu e ceva abstract, ci e ceva foarte dureros pentru cei care au trait-o; cred ca ea trebuie investigata, si cu instrumente sociologice, si cu instrumente de alta natura. Exista foarte multe spatii albe în istoria acestor epoci. Ma gândesc cât de interesant ar fi un studiu despre omagiile aduse lui Ceausescu; sa se ia, de pilda, toate volumele omagiale din perioada Ceausescu si sa se faca o sociologie a colaboratorilor acestor omagii. Cine erau, de ce colaborau, cine sunt astazi? Metoda ar putea fi dublata de istorii orale. Ocupându-ma de manipularea imaginii lui Eminescu, am descoperit lucruri extrem de interesante. Dar mai bine sa mai primim întrebari, ca altfel nu terminam niciodata.
Ion Pop: As pune o întrebare dubla, sa spun asa. S-a vorbit aici, ati vorbit si foarte bine în carti, despre o anumita nostalgie pe care ati trait-o, o traiti în dimensiunile datorate vârstei si sensibilitatii din epoca adolescentei dumneavoastra, dar ma gândesc acum la o alta chestiune despre care se vorbeste, nu stiu daca a fost semnalizata asa cum s-ar cuveni: v-as întreba, prin urmare, daca aveti de gând sa întreprindeti împreuna un fel de analiza sau de comentariu al acestei atitudini, anume nostalgia comunismului. Adica sa luati în discutie o anumita generatie mai batrâna sau mai putin batrâna care are, în virtutea unor prejudecati, a unei vointe de a uita, a unei comoditati etc., nu pun în discutie acum toti factorii, mizeaza pe întretinerea acestei nostalgii. Nu ati putea avea în vedere – cred ca ati putea-o face minunat – un fel de radiografie a acestor nostalgii ale comunismului, nu doar din motivele expuse anterior, ci si întrucât la cursuri, de pilda, m-am izbit de o ignoranta nemaipomenita a studentilor în ceea ce priveste realitatile trecutului comunist imediat. Ma gândesc ca ar fi o alta dimensiune care ar merita sa fie pusa în discutie si întreb daca în ecuatia acestor atitudini si generatii atât de diferite nu ati avea în vedere o asemenea analiza pe care cred ca ati fi în stare sa o faceti în mod eminent.
I.M.: Propunerea este interesanta, chiar foarte tentanta. Ma gândeam însa ca, într-un fel, ar trebui sa definim putin termenii si sa ne gândim ce întelegem prin nostalgie, la acest palier de vârsta. Ne referim la fostii activisti politici comunisti, deci persoane de rang politic înalt, care au avut în mâna destinele tarii si chiar evolutia societatii românesti si la nostalgia lor fata de sistemul si puterea pierdute? Daca da, din acest punct de vedere, cred ca exista deja unele minime eforturi publicistice si academice de recuperare a nostalgiei politicienilor comunisti, de pilda cartea de interviuri si de marturii a Laviniei Betea cu Ion Gheorghe Maurer, foarte interesanta pentru recuperarea unor date de istorie politica, mai ales legate de personalitatea lui Ceausescu, de venirea lui la putere. Daca ne referim la acest tip de nostalgie, cred ca metoda cea mai buna ar fi cea a interviului si a recuperarii biografiste. E un palier care trebuie completat pentru ca, deocamdata, avem marturiile victimelor, prin contributiile dramatice ale fostilor detinuti politici, imediat dupa 1990, dar nu detinem înca o documentare a marturiilor calailor, nu avem o bibliografie a explicatiilor principalilor actori politici sau, unde aceasta exista, ea este puternic cosmetizata si trucata, pentru a suna rezonabil, în propriul folos. Daca însa ne referim la nostalgia stângii, la nostalgia intelectuala si nu la cea politica, a persoanelor de o anumita vârsta si cu o anumita pregatire culturala si profesionala, care au crezut sincer în beneficiile ideologiei stângii si ale marxismului, nu ale dejismului sau ceausismului, atunci lucrurile sunt foarte interesante, pentru ca aici s-ar putea face un efort de cercetare mai accesibil si poate mai eficient, marcat prin studii culturale pe autori si prin interviuri personalizate. Ma gândesc însa ca o parte dintre intelectualii de formatie stângista, care ar fi putut oferi marturii extrem de oportune si de interesante, nu mai sunt printre noi. De exemplu, profesorul Crohmalniceanu, un om de o fina pregatire intelectuala, dar cu un evident parti-pris politic în perioada stalinista, nu mai este printre noi pentru a putea oferi o astfel de proba intelectuala despre raporturile individ-sistem-putere ale epocii. O contributie interesanta a fost cea oferita, într-un interviu televizat, de profesorul Paul Cornea, un exemplu convingator de intelectual român de talie internationala, sedus si apoi abandonat de ideologia stângii autohtone si care si-a asumat cu demnitate erorile de judecata ale trecutului. În paranteza fie spus, amîndoi acesti profesori au avut un impact esential în anii ’80 asupra formarii mele intelectuale. independente si occidentale, pentru care le sunt profund recunoscator: profesorul Crohmalniceanu, la cenaclul de proza “Junimea”; profesorul Cornea, la catedra de literatura româna a Literelor bucurestene. Deci, s-ar putea face eforturi de recuperare în aceasta directie si cred ca ele ar fi profitabile, dar noi (cei patru autori) nu am avut înca în vedere un asemenea demers.
R. C.: Marturisesc ca am încercat la Cluj, acum câteva luni, sa-l conving pe profesorul Paul Cornea sa-si scrie memoriile, pentru ca un asemenea demers este binevenit. Domnul Cornea a fost un om “între mai multe lumi”, a crezut în comunism si a trait în comunism, apoi a fost dezamagit de comunism. Este un potrivit raisonneur al vremurilor si un martor binevenit pentru a vorbi despre credinta în comunism, dar si despre erorile acestuia si dezamagirile produse.
Dar acum as vrea sa va întreb altceva, chiar daca oarecum abrupt, folosindu-ma de una dintre obsesiile mele. În cartile pe care le-ati scris sunteti, cum va numeam, autopsieri care faceti o deconstructie a comunismului. Una dintre teoriile mele este ca spalarea creierelor a izbutit în România, pe o perioada îndelungata. Nu a izbutit fenomenul Pitesti, nu a reusit o spalare a creierelor brutala si concentrata, dar, pe o perioada îndelungata, prin supraveghere, prin ideologie, lobotomizarea a izbutit, totusi. Care este opinia voastra în aceasta privinta, cum va raportati fata de reusita sau nereusita spalarii creierului în România comunista si cum vedeti ideea de condamnare a comunismului realizabila astazi în România?
A. M.: Nu s-a putut vorbi de dialog în anii ’50, acest lucru era exclus. A fost doar un monolog si acesta a fost monologul terorii. Deportarile la Canalul Dunare-Marea Neagra, lucrare începuta si abandonata sub regimul Gheoghe Gheorghiu-Dej pentru a fi reluata de Ceausescu, si toate ororile din închisori nu au creat tocmai un spatiu real al dialogului, ci cel mult un legamânt al tacerii pentru cei cu adevarat responsabili. O alta forma de îmblânzire mult mai insidioasa si eficienta în felul ei a fost cea prin cooptare, prin câstigarea intelectualitatii de partea cauzei, adaugându-i un atribut nationalist. Este vorba de perioada Ceausescu, în care refulatul se întoarce, un refulat nationalist extremist se întoarce din plin si reuseste sa câstige partida pe care comunismul o pierduse cu intelectualitatea româneasca în obsedantul deceniu. Aceste inventii reusite, ca protocronismul, pot fi tratate ca hibrizi monstruosi, dar au fost mai eficienti decât tancurile rusesti. Cred ca reusita spalare a creierului se realizeaza în acesti ani, tocmai prin a-i invita pe intelectuali sa participe “constructiv”, prin a le asigura o falsa si conditionata libertate, dar o reala reprezentativitate, prin a crea iluzia normalitatii si a eternizarii regimului, prin a le da impresia ca au un spatiu de joc si anumite libertati de a înfrunta sistemul, jucând, de fapt, dupa regulile lui si conferindu-le aceasta senzatie placuta ca discursul lor înseamna ceva. Festivismele în centrul carora intelectualul se afla în acesti ani, ca personaj privilegiat care vorbeste în locul unor voci îndrituite sa faca asta într-un regim normal: vocea eseistului, vocea istoricului, vocea omului de stiinta, a analistului politic, a ziaristului incomod, a scepticului de serviciu etc. Toate acestea sunt trecute într-un registru usor esopic, prin literatura, dar care îi confera scriitorului si omului de cultura si un statut de profet, de sibila. Astfel se explica si nostalgia unei bune parti a intelectualitatii dupa aceasta perioada, în care ea facea profetii si avea tinuta unei eminente consultate respectuos, jucând aceasta carte a dizidentei din interior, a agentului sub acoperire care demonteaza subtil mecanismul sistemului în timp ce se înfrupta din privilegiile uriase ale acestuia. Aici aflam în cele din urma ipocrizia eroismului de vodevil a miticei rezistente prin cultura, disimulând contractul extrem de avantajos cu sistemul furnizor de autoritate si poze dramatice. Cred ca manipularea s-a produs cu concursul acestei intelectualitati vasale si mistificatoare, lase si conformiste si “intelectualitatea” cu exceptii trebuie s-o spunem, exceptionale prin raritate, trebuie sa-si asume aceasta atitudine. Nu o va face, bineînteles – si, într-adevar, suntem tributari acestei lasitati si falsitati, cu toate butaforiile culturale care însotesc societatea de consum capitalista fabricata dintr-o zdrentuita, iluzorie si extrem de lucrativa – precum cea mai veche dintre meserii – dizidenta sub comunism. Spalarea creierelor a reusit în multe privinte, cât si formarea unui fel de reflex al fricii. Exista un reflex al fricii si al reticentei pe care l-am remarcat chiar în privinta noastra si un fel de maladie a deziluziei, dovada ca undeva metodele au reusit, spaimele s-au fixat, s-au sedimentat. Cred ca, chiar tardiv, un proces al comunismului, nu sub o forma punitiva, ci sub o forma intelectuala, analitica – într-un fel, cred ca lucrarile noastre se integreaza în acest spatiu – ar fi foarte necesar, iar demontarea acestor mecanisme, recunoasterea implicita a rolului fiecarui om în sistem este importanta. Fara ea se mentine o stare de obscuritate, se mentin anumite reflexe mentalitare care sunt extrem de daunatoare, extrem de periculoase si mai ales o profitabila minciuna care face din calai niste eroi, din profitori, dizidenti, din adevaratii eroi niste nume prafuite, uitate pe o lespede într-un cimitir. Un efect al spalarii creierelor consta în reluarea unor forme de extremism. Sunt un dusman al oricarei forme de militantism, de extremism, fie ca vine de la stânga, fie ca vine de la dreapta sau de la centru. Cred ca experimentul comunist a reusit, paradoxal nu cu mijloacele fortei, ci cu mijloacele unei persuasiuni mai inteligente în perioada Ceausescu, a doua perioada a comunismului românesc, dar vindecarea sta în noi si într-un exercitiu disciplinat si mai degraba responsabil al memoriei. Într-un fel, aceste carti sunt si niste exercitii de memorie, dar acest exercitiu e destinat, în primul rând, lectorului – e o invitatie de a gândi în spatiul libertatii lucruri care ne privesc pe noi toti. Consecintele se pot vedea, chiar daca nu le putem deslusi foarte bine si cred ca e un exercitiu civic pe care un cetatean onest, inteligent si responsabil trebuie sa-l faca, mai ales daca este vorba de un intelectual.
Alin Muresan (student la Jurnalism): Întrebarea mea se leaga de precedentele întrebari (inclusiv cele ale doamnei Ruxandra Cesereanu) la care as dori un raspuns punctual. Care manipulare credeti ca a fost mai periculoasa: cea comunista de dinainte de 1989 sau cea comunista, o spun eu, de dupa 1989. Pentru ca vorbeati de memoria afectiva si încercam sa înteleg cum a fost posibil ca generatiile care au trait anii ’80 mult mai direct decât generatia mea, cu toate lipsurile de care vorbeati, cozile, ratiile etc., sa uite toate acele greutati si sa fie mult mai nostalgice decât generatia noastra. Si dupa aceea am stat si mi-am dat singur raspunsul. Marea masa, cei care au trecut prin asa ceva, nu aveau acces direct la informatii de tipul “cine erau cei care ne conduceau”. Marea masa nu stie nici acum ca aceia care ne conduc astazi sunt cei care erau înainte în linia a doua; de aceea spun ca exista si o manipulare inclusiv acum foarte evidenta în tot ce se leaga de scandalurile de la CNSAS: dosarele nu sunt date în vileag tocmai din acest motiv. Pentru ca daca lumea ar constientiza ca aceia care ne conduc sunt cei care erau ieri tot în rangul nomenclaturii (dar mai putin vizibil) ar constientiza faptul ca toate lipsurile au fost provocate de acelasi sistem. Deci, întrebarea punctuala este: care manipulare considerati ca e mai periculoasa?
P.C.: O sa încerc sa fiu cât mai scurt cu putinta. Ar trebui sa investigam cu foarte mare atentie nu numai comunismul, ci si perioada dinainte de comunism si, de asemenea, sa nu uitam ca nu exista, în ceea ce priveste perioada comunista, asa cum suntem tentati sa credem, simplificând, doar reprezentanti ai sistemului, ai represiunii si victime. Uneori, lucrurile se amesteca într-un mod foarte pervers, astfel încât exista în aceleasi persoane atât calai, cât si victime. Cazul Arghezi despre care vorbea Angelo mai înainte este reprezentativ pentru ca el a fost, în 1948, pus la index, a fost o victima, iar în 1955 a fost recuperat si pus la vârf, de catre acelasi Gheorghiu-Dej, în economia sistemului. Însa, dincolo de aceste amestecuri care au continuat si dupa eliberarea detinutilor politici, exista o plaja foarte larga, sociologic vorbind, în care lucrurile se amesteca foarte puternic si e foarte greu sa distingem aici între diversele grade de colaborare sau de sustinere autentica a regimului în absenta constrângerii, pentru ca au existat si aderenti recrutati din paturi marginale, marginalizate înainte, care au marsat probabil sincer la sistem. Ar trebui sa aducem în discutie si oamenii obisnuiti, nu numai elitele, fie ca e vorba de eroi, fie ca e vorba de agenti ai represiunii sau de oameni ai sistemului. Tocmai acest amestec face foarte dificil un proces al comunismului si, în acelasi timp, explica ceea ce s-a întâmplat dupa 1989, noua forma de manipulare de care vorbiti. Sigur ca manipularea este specifica, într-o forma sau alta, fiecarei forme de societate, dar în cazul regimului comunist avem de-a face cu un fenomen de manipulare cu totul particular. Nu-l izolam nici de ceea ce a fost înainte de razboi si nici de ceea ce a însemnat impactul ideologiei la nivelul tuturor paturilor sociale. Noi suntem tentati sa vorbim prea mult de istoria elitelor, dar, de fapt, daca ratam istoria societatii, în sensul foarte larg, riscam sa nu întelegem ce a fost cu noi si sa reducem la câteva cazuri un fenomen foarte complex si care se cere investigat cu mijloace foarte fine.
Alexandru Boariu (student la Jurnalism): Am observat pesimismul care domneste aici, în sala aceasta: ma gândesc la colegul nostru de la filosofie venit cu o impresie proasta din America, la domnul profesor (Ion Pop), lezat de ignoranta studentilor, apoi la teoria spalarii creierelor si, nu în ultimul rând, la parerea despre societatea noastra decadenta. Credeti ca, având constiinta comunista, am putea cadea din nou într-un sistem totalitar? Unul consumatorist sau de oricare alta natura.
I.M.: Raspunsul este, în principiu, nu, pentru ca, daca luam în considerare contextul actual geo-politic, este foarte greu de presupus ca lucrurile s-ar putea îndrepta spre o noua anexare a spatiului autohton în zona de influenta comunista a altei puteri. Asadar, din acest punct de vedere, politic vorbind, nu cred ca este posibila o revenire a comunismului. Altfel, reflexele totalitare sunt prezente poate în fiecare dintre noi, în functie de vârsta, de optiune morala, de educatie. Sa facem un experiment mental. Sa ne imaginam, pur ipotetic, o grupa de 15 studenti care este vizitata de un profesor si acesta vine cu o petitie si spune: “Semnati petitia împotriva profesorului Z. Daca faceti acest lucru, va pot sprijini cu niste burse în strainatate”. X va semna, Y va zice: “Nu, nu pot face acest lucru”. Iata, deci, doua optiuni morale total diferite, pentru o situatie de imaginat în orice sistem si în orice moment istoric. Asa ceva se întâmpla si pe vremea lui Ceausescu, atunci când ofiterul de Securitate care circula prin facultatea ta venea la tine sa semnezi un angajament si te-ncuraja: “Povesteste-ne si noua despre studentii straini sau despre colegii dumitale si vei avea anumite beneficii”. Puteai raspunde “da” sau puteai avea o alta optiune morala. Reflexul fricii, în general, stimuleaza obedienta la factorul totalitar. Prin frica, poti ajunge o parte activa a sistemului si aici lucrurile tin mai degraba de natura psihanalitica a individului decât de metodologia politica, pentru ca nu oricine este formatat pe tiparul eroic si nu oricine poate rezista la anumite presiuni, psihice sau fizice. Transând, nu cred ca întoarcerea la un sistem de tip totalitar organizat mai este posibila prea curînd; persistenta unor reflexe de tip totalitar, în schimb, da.
Daniel Iftene (masterand la Jurnalism): Întrebarea mea este mai mult una de ordin afectiv si este legata mai ales de moartea sistemului, de disparitia efectiva a lumii comuniste. Care au fost, în câteva cuvinte, gândurile legate de momentul în care ati realizat ca sistemul în care v-ati format, pâna la un anumit moment, comunismul adica, a murit?
A.M.: Foarte concret, locuinta mea din Craiova era amenintata sa fie demolata. Buldozerele se aflau la distanta de o strada, deci situatia casei mele era pe muchie de cutit. Ar fi durat poate doua – trei luni, poate mai mult ca buldozerele sa ajunga si la ea. Prin urmare, reactia mea fata de caderea comunismului a fost foarte simpla, pe masura intensitatii ei: “Duca-se!” A fost un moment foarte fericit, pentru ca acele clipe de dinaintea sfârsitului erau legate de ticaitul unui ceas ipotetic, care batea clipa de clipa demolarea propriei mele case, a casei copilariei mele. Ce pot sa spun mai mult? A fost un moment atât de fericit. Poate singurul în care am crezut deplin în viitor si singurul în care m-as fi daruit deplin. Suntem câteodata atât de fericti si deodata sufletul ni se frânge. Si la asta adaug singura reverie ucigasa pe care am avut-o foarte intens, legata de Ceausescu. Daca as fi avut o arma de buna calitate si un unghi favorabil, n-as fi ezitat sa-i trag un glonte în cap. Este singura reverie ucigasa pe care am avut-o în mod sustinut, nu din cele care apar în mod spontan. Nu regret în nici un fel moartea lui si nu l-am iertat. Nu as mai putea sa traiesc în comunism, sub dictatura. Daca un astfel de regim s-ar întoarce, as lupta împotriva lui pâna la capat s-au m-as sinucide.
P.C.: Ma asociez celor spuse mai înainte de Angelo Mitchievici. Si eu m-am bucurat ca la meciurile echipei nationale în momentul în care am vazut ca Nicolae Ceausescu si sotia sa au fost executati. A fost un sentiment de usurare, o reactie viscerala. Reflexivitatea a venit mai apoi, am început sa înteleg ca lucrurile au fost mult mai complicate, însa a fost o reactie de eliberare extraordinara si, în acelasi timp, de frica, de teama ca, într-un fel sau altul, sistemul s-ar putea întoarce si ca lupta va fi una cu final oricând reversibil. M-am bucurat enorm si a fost o bucurie impura.
I.M.: Eu am în minte o scena concreta, pe care am vazut-o la mijlocul zilei de 22 decembrie 1989, sarind cu demonstrantii gardul în curtea Televiziunii Române. Unul dintre demonstranti pusese mâna pe un volum omagial, cu figura lui Nicolae Ceausescu în format A3, rupsese pagina respectiva si – iertati-mi limbajul ceva mai trivial, dar reproduc exact replica – scuipa cu frenezie poza respectiva: “Na, na! Futu-te-n dinti!”. Acest gen de strigat si de lichidare în efigie, pentru mine si pentru multi dintre demonstrantii naivi din acel moment, a reprezentat catharsis-ul absolut, eliberarea definitiva. Nu ne mai puteam întoarce la ceea ce fusese. Ne-am pacalit cu totii si ceea ce s-a întâmplat cu mineriadele (cele din 1990 în principal) si cu “democratia originala” a trebuit sa ne reajusteze expectativele la realitatea postcomunista.
R.C.: Doamnelor, domnisoarelor si domnilor, lectia de anatomie sau de autopsie a comunismului sau orice altceva va fi fost ea se încheie aici. Le multumesc invitatilor pentru participare si va multumesc si dumneavoastra. Nadajduiesc ca vom fi solutionat ceva, la nivel teoretic, din ceea ce ne-am propus. Daca nu, o vom face din nou cu alt prilej sau o vor face altii.
9 decembrie 2005
(transcriere realizata de Daniel Iftene)