Andi Mihalache

A. D. Xenopol Institute of History, Iaşi, Romania

andiadx@yahoo.com

Devictimizarea evreului: cauzalităţi imaginare şi modele explicative în discursul antisemit de după al doilea război mondial (1945-1950) /

For the de-victimization of the Jews:

Patterns of the antisemite discourses in after-war Romania (1945-1950)

Abstract: In the communist Eastern half of Europe we encounter a circular reasoning, meant to de-victimize the Jews, to find „compensations” to the tragedy of the Holocaust: „you might have suffered during Antonescu but you took your revenge after the Russians’ coming; as one would say, we’re even…”. The de-victimization was a rhetorical procedure by which certainty was mixed to supposition, with the aim to inter-change the parts played in the reality and transform the persecutor into a victim of the persecuted. One of the constant reasons of the de-victimizing discourse was that the Jews themselves seemed to provoke anti-semite feelings, through their behavior in the society. As a consequence, the day of August the 23rd 1944, when Antonescu was overthrown, did nothing but replace state anti-semitism with a more hidden one: social, electoral, compensatory. We can be about this on two levels: a) the Romanian society, frustrated by the Soviet invasion and the clear end of the between-wars period; b) the manipulation of the anti-semite discourse in the image strategies of the political parties.

Keywords: Romania; antifascism; de-victimization; de-specification; imaginary; extrapolation.

Evreul nostru

Analiza discursului antisemit se concentrează, din nefericire, pe opoziţia facilă dintre adevăr şi minciună, pe dezvinovăţirea evreului sau pe căutarea cauzelor sociale pe care le-ar fi putut avea un pogrom ori altul. Credem că este mai bine să urmărim imaginea pe care ne-o făceam despre o altă imagine, felul cum românii îşi închipuiau că evreii percep lumea românească şi râd de naivitatea ei.

Marile motive ale discursului antisemit sunt prea puţin legate legate de evreul concret. Iar alteritatea nu traduce neapărat o patologie a vizibilităţii, ura faţă de celălalt nefiind cauzată de posibilele deosebiri cu care el ne-ar violenta privirea. Antisemitismul vine din concurenţa mai multor reprezentări asupra evreului, ultimul cuvânt avându-l aceea care ficţionalizează în mod plauzibil. Iudeofobia nu are în centru evreul, ci persoanele care vor să iasă în evidenţă pe seama lui. Care ar fi miza? În viaţa de zi cu zi ne resemnăm cu ierarhiile sociale, ne împăcăm cu ideea că alţii sunt mai bine situaţi şi, prin urmare, se uită de sus la noi. Nu protestăm zilnic pentru asta, nu ne ieşim din fire ori de câte ori ne simţim depăşiţi. Ratările nasc disperări, nu revoluţii. Dar izbucnim atunci când ni se răpeşte statutul de învinşi onorabili, când bănuim că am participat la o competiţie trucată, cu deznodământ dinainte ştiut. Nu ne simţim umiliţi pentru orice pierdere, dar suferim imens dacă ea se produce în favoarea evreului, veneticul prin excelenţă. Paharul nu se umple de fiecare dată când eşuăm, dar târgurile noastre iau foc atunci când ni se năzare că am fost traşi pe sfoară la noi acasă. Dacă străinul ne învinge pe teren propriu, aversiunea faţă de el maschează, de fapt, tradiţionala neîncredere în coruptele oficialităţi române. În mod straniu, atunci când un individ venit din afară ne arată că societatea noastră nu este chiar cea mai bună cu putinţă, nu ne indignăm contra acestei situaţii, ci împotriva persoanei care ne ocazionează respectiva revelaţie. În viaţa obişnuită, dominată, vrem sau nu vrem, de nevoia de a ne suporta şi dialoga, suntem neutralizaţi de spectacolul tern al asemănărilor ireparabile dintre noi, dintre evrei şi ne-evrei nu mai puţin. Contrastele nu se observă cu ochiul liber şi nu rezultă din interese sociale antagonice. Ele se caută cu lumânarea, se atribuie, se inventează. Pentru noi, esenţial este să vedem cine este considerat localnic şi cine este desemnat să reprezinte diferitul, cum se construieşte acea stranietate faţă de care majoritatea decide să se definească. În rolul ţapului ispăşitor sau, mai bine spus, al adversarului accesibil, uşor de înlăturat, se alege de obicei un paria tocmai pentru că dispariţia lui nu afectează serios textura relaţiilor interumane, nu lasă un loc gol, iar noi nu îi simţim lipsa. Iată de ce zelul cu care unii istorici tot caută şi găsesc rivalităţi şi mari mize sociale, economice şi legislative, susceptibile să stimuleze antisemitismul, ni se pare demn de o cauză mai bună. Ideea de împământenire a evreilor nu ne scotea din sărite din pricina consecinţelor ei juridice, mai greu de conştientizat. Contau mai mult sensurile figurate pe care termenul le avea în retorica patrimonială, dominată de viziunea organicistă asupra teritoriului naţional. Acesta îşi păstra integritatea numai dacă posesorii săi erau români 100%, orice concesie în favoarea celor de altă etnie echivalând cu o amputare a moştenirii lui Mihai Viteazul. A accepta egalitatea evreului cu noi însemna, în interpretarea unora, că orice petic de pământ pe care acesta avea să calce în viitor înceta să ne mai aparţină cu totul nouă, adevăraţii lui proprietari. Animozităţile dintre evrei şi români, ca grupări etnice distincte, nu au fost foarte multe şi nici făţişe, conflictul fiind mai degrabă indirect, iscat din opiniile contrare pe care cele două tabere le aveau despre societatea în care trăiau, despre ceea ce aceasta trebuia să ofere localnicului şi ce să permită nou venitului. Nu întâmplător, discursul antisemit speculează confuzia dintre legalitate şi legitimitate. Prima noţiune are un conţinut juridic şi prevede respectarea legislaţiei din ţara în care evreul se afla. A doua, cu valoare mai mult simbolică şi genealogică, privilegiază indigenul în defavoarea imigrantului, neprecizând când anume cel din urmă va deveni totuşi unul de-al nostru. Aşadar, ne ataşăm profund de unele diferenţe pentru că ele nu ne despart, dar ne ierarhizează. Corolarul lor nu e neapărat excluderea ci clasamentul. Fidelitatea noastră faţă de ele transpare din ostentaţia cu care ne ferim să le punem sub semnul întrebării, evitând toate informaţiile care contrazic ideile primite de-a gata. Cum ideologiile naţionale pun accent pe armonia şi solidaritatea socială, negând tensiunile dintre fraţi, evreii, proverbiali pentru risipirea lor prin lume, ne sunt indispensabili pentru salvarea încrederii în noi înşine. Fără evreu, nu am avea întâietate faţă de nimeni.

Aparenta greutate de a explica puseele de ură, venite după îndelungi perioade de bună convieţuire, se datorează încăpăţânării cu care se ignoră reflexele de ordin cultural, antropologic şi etnografic, sub cuvânt că, în epoca modernă, a laicizării rapide, toate superstiţiile şi imaginarul creat de ele ar fi dispărut brusc, fiinţa umană devenind peste noapte o mare iubitoare a raţiunii. Or, dacă ele nu sunt invocate deschis, aceasta nu înseamnă că au şi murit, oamenii având mereu la dispoziţie cel puţin două grile de interpretare a lumii: ei le utilizează succesiv, în funcţie de momentul tensionat sau relaxat pe care îl traversează. Accesele de iudeofobie nu au determinări clare, directe, vizibile, un pogrom putând fi declanşat din varii motive: nici unul dintre ele nu are vreo legătură precisă cu viaţa evreului sau cu implicarea acestuia în mari evenimente cum ar fi pierderea unui război, crahul bursier etc.

Evreul şi cele două lagăre

Începerea conflictului dintre cele blocuri politico-militare rezultate din al doilea război mondial transforma Holocaustul dintr-un fapt istoric într-unul discursiv, numai bun de instrumentalizat în scopuri propagandistice. Iar în jumătatea răsăriteană a Europei, întâlnim mai ales un raţionament circular, folosit pentru devictimizarea evreului, pentru găsirea unor „compensaţii” la tragedia Holocaustului: „poate că aţi avut voi de suferit pe vremea lui Antonescu, dar v-aţi luat revanşa după venirea ruşilor; cum s-ar spune, suntem chit…”[1]. În cazul de faţă, devictimizarea este un procedeu retoric prin care amestecăm certitudinea cu presupoziţia, în scopul de a inversa rolurile din realitate şi a preschimba persecutorul într-o victimă a persecutatului.

Se adăuga aici suspiciunea lui Stalin faţă de toate formele alternative de luptă contra fascismului (brigăzile internaţionale din Spania, rezistenţa franceză, revolta din ghetoul varşovian), toate meritele victoriei din 1945 trebuind să revină armatei sale. Martirajul evreiesc nu trebuia deci, să concureze cele de 20 de milioane de oameni sacrificate de Moscova. Iniţial, comuniştii români sprijiniseră plecările în Palestina din raţiuni preponderent electorale[2]. Dar după câştigarea tuturor mecanismelor puterii, îşi schimbau radical atitudinea. Cum era văzut evreul sionist?[3] Pe de o parte, era bine că emigra şi scăpam de el, dar pe de alta tot nu ne convenea, deoarece el pleca într-o ţară controlată de anglo-americani şi întărea astfel lagărul imperialist. Faptul că evreii aveau, din 1948, o patrie, intensifica suspiciunile faţă de cei rămaşi în ţară, aceştia fiind mereu bănuiţi că lucrează pentru Tel Aviv şi Washington, pentru duşmanul din afară[4]. În corpul societăţii comuniste, evreii reprezentau acel punct unde organismul colectiv devenea vulnerabil la propaganda imperialistă[5]. Iar polarizarea extremă a raporturilor internaţionale după începerea Războiului Rece făcea ca emigrarea evreilor să pară mult mai periculoasă, mult mai susceptibilă să ne expună duşmanului din afară, care putea specula toate informaţiile şi relaţiile celor plecaţi din România.

Antifascism nu înseamnă filosemitism

În condiţiile ocupaţiei sovietice şi ale penuriei de după război, antisemitismul revenea în forţă, atât în ipostaza lui făţişă, socială, cât şi în aceea politică, cel mai mult surprinzând reticenţele pe care comuniştii le aveau faţă de evrei. Ştim că în perioada 1945-1947, PCR[6] trebuia să aleagă între chestiunea de principiu (combaterea urii rasiale care caracteriza fascismul) şi necesitatea de a fi pe placul electoratului dominat de sentimente iudeofobe[7]. De fapt, comuniştii luptau mai degrabă contra sionismului decât a antisemitismului. Raportarea lor la problema evreiască era mai mult tactică: comuniştii afişau o compătimire de moment, doar din raţiuni electorale. Ţineau foarte mult ca evreii să nu mai fie persecutaţi pentru a nu fi revictimizaţi şi transformaţi în eroi[8]: deşi considera că „marea majoritate a evreilor are o atitudine nesănătoasă”[9], Vasile Luca pleda uneori pentru evitarea măsurilor de forţă care ar fi readus în actualitate chestiunea martirajului evreiesc[10].

Deşi Holocaustul şi implicarea noastră în el ar fi fost nişte excelente motive de propagandă antifascistă, comuniştii nu le-au valorificat din cauza directivei antisemite adoptate de Stalin după război. În plus, ascensiunea PCR-ului ar fi putut fi sprijinită de evreii care, înainte de prăbuşirea nazismului, simpatizau Uniunea Sovietică în virtutea principiului potrivit căruia duşmanul duşmanului meu îmi este prieten[11]. Iniţial, evreilor li se spunea că în Vest creştea pericolul antisemit şi trebuiau, prin urmare, să se alăture „forţelor democratice”. Apoi, odată cu formarea lagărului socialist şi cu apariţia noii ostilităţi faţă de orice aspect de ordin naţional[12], comuniştii nu puteau elogia decât victimele luptei de clasă, nicidecum ale urii de rasă. Se impunea astfel dihotomia dintre evreii bogaţi şi cei săraci[13], nu între cei care fuseseră deportaţi şi cei care scăpaseră de persecuţii. Calitatea de victimă aducea nişte „merite” şi o aură de martir pe care regimul nu le recunoştea decât ilegaliştilor. Comuniştii se mulţumeau să combată specula pentru a domoli antisemitismul.

Şi stăvilind antisemitismul păreau că mai combat şi anticomunismul. Dat fiind că discursul antisemit nu putea figura în prestaţia publică a partidului comunist, neîncrederea faţă de evrei era exprimată în cadrul restrâns al şedinţelor Biroului Politic. Discuţiile avute cu acele prilejuri ne indică faptul că şefii comunişti vedeau în Holocaust o afacere greu gestionabilă: între antifascismul teoretic şi oportunismul de zi cu zi se deschidea o falie greu de umplut doar prin declaraţii de compătimire[14]. Singura soluţie era discursul evaziv, care trebuia să dea satisfacţie evreilor şi, în acelaşi timp, să combată, măcar indirect, similitudinea dintre comunism şi evreitate. Prin urmare, lozinca egalităţii în drepturi se aplica şi în domeniul suferinţei, fiecărei etnii repartizându-i-se un cuantum egal de necazuri de pe urma războiului. Spunându-se că „toţi au suferit”, cele îndurate de evrei erau expediate între două virgule, bagatelizate, anonimizate. Despecificarea[15] tragediei evreilor era una din artificiile devictimizării lor:

„Tov. Vasile Luca: Nu se poate spune că sunt victimele exclusive ale acestui război – evreii. …Puneţi problemele în ziar, puneţi-le just, arătaţi suferinţele evreilor din acest război, arătaţi că nu sunt numai ale evreilor, ci şi ale românilor, ca să simtă şi românii, când citesc un ziar de acesta, că puneţi problema just, obiectiv…”[16].

Evreul cotidian

Cum explicăm recrudescenţa antisemitismului postbelic în acelaşi timp cu judecarea lui Antonescu? Putem pune totul numai pe seama ocupantului sovietic, pe noua înfăţişare a naţionalismului românesc? Imaginarul este atemporal, alimentat de fapte produse cu mult timp în urmă, dar pe care oamenii le consideră atât de importante încât cred că ele continuă să aibă loc. Ne place sau nu, lumea noastră este expresia unor arhetipuri. Dintre ele face parte şi trădătorul fără de care nu ar fi posibil martirul.

Privit prin această grilă, antisemitismul nu este consecinţa unor discrepanţe sociale, ci a felului în care aceste discrepanţe erau explicate. Iar cea mai bună dovadă în acest sens pare să fie faptul că evreii erau foarte urâţi de persoane cu dare de mână, fără grija zilei de mâine, care nu aveau de ce să se simtă ameninţate de poporul lui Israel. Explicaţia este următoarea: averea, mai ales aceea dobândită, nu moştenită, ne conferă o respectabilitate socială, scump plătită, pe care nu am vrea să o împărţim cu foarte multă lume. Se înţelege, nu ieşim în evidenţă decât atunci când dispunem şi ne lăudăm cu un lucru sau o performanţă care nu e accesibilă oricui. În acest context, evreul ni se pare odios nu pentru că are ceva bani, ci pentru că uzurpă ceea ce ne-am dori numai pentru noi: monopolul unui prestigiu. Altfel spus, evreul se confruntă cu mitul succesului greu obţinut. De aceea, antisemitismul nu e neapărat păcatul săracilor sau inculţilor. Dimpotrivă, este sportul claselor mijlocii care cred că reuşita e cu atât mai apreciabilă cu cât este mai singulară. Iar evreul dădea impresia că dobândise uşor ceea ce noi câştigaserăm cu multe dificultăţi.

Întoarcerea evreilor deportaţi crea dintr-o dată senzaţia că deveniseră omniprezenţi, că ne invadau încă o dată. De fapt, nu era altceva decât o reintrare în normalitate. Iar numărul crescut al evreilor nu oferea explicaţia cauzală cea mai probabilă: „înmulţirea” lor nu îi punea la originea tuturor lucrurilor. Deşi nu le crescuse ponderea ci gradul de vizibilitate, funcţiona totuşi principiul că ceea ce se vede cu ochiul liber nu are cum să nu fie adevărat[17]. Astfel, recrutarea evreilor în rândul activiştilor PCR[18] dădea impresia că aceştia erau câştigătorii războiului şi beneficiarii noului regim. Sinonimia evreu-comunist constituia de fapt o deformare a realităţii că unii se lăsaseră, într-adevăr, atraşi de comunism. Dar filo-comunismul era un efect, nu o cauză. Pe lângă înţelegerea opţiunii comuniste ca antidot la fascism şi antisemitism, mai trebuie menţionat că evreii se ataşaseră de ideea marxistă şi nu de sistemul totalitar care se revendica de la ea. În plan social, nuanţele nu contau deloc, românii considerând că evreul suferise ceva timp, dar tot afacerist rămăsese. „Recupera” timpul pierdut, monopolizând bunurile de larg consum, atunci greu de găsit; „dacă n-ar munci ţăranii, n-ar mai mânca jidanii” era una din lozincile momentului. Cum s-ar spune, nucleul autentic al neamului (ţărănimea) era pus în opoziţie cu aparenţele lui corupte (evreimea). În dispută fiind produse de strictă necesitate, evreul-vampir atenta din nou la integritatea naţiunii, uşurându-ne de povara unor eventuale remuşcări: „… pe orice cale evreii caută ca hrana necesară să fie în mâna lor…”[19]. Redescoperirea metehnelor evreului împingea într-un con de umbră vinovăţia noastră faţă de el. Recapitulând păcatele evreului generic, scuzam ori negam, implicit, suferinţele evreului concret. Îl devictimizam, punându-l în ipostaza de agresor, cele mai provocatoare relaţionări şi antiteze fiind cele cu ţăranul, soldatul, tineretul[20] român studios, religia creştin-ortodoxă[21], copiii, alimentele (şi în special grânele): toate şase sunt simboluri identitare consacrate. Stereotipul evreului hrăpăreţ, asupritor şi corupător al satului românesc, se întorcea în imaginarul postbelic, dar adaptat acum contextului filomarxist. Nu mai era vorba de invidia faţă de cel bogat, ci de condamnarea apriorică a evreilor, asociaţi cu proprietatea privată: după 23 august 1944, ei îşi revendicau bunurile confiscate sub Antonescu! Deşi demersul lor era absolut legitim, retrocedarea intensifica reflexele antisemite din cauză că românii se grăbiseră să cumpere din respectivele bunuri, iar acum trebuiau să le înapoieze fără a mai primi banii cheltuiţi pe ele. Reintrarea în posesia lucrurilor furate era, prin urmare, unul din principalele aspecte care alimentau devictimizarea evreului şi prezentarea lui drept agresor. De ce ? Sătenii care trebuiau acum să renunţe la bunurile în discuţie încercau resentimente uşor de prevăzut: abuzaţi, conform vechiului scenariu sămănătorist, de arendaşul evreu, ţăranii se vedeau din nou furaţi de „jidanul speculant”. Apoi, acuzând evreii că ar fi insultat armata – o metonimie a naţiunii române – se inventa cel mai bun pretext de a se spune că au meritat ceea ce li s-a întâmplat în timpul războiului[22]. Mai mult, evreul nevolnic şi fricos refuza înrolarea şi sabota campania „totul pentru front, totul pentru victorie”. Era cea mai bună dovadă, consideram noi, că evreul nu se simţea dator faţă de societate. Ştiam că îl persecutasem şi îl condamnam pentru simplul fapt că ar fi putut, probabil, să aibă resentimente. Ce se întâmplase? Evreii fuseseră chemaţi în armată printr-un comunicat al Marelui Stat Major, care le cerea să se prezinte la datorie până la 15 ianuarie 1945. Dar prefectura poliţei capitalei observa că

„… evreii, care credeau că vor putea prin diferite manevre să tergiverseze încorporarea lor…, nu vor să facă nici un sacrificiu în oameni, spunând că ei au făcut destule servicii în cei 4 ani de dictatură antonesciană… ”[23].

Această opoziţie faţă de înrolare agrava mitul evreului fricos, mutându-l din postura de laş în aceea de sabotor. Antisemitismul neavând o cauză se căuta un motiv, de obicei neverificabil. Altfel spus, cu cât o acuzaţie era mai aberantă cu atât avea şanse mai mari de a fi crezută. Gravitatea ei ne intimidează, inhibându-ne spiritul critic. Cel mai bun exemplu era reînvierea, la mijloc de secol XX, a unui stereotip antiiudaic ancestral, infanticidul:

„… în legătură cu zvonurile care circulă, în sensul că evreii ar răpi copii minori de la creştini, până în prezent pe raza acestui oraş nu au fost semnalate asemenea zvonuri. Totuşi, când ziarele descriau pe larg pogromul de la Kiels-Polonia, în oraş s-au comentat cele expuse în ziar, că pogromul a fost provocat din cauză că evreii polonezi ar fi răpit copiii creştini, pe care îi omorau….”[24].

Într-un context postbelic, în care vechile spaime reveneau cu şi mai multă putere, imaginarul antisemit resuscita pretextele urii, adaptându-le însă noilor împrejurări. Bunăoară, ştim că multă vreme evreii nu avuseseră voie să fie proprietari de pământ – un simbol de bază al ideologiei naţionale –, dar primiseră permisiunea de a comercializa grâul. La fel de „grav” am putea spune, pentru că cerealele erau asimilate intenţionat cuvântului generic „pâine”, sinonim indirect, analogic al „vieţii”. Astfel, în anii la care ne referim, se vorbea că, sub pretextul persecutării lor de către Antonescu[25], evreii primiseră multe drepturi, iar acum abuzau de ele, monopolizând alimentele şi cerealele; „… pe orice cale evreii caută ca hrana necesară să fie în mâna lor, iar populaţia este muritoare de foame”[26]. Pe fondul sărăciei de după război, invidia socială creştea, vizându-i pe aceia care păreau că se îmbogăţesc din buzunarul românilor. Când tu nu ai şi un altul are, ţi se pare că avutul lui nu poate fi curat, că e furat de undeva. Astfel „tratam” ideea eşecului personal şi evitam un conflict făţiş cu noi înşine:

„… tineri evrei îmbrăcaţi foarte elegant, exagerat de exuberanţi şi necalculaţi în purtări şi atitudini, sfidează umilinţa ţăranului şi funcţionarului, îmbrăcat slab şi cu multe griji. Sunt vindicativi…”[27].

Aşa că averile făcute de evrei atrăgeau atenţia pentru că oamenii nu erau preocupaţi de cauzele sărăciei lor, ci de persoanele care păreau că profită de ea:

„… majoritatea locuitorilor din judeţ şi oraşul Huşi, care sunt complet lipsiţi de mijloace de existenţă, îşi manifestă nemulţumirea că la evreii din oraşul Huşi s-ar afla cantităţi apreciabile de cereale, alimente, zahăr, bumbac etc., ascunse, şi cer insistent să se facă cercetări şi descinderi de către organele poliţieneşti din localitate. Se observă că ura contra elementului evreiesc creşte pe zi ce trece, şi aceasta mai ales din cauză că în timp ce populaţia suferă de foame, evreii nu duc lipsă de nimic, ci trăiesc mult mai bine, ca în timpurile normale. Locuitorii care au fost după cereale în regiunile excedentare, pe unde au trecut nu au văzut nici un evreu tremurând de frig sau de foame prin diferite localităţi sau prin gări, ci numai şi numai români”[28].

Evreul, o victimă a marxismului?

Din jurnalele şi memoriile epocii desprindem cu uşurinţă clişeul cel mai des întâlnit, şi anume convingerea că între iudaitate şi comunism există o legătură specială, evreii fiind adevăraţii beneficiari ai regimului instaurat treptat, după 1944[29]. Totuşi, lucrurile nu stăteau chiar aşa: în acel climat de suspiciune universalizată, mitul complotului evreiesc căpăta şi o variantă „democrat-populară”. De altfel, etichetele prezente în discursul puterii comuniste ne arată că limba de lemn avea posibilitatea de a împăca aspecte contradictorii ale vieţii, de a contopi cuvinte cu înţelesuri diferite, obligându-le să abandoneze sensurile primare în favoarea celor metaforice. Aşa apărea definirea sionismului ca „fascism evreiesc”[30], doar din cauză că Israelul era situat, din punct de vedere ideologic, în tabăra adversă. Orice opoziţie faţă de PCR atrăgând calitatea de „reacţionar”, sionismul era un pretext suficient pentru ca victimele fascismului să devină ele însele fasciste. Şi pentru că fascismul era „stadiul cel mai înalt al capitalismului”, cum se spunea atunci, evreul bogat nu putea fi o victimă, atribuindu-se o identitate abuzivă, contrară realităţii: aceea de fascist. Revictimizarea lui (adică recunoaşterea suferinţelor care fusese supus) nu era permisă oricând: era acceptată doar atunci când comuniştii puteau ataca partidele istorice şi „burghezo-moşierimea”, acuzându-le de antisemitism[31].

Sub presiunea propagandei comuniste, anii imediat următori războiului aduceau o oarecare noutate: transpunerea diferenţelor etnice în vocabularul luptei de clasă[32]. Cu alte cuvinte, patronul evreu era văzut ca o metonimie a „orânduirii capitaliste”, străină de interesele poporului. Faţă de clasa muncitoare era de două ori duşman: ca exploatator şi ca străin care profita de ceea ce ar trebui să fie doar al nostru. Exaltându-se producătorul de „bunuri materiale”, se depreciau persoanele care nu realizau nimic palpabil: comerciantul evreu[33] şi intelectualul român. Neîncrederea faţă de cei care nu făceau lucruri concrete s-a menţinut până azi, îndreptăţindu-ne să credem că anii 50 au avut un rol important în forjarea unui imaginar conservat până astăzi, în ciuda schimbărilor survenite în discursul politic. În cazul evreului, culpabilitatea creştea deoarece activităţile comerciale desfăşurate de el aveau o conotaţie negativă, negustoria fiind identificată cu specula, înşelăciunea şi „orânduirea putredă”[34]. Dar originea lecturii negative asupra banului nu mai era creştin-ortodoxă, ci marxistă[35].

Evreul, un străin la puterea a doua

Întoarcerea lui din deportare nu îi uşura viaţa, reînnoindu-i imaginea de nou venit care căpăta avantaje în dauna băştinaşilor[36]. Este uşor de observat că nu se vorbea de egalitatea în drepturi cu românii, ci de obţinerea unor privilegii în dauna acestora[37]:

„… Suntem informaţi că în judeţ curentul antisemit a început să se remarce pe zi ce trece, datorită penetraţiei evreilor, ajutaţi de partidele din FND, în toate ramurile comerţului şi în industriile CSABI, a căror conducere o au evreii. Curentul la început inexistent, acum se remarcă, când evreii întorşi din deportare au căpătat foarte multe avantaje în detrimentul populaţiei băştinaşe. Astfel, în conducerea întreprinderilor CSABI sunt 15 evrei, 1 român şi 2 unguri. Curentul antisemit astfel născut este speculat de reacţionari, care prezintă situaţia exagerat şi o demonstrează ca greşeală remunerată a conducerii actuale…”[38].

Reveniţi într-o lume care nu le simţise deloc lipsa, evreii păreau acum şi mai străini, mai indezirabili decât fuseseră înainte: îşi revendicau bunurile, cereau drepturi şi păreau că fac fie jocul „reacţiunii”, fie acela al comuniştilor. Obişnuiţi deja cu absenţa lor, românii trăiau cu sentimentul unei alte invazii, cu senzaţia că evreii, greu vizibili până ieri, reveneau în prim plan pentru că pregătiseră acest lucru din umbră. Echivalenţa dintre ocupaţia sovietică şi preponderenţa evreiască[39] în anumite domenii era o analogie investită cu o mare putere cauzală, în sensul că invazia ruşilor era socotită un rezultat al comploturilor şi răzbunării evreilor. Altfel spus, ordinea cronologică în care se produseseră nişte fapte (reabilitarea evreilor după 23 august) devenea ordine cauzală, în sensul că întoarcerea lor în viaţa publică nu era pusă pe seama înlăturării lui Antonescu şi a revenirii la democraţie, ci era legată de un eveniment de ordin militar, petrecut ceva mai târziu, pe 30 august: intrarea trupelor sovietice în Bucureşti. Mai mult, judecarea mareşalului sub auspicii sovietice transforma unul din capetele de acuzare, participarea României la Holocaust, într-o simplă nedreptate impusă românilor de către ocupant. Şi cu toate că informaţiile adunate între timp probează vinovăţia românilor faţă de evreii deportaţi sau ucişi, acel proces legitimează şi astăzi autocompătimirea noastră. Istoria recentă era complet negată în favoarea alteia, şi mai recentă, discuţiile despre persecutarea evreilor nemaifiind de conceput din pricina faptului că asupra lor plana o nouă şi mare vinovăţie: aceea că au adus comunismul şi dezastrul ţării[40]. Acuzaţia nu lua în calcul o eventuală dorinţă de răzbunare a evreului, ci se racorda din start la un imaginar mult mai vechi, interbelic: evreul simpatiza comunismul doar ca să ne facă în ciudă, să ne pună în pericol identitatea naţională, teritoriile abia câştigate la Versailles.

Spre deosebire de strategiile comuniste din Vechiul Regat, în Transilvania se punea mult accentul pe victimele antisemitismului şi Holocaustului. Motivul era pur tactic, urmărindu-se instigarea evreilor contra maghiarilor, atragerea celor dintâi de partea noii administraţii româneşti din Ardeal. Accentul pe antisemitismul maghiar, legat direct de Auschwitz, îngăduia, prin comparaţie, bagatelizarea celui românesc. Dimpotrivă, cazurile în care unii români se comportaseră bine cu evreii erau suprasemnificate, pentru a se stopa victimizarea celor din urmă şi culpabilizarea celor dintâi. Dacă nu înţelegeau acest subtext, evreii puteau fi acuzaţi uşor de nerecunoştinţă, lipsă de loialitate etc.

Problema evreiască din Transilvania era ceva mai complicată, un raport secret din 1950 aglutinând evreul şi maghiarul[41] într-un personaj compus, pe care l-am putea numi străinul periculos din interior, „duşmanul strecurat”:

„… maghiarii şovini şi evreii sionişti, lucrând mână în mână, sub adăpostul Uniunii Populare Maghiare, nu acceptă pe români, oricâte drepturi ar avea, să ocupe posturi în administraţia de stat….”[42].

Folosirea maghiarului ca pretext pentru a lovi în evreu şi invers era un procedeu tot mai des utilizat după revoluţia din Ungaria, când Dej iniţia o amplă campanie de românizare a aparatului de partid şi de stat[43].

În sfârşit, aplicându-se acelaşi raţionament circular, în care cauza devenea efect şi invers, evreul detestat până nu demult pentru că se întorsese din deportare, era acum urât pentru că îşi manifesta intenţia să ne părăsească. Nici un gest făcut de el nu rămânea neinterpretat, plecarea în Palestina „demonstrând” că avea multe pe conştiinţă şi fugea de răzbunarea absolut îndreptăţită a localnicilor[44]. Ipoteza părea justificată de faptul că mulţi evrei cu funcţii în partid nu ezitaseră să ceară repatrierea: iniţial, fuseseră rău priviţi pentru că făceau parte din PCR, iar acum pentru că îl părăseau.

De ţinut minte

Faptul că cineva este evreu constituie o informaţie care nu se întâmpină oricum. Necesită o sprânceană ridicată, de cunoscător, o grimasă competentă, un chicotit avizat. Punem pe seama evreului tot ceea ce nu vrem să credem despre noi. Nu mai contează motivele pentru care îl urâm, esenţială fiind vechimea acestei aversiuni. De vreme ce atâta lume l-a prigonit, ceva trebuie să fi fost la mijloc şi nu se poate ca tocmai noi să stricăm tradiţia. Explicaţiile de ordin istoric sunt dificile, absenţa unor cauze concrete fraudând ideea de obiectivitate şi dându-ne impresia că suspiciunile sunt fireşti, că provin dintr-o evoluţie implacabilă.

Lecturând acest text, putem observa argumentele contradictorii pe care se întemeiază imaginea evreului în societatea românească postbelică: în unele cazuri nu credem decât ceea ce se vede cu ochiul liber, în altele, dimpotrivă, îmbrăţişăm un zvon cu atât mai repede cu cât este mai ezoteric,mai inexplicabil. Pentru comunişti, evreul era vinovat că nu colabora cu PCR şi că făcea speculă, isterizând populaţia. Pentru restul societăţii, evreul era un agent comunist, adevăratul câştigător al războiului şi unul din puţinii beneficiari ai ocupaţiei sovietice. În plus, mai era suspectat că vrea să se răzbune pentru cele întâmplate în timpul lui Antonescu.

Unul din motivele constante ale discursului devictimizant era acela că evreii păreau să provoace ei înşişi sentimente antisemite fie prin arghirofilie, fie prin vehemenţa cu care vorbeau de suferinţele din anii războiului[45]. În consecinţă, ziua de 23 august 1944, când Antonescu era înlăturat de la putere, nu făcea decât să înlocuiască antisemitismul de stat cu unul mai disimulat: social, electoral, compensatoriu. Poate fi urmărit pe două paliere: a) societatea românească, frustrată de invazia sovietică şi de evidentul sfârşit al lumii interbelice[46]; b) manipularea[47] discursului antisemit în strategiile de imagine ale partidelor politice, cu o menţiune specială pentru ostilitatea comuniştilor faţă de sionism. Trecând în revistă defectele evreului, se dădea de înţeles că ceea ce se reproşa unui individ privea de fapt etnia întreagă. Dar dacă se lua în discuţie suferinţele lui, atunci tactica se schimba: acuzatorii renunţau brusc la extrapolări şi redescopereau cazul individual, contextualizat în exces, pentru a-i anula orice aspiraţie la generalizare. Acelaşi procedeu se aplica în privinţa vinovăţiei: când un evreu greşea, prin el, toată stirpea era implicată. Când un român comitea o abatere, se considera că aceasta nu caracteriza decât respectiva persoană. În orice caz, ori de câte ori se insista pe speculă, părea că păcatele evreilor din anii 1945-1947 justificau à rebours masacrarea lor: continuând să fie prezentaţi drept plagă socială, se insinua că persecuţiile din timpul lui Antonescu nu veniseră chiar din senin. Fiind un motiv al discursului comunist, antifascismul nu trezea prea multe simpatii. Ba mai mult, pedepsirea criminalilor de război sub auspicii sovietice augmenta antisemitismul.

Antisemitismul ridiculizează ideea de cauzalitate în sensul ei clasic: faptul X determină, fără drept de apel, faptul Y. În cazul nostru, căutarea adevărului despre evrei s-a confundat cu adevărul însuşi, de multe ori negăsirea lui făcându-ne să spunem că el nici nu există, că ne batem capul degeaba. Alteori, iraţionalul sau aleatoriul trec drept sinonime aproximative ale secretului, cel din urmă fiind împins apoi în aria semantică a cuvântului adevăr: dar nu unul de orice fel, ci un adevăr superior, rezervat iniţiaţilor. Motivul? Un adevăr bănuit, dar totuşi inaccesibil, ne pare mai sigur, mai valoros decât unul deja demonstrat. Adevărul de suprafaţă, la îndemâna oricui, este egalitar, aproape vulgar, explicaţia unui eventual eşec găsindu-se mai uşor în ideea că lumea noastră are mai multe paliere de existenţă şi nu se reduce la ceea ce vedem cu ochiul liber. Astfel, putem pretinde că nu am eşuat din vina noastră, ci din cauza unor mecanisme nevăzute şi complicate care ne depăşesc, dar care sigur au fost puse la cale de evrei. Pe baza simplelor deducţii, se ajunge ca o suspiciune să treacă uşor din registrul imaginar în cel verosimil şi din cel verosimil în domeniul adevărurilor probate, al certitudinii.