Alina Cârlănescu

 

 

Despre porumbei şi trenuri

(Scînteia tineretului)

 

 

Dacă aţi visat vreodată să navigaţi cu un yaht sau un vapor prin apele oceanelor lumii în căutarea acelei insule unde libertatea şi senimentul de plenitudine ar fi complete fie şi pentru scurt timp, sau dacă aţi visat să navigaţi pentru pura plăcere a călătoriei, cunoaşteţi probabil semnificaţia acestei reverii în registru personal: ea indică acutizarea unui simţ al aventurii, necesitatea cunoaşterii personale şi a dezvoltării interioare în confruntarea cu neprevăzultul existenţei, ca şi un dor de libertate care nu înseamnă altceva  decât dorinţa de eliberare de convenţiile sociale şi culturale inevitabil legate de lumea bătătorită a uscatului. Un vis al călătoriei pe mare sau ocean se confundă, în esenţă, cu un vis al regăsirii de sine al  fiinţei.

Orice ziare din perioada 2-18 august 1953 aţi avea curiozitatea să răsfoiţi veţi observa că reveria singulară, reveria individuală de tipul celei descrise anterior a dispărut.

Societatea românească din 1953 (aşa cum reiese din presa scrisă a vremii, mai precis din ziarul Scânteia Tineretului, la care mă voi limita în studiul de faţă) respinge reveriile singulare. În 1953 totul se face în numele a ceva, reverie este angajată, visele nu mai aparţin inefabilului sau invizibilului, ci se materializează în produsul finit sau în utilajul cu scop bine delimitat.

Spuneam că totul se face în  numele a ceva, cuvintele de ordine fiind “pace” şi “prietenie”. În funcţie de aceste cuvinte “de frunte” – pentru a folosi un calificativ drag perioadei – sunt redefinite activităţi artistice sau uzuale precum: sportul, dansul, plimbările prin parc sau vacanţele pionierilor. Se ajunge astfel ca jurnaliştii perioadei să formuleze titluri de artcole precum: Sport înseamnă prietenie (Scânteia Tineretului, 11 august, p. 4) şi să vorbească într-un articol denumit Acordul profund al instrumentelor populare (ibid., 11 august, p. 3) despre “înşelepciune”, “inimă” şi “prietenie”.

Ce înseamnă atunci când un sportiv câştigă un cocurs de canotaj, când un pianist sau un balerin primesc premiul I pentru interpretare? Nu înseamnă nimic altceva decât că a reuşit cu succes să cinstească sau să onoreze un ideal supraindividual, idealul de pace şi prietenie. Victoria nu mai aparţine aşadar celui care a obţinut-o, ci este un rezultat generat de ceilalţi şi dedicat celorlalţi, colectivului sau idealului comun.

În afara reveriilor singulare, cititorul nu va descoperi, în pozele de la Festival decât foarte rar portrete individuale. Excepţiile, interpretabile de altfel diferit, ca non-excepţii, surprind câte un sportiv executând o probă  care prin rigoarea acelui sport este o probă individuală, sau redau prin desene în creion, deci printr-un intermediar, portretele câştigătorilor diferitelor probe artistice.

Dacă Scânteia Tineretului refuză să acorde cel mai mic spaţiu individului sau reveriilor singulare ale acestuia, paginile sale vorbesc despre numeroase prezenţe, chiar şi despre prezenţe abstracte, dar de-conceptualizate sau supra-conceptualizate, precum fericirea, bucuria sau timpul. Cititorul ziarului va observa că fericirea despre care se vorbeşte aici este o fericire colectivă. Nu există fericire a unui singur om. Fericirea este a tuturor. Sunt foarte numeroase exemplele de articole şi fotografii în care fericirea se vădeşte a fi rezultatul unor fructuoase relaţionări inter-personale.

Cum receptăm azi perspectiva aceasta supra fericirii colective? Aş răspunde, cu un grad ridicat de circumspecţie şi chiar cu teamă. Astăzi pentru cei mai mulţi dintre noi fericirea nu are nevoie de redundanţă, de repetitvitate sau reafirmare publică răspicată. Preferăm cel mai adesea să ţinem fericirea noastră, sensul ei, descoperit sau pe care continuăm să îl căutăm, –ceea ce ar însemna implicit – sensul împlinirii noastre, al împlinirii personale, departe de ochii străini ai celorlalţi. Ne temem uneori să oferim explicaţii care ar expune poate colţurile sau ascunzişurile vulnerabile ale fiinţei noastre. Aceasta probabil pentru că azi fericirea are un spaţiu al ei, personalizat, care circumscrie din ce în ce mai mult domeniul intimităţii şi nu cel public, macro-relaţional.

Dimpotrivă, în 1953, fericirea, bucuria şi prietenia îşi afirmau valoarea şi concreteţea doar atunci când erau expuse redundant, atât terminologic, cât şi pragmatic, fără ca jurnaliştii perioadei să se simtă frustraţi că ar agasa, obosi sau enerva cititorul. Acesta din urmă este invitat călduros şi totodată extrem de insistent să participe la febra pregătirilor. Un astfel de îndemn apare pe prima pagină din Scânteia Tineretului din 2 august 1953, duminica, ziua deschiderii unor segmente ale Festivalului, sub titlul Succes Festivalului Mondial!:

 

Pe străzile Bucureştiului, între steaguri şi difuzoare, printre lozinci şi zeci de graiuri şi flori, fiii Europei şi Asiei, Americii şi Australiei, Africii fierbinţi şi Nordului de gheaţă, se plimbă, se îmbrăţişează cu tinerii români, schimbă daruri, insigne sau autografe.

[…] Pe străzile Bucureştiului sunt reprezentanţii aproape ai tuturor ţărilor de  pe glob.Mulţi dintre ei nu-şi cunosc decât limba maternă. Totuşi e cu neputinţă să nu observi că ei se înţeleg cu toţii foarte bine. Ideile noastre de pace şi prietenie sunt comune fiecăruia. Pace şi Prietenie – aceste cuvinte răsună de aceea în glasul tutror.

[…] Tinere cititor,[…] simte-te mândru că aşti astăzi gazda tineretului întregii lumi.

Contribue la succesul Festivalului Mondial! Ajută să triumfe ideea nobilă a păcii şi prieteniei! Oriunde ai fi, simte-te astăzi pe marele stadion, alături de prietenii de pretutindeni! Şi odată cu ei, în clipele deschiderii Festivalului Mondial, rosteşte cuvintele pe care le porţi în inimă şi care astăzi răsună deasupra întregii lumi:

 Succes Festivalului Mondial! Pace şi Prietenie!

 

În acelaşi număr din Scânteia Tineretului, pe pagina a doua, un mic articol – Doisutiştii – din seria “Bucureşti gata de Fesival” descrie dilema unor muncitori şi a şefului lor de secţie, care încearcă să depăşească planul realizând două norme şi jumătate pe zi în loc de două.

 

Iacob Ion este puţin îngrijorat. Are o comandă grea, piese care cer migală. Nu  e însă firea lui să lucreze de mântuială. Se sfătuieşte cu ceilalţi. Să rămână după terminarea programului, până când le dă gata?

 

 

Ceea ce este remarcabil în lupta acestor muncitori cu timpul aste concepţia formulată de unul dintre ei – un om de bază pentru productivitatea întreprinderii, care răspunde:

 

            Ne descurcăm. Timpul poate fi întrecut.

 

Extrem de frapantă pentru omul de azi, ideea de a se lua la întrecere cu timpul şi de a-l învinge era pentru muncitorul român din anii ’50 un simplu efort de voinţă. Cum ar reacţiona azi cineva dacă şeful i-ar propune să întrecă timpul?

Dacă şeful vorbeşte despre un timp al muncii, ca şi muncitorul de mai înainte, angajatul său i-ar cere fără îndoială în shimb anumite avantaje materiale. În prezent, când asistăm la generalizarea dictonului american “Time is money”, munca a încetat să mai fie un efort gratuit.

Încheind aici consideraţiile generale cu privire la conceptele popularizate în perioada Festivalului, voi iniţia o analiză a imaginilor de la Festival, apărute în Scânteia Tineretului între 2 şi 18 august 1953.

Pentru a da o replică reveriei individuale cu care am debutat, voi reveni la pagina întâi a numărului din 2 august. Reveriei individuale a navigării fotografia de pe această pagină – reprezentând un grup de oameni surâzători pe puntea unei ambarcaţiuni ancorată la malul unui lac din Bucureşti –  îi opune reveria colectivă, bucuria pe care omul o trăieşte printre ai săi, călătorind nu în singurătate, ci însoţit, pe unul din lacurile capitalei. Orizontul apare în fotografie mărginit de malurile vizibile ale lacului. Dar dacă perspectiva este mărginită, bucuria de pe feţele lor pare nemărginită, dovadă dorindu-se a fi textul ce însoţeşte imaginea: Laolaltă, entuziaşti, tineri, uniţi prin aceeaşi dorinţă de pace, prin aceeaşi puternică încredere în viaţă. Trăiască tinereţea şi optimismul, prietenia!

Pentru a rămâne în perimetrul călătoriei, la întrebarea ce tip de călătorie a reprezentat o excelentă sursă de inspiraţie pentru poeţii perioadei?, răspunsul este simplu: călătoria cu banalul tren. Poeţii şi ziariştii anilor ‘50 nu erau interesaţi de ajungerea efectivă la destinaţie, care era obligatoriu Bucureştiul, şi nu o altă localitate din România, ci de călătoria propriu-zisă, prilej de a cunoaşte şi forma prietenii cu persoane noi, cu oaspeţi ai Festvalului. Poemul Cântec pentru dragoste şi pace de Ştefan Iureş, apărut pe aceeaşi pagină întâi, sub imaginea tinerilor înfrăţiţi la mal de lac, nu este o excepţie, cele treizeci şi trei de strofe ale sale având ca pretext călătoria cu trenul. Strofele care deschid şi închid poemul sunt

 

Trece un fulger prelung printre dealuri,

Trece prin câmp şi poieni,

Taie păduri, se asvârle-ntre maluri

Nu este fulger, e tren.

 

Vine din mult depărtate meleaguri

Pe românescul pământ,

Vine şi fruntea fierbinte, în larguri

Şi-o răcoreşte la vânt.

……..

 

Trenul goneşte mai iute prin noapte

Patria mea străbătând.

Toate ferestrele sunt luminate

Iar zorii s-or naşte curând…

 

Steagului Festivalului i se dedică o poezie care e publicată în numărul din 4 august al Scânteii Tineretului, pe prima pagină, sub poza steagului fluturând.

 

Se’ nalţă stindardul şi-l flutură vântul,

Şi simplu el alba aripă-şi desface.

E steagul pe care-l înalţă pământul,

Vestind năzuinţele-i calde de pace.

………

O mare de steaguri în jur se zăreşte,

Şi nume de ţări poţi zări – zeci de nume.

Pe toate, înalt, steagul alb le priveşte,

El nu e al niciunei ţări de pe lume

Şi-al tuturor ţărilor lumii el este!

 

[…] îşi înalţă stindardul lumina curată.

Pornesc dintr-odată spre cer porumbei,

Plutesc în văzduhul de vară şi iată

Cum fâlfâie steagul prieten spre ei.

 

Şi flutură aripa albului fald…

O, voi porumbei îndrăgiţi, cu zbor alb,

Purtaţi în  svâcnirea   aripilor voastre

Svâcnirile steagului nostru înalt,

Purtaţi-le peste ‘nălţimile-albastre,

Departe, cât n-ajunge nici o privire,

Vestind pacea Omului, în omenire!

 

Steagul păcii aparţine în mod evident unui imaginar ascensional caracterizat prin simplitate şi puritate, mişcarea sa în bătaia vântului avându-şi corespondentul şi continuarea în “zborul alb” al porumbeilor, păsări cu conotaţie puternic pozitivă în imaginarul aceleiaşi perioade.

Un spaţiu privilegiat este pentru domeniul terestru stadionul, casa cea mare în care oricine e binevenit şi în care se desfăşoară cele mai spectaculoase activităţi artistico-sportive. Stadionul este locul unde se desfăşoară manifestările de Deschidere şi Închidere ale Festivalului, iar Scânteia Tineretului şi Scânteia prezintă din unghiuri diferite aceeaşi imagine a tinerilor cu pancarte, care formează cuvântul “pace” în cinci limbi, pentru a sărbători deschiderea Festivalului. Scânteia cataloghează momentul în textul ce însoţeşte imaginea drept

 

O clipă emoţionantă la sfârţitul minunatei demonstraţii sportivo-artistice a tinertului din R.P.R. Pe gazonul stadionului apare cuvântul pace scris în cinci limbi de trupurile tinerilor gimnaşti, încadrând o piramidă – în timp ce marele stadion vuieşte de uralele spectatorilor.

 

În Scânteia Tineretului din 4 august, pe a cincia pagină este publicată o hartă a Bucureştiului, pe care sunt indicate sălile de spectacol, cinematografele, expoziţiile, bazele sportive, edificiile principale şi tramvaiele. Sub genericul Bucureşti, capitala tineretului lumii secţiunea Carnetul Festivalului cuprinde două mini-articole în care două dintre obsesiile perioadei revin în prim-plan: porumbeii, în articolul O fotografie, şi călătoria cu trenul, în Fiii a cinci ţări – într-un singur tren. Al doilea articol este o scrisoare redactată de un călător, în acceleratul Curtici-Bucureşti, care descrie proaspăta prietenie pe care a legat-o în timpul călătoriei cu un mexican, un indian, un uruguayan şi cu un german. Toţi cei cinci reuşesc să se înţeleagă perfect, în ciuda dificultăţilor lingvistice, fiind primiţi în gara din Bucureşti cu buchete imense de flori formând “un tunel viu, multicolor”- o altă obsesie a Festivalului.

În numărul din 5 august al Scânteii Tineretului sunt prezentate două poze din două filme care intraseră în programul Festivalului. Imaginile sunt opozitive: comentariul pozei din primul film  conţine detaliul redundant Fotografia reprezintă o scenă din film – este vorba de o ecranizare englezească a romanului lui Charles Dickens, Marile speranţe – , pentru a risipi probabil orice confuzie a vreunui cititor neatent, care ar confunda fotografia oamenilor evident nemulţumiţi din film cu un instantaneu de la Festival. Prin contrast, cealaltă imagine constitue scena întâlnirii dintre Cristea şi Mara, personaje principale ale noului film românesc Nepoţii gornistului, o amplă frescă a luptei poprului nostru, pentru libertate şi o viaţă luminoasă.

Am văzut că buchetele formează adevărate tunele, care copleşesc. În mod similar, oamenii reuniţi pe o stradă pentru a fi fotografiaţi (Scânteia Tineretului, 6 august, p. 1) formează nu un tunel, ci un lanţ viu, deoarece recurg la o postură preluată din mecanismul ritmic şi conformat al defilării – care la rândul ei reuneşte şiruri întregi de oameni într-un imens  zid viu – : toţi se ţin braţ la braţ şi ridică simultan vârful piciorului stâng, cu excepţia unui domn din dreapta imaginii, care ridică vârful piciorului drept. Eroarea lui este scuzabilă, deoarece el nu făcea parte în acel moment dintr-un grup de defilare, era doar un civil care ieşise la plimbare şi se întâlnise cu alţi prieteni.

Adeseori o imagine comună a unor tineri care se întâlnesc şi discută este completată cu un sens mai profund de comentariul ce o însoţeşte, cum se întîmplă în imaginea unor tineri de diferite rase şi etnii surprinşi în timpul unei discuţii. (Scânteia Tineretului, 7 august, p. 3)          

 

…O clipă de răgaz. Un grup de atleţi au început să discute despre perfrmanţele sportive, despre atleţii cunoscuţi, care participă la marile întreceri spoartive, despre oraşul Festivalului. Îşi împărtăşesc unul altuia impresiile ca nişte vechi prieteni. Dar abia s’au cunoscut. Farrez a venit din îndepărtata Cubă, Nan-Tin-Bo din Coreea, Wiedrehold din Germania, Veselina Colarova din Bulgaria….             

Cu toţii sunt dornici de a se cunoaşte, de a lega noi şi trainice prietenii. Vor petrece împreună minunatele zile ale Festivalului, îşi vor trimite apoi unul altuia scrisori despre munca lor, despre performanţele lor sportive, îşi vor aminti că s’ au cunoscut şi împrietenit pe stadioanele din Bucureşti, în oraşul celui de al lV-lea Festival.

 

Deşi sunt în vacanţă, copii sunt şi ei activi, aşa cum arată poza pionierilor de pe prima pagină a Scânteii Tineretului, din 8 august. Comentariul care o însoţeşte sună în felul următor:

 

Pionierii patriei noastre petrec o vacanţă minunată. Iată câţiva pionieri din tabăra dela Homorod, care s’au întors dintr-o excursie fructuoasă: ei au strâns fluturi, cărăbuşi şi alte multe insecte. Acum, cu atenţie îşi complectează insectarul, care desigur le va aduce aminte de zilele frumoase petrecute în tabără.

 

Dacă aceste activităţi intră sau nu în categoria conceptului de loisir, este o chestiune discutabilă…

În numărul din 9 august al Scânteii Tineretului apare, pe pagina a patra, un grupaj de cinci fotografii dintre care trei reprezintă copii, iar două grupuri de tineri în timpul unor activităţi. Grupajul se intitulează Viaţa fericită a tineretului patriei noastre, iar teza din titlu se sprijină pe informaţia scrisă ce însoţeşte fotografiile:

 

În patria noastră tineretul este în primele rânduri ale bătăliei pentru creşterea volumului producţiei. Iată pe utemistul C. Michitelea dela Electroputere Craiova lucrând la strung axul unui motor de 1000 kw. (Foto nr. 1)

 

În numeroase tabere de la munte şi mare pionierii şi şcolarii noştri petrec o vacanţă plăcută. Iată două aspecte dela tabăra Sindicatului Pielărie şi Confecţie din Buşteni.

Un grup de pionieri şi şcolari în excursie pe munte, iar altul în curtea taberei jucând şah şi citind. (Foto 2 şi 3)

 

Tinerii din institute şi facultăţi se pregătesc temeinic pentru a deveni stăpâni pe tainele ştiinţei.

Fotografia nr. 4 înfăţişează un grup de tineri la laboratorul de fitopatologie al Institutului Agronomic din Timişoara punând în practică cele învăţate.

 

Au trecut de mult vremurile când copiii muncitorilor noştri creşteau pe maidane şi în praful străzilor.

Fetiţa vestitului miner stahanovist Haidu Iuliu, de altfel ca toţi copiii oamenilor muncii din ţara noastră, are o copilărie fericită. (Foto nr. 5)

 

Domeniul public cercetat de turişti şi ziarişti nu se limitează doar la activităţile sportive sau artistice, la întâlnirile prieteneşti sau la vizitele în uzine. El include şi spitalele şi casele de copii. Imaginea de pe prima pagină din Scânteia Tineretului din 12 august redă spaţiul aerisit – în care ferestrele sunt deschise  larg – , salubru, îngrijit şi deloc aglomerat al unui spital de copii. Comentariul este, ca întotdeauna, complementar şi în mare măsură explicativ:

 

Preocupând-se de îmbunătăţirea continuă a traiului celor ce muncesc, partidul şi guvernul nostru asigură toate condiţiile necesare creşterii şi educării copiilor. Multe sunt la număr policlinicile, casele de copii, etc., clădite în anii puterii populare care au menirea să asigure o bună desvoltare a tinerelor vlăstare.

În fotografie: Un aspect din timpul controlului medical la casa copilului din oraşul Sibiu.

 

Cu numărul din 15 august este instaurată o adevărată obsesie a adevărului şi lupta împotriva denaturărilor de orice fel, contracarate prin afirmarea repetată a idealurilor pozitive. Alături de imaginea unor tineri care vizitează o uzină din Bucureşti apare încadrat următorul text:

 

Zecile de mii de tineri veniţi din toate colţurile lumii la Bucureşti, cu prilejul Festivalului, care sunt dornici să afle situaţia reală din ţara noastră, pe care unele cercuri, posturi de radio şi ziare, din anumite şări le-au ascuns-o. În  zilele minunate ale Festivalului, oaspeţii dragi vizitează Bucureştiul, cercetează viaţa şi munca locuitorilor săi şi se conving de adevărul vieţii noastre noi.

 

Deşi nici unul din ziarele vremii nu abuzează de imagini sub aspect cantitativ, există două excepţii, numărul din 12 august şi cel din 18 august din Scânteia Tineretului. Primul conţine două serii de câte patru fotografii, o serie pe pagina a doua şi o alta pe pagina a treia, grupate sub titlul Festivalul în imagini. Al doilea, numărul din 18 august, este dedicat închiderii Festivalului, iar imaginile sunt prezentate tot la paginile doi şi trei. Cea de-a treia pagină este cea care concentrează aluvionar cea mai mare proporţie de imagini, ca şi cum fotografii publicaţiei Scânteia Tineretului ar fi vrut să se asigure că evenimentele de peste zi nu se vor desprinde uşor de pe retina şi din memoria cititorilor.

Cât despre evenimentele de peste noapte, acestea erau destinate să devină apanajul publicistic negativ şi totuşi extrem de popular al vremurilor noastre. În 1953 noaptea era – încă – un timp al liniştii şi al odihnei generale, iar singura poză luată în timpul nopţii este poza de pe pagina a doua din 18 august, care surprinde atât cerul luminat de artificii, cât şi oamenii purtând cu ceremonioasă demnitate steaguri şi pancarte. Comentariul însoţitor se referă bineînţeles la participanţi şi motivaţia lor şi nu la spectacolul de artificii. Acesta e un aspect secundar, prim planul revenind unui Aspect din timpul demonstraţiei – explicitează textul ce însoţeşte imaginea.