Marius Oprea

Director of the The Institute for Investigation of the Communist Crimes in Romania

opreamar@yahoo.com

 

Despre ideologii, instituţii şi moarte /

About Ideologies, Institutions and Death

 

 

Abstract: It is obvious that the postcommunist Romania needs a Communism trial and needs also a recovery of memory. This is the story of six young people who were shot by the Securitate Romanian troups in 1950 and burried like enemies and animals, like not-humans. This is a story about why memory is necessary.

Keywords: Communism; trial of Communism; The Institute for Investigation of the Communist Crimes in Romania; memory; Holocaust.

 

           

Voi prezenta cîteva secvenţe din propriile mele experienţe legate de recuperarea memoriei Comunismului şi de încercarea de a face ca, într-adevăr, în România să aibă loc, cîndva, un proces al Comunismului. Pe 24 aprilie 2007, optsprezece oameni, undeva în această ţară, urcau un munte; pe acel munte căutau, – căutam adică -, şase tineri care în noaptea de 19 martie 1950 au fost împuşcaţi în cap de către trupele de Securitate. Singura „vină” a acelor tineri era aceea că nu se prezentaseră pentru satisfacerea serviciului militar, iar un consătean, de altfel prieten de-al lor, îi turnase la Securitate. Era o epocă a represaliilor pe care Securitatea le îndrepta în lumea satului românesc, în tendinţa de a le „pacifica” cumva, de a asigura predarea cotelor către Stat şi succesul procesului de colectivizare. Aceşti tineri nu aveau o vină faţă de regim, nu se manifestaseră în niciun fel ostil faţă de Regimul de Democraţie Populară.

Crima aceasta mi-a atras atenţia cu foarte mulţi ani în urmă, investigaţiile le-am făcut în Arhive încă în 1992, cînd detaliile legate de această crimă multiplă au făcut obiectul unui dosar penal, deschis la Procuratura Militară din Cluj. La vremea respectivă, dosarul a fost închis, lipseau „trucurile”, lipsea dovada materială a crimei, iar decizia procurorilor a fost aceasta: Nu putem continua cu investigarea acelor doi făptuitori – mai trăiau şi mai trăiesc şi acum doi dintre cei care au făcut parte din plutonul de execuţie – pentru că nu avem morţii, nu avem dovada, înafară de cîteva declaraţii ale sătenilor şi de cîteva documente sumare din arhivă, că această crimă s-a produs. Acum, prin logistica asigurată de Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului, am găsit şi am trecut şi la acest pas, de aducere „la suprafaţă” a morţilor, pentru ca procesul să se întîmple, şi mi-am adus aminte că, practic, avem de-a face cu acelaşi lucru şi că, aici, mai este într-adevăr o şansă de a porni un Proces al Comunismului, dincolo de acest aspect juridic, al faptului că acum există şi dovada materială a crimei – şi anume cadavrul.

Mi-aduc aminte că lumea a fost şi este în continuare cu totul tulburată de imaginile zecilor de mii de morţi în lagărele de concentrare naziste; acea imagine terifiantă a morţii a făcut ca, într-adevăr, părinţii celor care într-un fel sau altul, fie că fuseseră părtaşi direcţi la Holocaust, fie că fuseseră contemporani şi-l toleraseră, deci acei părinţi au trebuit să răspundă la întrebarea pusă de copiii lor: Voi unde eraţi atunci? Aşa s-a născut ca efect – după părerea mea –, aşa a avut impact, practic, şi a fost re-discutată, cu mare seriozitate, problema crimelor Nazismului în anii ’60-’70 ai secolului trecut, şi cred că un proces similar se va petrece şi în România cu crimele Comunismului. Va fi acel moment în care, mai degrabă copiii noştri, decît noi – de pildă, mai degrabă fiul meu mă va întreba atunci cînd va avea vreo 18 ani: Dar tu unde ai fost atunci cînd s-au petrecut toate acestea? – pentru că va fi timp îndeajuns, – încă o generaţie, două –, să se acumuleze foarte multe informaţii legate de natura criminală a Comunismului, să se acumuleze nu doar mărturii ale foştilor deţinuţi politici, ci să avem, efectiv, şi cauze penale prin care foşti ofiţeri ai Securităţii, foşti activişti ai Partidului Comunist să poată fi aduşi în faţa Instanţei.

Este un început. Aţi putea spune că e vorba doar despre şase morţi: cum poţi să faci un proces relevant pentru natura criminală a Regimului Comunist avînd doar şase cadavre? Aş vrea să vă spun însă că acesta este un caz-şcoală prin puterea lui de exemplu. Mărturiile pe care le-am adunat – şi nu este vorba doar despre mărturii, de istorii orale, pentru că acolo am fost cu procurori militari, poliţişti, cu organe de cercetare abilitate, e vorba, practic, de declaraţii date în faţa Instanţelor de Cercetare Penală –,  iar acestea sînt zguduitoare. Cei şase tineri au fost îngropaţi de părinţii lor, aduşi fiind de securişti la faţa locului; doar unul dintre părinţii acelor copii nu participase la acest ritual sinistru al îngropării propriului fiu, pentru că, pur şi simplu, nu se afla în acel moment în ţară. Dar o zi mai tîrziu, unul dintre cei din plutonul de execuţie a întîlnit-o pe fiica acelui tată şi vă dau un mic fragment din mărturia fiicei:

În data de 10 martie 1950 eram la şcoală şi pe la prînz, cînd am fost trimisă acasă împreună cu ceilalţi copii, am fost aşteptată la ieşire – de acel securist. Reţin cu exactitate ceea ce s-a întîmplat atunci, precum şi ceea ce mi-a spus <<Tu du-te şi spune-i lui taică-tu să mergă după cureaua şi şapca lui Ion>> adică, obiecte ce aparţineau fratelui meu – ceea ce mi-a spus a fost spus pe un ton ironic. I-am spus tatălui meu aceasta, dar nu mai reţin exact cine anume din familie s-a dus după aceste obiecte şi nici de la cine le-a luat. Cert e că aceste obiecte au fost aduse acasă şi eu am văzut şapca fratelui meu, care era o căciulă din piele de miel pe care o purta atunci, la începutul primăverii. Acea căciulă, reţin că avea în zona frunţii găuri şi că era plină de sînge. Am bănuit cu toţii că a fost împuşcat, reţin acest lucru deoarece mi-a marcat copilăria şi pe toţi ceilalţi membri ai familiei. Mai reţin că, la cîtva timp, tatăl meu s-a dus şi l-a dezgropat pe fratele meu, aducînd acasă nişte fire de păr din capul lui; l-a lăsat tot acolo, unde a fost îngropat iniţial de cei care l-au împuşcat. Fratele meu împuşcat era un tînăr înalt, bine-făcut şi avea părul castaniu spre blond, de asemenea, purta părul lung…

Revenind: dincolo de faptul că se constată o crimă, latura aceasta, uneori încărcată de simboluri extrem de puternice, cred că va putea fi de natură să impresioneze nu doar orice Instanţă de Judecată din România, dar va putea să arate că, în egală măsură cu ceea ce s-a petrecut în cazul Holocaustului, crimele Comunismului pot fi socotite, prin cruzimea cu care ele au fost săvîrşite şi datorită faptului că au fost ordonate de Instanţele Superioare ale Statului, aduse la îndeplinire de Instituţii ale Statului, pot fi socotite, şi pentru asta cel puţin eu mă străduiesc în ultima vreme, să fie socotite drept crime împotriva umanităţii şi să fie imprescriptibile, pentru ca astfel să-i putem aduce în faţa Instanţei pe cei care le-au înfăptuit.

Pentru că, în ultimă instanţă, atunci cînd vorbim de crimele Comunismului sau de Holocaust, scopul este unul şi acelaşi: este vorba de reconcilierea cu trecutul. Noi, românii, sîntem departe de această reconciliere, pentru un motiv simplu: gîndiţi-vă doar la faptul că la noi, într-o ţară în care, cel puţin oficial, Comunismul a fost condamnat ca fiind un regim criminal, un deţinut politic primeşte pentru un an de închisoare o compensaţie din partea Statului de 100 de lei – pentru un an de închisoare! –, în timp ce un ofiţer de Securitate are o pensie medie de 3000 de lei. Este greu să vorbesc de reconciliere cînd avem aceşti termeni cît se poate de exacţi, cînd avem, de pildă, cîteva sute de ofiţeri de Securitate dovediţi că au făcut Poliţie politică, care primesc în continuare pensii militare substanţiale de la Statul român, care totodată, pe de altă parte, recunoaşte că acei oameni sînt vinovaţi de abuzuri pe parcursul Regimului Comunist.

Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului încearcă să aducă unele clarificări în această zonă în care, deocamdată, după părerea mea, nu se poate vorbi de reconciliere, ci mai degrabă de complicitate. Trebuie să împărţim apele, trebuie să stabilim efectiv ca cine se face vinovat de crimă să fie adus în faţa Instanţei de Judecată şi într-un fel sau altul să plătească. Apoi, trebuie să aducem în faţa conştiinţei publice, în faţa copiilor noştri, imaginile, dovezile, datele, documentele legate de aceste crime, pentru că altfel, riscăm să ni se facă ruşine atunci cînd copiii noştri ne vor întreba: Voi ce-aţi făcut atunci?