Hugo Meltzl
Decaglotismul
Prospectul (disponibil ca supliment extra şi la acest număr) numeşte decaglotă foaia noastră literară pentru că după opinia noastră există în Europa 10 literaturi ce au opere literare de rang universal. Pe lîngă literaturile celor trei mari limbi europene, a germanei, a francezei şi a englezei: literatura italiană (cu Dante şi Leopardi), literatura spaniolă (cu Cervantes etc), literatura portugheză (cu Camoens), literatura olandeză ( cu Reinaert de Vos), literatura suedeză (cu Tegner), literatura islandeză ( cu Edda) şi în sfârşit acea literatură căreia foaia nostră îi aparţine în primul rând, literatura maghiară (cu Eotvos şi Petofi).
Literaturile danezilor, norvegienilor, lituanienilor, finlandezilor, estonilor, başcilor, irlandezilor, bretonilor, polonezilor, cehilor, sârbilor, venzilor, ruşilor, neogrecilor, albanezilor, românilor, turcilor precum şi a celorlalte seminţii din Europa mai mici, sau sunt doar literaturi populare, sau dacă au ajuns să fie literaturi culte atunci de cele mai multe ori sunt de dată recentă şi în general de coloratură naturalistă, în cel mai bun caz romantică. Literatura maghiară este probabil singura literatură printre literaturile din afara spaţiului germanic care s-a rupt deja total de romantism şi şi-a luat avânt spre adevăratul clasicism. Este adevărat că această trecere s-a derulat în procese mărunte pe parcursul a 500 de ani şi ea poate fi observată abia prin cele mai moderne apariţii cu Petofi în frunte, care alături de Goethe este cel mai mare şi mai universal poet liric cult, cel puţin din acest secol[1]. Dacă avem în vedere toate aceste fenomene observăm că literatura maghiară a depăşit romantismul mai temeinic decât cea suedeză şi chiar mai temeinic şi decât vecina sa de la nord, căreia i s-a acordat atâta atenţie-poloneza. Literatura neogreacă nu se apropie nici pe departe de literatura greacă veche, nici măcar din punct de vedere al limbii, darmite al spiritului; nu precum se apropie cea neoislandeză de cea islandeză veche (de Edda). De aceea literaturii neoislandeze i se atribuie un rol estetico-literar mai înalt în literatura de circulaţie europeană, indiferent de rolul politic[2]. Chiar dacă între limbile slave rusei îi revine un rol politic foarte important, acest lucru este irelevant din punct de vedere strict literar şi comparativo-literar-istoric.
Produse clasice ale spiritului, de importanţă cu adevărat universală nu se obţin prin campanii militare fie ele diplomatice sau nediplomatice, sângeroase sau nesângeroase. Chiar acum două sau trei generaţii am putut vedea că cel mai important avânt al literaturii germane şi cea de-a doua perioadă clasică a sa au coincis cu epoca de cea mai adâncă umilinţă a Germaniei. (Războiul de şapte ani în întregime nu a adus nici o schimbare la ceastă stare de fapt).
Se înţelege de la sine că în ciuda limitării la acest decaglotism, o revistă de comparatistică precum este a noastră are în vedere[3] în principial orice literatură, fie ea cât de mică sau considerată cât de mică. Într-adevăr din punct de vedere comparativo-literar importanţa unei literaturi încetează în întregime în favoarea alteia; toate sunt la fel de importante[4], indiferent dacă sunt produsele spirituale ale unor popoare “culte” sau a unor aşa-numiţi sălbatici. Principiul comparaţiei va fi mai de ajutor şi mai bine venit decât orice altă formă de “azil” pentru limbile şi literaturile populare a anumitor populaţii europene mai mici pe care popoarele mari europene le urăsc, le ocărăsc sau în cel mai bun caz nu le iau în seamă, cu un antagonism rasial care nu mai poate fi observat decât în ţările exotice. (Ne referim aici la evrei, armeni, ţigani, cizeroţi şi burini – în Franţa-, dialecte slave mai mici, populaţii finlandeze şi alte populaţii turanice precum laponii; sau alte fragmente răsfirate ale marilor naţiuni precum: maghiarii- ceangăi în Moldova sau saşii transilvani[5] etc, etc.) În aceste literaturi a popoarelor mici se află ascunse de cele mai multe ori o lume întreagă, extraordinară cu reminiscenţe pline de învăţăminte etnologico-literare şi istorice din cele mai vechi şi alte asemenea comori[6]. Aceste literaturi sunt lăsate în întregime pe seama ştiinţelor antropologice învecinate, sau în cel mai bun caz în seama aşa-numitei dialectologii. Astfel se procedează cu un dispreţ nefondat ştiinţific în scrierea modică mononaţionalistă- superficială a istoriei literaturii.
Decaglotismul doreşte în acest sens să preia rolul de conducător numai în interesul unei economii şi limitări inteligente, fără a avea pretenţia de a face cea mai mică distincţie sau de a acorda în general vreun statut privilegiat vreunei literaturi vizavi de celelalte literaturi europene de coloratură în principal romantică. ( Oricum graniţa dintre romantismul superior şi începuturile timide ale clasicismului este greu de stabilit aici, iar literatura daneză, norvegiană, turcă, poloneză, cehă, rusă-mică şi rusă-mare au desigur unele producţii de o originalitate respectabilă, chiar cu răsunete clasice. Nu trebuie decât să ne gândim la nume strălucite precum: Holberg, Bj. Bjornson, Baki, Mickiewicz, Czelakowsky, Taras Szewczenko, Puskin şi alţii.)
Şi mai trebuie avut în vedere că dacă acest decaglotism pur european şi modern ar vrea să devină în vreun fel într-adevăr stăpîn al lumii ar juca un rol jalnic în faţa uriaşelor domenii ale literaturii asiatice. (Pentru a nu mai vorbi de populaţiile vechi occidentale deja dispărute cu elevii în frunte). Unor pretenţii comparativo-literare mai înalte nu ar corespunde nici măcar acest decaglotism stabilit de noi şi anume în mod special pentru că pe de-o parte este doar modern iar pe de alta doar european; deocamdată el va trebui însă privit ca fiind cel mai important instrument în atingerea scopurilor înalte comparativo-literare[7].
Însă principiul poliglotismului explicat în cel de-al doilea articol al nostru va trebui mereu să se limiteze la o selecţie inteligentă şi precaută, pentru a nu deveni într-adevăr bizară realizarea sa ce pare aproape bizară. Trebuie astfel ocolit cel mai des întâlnit obstacol în scrierea modernă a istoriei literaturii care subordonează interesul pur literar celui politic, naţional şi oricărui eveniment de importanţă efemeră. Folosirea acestui principiu ar deveni într-adevăr bizară, dacă cineva ar lua în considerare de exemplu literatura rusă şi turcă care se depărtează de scriitura europeană în general (cu condiţia ca aceste două literaturi să se fi avîntat spre originalitatea necesară) sau chiar literatura indiană, chineză, japoneză ş.a.m.d. Trebuie să aşteptăm mai întâi pînă când şi aceste literaturi asiatice pomenite la urmă se obişnuiesc cu folosirea alfabetului nostru; alfabetul fiind în literatură ceea ce fracul reprezintă în portul din viaţa socială europeană. Abia atunci se va putea vorbi de o circulaţie universală reală a literaturii şi de o comparaţie temeinică. Deja în secolul trecut marele Schlozer a netezit drumul spre transcrierea scrierii ruse, dar fară succes. În ziua de azi când alfabetul standard al lui Lepsius cuprinde întregul pământ ar însemna să adopţi un nescuzabil pas de rac dacă ai dori să foloseşti scrierea naţională în altceva decât culegeri de poezii sau alte producţii beletristice ale cărui public sunt în primul rînd respectiva naţiune- Acest lucru se observă şi în interiorul modestului nostru decaglotism, cum nişte particularităţi neîndreptăţite frînează ştiinţa comparatismului la fiecare pas. Este de regretat faptul că exact patria lui Goethe este ţara care şi în ziua de azi crede că ştiinţa trebuie îmbrăcată într-un costum naţional dând astfel un exemplu greşit limbilor mai mici[8].
Că limba franceză domină lumea diplomaţiei, este considerat un lucru acceptabil. Dar necesitatea existenţei unui singur alfabet (pentru a nu spune a unei singure limbi) în interesul de departe mai important şi adevărat al omenirii, în uzanţele ştiinţifice, este privită rău de către mişcarea filosofică actuală atât de mic-burgheză, de orientare filistină mononaţionalistă şi inferioară. Acest curent ţine încătuşată întreaga Europă şi din păcate în primul rând Germania, altă dată universalistă. Trebuie avut în vedere că nu demult a existat o limbă mondială şi în ştiinţă, a cărei pierderi din multe puncte de vedere regretabilă, ar trebui înlocuită într-o anumită măsură printr-o reformă adaptată la vremurile noastre, înainte de a ne scufunda înapoi în totalitate într-o barbarie primitiv-naţională.
Cluj
Meltzl
În româneşte de Laura Gabriela Laza
[1] Am dori să recunoaştem că această judecată sună paradoxal mai întâi, dar vă rugăm a vă gândi că prin ea nu mai suntem măcar în Europa singuri (a se vedea explicaţia mai cuprinzătoare a traducătorului islandez al lui Shakespeare- Thorsteinssons din Nr. XXII). Creaţiile cele mei caracteristice şi extraordinare ale lui Petofi nu se află printre traducerile ce circulă în ţară şi de aceea au rămas necunoscute până în ziua de azi. Autorul este primul care a făcut încercarea de a reda compoziţiile petofeniene într-o germană lizibilă, precum: Noaptea, Ultimul Om, Lumină, Homer şi Ossian, Nebunul şi toate celelalte scrieri, care au fost descrise de el cu altă ocazie ca fiind lirica metafizică a acestui mare geniu (A se vedea Petofi- “Auswahl aus seiner Lyrik”, Leipzig, 1871), dar până azi aceasta a rămas singura încercare de traducere. În ceea ce-l priveşte pe Eotvos, acesta nici măcar în patria sa nu este onorat după merite (Cine cunoaşte de exemplu minunatul cap. XXVI al celei de-a doua părţi din Karthauser
[2] “Aceşti islandezi îndepărtaţi şi liniştiţi şi-au făcut datoria faţă de Europa şi au ajutat lumea şi spiritul uman visător mult mai mult decât—–.Fără Islanda şi fără emigrarea celor mai nobili şi bravi norvegieni în căutarea unui pământ încremenit dar liber s-ar fi topit în neant aproape toate epocile nordice la fel cum ne-ar fi rămase necunoscute şi îndoielnice legăturile reale dintre limba noastră şi cea a goţilor, fară realizările acestui popor înfrăţit dispărut, ale goţilor”- J. Grimm, scrieri mici I, 78; 1884
[4] Veridicitatea acestei afirmaţii este strâns legată de următoarea teză care după aprecierea noastră aparţine axiomelor literaturii comparate: cine promovează literaturi străine (bineînţeles numai producţiile acestora de prim rang) promovează prin asta şi literatura propriei naţii (a se vedea cultul lui Shakespeare în Germania)
[5] Ingeniosul J. Haltrich a strâns “basmele” lor care din punct de vedere comparativo-literar-istoric sunt cât se poate de pline de învăţăminte şi interesante. (Berlin, Springer 1856, Ed. aII-a din păcate, Sighişoara –1877) în timp ce colecţia de cântece populare a rămas pe mâinile nepricepute ale unui poet liric afectat şi ce se limitează la o lirică erotică, pe mâna unui diletant în ale ştiinţei ( F. W. Sch.), care a tratat-o fară chemare sau înţelegere. (Multe cântece populare se pot considera de aceea ca neculese, în afară de câteva 2-3 perle.)
[6] Dorim să mai arătăm doar că atât Kalewala cât şi Ossian par a fi supraapreciaţi. Ambii s-au limitat la satisfacerea unor interese romantice. Ce deosebire fundamentală între caracterul sistematic bazat pe aliteraţie şi-n acelaşi timp “Starkadharlagr” variat din Edda şi paralelismul de flecăreală monotonă al membrorum din Kalewala. Aceasta din urmă ne aminteşte de liniile în spirală ce se regăseau mereu pe podoabele , îmbrăcămintea şi uneltele, şi care la “celţi şi germani” pot fi considerate o moştenire de la aşa-numita rasă autohtonă a Europei.
[7] Pe coperta revistei noastre nu este reprezentată a 10-a limbă respectiv islandeza pentru că în timpul iernii (din cauza imposibilităţii deplasării cu vaporul cu aburi) legăturile dintre Islanda şi restul lumii sunt întrerupte iar noi nu acceptăm titlurile din principiu decât direct din mâna reprezentanţilor respectivei naţiuni.
[8] Istoria comparată a culturii nu cunoaşte o pedanterie mai mare şi un fenomen mai lipsit de motivaţie decât păstrarea scrierii barbare şi distorsionate a călugărilor, scriere ce nu ofensează doar ochiul dar cauzează desigur şi greşeli de tipar de trei ori mai mari decât scrierea antiquă; greşeli pe care le fac redactorii. Scrierea naţională a germanilor este formată parţial de semnele runice ce constituiau alfabetul lui Vulfila (=lupuşor) din cod Arg precum şi din scrierea cursivă a hrisoavelor Arezzoer. Acest fapt i-a fost binecunoscut şi lui dr. Sepp care a pus să se graveze pe o stâncă la Weissenbrunn vechea germană Wessobruner Gebet scrisă cu caractere gotice veritabile (Allgem. Zeitung 1876). Prin aceasta nu dorim să recomandăm nici într-un caz galvanizarea vreunei mumii.