Mihaela Haşu

 

 

De la “viaţa ca vis” la visul ca viaţă

(Ştiu foarte bine că nu se poate…şi totuşi…)

 

 

                                                                             Motto: “Nu există nici o limită, cu excepţia celor pe care

                                                        ni le impunem noi înşine”

                                                          (Patrick Drouot, 2003, 180)

 

Carlos Castaneda… şarlatanul ce vinde “poveşti despre putere” unui larg public cu gusturi ieftine! Iată o opinie căreia am încercat să-i înţeleg cauza acidităţii şi pe care, în urma unei lecturi foarte personale – dacă mă pot exprima aşa – aş vrea să o pun sub semnul întrebării. De la şamanism tradiţional la un şamanism new age este o cale la fel de lungă ca şi de la o gândire extrem raţionalizată ca cea occidentală la una mitică şi simbolică. Însă dacă primul “drum” ar putea fi recuperat, cel de-al doilea pare a fi de nereperat. Şi asta deoarece, fie religiile tradiţionale, fie cele moderne, privesc un anumit tip de raportare la lume ce le relaţionează, pe când între gândirea explicativă şi raţionalizată şi cea simbolică şi misterioasă se cască un abis redutabil. Gândirea raţională a omului modern, tehnologizat, i-a transformat existenţa într-o curgere lineară, unidimensională şi unidirecţională. Gândirea simbolică presupune o deschidere spre mit, spre înţelegerea unor lucruri ce distrug reprezentarea finită, senzorială a lumii. C. G. Jung desemna simbolului funcţia de recuperator al lucrurilor ce “se situează dincolo de limitele înţelegerii umane” întrucât, spune acelaşi psihanalist, “simţurile omului îi limitează percepţia sa despre lumea care îl înconjoară” (C. G. Jung, 1996, 24).

Omul arhaic, religios, se integra unei lumi infinite şi necunoscute, prin simbol, mit şi credinţă. El trăia intens într-o lume pe care nu o controla, respectând şi închinându-se atotputerniciei ei. Fiind receptiv la semnalele pe care forţe necunoscute i le trimitea, fie în vis, transă sau veghe, omul arhaic a reuşit să stabilească un punct de contact cu “cealaltă realitate” (termenul lui Carlos Castaneda). Acest punct de contact a fost religia. Religia utilizează simbolul şi imaginile ca forme de expresie ale unor realităţi sub- sau supra- umane. Ea încearcă astfel să transmită mesaje ca: “priveşte, totul este scris în faţa ta” (Partick Drouot, 2003, 77). Gândind prin simboluri, omul şi-a creat mituri ce l-a ajutat întrucâtva să-şi apropie forţele necunoscute ce nu de puţine ori îl terorizau.

Şamanismul, ca “formă primitivă de religie” (P. Drouot, 2003, 128), este o tehnică a extazului (Mircea Eliade, 1997, 20). Prin diferite practici, şamanul descoperă esenţa lumii, intrând în relaţie conştientă cu Absolutul. Transa îi modifică starea de conştiinţă, iar această nouă conştiinţă, îi permite şamanului să vadă “lumea cea ascunsă în spatele lumii” după cum spune un neo-şaman – Crazy Horse – citat de P. Drouot (2003, 178). În aceast stare alterată de conştiinţă, şamanul “operează un ritual activ al resurselor mentale la care noi nu mai avem acces din cauza dependenţei noastre de gândirea logică şi raţională” (Ibid. 173). Calea şamanică, spune P. Drouot, necesită atât o angajare în disoluţia fiinţei, cât şi pătrunderea, de manieră conştinentă, în haos (Ibid, 131). Mircea Eliade, analizând şamanismul din perspectiva istoriei religiilor, reuşeşte să întregească o imagine coerentă a acestui fenomen.Viitorului şaman i se revelă extatic “alegerea divină” (şamanii sunt aleşi, iniţiaţi) “prin distrugerea tuturor structurilor anterioare: << alesul>> devine un <<altul>>: el se simte nu numai <<mort şi înviat>>, ci născut pentru o  altă existenţă care (…) se întemeiază pe alte dimensiuni existenţiale” (Mircea Eliade, 1998, 89). Această nouă sensibilitate îi revelează puteri de percepţie extrasenzoriale, scopul practicilor şamanice tradiţionale fiind “anularea limitelor <<profane>> ale sensibilităţii” (Ibid, 93) pentru a se reintegra “condiţiei omului primordial despre care ne vorbesc miturile paradisiace. Extazul reactualizează provizoriu starea iniţială a umanităţii întregi” (Ibid, 104).

Starea de conştiinţă elevată îi deschide iniţiatului imaginea lumii aşa cum este ea, nefiltrată prin nici un fel de convenţie: universul este alcătuit din vibraţii şi unde energetice; în realitate nu există nici timp, nici spaţiu care să împiedice informaţia să circule. Şamanul poate astfel, prin intermediul acestor stări provizorii, să vadă tot ce există. Clarviziunea este o “achiziţie” şamanică. Şamanul “vede departe în faţa lui (…) ca şi cum pământul n-ar fi decât o întinsă câmpie şi ochii lui zăresc marginile pământului. Nimic nu i se mai poate ascunde” (M Eliade, 1998, 90).

Cunoaşterea totală ce face din şaman un atotştiutor, se obţine doar prin aceste stări extatice. Extazul intervine în urma ingerării unor halocinogene, a condiţiilor de mediu sau datorită stării spirituale a iniţiatului (o anumită înclinare spre meditaţie, visare, patologic). Iniţierea candidatului constituie un ritual sacru ce constă în moartea şi renaşterea simbolică. Trupul neofitului zace un anumit timp, în timp ce spiritul călătoreşte în Cer şi în Infern pentru a primi cunoaşterea şamanică. Moartea constă în asistarea sa la tăierea trupului său şi apoi învestirea cu un nou trup, cel iniţiat şi cunoscător (vezi M Eliade, “Şamanismul şi tehnicile arhaice ale extazului”, Cap IV).

Transa şamanică este asemănătoare catalepsiei, iar vehiculul ce traversează spiritul din lumea senzorială în cea extrasenzorială este visul . În “Dicţionarul de simboluri”visul reprezintă la indienii din America de Nord “sensul ultim şi deciciv al experienţei (…) Visele sunt la originea liturghiilor, ele determină alegerea preoţilor şi conferă calitatea de şaman” (Jean Chevalier, Alain Gheerbrant, vol. 3, 1995, 454). În timp ce corpul şamanului pare mort, sufletul emerge într-o dimensiune eterică ce se diferenţiază de cea fizică, accesibilă tuturor, prin frecvenţă. Dublura energetică a şamanului este cea care întreprinde toate faptele lui neobişnuite: vindecări, aducerea sufletului din lumea subterană, obţinerea învăţăturii şamanice de la marele zeu, etc. P. Drouot spune că “nu este posibil să vezi lumea şi să intri în interacţiune cu ea decât întrerupând dialogul mental, renunţând la conceptualizare” (P. Drouot, 2003, 188). Tendinţa raţională de a defini totul, specifică omului modern, mecanicist, este vălul Mayei, care în-văluie adevărata esenţă a lumii.

Teorii moderne au ajuns la ideea că un imens bagaj de cunoştinţe şi cultură ne este refuzat prin tehnologizarea excesivă. În epoca actuală se încearcă o recuperare a acelei dimensiuni, acum mitice, care să dez-văluie lumea adevărată. Practicile şamanice se dovedesc a fi mult mai mult decât simple aberaţii mistice pe care să le privim cu o indulgenţă basmică. P. Drouot, în lucrarea sa “Şamanul, fizicianul şi misticul”, pe care am mai citat-o, mărturiseşte: “Nu sunt decât un neofit pe această cale a conştiinţei şamanice, dar am avut în repetate rânduri senzaţia că sunt recuperatorul unor cunoştinţe uitate” (P. Drouot, 2003, 9). Într-un demers raţional, deşi ar părea oximoronic, autorul reuşeşte să ridice câteva semne de întrebare şi să răspundă într-un mod relativ fizicist la ele. El vorbeşte despre continuitatea tradiţiei şamanice până în ziua de azi “sfidând timpul şi frontierele culturale” şi “păstrându-şi atât metoda, cât şi imaginea” (P. Drouot, 2003, 132). Astăzi îi întâlnim pe şamani atât în triburi (Amazon, zona arctică, Siberia, America de Nord), cât şi în centrele urbane (Wallace Black Elk locuieşte în Los Angeles – nota lui Drouot).

Neo-şamanismul aparţine buchetului de religii new-age, care încearcă să reînvie unele tradiţii arhaice. Se ancorează în societatea occidentală, în special America de Nord, începând cu anii ‘70 când şamanismul (datorită şi studiilor academice) depăşeşte prejudecata de “boală mintală”, iar şamanul devine “un specialist <<calificat>> în domenii diverse”, reprezentând totodată “un creator de ordine” (Ibid 130). Interesul pentru extazul şamanic se dezvoltă în această epocă post-tradiţională întrucât omul a ajuns la concluzia că religiile şi filosofiile au motive întemeiate pentru a dispreţui complacerea individului în concepţia: lumea noastră – singura lume adevărată. Până şi cea mai comercială formă a gândirii simbolice, filmul, a găsit metode de expresie pentru artificialitatea şi superficialitatea percepţiei noastre: Matrix, Al treisprezecelea etaj, ExistenZ. Toate invită la dez-văluirea ochiului acoperit de siguranţa tehnologiei – o siguranţă falsă şi mincinoasă.

Dacă mesajul biblic “Cine are ochi, să vadă” era şi este perceput simbolic, şamanismul new-age provoacă la o citire şi înţelegere literală şi totodată profund asumată: Deschide ochii, distruge convenţia raţională şi discursivă, opreşte lumea şi vezi liniile Universului!

Sufletul uman, spune P. Drouot, nu are zone precise, ansamblul conţinutului său formează un continuum de niveluri şi dimensiuni multiple (Ibid 147). Limitarea lui la o singură dimensiune – cea fizică, reprezintă uciderea lui lentă. Religia întreţine oarecum o a doua dimensiune – cea mistică, însă realul cimentează în materialitate orice impuls suprasenzorial. Se ştie că există în creier două zone: zona legată de lobul cerebral stâng, cel raţional şi analitic, şi zona lobului cerebral drept, a cărui activitate emerge din inconştient (Ibid 259). Creierul lucrează la nivel alfa, lipsit de adâncime, când actvitatea cerebrală se centrează în lobul cerebral stâng. Însă există posibilitatea ca activitatea inconştientului să iasă la suprafaţă – este rezultatul stărilor de conştiinţă şamanică. Calea cel mai des aleasă este cea a halocinogenelor. Relatări tradiţional şamanice ale experienţelor extatice s-au păstrat în variante mitice, însă experienţele neo-şamanice produc o reacţie mult mai credibilă printre scepticii raţionali. Asemenea experienţe relatează P. Drouot, M. Eliade (cu observaţia că Eliade le notează din perspectiva istoriei religiilor), C. Castaneda. P. Drouot reproduce replica unui indian din America de Nord, Crazy Horse: “Am văzut lumea cea ascunsă în spatele lumii” (P. Drouot, 2003, 178). Autorul declară: “nu sunt nici terapeut, nici tămăduitor, mă străduiesc doar să înţeleg structura globală a omului ca specie” (Ibid 262). Totuşi, relatează cum reuşeşte să vindece un bolnav de hepatita B prin construirea unui nou ficat energetic pe care l-a suprapus ficatului fizic: “(…)cinci minute mai târziu, corpul meu eteric a început să se golescă de energie. După un sfert de oră, simţeam deja forma energetică a ficatului în mâini dar înafara zonei spaţio-temporale comune (…)” (Ibid 250). Ideea de corp dublu, unul fizic şi unul energetic, este regăsibilă la mulţi cercetători şi gânditori (Schopenhauer, I. P Culianu, “Hesperus”, Adela şi Anir Margus, “Puterile spiritului”, P. Drouot, C Castaneda): “Omul ne apare dotat cu două organisme distincte, cu ajutorul cărora percepem două realităţi distincte – ideea lui Schopenhauer, analizată de Mona Mamulea în “Visele şi cultura” (2000, 12); “Horton reuşise să descopere întregul sistem bioelectric uman, pe care-l denumise <<corp subtil>> (…) acest al doilea corp invizibil (…)” (I P Culianu, 1998, 65); “Corpul eteric este o veritabilă platformă holografică suprapusă corpului fizic” (P Drouot, 2003, 255); “Noi toţi, ca fiinţe luminoase avem câte o dublură (…) Luptătorul învaţă să fie conştient de ea” (C. Castaneda, 1995 c, 70). Am reprodus aceste fragmente pentru a vedea cum ceea ce este catalogată ca imaginaţia bogată a unui scriitor poate fi mai mult decât atât, poate fi realitate. Problema conştiinţei umane constă în nevoia de explicare raţionalist-fizicistă.

Omul modern, civilizat de o cultură raţională, cauzală, nu este pregătit să accepte ceva mai mult decât a fost învăţat. M. Eliade, ca istoric al religiilor, a analizat fenomene şamanice moderne, precum societăţile “Ghost Dance Religion” sau “Medicine Rite”, însă experienţele relatate rămân la un nivel mistic, pe când o relatare nemijlocită de religie şi explicată de ştiinţă are o putere mai mare asupra psihicului uman: P. Drouot relatează o experienţă din pădurea amazoniană: “Această stare disociativă [obţinută în urma ingerării unor băuturi halocinogene, făcută din planta ayahuasca din zona Amazonului] îmi permite să funcţionez pe două niveluri de conştiinţă diferită, care se întrepătrund şi se completează (…) <<deşi eram aşezată [însoţitoarea lui], aveam impresia că stau în picioare. Văd pădurea şi numeroasele ei lumi prin două laturi ale fiinţei mele: cea fizică, cu receptorii ei senzoriali extrem de activi, şi dublul meu spiritual, dotat cu alte organe de percepţie>>” (P. Drouot, 2003, 77-79). Dublura energetică este cea iniţiată în cunoaşterea şamanică. Castaneda descrie la un moment dat cum trupul său era făcut bucăţi şi el asista la “adunarea” bucăţilor pentru alcătuirea unui trup nou. Umorul descrierii camuflează întrucâtva adevărata valoare a actului – cea de iniţiere în spirit tradiţional şamanic: Don Genaro “a repetat de mai multe ori că eram bucăţi şi că trebuia să mă adun iarăşi (…). Îmi spunea (…) că eram împrăştiat peste tot şi că el va trebui să folosească o mătură, ca să adune toate bucăţile laolaltă (…) Îmi venea să râd şi am avut cea mai neobişnuită senzaţie. Corpul meu era dezmembrat! (…) Dezmembrarea era o scenă pe care o urmăream din punctul de vedere al observatorului” (C. Castaneda, 1995 c, 86).

Dublura spirituală, energetică, de vis a corpului uman, are în literatură un echivalent în umbră: cu umbra călătoreşte Dionis în sfera cerească prin intermediul visului. Conceptul de călătorie cu dublul corpului în vis are o tradiţie gravată în istoria literaturii şi filosofiei romantice. Printr-un excurs spaţio-temporal putem observa evoluţia ideii de vis, considerând trei momente interesante şi lămuritoare pentru demersul nostru: ideea romantică de “viaţă ca vis”, modificarea ei în “viaţă în vis” în proza lui I. P. Culianu, “Hesperus”, şi transformarea visului în “visat” în proza lui C. Castaneda.

În “Dicţionarul de simboluri”, visul este conotat ca vehicul şi creator de simboluri; Freud îl acceptă ca expresia împlinirii unei dorinţe refulate. Rolul visului este, prin cuvintele lui Jung, acela “de a încerca să restabilească echilibrul nostru psihologic cu ajutorul unui material oniric care (…) reconstituie echilibrul total al întregului nostru psihic” (C. G. Jung, 1998, 63). Tot Jung consideră visul “un munte de iraţionalitate şi de aparente incoerenţe care (…) vine să sfideze raţionalitatea noastră (…) plonjându-ne de fiecare dată (…) într-o lume de iraţional” (Ibid 106). Romantismul privea imaginaţia ca mijloc esenţial de  a atinge esenţa adevărului şi a realităţii. Novalis era convins că, prin puterea credinţei şi a imaginaţiei, putea transforma lumea: “Visul ne arată în chip ciudat uşurinţa cu care sufletul nostru pătrunde în orice obiect. (…) Visul are ceva mai adevărat şi mai profund ca realitatea” (citat de O. Drimba, 1999, 157). Visul romantic era o plăcută evadare din realitatea mărginită cu care spiritele geniale nu se puteau conforma. Însă, deşi făceau apel la narcotice (opium), aceste spitirite răzvrătite nu reuşeau să scoată visul din imaginaţie sau să-i creeze o realitate independentă de imaginar şi reverie.

Reveria romantică, foarte serios teoretizată, a rămas la nivelul imaginarului, stimulat de opium şi de o frustrare ontologică. Evoluţia imaginarului către o gândire ştiinţifico-fantastică a mânat şi visul într-o direcţie ştientistă: imaginarul, implicit visul, loveşte tot mai puternic realul, urmărind expulzarea sa de la nivel psihic şi intruziunea într-un ordin fizic. Spiritul tehnologic al omului post-istoric încearcă să “monopolizeze” nivelurile de conştiinţă, iar inconştientul, terenul visului apare ca o ameninţare. Astfel se încearcă traducerea lui în dimensiune conştientă şi explicativă. O operă literară ce se află la confluenţa fantasticului cu S F –ul este romanul lui I. P. Culianu – “Hesperus”. Numit de M. Eliade o “călătorie filosofică într-o lume paralelă” (citat de D. Adamek, 2002, 34), romanul utilizează morfologia visului într-o accepţie folosofico-mitologică: “Omul este fiinţa care aspiră către Artă prin vis. Unica şi ultima lui împlinire este aceea de a i se permite să trăiască înlăuntrul propiului său vis” (I. P. Culianu, 1998, 155). Visul erei tehnologice era paradisul libertăţii fără efort. Însă rezultatul a fost caricatural, “<<libertate fără efort>> şi eterna lor tinereţe fiind însemnele unui tragic prizonierat” (D. Adamek, 2002, 35). Libertatea adevărată se atinge prin vis, aceasta constând în capacitatea utilizării complete “a posibilităţilor latente ale creierului uman, ceea ce îngăduie anularea tuturor ficţiunilor cu care suntem obişnuiţi: spaţiul, timpul, cauzalitatea naturală, compoziţia fizico-chimică a universului” (I. P. Culianu, 1998, 72). Realitatea îşi va arăta atunci esenţa: inteligenţa umană  , iar cel ajuns la o asemenea conştientizare va putea “compune o infinitate de universuri care ascultă de alte legi (…) nici unul (…) mai <<real>> decât altul” (Ibid, 182). Asemănarea acestor idei “filosofice” ale lui I. P. Culianu cu multe dintre conceptele “şarlataniste” ale lui C. Castaneda este izbitoare. Amândoi propun aceeaşi “luminare” a omului spre o existenţă adevărată şi creatoare, diferenţa constând în metoda adoptată pentru a face inteligibilă “Arta Transformării” (termenul lui Culianu) sau “starea de conştiinţă totală” (termenul lui Castaneda).

Visul pe care îl propune I. P. Culianu este, în economia unei gândiri ştiinţifico-fantastice sau mitico-ştientiste, unul dezirabil ca formă de existenţă într-o altă dimensiune – cea onirică. Oamenii fericiţi sunt cei care au fost acceptaţi de visele lor cele mai intime şi trăiesc într-o lume proprie. Viaţa în visul propriu se distanţează de “viaţa ca vis” a romanticilor prin gradul de realizare a acestor aspiraţii. Culianu reuşeşte să creeze o nouă atitudine faţă de vis în conformitate cu atitudinea ontologică a omului post-istoric. După experimentarea eşecului tehnologic, omenirea se întoarce spre virtualităţile de existenţă pe care le oferă imperfecţiunea umană. Visul devine aspiraţie existenţială.

Visul se transformă la C. Castaneda în “visat”, reprezentând calea prin care individul care şi-a accesat posibilităţile latente şi şi-a modificat nivelul de conştiinţă, îşi creează propria realitate. Făcând o mică paranteză, Nichita Stănescu spunea: “Visează-te pe tine însuţi ca să poţi să fii când te trezeşti”, idee ce poate fi echivalată cu “intenţionează-mă în viitor” a lui C. Castaneda. Disciplinându-şi starea de vis (ca opusă stării de veghe), Castaneda reuşeşte să-şi aducă în realitatea fizică dublul luminos în acelaşi fel cum poate duce în visat corpul fizic. Visatul devine o altă realitate, nu mai puţin reală de altfel. Coerenţa acestei tehnici implică un mecanism complex ce va fi dezvoltat în continuare.

Romanele ce vor constitui obiectul atenţiei noastre sunt: “Învăţăturile lui Don Juan”; “Povestiri despre putere”, “Al doilea cerc de putere”; “Darul vulturului”; “Focul lăuntric”; “Arta de a visa”; “Latura activă a infinităţii”. Valoarea lor literară sau antropologică este mai puţin importantă, discursul urmărind doar coerenţa conceptului de “visat” în economia unei gândiri neo-şamanice, “oferită” de un indian yaqui din Mexic, America de Nord, pe nume Juan Matus. Puterea acestuia de a “vedea” energia universului i-l indică pe Carlos ca potenţial urmaş al grupului său de “vrăjitori”, acesta fiind iniţiat într-o existenţă neo-şamanică din care nu lipsesc rituri de iniţiere, metode de intrare în contact cu spiritele, disciplina necesară pentru atingerea conştiinţei elevate, etc.

Alături de Michael Harner, C. Castaneda este amintit de P. Drouot în contextul neo-şamanismului, aceştia deschizând “conştiinţa indivizilor dornici de dezvoltare personală şi spirituală spre ideile, credinţele, inspiraţiile şi experienţele directe ale şamanilor.(P. Drouot, 2003, 128). În studiul “Puterile spiritului”, Adela şi Anir Margus analizează şamanismul ce reverberează din cărţile lui Castaneda. În sprijinul contra ideii de şarlatanism, autorii îşi exprimă punctul de vedere: “Apropierea de universul religios al şamanilor este cu atât amai veridică cu cât Castaneda porneşte în iniţiere cu o mentalitate tipic occidentală, sceptică şi atee, pozitivistă şi raţionalistă, opacă la fenomenele inefabile ale spiritului” (Adela şi Anir Margus, 1996, 63).

Arta de a visa este definită ca fiind “capacitatea cuiva de a utiliza visele obişnuite şi a le transforma într-o <<conştienţă controlată>>” (C. Castaneda, 1998, 10), numită “a doua atenţie”. Diferenţa între un vis obişnuit şi visat constă în faptul că în visat persoana respectivă vede energie. Vederea energiei certifică perceperea unei lumi reale, întrucât “universul este compus dintr-un număr infinit de câmpuri energetice care există în macrounivers ca nişte fibre luminoase” (Castaneda, 2003, 139). Vederea este declanşată de  a doua atenţie, constând în “alinierea emanaţiilor care nu sunt folosite în mod obişnuit” (Castaneda, 1999, 72). Percepţia, în schimb, rezidă în racordarea emanaţiilor dinafară cu cele dinăuntrul corpului luminos, folosite în mod curent şi comune tuturor oamenilor. Această aliniere construeşte lumea pe care o cunoaştem.

Sistemul epistemologic pe care îl propune Castaneda  este unul complex ce-şi are coerenţa internă bine articulată. Dificultatea discursului nostru intervine acum când, încercând o descriere inteligibilă a perspectivei lui Castaneda iese la suprafaţă fie imaginaţia prolifică a scriitorului, fie lumea din spatele lumii, Don Juan spunând: “există mai multe lumi suprapuse, chiar acum în faţa noastră” (C. Castaneda, “Învăţăturile lui Don Juan”).

Dublul energetic al corpului material este reprezentat aici ca un ou luminos. Accesul la perceperea luminozităţii energetice se realizează prin disciplinarea atenţiei şi atingerea celei de-a doua atenţii. Această atenţie modificată se acumulează prin visat. Se ajunge la ea prin actul voliţional de a opri dialogul interior. In acest moment lumea cunoscută colapsează, punctul de asamblare se deplasează, schimbînd nivelurile de atenţie. Tăcerea interioară propulsează astfel conştiinta spre a doua atenţie în care vălul convenţiei se ridică, făcând vizibilă energia universului: “Aveam mereu senzaţia că mi se ridicase un văl de pe ochi (…) iar acum puteam să văd” (C. Castaneda, 1999, 10). Vederea  reprezintă nivelul de conştiinţă în care fiinţa umană îşi poate mări câmpul de percepţie până când e capabilă să evalueze nu numai aparenţele exterioare, ci şi esenţa tuturor lucrurilor (Ibid., 8). Această acţiune este indispensabilă iniţiatului, ea stând la baza tuturor acţiunilor sale neobisnuite. A vedea energia îi confirmă acestuia că şi-a schimbat nivelurile de atenţie, iar acum totul este posibil, omul posedând “infinite resurse interioare în stare latentă, încă nedescoperite şi nefructificate de către el” (Ibid, 23).

În momentul schimbării nivelurilor de conştiinţă, pe oul luminos se observă deplasarea punctului de asamblare care face ca ceea ce percepem să etichetăm drept realitate. Deplasarea acestuia implică şi modificarea realităţii. P. Drouot preciza: “Dacă îţi modifici modul de percepere al realităţii, îţi modifici de fapt propria realitate” (P. Drouot, 2003, 179). Scopul vrăjitorilor din Mexic este de a cunoaşte cât mai multe realităţi, de a deplasa punctul de asamblare în poziţii cât mai diferite. Însă ei sunt atenţi să provoace prin deplasarea aceasta doar o “concavitate”  ce presupune o deplasare temporală pentru a se putea întoarce, altfel, dacă produc o “crepătură”, ei deplasează punctul definitiv, iar rezultatul este la nivelul oului luminos, fixarea punctului în poziţia respectivă, repercusiunea la nivel corporal fiind materializarea în lumea aceea. Aceşti vrăjitori sunt luptători călători. Pentru a realiza faptele lor inaccesibile celorlalţi, ei se luptă cu propriile prejudecăţi, propria lene şi indisciplină; ei luptă să acumuleze putere pentru a putea face “saltul în abis” – sintagmă ce evidenţiază atingerea unui nivel elevat de conştiinţă şi putere. Puterea se onţine prin difertita manifestări active  ale conştiinţei (singura realitate imuabilă fiind mintea umană – idee regăsită şi la I. P. Culianu) printre care se numără şi visatul .

Visatul este non-acţiunea de a dormi, în măsura în care non-acţiunea este “operaţiunea neobişnuită, care ne angajează întrega fiinţă, forţând-o să devină conştientă de segmentul ei luminos” (Castaneda, 1998, 22). Cu toate acestea, visătorii nu încetează să doarmă, ci îşi măresc timpul de conştienţă, prin folosirea unui corp suplimentar – “corpul din vis” (Ibid, 27). Astfel, visatul este “un proces de conştientizare, de dobândire a controlului” (Castaneda, 2000, 44), prin aceasta el devenind o artă ce acumulează atenţie ca apoi să disloce “după dorinţă punctul de asamblare din poziţia sa obişnuită, pentru a intensifica şi a extinde gama celor ce pot fi percepute” (Ibid, 33).

Pentru a putea manevra arta visatului, trebuie urmaţi câţiva paşi, anumite etape care intensifică progresiv gradul de conştientizare. Luptând pentru conştienţă în vis, se alunecă în visat. Castaneda, legat de gândirea sa conceptualizantă, trebuia păcălit prin inducerea stării de conştiinţă elevată în mod neaşteptat şi fără posibilitatea amintirii ulterioare imediate. Astfel, la început Don Juan îi deplasează punctul de asamblare prin “lovitura nagualului” (dată doar de un şaman care are putere de a muta punctul şi care vede poziţia acestuia), căci Carlos nu este dispus să înveţe. În privinţa visatului, Carlos urmează instrucţiunile dar nu-şi dă seama când reuşeşte, conştiinţa lui nefiind destul de dezvoltată pentru a-şi fixa în memorie actele întreprinse. Reuşind să oprească lumea (să-şi suspende judecata) prin tăcerea interioară, el face axact ceea ce dorea Don Juan să facă: să-l întâlnească într-un orăşel din Mexic, pe care nu-l cunoştea, într-un timp foarte scurt, el aflându-se în Los Angeles. Carlos – cel din conştiinţa normală – renunţă la întâlnire întrucât fizic nu era timp ca el să ajungă acolo. Încearcă să adoarmă şi în vis ajunge în acel orăşel: “Visul era aşa de viu, atât de înspăimântător de real, că nu m-am mai îndoit că rezolvasem problema, chiar dacă se întâmplase doar în vis. Don Juan a început să râdă (…) – Nu eşti în vis, mi-a spus el, dar cine sunt eu ca să îţi spun asta ţie? Vei şti tu însuţi într-o bună zi că din tăcerea interioară nu se nasc vise”(Castaneda , 2003, 137).

Într-adevăr, din tăcerea interioară nu se nasc vise, se nasc realităţi, diferite faţete ale lumii reale. Visatul are capăcitatea de a transporta spiritul în spaţiu şi timp. Prin arta visatului “visele obişnuite puteau fi transformate în porţi care se deschideau către alte lumi de percepţie” (Ibid, 210) sau puteau transporta trupul în visat, ceea ce făcea ca el să se trezească în realitatea din visat. Dezvoltându-şi intenţia, noii vizionari (vrăjitorii) îşi pot intenţiona propria lume prin visat. Intenţia presupune un act voliţional prin care este exprimată dorinţa de a intenţiona ceva ce până atunci permanenta într-o formă latentă. Matricile virtualităţilor se găsesc în stare latentă în univers, de aceea este nevoie de intenţionarea lor pentru a deveni manifeste. Arta visatului este cu atât mai importantă pentru omul de cunoaştere cu cât ea constituie un mod preţios de a folosi intenţia cu care acesta îşi creează lumea proprie în care să trăiască după ce atinge conştiinţa totală, alunecând în infinitate. Intenţia este latura activă a infinităţii.

Paşii ce se impun a fi parcurşi pentru a ajunge în visat presupun un act voliţional. Exerciţiul constă în concentrarea atenţiei pe “găsirea măinilor în vise; apoi exerciţiul de a acorda atenţie a fost prelungit la găsirea de obiecte, căutarea de trăsături concrete, ca de exemplu clădiri, străzi şi altele. De acolo, saltul a fost la visatul anumitor locuri în anumite momente ale zilei. Pasul final a fost atragerea atenţiei nagualului asupra eului total, (…) un vis (…) în care te priveşti dormind în pat. (…)Din acel moment va exista o fisură, o anumită diviziune în personalitatea altfel unificată”( Castaneda, 1997, 269); este vorba despre corpul de vis. Voinţa alăturată atenţiei este cea care face posibilă intrarea în visat. Ea reprezintă “controlul maxim al luminozităţii corpului ca un câmp de energie (…). Ea este simţită ca o forţă care radiază din partea mijlocie a corpului, precedată de un moment de cea mai profundă tristeţe” ( Castaneda, 1998, 146).

Etapele visatului sunt descrise ca patru stări: 1) veghea linistită, în care simţurile devin latente şi, totuşi, eşti conştient; 2) veghea dinamică, când privesti o scenă, un tablou oarecare, care este static. Vezi o poză tridimensională oarecare; 3) asistarea pasivă, visătorul este martor ocular al unui eveniment pe măsură ce acesta se desfăşoară; 4) iniţiativa dinamică: în ea eşti constrâns să acţionezi (Castaneda, 1998, 132). Esenţial pentru menţinerea controlului în visat este acţiunea de a nu se focaliza asupra unui anumit lucru, ci de a arunca doar “ocheade scurte” (Ibid., 145). Pentru a mânui arta visatului, visătorul trebuie să traverseze şapte porţi ale visatului. Castaneda descrie patru dintre ele pe care, se presupune, le-a deschis şi el. La prima poartă, visătorul, aflat în prima atenţie, se concentrează să vadă obiectele din vis cu aceeaşi claritate ca în “lumea reală” (cunoscută). Trecând de această poartă, ajunge la corpul energetic. A doua poartă presupune trezirea în vis şi contemplarea propriului corp care doarme. Aici apare vocea emisarului visatului care îl sfătuieşte pe visător şi îi răspunde la orice întrebare. Prin această poartă intră în lumea fiinţelor anorganice, lumea umbrelor. Există aici pericolul ca energia sa să-i fie luată de aceste făpturi dacă rămâne prea mult acolo, căzând priozonierul lor. Pentru a deschide poarta a treia, visătorul trebuie să-şi mai facă o recapitulare a vieţii pentru a elibera “energia blocată înăuntrul nostru” (Castaneda, 2000, 183), debarasându-se de emoţiile şi sentimentele care-l ţin la sol. Această recapitulare echivalează cu o golire de contingent şi, în acelaşi timp, o umplere de energie, de infinitate. Poarta a patra reprezintă intenţionalizarea unei lumi proprii, corporalizarea acesteia. Aici Carlos se întâlneşte cu Sfidătorul morţii care îi dăruieşte puterea “de a zbura pe aripile intenţiei” (Castaneda, 2000, 315). Acest dar îi oferă lui Carlos posibilitatea creatoare de a intenţiona orice. Sfidătorul morţii, cel care a reuşit să-şi amâne moartea pentru multe secole, le face daruri vrăjitorilor în schimbul energiei lor. Carlos nu doreşte nici un dar pentru ca asta ar însemna să folosească doar puterile pe care i le dă acesta, deşi este de acord să-i dea energia de care are nevoie. Sfidătorul însă nu poate lua energie fără să dea ceva în schimb. Şi atunci îi oferă această putere prin care Sfidătorul reuşeşte să-şi prelungească existenţa într-o lume intenţionată de Carlos. Cuvintele lui Carol “Intenţionează-mă în viitor!” sunt cuvintele unui dublu eu: cel al lui Carol şi cel al Sfidătorului! Intenţionarea în viitor se produce prin acţoinea de a se visa pe sine însuşi: “Ne visăm pe noi înşine” (Ibid, 312), spuse Carol, iar astfel, într-o paranteză fie spus, cuvintele lui Nichita Stănescu prind nuanţa sensului neo-şamanic: visează-te pe tine însuţi, ca să poţi să fii când te trezeşti în lumea pe care ai intenţionat-o. Cum însă Sfidătorul nu ar fi avut ocazia de a efectua “visatul împreună” cu Carlos, el se suprapune peste eul lui Carol şi, astfel, Carlos îi intenţionează pe amândoi în viitor, într-o lume în care va urma să trăiască şi el. Această lume viitoare va deveni manifestă în momentul atingerii conştiinţei totale, “văzută ca o izbucnire de incandescenţă în întregul ou luminos. Este explozie de lumină de o asemenea magnitudine, încât marginile învelişului înaintează şi emanaţiile interioare se extind dincolo de orice limită” (Castaneda, 1999, 133). Diferenţa între starea de conştiinţă elevată, care apărea “ca o lumină strălucind în interiorul coconului” (Ibid, 68), şi cea de conştiinţă totală este că cea din urmă  echivalează cu focul lăuntric ce provoacă autocombustia corpului fizic, spiritul fuzionând cu emanaţiile libere şi alunecând în eternitate (Ibid, 134). Scopul ultim al acestor vizionari este de a învinge moartea spiritului încă din viaţă. Un om de rând ajunge la conştiinţa totală în clip morţii, însă aceasta durează doar o clipă, energia sa fiind înghiţită de “forţa indescriptibilă care se află la originea tuturor fiinţelor senzitive” (Ibid, 55).

Moartea noilor vizionari reprezintă astfel trecerea într-o altă dimensiune, conştienţi de esenţa adevărată a universului, trăind-o nemijlocită de nici o convenţie. Castaneda spunea la un moment dat într-un articol: “Moartea este cea mai mare plăcere, de aceea o păstrăm pentru sfârşit”. I. P. Culianu, în acelaşi roman “Hesperus”, propune moartea ca o dezintegrare, însă, “prin ea, existenţa nu încetează, e numai suspendată într-o altă dimensiune” (I. P. Culianu, 1998, 16). Moartea este învinsă în ambele perspective hesperiene: prin regenerarea celulelor de către Horton şi prin închiderea în propriul  vis prin folosirea Artei Transformării. De cealaltă parte se află noi misionari care au dizolvat moartea prin atingerea stării de conştiinţă totală. Însă, în timp ce în universul hesperian prelungirea existenţei reprezintă un prizonierat al unor carcase de oameni devitalizate sau trăirea visului intim într-un paradis închis şi personal, modelul propus de Castaneda are o licărire de inefabil: a participa activ la manifestarea Infinităţii prin latura sa activă – intenţia. Libertatea noilor vizionari este întregită de o cunoaştere intimă a energiei creatoare.

Structura internă a romanelor lui Castaneda propun, am putea zice, o iniţiere a cititorului, dacă nu în practicile şamanice, cel puţin într-o gândire mult diferită de cea occidentală. Castaneda propune colapsarea logicii raţionale după care ne conducem anost şi inutil vieţile.

Ce-ar fi să renunţăm pentru o clipă doar la raţiunea atât de dragă nouă! Ce s-ar întâmpla? Am reacţiona violent ca Neo (Matrix) sau stupid precum Castaneda? Am accepta că este posibil să mergi orizontal pe un copac? … sau să adormi într-un loc şi să te trezeşti într-altul cu corpul fizic? Am accepta că visul treaz îţi deschide porţi spre alte faţete ale unei lumi-ceapă? Poate că nu. Imaginea noastră despre lume este prea puternic înrădăcinată în conştiinţa noastră adormită şi leneşă. A accepta că experienţele lui Castaneda ar  avea un grad de posibilitate, desi însoţit de mulţi “dacă”, ar însemna prăbuşirea judecăţii care dă coerenţă şi continuitate vieţii. Cineva spunea că discontinuitatea face ca muzica să nu fie doar zgomot. Ce-ar însemna discontinuitatea la nivel ontologic? Răspunsul, poate l-a dat Castaneda, dar ne este prea frică să-l auzim. Raţiunea ne spune: ştiu foarte bine că nu se poate, iar Castaneda pune întrebarea lui favorită: “Dar dacă tot ceea ce spune este adevărat?” (Castaneda, 2003, 261).