Ştefan Borbély

„Cum se arată, aceasta este o artă, tovarăşi”

Grupajul „aniversar” care urmează reprezintă versiunea extinsă, pregătită pentru tipar, a unui simpozion tematic cu care masteranzii a două secţii de la Facultatea de Litere din Cluj – Istoria imaginilor – istoria ideilor, respectiv Studii irlandeze – şi-au delectat asistenţa în data de 13 mai 2003, marţi, de dimineaţa până seara, asezonat cu cântece de epocă, „cinstind cum se cuvine, în spiritul entuziasmului revoluţionar, chiar şi evenimentele mai mici din trecutul glorios al patriei” noastre.

Festivalul Mondial al Tineretului, care s-a ţinut la Bucureşti în augustul torid al anului 1953, la doar puţine luni după moartea lui Stalin, n-a fost, însă, un eveniment chiar micuţ, aşa cum demonstrează, de altfel, şi fragmentele de stenograme prelevate de către Ioana Goşman din arhivele Comitetului Central: partidul şi conducătorii săi au urmărit îndeaproape pregătirile şi organizarea efectivă a festivalului, sub toate aspectele, nu numai sub cel ideologic sau cultural-sportiv; s-au stocat din timp alimente – populaţia Bucureştiului îşi mai aminteşte de „postul festivalului”, întins pe mai multe luni înainte de sosirea oaspeţilor -, s-au redesenat zone urbane importante din Capitală – Stadionul „23 August”, azi Naţional, pe care fotbaliştii noştri se luptă amarnic cu noroiul pentru a împinge balonul, este o „realizare” a festivalului, din aceeaşi categorie făcând parte şi Piaţa Operei sau regularizarea fostei Bariere a Vergului –, şi nu în ultimul rând s-au triat cu mare grijă participanţii, pentru ca nimeni să nu tulbure concentrarea de fericire colectivă extremă pe care a înregistrat-o Bucureştiul în august 1953.

Aşa cum arată majoritatea textelor pe care le găzduim aici, Festivalul a fost, pentru România în primul rând, dar şi pentru alte delegaţii naţionale, un prilej de a marca un spectaculos moment de vitrină politică ostentativă: de a scoate în faţă ceea ce e frumos, poleit şi idilic, şi de a ascunde grijuliu sub preş cenzura, teroarea exercitată asupra populaţiei, lipsurile, interdicţia de a călătorii peste hotare, totalitarismul. Din nou, stenogramele transcrise de către Ioana Goşman conţin o propoziţie senzaţională, rostită de către Miron Constantinescu („Cum se arată, aceasta este o artă, tovarăşi”), sub egida căreia aşezăm întregul nostru grupaj, regretând că puterile noastre puţine sau inabilitatea noastră arhivistică ne-au împiedicat să scoatem la iveală şi alte „perle” similare. Ne-au interesat, în principiu, atât faţa, cât mai ales reversul medaliei purpurii din 1953; din păcate, în cele din urmă a trebuit să ne mulţumim cu arabescurile exaltate ale unei singure jumătăţi, abandonând-o pe cea de-a doua din lipsă de probe.

Nemulţumirea aceasta ne duce, de fapt, la o problemă de metodă, ale cărei carenţe le-am resimţit şi în alte cazuri reconstructive, când ne-am propus să lucrăm direct pe „materialul” furnizat de către perioada purpurie pe care o aveam în vizor. Trec peste faptul că documentele din anii ‘50 – periodice, broşuri, cărţi, tipărituri ocazionale etc. – au fost epurate din majoritatea bibliotecilor noastre publice, din raţiuni de spaţiu, ceea ce este o inepţie; trec peste faptul că acolo unde există, ele sunt lacunare într-un fel anume, „selecţia” fiind făcută după criterii discriminatorii foarte precise, menite să îi apere pe dregătorii de azi de o eventuală avalanşă culpabilizatoare a trecutului, şi ajung la aspectul pe care-l consider cel mai periculos dintre toate, şi anume la incapacitatea de a reconstitui ambele feţe ale monedei, atât pe cea veselă, forţat-extrovertită, a populaţiei, cât şi pe aceea ocultă, umbrită, bine ascunsă în spatele uşilor închise, a Puterii. Deşi putem invoca, în principiu, ridicarea barierei de prescripţie de 50 de ani, la documentele din arhivele partidului şi ale instituţiilor sale de represiune un „muritor” de rând nu are acces decât prin complicitatea vinovată a vreunui lucrător din interiorul respectivelor arhive: întâmplător, deci, şi cu totul nesistematic, nemulţumirii de a face o cercetare de mântuială adăugându-i-se, aproape kafkian, angoasa „complicelui” provocată de orice scârţâit de uşă. Privilegiul vinovat al intrării în sanctuarul arhivei mai oferă, însă, şi o altă surpriză, decantată din atenţia selectivă cu care fuseseră sortate – nu se ştie de către cine… – fişele: dacă doreşti, de pildă, să faci un studiu pe „iredentismul” maghiar din perioada postbelică, şansa de a găsi fişe cât de cât sistematizate este mult mai mare decât atunci când cauţi teme legate de creşterea economică a ţării, de statistici demografice sau de distribuţie profesională. Concluzia este una singură: „cineva” a avut nevoie de ele, le-a ţinut în orânduială, le-a moşit cu grijă, pentru a le avea pregătite la nevoie…

În consecinţă, ne rămâne, pe moment, satisfacţia articulării decomplexate a unor dosare de presă, care nu reprezintă, de fapt, decât jumătatea vizibilă a paharului, fiindcă la partitura ocultă a Puterii şi la conţinutul necosmetizat al documentelor sale nimeni nu are, în mod obiectiv, acces. I-am trimis, aşadar, pe studenţi în bibliotecă, îndemnându-i să fie şi scrupuloşi sub aspect documentar, dar şi detaşaţi sub cel participativ şi psihologic. Cei mai mulţi nu ştiau că în 1953 a avut loc un mare festival la Bucureşti, cum nu ştiau de revoluţia din Ungaria din 1956, de căţeluşa Laika, de Saharov sau de Dubcek. Pentru noi, trecutul acela are o consistenţă malefică, traumatică, e plin de durere, de puseuri revanşarde, de sânge; pentru ei, el e doar o temă de lucru, pe care o bifezi râzând în hohote, la bibliotecă. Lucrăm, acum, preponderent cu tineri fără memorie, obsedaţi de prezent, de „plecări”, de integrarea în Uniunea Europeană, de joburi peste Ocean, ceea ce, sincer să fiu, ne pune în faţa unei dileme morale, a cărei supralicitare nu cred să fie artificială: avem noi, care am atins o anumită vârstă, dreptul de a-i fixa pe studenţi de trecutul nostru traumatic, de a-i închide în perimetrul tematic şi psihologic al propriei noastre memorii? Întrebarea nu-mi aparţine, mi-a fost pusă cu prilejul unui seminar, şi recunosc că mi-a luat mult timp să o „diger”. De fapt, n-am reuşit s-o fac integral nici până azi şi, onest fiind cu mine însumi, nu cred să izbutesc vreodată.

N-aş vrea să folosesc cuvinte grele, spunând că cercetarea ale cărei prime roade le dăm aici publicităţii reprezintă şi o psihodramă, deşi în cazul multor participanţi ea a fost resimţită ca atare, tot aşa cum n-a fost nimeni care să nu fi conştientizat natura abstrusă, dramatică şi grotescă a contactului cultural defazat pe care l-a presupus lectura unor documente exasperante, prăfuite. Textele pe care le veţi parcurge în continuare sunt inegale ca sensibilitate perceptivă sau chiar ca valoare, unele o „aduc forţat din condei”, pentru a introduce în corpul articolului şi psihoze culturale postmoderne, inadecvate cronologic sau tipologic, însă nu am intervenit în ele decât pentru a corecta formulări explicit lacunare sau greşeli evidente de dactilografiere, convins fiind că modalitatea personală de abordare aduce cu sine un plus de autenticitate subiectivă pe care nu avem dreptul să îl cenzurăm. Unii autori au mai publicat (Constantina Buleu chiar două cărţi foarte bune), pentru ceilalţi textul de faţă reprezintă un debut absolut, sau chiar şansa unică de a prinde coloanele vreunei publicaţii culturale. Cititorul clement şi darnic în concesii trebuie să ţină seama şi de aceste aspecte…