Ştefan Borbély

 

 

Cu Boris Polevoi prin oraşele Americii

 

 

Tovarăşul Boris Nicolaevici Polevoi (numele de familie: Kampov) se naşte la Moscova la 17 martie 1908, unde şi moare 73 de ani mai tîrziu, la 12 iulie 1981. Părinţii săi fuseseră intelectuali; Boris ur­mea­ză Şcoala tehnică, pleacă să lucreze la Combinatul de textile din Tver (azi: Kali­nin) şi publică, după o serie de articole de ucenicie la gazeta de perete, volumul pseu­do­memorialistic Amintirile unui pădu­chios (1927), remarcat, între alţii, şi de către Gorki. Volumul ridiculizează formalismele şi micile absurdităţi organizatorice ale NEP-ului, făcînd parte dintr-o suită literară foarte cunoscută, asupra căruia se vor apleca Ilf şi Petrov sau, mai tîrziu, Bulgakov.

Promovat la Proletarskaia (anterior: Tverskaia) Pravda, Polevoi publică, în 1939, miniromanul de mare succes Atelier incandescent, dedicat primelor planuri cin­ci­nale. Apoi, intervine războiul, şi pleacă pe front, ca reporter, ajunge pînă la Berlin, fiind încadrat la întoarcere în redacţia oficiosului Pravda, al cărui comentator pe probleme externe rămîne pînă spre mijlocul deceniului 7, cînd preia conducerea unei alte publicaţii, Iunosti. După participarea la Procesul de la Nürnberg, publică miniro­manul Un om adevărat (despre experienţa de front), care va cunoaşte, în Uniunea Sovietică şi în cîteva state satelite, 267 ediţii, în 42 versiuni lingvistice, îi va aduce autorului primul Premiu de Stat şi va constitui baza de pronire a unui scenariu şi a unui film de lung metraj, ca şi punct de inspiraţie pentru portofoliul epic al unei opere de Prokofiev (toate, în 1948).

Tema o constituie eroismul sovietic din timpul Marelui Război de Eliberare, iar stilul e unul documentarist, acţiunea fiind inspirată din faptele de arme ale celebrului (în epocă) pilot-erou A. Meresiev, care, după ce şi-a pierdut ambele picioare în timpul unui raid aerian, a continuat să piloteze avioane împotriva duşmanilor, pînă la victoria finală. În 1948, Polevoi publică Noi, oamenii sovietici, suficient pentru a indica, chiar şi prin titlu, direcţia cultului colectivist pe care îl promovează, însă şi de data aceasta subiectul îl reprezintă eroismul cotidian din timpul Marelui Război, motiv pentru care volumul primeşte un al doilea Premiu de Stat, în 1949. Urmează alte volume, despre război (În spatele frontului, 1958; Doctor Vera, 1966 etc.) sau despre “soldaţii de rînd” ai construcţiei şi edificării socialiste (Contemporani, 1952); preocu­parea de căpetenie rămîne stilul jurnalier şi reportajul, pînă în 1980, cînd autorul încre­dinţează cititorilor volumul memoria­listic Istoria reportajelor mele, precedat fiind, de fapt, de un masiv corpus de opere bele­tristice selective (în 2 volume), publicat în 1961 şi reluat pe parcurs. 

Prin funcţiile pe care le-a deţinut (cores­pondent extern la Pravda în anii ’50 şi ‘60, redactor-şef la Iunosti şi secretar al Uniunii Scriitorilor (din 1967), Polevoi e un martor exemplar: îl aflăm în tranşeele războiului, în sala Procesului de la Nürnberg, călătoreşte e­norm (aproape neverosimil pentru epoca în care trăieşte) şi ia parte la diplomaţia secre­tă, informală a Războiului Rece, ca preşe­dinte al Comi­te­tului Sovietic pentru Pace şi ca membru al biroului Comitetului Interna­ţional al Păcii. Rămîne, cum spune despre el N. Kuprianov (1983), “un om al faptei”, prolific, lucid, vivace, bun mînuitor al uneltelor de scris şi foarte bun cunoscător al unor culise, fie că e vorba de Kremlin (unde se află “pe fază” la moartea lui Stalin) sau de agenţiile inter­naţionale de presă.

În 1956, în primul trimestru al anului, Boris Polevoi dă publicităţii masivul volum memorialistic Însemnări din America (ediţia românească: Însemnări din America; trad. de Emanuel Cerbu şi Igor Blok, Ed. Tinere­tului, 1958, col. “În jurul lumii”, 444 pa­gini), reprezentînd reportajul cotidian al primei vizite postbelice pe care o delegaţie de jurnalişti din URSS o întreprinde în Statele Unite, în octombrie-noiembrie 1955, la invitaţia directă a Departamentului de Stat, care asigură, de altfel, şi protocolul, pe un traseu ce începe la New York, evită for­ţat Chicago (din cauza unor demonstraţii ostile), continuă în California şi cîteva state din centru, pentru a se termina la Washing­ton.

Compusă din 7 condeieri (după vizită, unul dintre amfitrionii americani însărcinaţi să însoţească delegaţia va publica un text în care va sugera că numai 6 erau oameni de presă, un al 7-lea membru al delegaţiei sosind pe post de observator secret camuflat în jurnalist…), delegaţia este acceptată în Statele Unite ca rezultat al politicii de deten­sionare pe care o promovează întîl­nirea primilor miniştri de la a doua Confe­rinţă de la Geneva (care a debutat pe data de 27 oct. 1955), ca o replică secundară la Conferinţa de la vîrf din vara aceluiaşi an, la care au participat preşedintele american Eisenhower (care va lansa, cu acest prilej, planul de monitorizare aeriană reciprocă al “Cerurilor Deschise”), primul ministru bri­ta­nic Anthony Eden (succesorul lui Chur­chill, creditat, totuşi, cu iniţiativa reuniunii), primul ministru francez Edgar Faure şi, din partea sovietică, Nikolai Bul­ga­nin, ca preşedinte al Consiliului de Mi­niştri (dar: Hruşciov făcea şi el parte din delegaţie). Ambele conferinţe – şi cea din vară, dar şi cea executivă, din toamnă – aveau drept scop reorganizarea militară, politică şi di­plo­matică a Europei şi a lumii după trecerea în nefiinţă a lui Stalin (în 5 martie 1953). Perioada era, realmente, una de tranziţie, datorită frămîntărilor – mai degrabă oculte, decît exoterice – prin care trecea conducerea sovietică, mai ales prin schimbarea de stil pe care a impus-o neutralizarea “sofisti­catului” şi “intelec­tualului” Malenkov (posi­bil succesor al lui Stalin, selectat dintr-o regenţă provizorie de 10 persoane) în favoa­rea mai “gregarului” “ţăran” Nikita Hruş­ciov, care va şi lansa apoi atacul asupra lui Stalin şi a cultului său, la cel de-al 20-lea Congres al PCUS (în februarie 1956). [Apud: Thomas S. Arms: Encyclopedia of the Cold War, Facts on File, 1994, pp. 328-329]

Cei şapte membri ai delegaţiei de jurnalişti sovietici invocă în repetate rînduri “spiritul Genevei”, înainte de plecare (cînd vizele lor întîrzie), şi apoi în cursul sejuru­lui, unde provocările şi tracasările nu lip­sesc, deşi nu s-ar putea spune că vajnicii competitori de pe frontul antihitlerist nu sînt pregătiţi pentru o luptă transoceanică dură. Astfel, înainte de plecare, delegaţia se întîl­neşte la Moscova cu soţii Stefan şi Gertrude Heym, aceasta din urmă (originară din A­me­rica) vorbindu-le viitorilor expedi­ţionari despre efectele fatidice ale consume­rismului american, care “preface în gunoi” “tot ce vine în atingere [cu el] în domeniul cul­turii”: “Toate acele oribile comicsuri, care îi dezvaţă pe oameni nu numai să gîndească, dar să şi citească, şi nenumă­ratele cărticele ce se tipăresc în milioane de exemplare pe treizeci-patruzeci de păginuţe şi de care poţi lua cunoştinţă în drum spre slujbă, fără să-ţi oboseşti creierul cu un Notre Dame de Paris al lui Hugo sau cu tragedia Annei Kareni­na”. În consecinţă, membrii delegaţiei decid, încă înainte de plecare, să dejoace potemkiniada prezum­tivă a gazdelor trans­oceanice, şi să caute viaţa “curată”, a oame­nilor “simpli”, mai puţin mediatizată decît lumea de beton abrupt şi de zgîrie-nori a oraşelor americane sau universul “înşelă­tor” al succesului american. “Promite-mi – îi spune Gertrude Heym autorului – că ai să te străduieşti să cunoşti cultura americană cea adevărată.”

 Această cunoaştere e facilitată de “spiritul Genevei”, şi de prăbuşirea unor falduri mai ferfeniţite ale cortinei de fier, destul de nou, totuşi, dacă ne gîndim că expresia în sine a fost lansată cu mai puţin de un deceniu în urmă, în 1946, de către Winston Churchill. “…rostul călătoriei noas­tre – precizează Boris Polevoi – era tocmai acela de a întreţine spiritul Genevei. Oamenilor dintr-o altă lume, inclusiv americanilor, noi le-am deschis uşile: veniţi, vedeţi, criticaţi. Numai nu minţiţi, pentru numele lui dumnezeu, nu trageţi concluzii zdrobitoare din elementele simple ale vieţii de toate zilele. Hai să discutăm despre lucrurile cu care nu sînteţi de acord; să ne certăm chiar, la naiba, dar să ne certăm cinstit, fără a ne impune unii altora con­cluziile cu ajutorul pumnilor. Hai să stăm de vorbă, respectîndu-ne reciproc şi fără a folosi, în loc de concluzii şi argumente, cuvinte de ocară şi epitete tocite ca nişte monede vechi!” Programul e idilic, şi apelează la stereotipia dintotdeauna a imagi­naţiei politice ostile, potrivit căreia inami­ciţia e întreţinută doar de către state, regi­muri sau instituţii, ea putînd fi dizolvată prin contactul direct şi simplu al unor oameni – şi ei – simpli.

Nu s-ar putea spune că această dihotomie nu-şi are, în lumea de dincolo de Ocean, un miez politic real. America vizitei sovietice e pătrunsă de efectele paralizante ale “Spaimei Roşii” (the Red Scare) din anii 1947-60, şi de mccar­thysm, cînd această spaimă de comunişti infiltraţi în Statele Unite pentru a destabiliza capitalismul a atins intensităţi mediatice maxime. Isteria s-a pornit [apud: Richard A. Schwartz: Cold War Culture. Media and the Arts, 1945-1990, Facts on File, 1998, pp. 258-265] în 1947, cînd Comisia Parlamen­tară pentru Activităţi Nonamericane (House Committee on Un-American Activities = HUAC) a acuzat în public cîţiva regizori şi scenarişti de la Hollywood că ar fi introdus în filme material propagandistic procomu­nist, zece dintre ei – the Hollywood Ten – fiind încarceraţi pentru diferite perioade de timp. În 1948, Alger Hiss, personalitate de marcă a New Deal-ului şi a administraţiei Roosevelt, e acuzat că ar fi lucrat pentru sovietici în anii ’30; în 1951, guvernul american îi condamnă la moarte pe soţii Julius şi Ethel Rosenberg (executaţi doi ani mai tîrziu), pentru acuza că ar fi livrat ruşilor secrete atomice americane. Psihoza anticomunistă ajunge la apogeu în 1954, cînd Senatorul de Wisconsin, Joseph Mc­Carthy, îl acuză, în cadrul unor audieri senatoriale televizate, urmărite de către peste 20 de milioane de oameni, pe minis­trul Apărării, Robert T. Stevens, de acti­vitate subversivă antiamericană, şi de faptul că academia militară de la Forth Monmouth geme de simpatizanţi proso­vietici.

În consecinţă, e greu de spus că scriitorii moscoviţi se pregătesc să păşească într-o ţară inechivoc prietenoasă. Cu atît mai mult, cu cît nici americanii nu sînt chiar dispuşi să-i primească cu braţele deschise. În 1952, Departamentul de Stat restricţionează acce­sul cetăţenilor americani în URSS şi în ţările blocului răsăritean, principalul opozant al contactului URSS-SUA fiind chiar şeful CIA, John Foster Dulles, temător că o masivă invazie de vizitatori în ambele direcţii ar putea com­promite dihotomiile clar stabilite ale propa­gandei antisovietice americane. Cum se întîmplă, apropierile sînt exersate la început la nivel cultural şi sportiv, ca epifanii preliminare ale unor schimburi viitoare mai substanţiale. După Walter L. Hixson (Par­ting the Curtain. Propaganda, Culture, and the Cold War, 1945-1961, MacMillan Press Ltd., 1997, p. 101 passim), reticenţa ameri­ca­nilor faţă de ospitalitate a fost mai accen­tuată decît aceea a sovie­ticilor. În 1953, echipa de şah a URSS-ului (campioa­nă a lumii) primeşte o viză de intrare umilitoare în Statele Unite, libertatea ei de mişcare fiind restricţionată la teritoriul metropolei New York; aflînd că nu vor putea călători nici măcar la Glen Cove (12 mile de New York), pentru a se caza la reşedinţa ONU a URSS de acolo, membrii echipei renunţă la călătorie. (cf. Hixson, op. cit., p.102) Legea de imigrare din 1952 prevede în mod explicit că tuturor vizita­torilor din blocul comunist trebuie să li se ia, la intrarea în America, amprentele digi­tale; ca o conse­cinţă, o masivă delegaţie de studenţi sovie­tici, editori ai diferitelor re­viste de tineret, renunţă la o călătorie foarte mediatizată în Statele Unite, pe conside­rentul că obliga­tivitatea de a-şi lăsa am­prenta la vamă semnifică în subsidiar echivalarea virtuală a fiecărui membru al delegaţiei cu un infrac­tor (cf. Hixson, op. cit., p. 103).

Obligaţia se aplică numai vizitatorilor informali, consideraţi spontani, nu şi delega­ţiilor oficiale; prin urmare, autorităţile americane discriminează multă vreme între aceste două calităţi, acordînd cu greutate statutul de vizitator oficial unor persoane sosite din Est. De pildă, în primăvara lui 1955, Hruşciov lansează acasă o vibrantă chemare pentru ameliorarea spectaculoasă a producţiei de porumb; ca o consecinţă, un ziar din statul Iowa invită o delegaţie de agronomi şi de producători agricoli sovietici în “brîul de porumb” american, pentru a vedea cum anume trebuie să se facă treaba, pentru a ieşi cum trebuie; delegaţiei (a cărei vizită e amintită de către Polevoi în cartea sa de reportaj, grupul de scriitori sovietici făcîndu-i o vizită şi proprietarului de gazetă care a lansat invitaţia) i se recunoaşte statu­tul de “oficială”, membrii ei scăpînd de obligaţia de a înnegri cu tuş cartonaşele vamale americane. (Ibid., p.104)

Delegaţia de scriitori sovietici se pregă­teşte, aşadar, să ia de coarne un taur cam nărăvaş la el acasă; membrii delegaţiei îşi dau foarte repede seama de acest lucru, cînd vizele lor încep să întîrzie inexplicabil. Îşi văd, însă, imperturbabil de treabă, semn că întîrzierea unei descinderi în Statele Unite nu îi destabilizează pragmatic sau sufleteşte. Nicăieri nu se înregistrează vreun minim semn de impacienţă: vina – se sugerează în volum – e integral a părţii adverse, inami­ciţiile trebuind să fie rezol­vate de către americani, acasă. Sovieticul are, din punctul de vedere al refuzului temporar, conştiinţa împăcată. Om simplu, şi dintr-o bucată, el nu vrea să zornăie nechemat la uşi străine, sau să bată în van un clopoţel de poartă ferecată, pe care gazda nu vrea să-l audă. Întreg volumul e scris de pe această poziţie dihotomică: a simplităţii organice ruse, opusă complicaţiilor artifi­ciale şi alienante ale tehnologicului transo­ceanic. Nu trebuie uitat că toţi cei 7 membri ai delegaţiei făcuseră războiul, iar unii dintre ei, în chiar aceleaşi tranşee; prin urmare, ei au de partea lor ştiinţa inefabilă a solidarităţii de pluton şi conştiinţa aparte­nenţei la un regim istoric şi politic superior: de ce să se neliniştească, aşadar, că accesul în Statele Unite le este întîrziat?

În cele din urmă, mica echipă de “urşi siberieni” se pune în mişcare la 8 octombrie, de pe micul aeroport Vnukovo (Şeremetievo nu se construise încă). Vizitează Parisul, e surprinsă de afluenţa de automobile din metropola franceză (în contrast cu relativa linişte pietonală din Moscova sau Lenin­grad…), e oripilată de ignoranţa istori­că şi culturală a jandarmilor hexagonali, chemaţi să protejeze o demonstraţie militară care “trebuie să fie ceva în legătură cu izbucnirea războiului mondial” (precizează stupefiat unul dintre ei), văd Turnul Eiffel (“splen­dida şi inutila creaţie a unui geniu tehnic bizar”), savurează solidar succesul parizian al trupei de balet Moiseev, se întîlneşte cu emigranţi ruşi (unii, se presupune, chiar din Garda Albă) şi meditează, înainte de a o lua spre Le Havre, unde îi aşteaptă transatlan­ticul (desigur: uriaş), pe marginea păţaniei unui soldat demobilizat american, Harry Davis, care şi-a întins cortul în faţa sediului NATO de la Paris, declarînd că e “cetăţean universal”, şi că apartenenţa la o naţiune şi la blocurile militare în care acestea sînt încrustate reprezintă tot atîtea anacronisme cenuşii, indezirabile. Patrioţi din tată-n fiu, şi infi­deli discipoli ai secolului al XVIII-lea, soveticii denunţă impertinenţa cosmopolită a excentricului american, salutînd ca pe o exorcizare a demonului faptul că “spre onoarea poporului francez, steaua lui Harry Davis a început să apună cu repeziciune”, cînd urmaşii lui Rastignac şi-au dat seama că au de-a face cu un profitor.

După aproape o săptămînă de calvar plutitor pe pachebotul Île de France, delega­ţia soseşte la New York în data de 17 oc­tom­brie, plecînd direct la recepţia organiza­tă de către cotidianul The New York Times. La intrarea în sediu, un detaliu pitoresc, care nu ne face plăcere: “negrul tăcut, cu faţa cenuşie”, care asigură rolul de Cerber al redacţiei, apare “într-o uniformă care-l făcea să semene cu fostul rege Mihai I al Româ­niei”. Antimonarhism doar, sau dis­preţ pentru iubitorii de zorzoane, în numele unei austerităţi camaradereşti, cazone? Greu de spus, dar gustul amar rămîne… Alte puncte de trecere prin oraş: desigur, bursa, o socie­tate bancară, şcoala de jurna­listică de la Columbia Uni­versity, un bar de noapte (unde, preţ de o clipă, urşilor siberieni li se alătură Senatorul John F. Kennedy, viitorul preşedinte), muzeul Metro­politan, sediul ONU sau primăria newyorkeză (City Hall, din partea de sud a Manhattanului). Pers­pectiva de comparare e întotdeauna Mosco­va sau Leningradul (acesta din urmă, mai puţin, fiind fost sediu ţarist…), apreciate pentru dimensiunea cita­dină umană, foarte familiară, a orizon­talităţii. Dimpotrivă, New Yorkul este, în ochii ziariştilor moscoviţi, prea verticală, şi în consecinţă, neigienică: “…New Yorkul seamănă cu o pădure uscată, unde din copacii uriaşi ce şi-au scuturat coroanele n-au mai rămas decît trunchiuri şi cioturi. Înfăţişarea acestui oraş are în general ceva neobişnuit, ceva care contravine tradiţiei de veacuri a locuinţelor. Într-adevăr, de ce să se caţere omul aşa de sus? E foarte scump să construieşti în apro­pierea norilor. E scump, iar din punct de vedere al igienei incomod şi nesănătos.” (Să remarcăm, în treacăt, că această devalo­rizare a ascensiunii va fi modificată în bele­tristica oportunistă rusă după lansarea Sputnikului sau, mai tîrziu, după zborul de pionierat al lui Gagarin, concepute ca posi­bile anticamere ale unor viitoare locu­inţe interplanetare. Deocam­dată, Boris Polevoi nu ştie că trebuie să introducă ase­me­nea nuanţe în discursul său, şi acţionează în consecinţă…)

Vizita delegaţiei nu seamănă cîtuşi de puţin cu un vals molcom pe un covor pufos, de Buhara: provocările nu lipsesc. La o conferinţă de presă, jurnaliştii sovietici sînt întrebaţi de ce se bruiază în URSS posturile de radio “Vocea Americii” şi “Europa Liberă”. Pentru că exportă marfă alterată – sună, imperturbabil, răspunsul. De fapt – precizează jurnaliştii – bruiajul ca atare e un mit întreţinut din Occident: cetăţeanul so­vie­tic nu are nevoie de bruiaj, fiindcă ştie de unul singur cînd se cuvine să mute scala aparatului de radio. Într-un alt moment, unul dintre membrii delegaţiei primeşte o fabuloasă ofertă de imigrare, acceptarea ei urmînd să fie valo­rificată propagandistic. Unele ziare publică mici înţepături, dar ele sînt contracarate. În general, gherila siberiană pare un mic pluton de atac redutabil, din faţa căruia fug toţi duşmanii. Ideologia se transformă aici, ca peste tot, în certitudine: cea mai bună armă politică e lipsa de îndoială, şi convingerea că regimul pe care îl reprezinţi întrupează infailibilul.

Perspectiva dihotomică de pe poziţiile căreia lucrează Boris Polevoi (fost muncitor într-un combinat de textile) se vede foarte bine în stupoarea cu care priveşte unele picturi de pe pereţii sediului ONU de la New York, clădire care i se pare “bizară” (!). “În una din săli am zăbovit îndelung în faţa unui frumos panou al pictorului norve­gian Pierre Crowe, alcătuit din trei compo­ziţii şi care înfăţişează simbolic tre­cu­tul chinuit al omenirii înrobite, prezentul ei din ce în ce mai bun şi visul ei într-un viitor armonios. Panoul ocupă un perete întreg şi este lucrat de penelul unui pictor romantic.” Figurativul alegoric al ecuaţiei progresiste îi stîrneşte autorului delicii; în schimb, “pe alţi doi pereţi… sînt zugrăvite nişte maţe oribile, care constituie – după cum ne-a spus cu toată seriozitatea fata cu fireturi [ghidul – n.n., Şt.B.] – «un splendid model de pictură abstractă modernă»” – “slut”, cum conchide autorul. “La noi – precizează cu mult interes membrii delega­ţiei sovietice –, desenează uneori aşa copiii din grădiniţe, din grupele celor mai mici, care nu ştiu încă să ţină creionul în mînă”, haosul fiind ulterior corectat prin învăţarea caligrafiei frumoase şi a alfabetului.

Omniscienţa picturală a delegaţiei “re­tro­­grade”, “rutiniere” (termenii îi aparţin lui Boris Polevoi, şi fac parte dintr-un regim vesel de autopersiflare) demonstrează, de fapt, stereotipia reprezentaţională a întregii excursii, cu prilejul căreia – ni se sugerează – o seamă de oameni maturi, serioşi, cu capul pe umeri şi cu amintirea cumplită a războiului de eliberare în raniţă, fac o plimbare de agrement politic conciliatoriu pe un continent populat de o specie umană curioasă, mai mult imatură decît verificată de experienţele vieţii, unde tranziţia de la copilărie la mercantilism se face fără să treci gradual peste zăgazuri, şi unde Bursa de la New York e un Disneyland mai mohorît, strîmtorat, cum e, în spaţiul îngust de pe Wall Street & Pearl.