Virginia Pascu

 

 

Corpul luminos şi dublul uman

 

 

 Odată ce ochiul interior s-a dezvoltat, omul observă că esenţa unei experienţe marchează începutul unei noi vieţi. Să pătrunzi spre această experienţă reprezintă placa turnantă a vieţii umane, Marea  conversie.” 

    Karfield Graf Dürckheim

 

Confuzia de interese din societăţile noastre occidentale materialiste generează conflicte care ameninţă echilibrele sociale, culturale şi religioase, a căror structură o fac să explodeze. Lumea este o gradaţie a nivelurilor realităţii şi numai „poziţia” noastră pe scară, în clipa în care luăm contact cu unul dintre aceste niveluri, determină ceea ce e „văzut”. Boala de care suferim este somnul de nestăvilit al atenţiei care ne menţine într-o stare unde „totul ni se întâmplă” fără participarea fiinţei din noi. Trebuie să învăţăm să vedem că orice conflict interior face să apară „în mod irezistibil” evenimente exterioare neplăcute, fie că sunt boli, accidente sau eşecuri. Pentru a evita  toate acestea e necesar să ne menţinem totdeauna o poziţie de adevăraţi luptători.

Aceste consideraţii cu care ne începem studiul axat pe cercetarea unor teme tratate de „antropologul-vrăjitor” Carlos Casta­neda, „Dublul”, „Corpul din vis”, „Forma umană” şi ,,Matriţa umană”, vin ca o confi­mare la experienţa relatată de acesta în cele unsprezece volume ale sale şi anume că Universul care ne înconjoară poate fi „văzut” ca o pluralitate de dimensiuni pe care aparatul nostru senzorial nu ne permite să le percepem, deoarece nouă occiden­talilor raţionali şi pragmatici ne lipseşte al şaptelea simţ, atât de dezvoltat la popoarele din Centrul şi Nordul Asiei, din America de Nord şi Sud, Australia sau Africa, populaţii care, deşi au primit noile religii (creştinism, mahomedanism, budism), nu s-au lepădat cu totul de credinţele străvechi.

Şamanismul, fenomen religios arhaic şi universal (atestat, se pare, încă din paleo­litic), este răspândit în întreaga Asie, în America, Africa şi Australia. Conducătorul spiritual în şamanismul tradiţional este şa­ma­nul, „om învăţat”, dotat cu autoritate şi sarcini multiple în sânul comunităţii, pe care o ocroteşte şi o îndrumă, atât pe planul vieţii spirituale, cât şi sociale. Puterea lui rezultă din experienţa iniţiatică, putere dobândită în spaţii „aspaţiale”. El ajunge la cunoaşterea corpului spiritual cu care străbate aceste spaţii mai ales prin trăiri extatice, prin care poate lua legătura cu viii si morţii, cu duhurile care  populează cosmosul. Aşa cum arată Mircea Eliade „Şamanii reprezintă o elită mistică  restrânsă care nu doar călău­zeşte viaţa religioasă a comunităţilor, ci, întrucâtva, veghează la sufletul ei (Eliade, 1997, 23).

Funcţia de şaman presupune fie  voca­ţie, fie transmitere ereditară a profesiei şa­ma­nice, fie hotărâre şi dublă instruire: de ordin extatic (vizi­uni, vise, tran­se etc.) şi de ordin tradiţional (tehnici şamanice, limbaj secret, mitologia clanu­lui), într-un cuvânt învăţătura pe care o dau spiritele şi bătrânii şamani. Iniţierea se face într-o stare de moarte aparentă a „alesului”, când tânărul primeşte, prin anumite tehnici, puterea de a vindeca boli şi a îndepărta orice rău ce ameninţă comunitatea. Cel care realizează această instruire este un maestru consacrat credinţei tradiţionale. În stare de extaz şamanii au capacitatea de a descoperi ceea ce este ascuns şi de a vedea în viitor, a vindeca şi a proteja societatea în care trăieşte, „el este un teolog şi demonolog, şi uneori chiar poet şi erudit” (Eliade ,1995, III, 17).

Spre deosebire de credinţele şi tehni­cile şamanismului tradiţional, „antropolo­gul-vră­jitor” Carlos Castaneda ne descrie, de-a lungul celor unsprezece volume, expe­rien­ţele şi învăţăturile trăite şi dobândite de el în Mexic sub îndrumarea a doi vrăjitori, urmaşi ai vechilor tolteci, nagualul Juan Matus, un indian yaqui din Mexicul de Nord, care mai târziu îi face cunoştinţă cu un alt maestru al vrăjitoriei, Genaro Flores, un indian Mazatec din Mexicul Central. „Amândoi, arată Castaneda, erau practicanţi ai unor cunoştinţe vechi, care în zilele noastre sunt cunoscute drept vrăjitorii si magii, şi considerate de fapt o tradiţie a unor practicanţi extrem de auto-disciplinaţi şi cu practici extrem de rafinate” (Castaneda, 1998, 7).

În compania acestor doi maeştri, Castaneda descoperă că „a fi vrăjitor” nu înseamnă, aşa cum ştia el, să faci vrăjitorii, să influenţezi oamenii sau să fii posedat de demoni, ci să ajungi la un nivel de conştien­tizare care face ca lucruri de neconceput să devină disponibile.

Învăţătura lui don Juan se bazează pe ideea că omul are două tipuri de conştiinţă, partea dreaptă şi partea stângă, prima fiind  conştiinţa obişnuită, necesară vieţii de zi cu zi, iar a doua, partea misterioasă a omului, acea stare a conştiinţei de care ai nevoie pentru a fi vrăjitor sau vizionar. „Don Juan şi-a început instrucţia, în consecinţă, în învăţături pentru partea dreaptă şi învăţături pentru cea stângă” (Castaneda, 2001,7).

Pentru vrăjitorii din Mexic realitatea în care trăim este un nesfârşit şir de interpretări perceptuale pe care toţi indivizii au învăţat să le facă în comun. Limitarea cunoaşterii noastre este proporţională cu propria capa­ci­tate senzorială de percepţie. Omul se rapor­tează la realitatea corporală, întrucât este singura pe care simţurile lui o înţeleg, când, de fapt, există o modalitate psihică, o realitate intelectuală şi o realitate spirituală pe care el trebuie să le descopere şi să le trăiască în propriul trup.

Toate organismele vii sunt forme ale energiei universale, cu aceeaşi îndreptăţire ca plantele şi stelele. Suntem „o părticică” de spaţiu de energii şi, când devenim în exclusivitate conştienţi de noi înşine, ne separăm de spaţiul global, căruia îi opunem imaginea entităţii noastre distincte. „Lumea noastră, îi spune don Juan lui Carlos, este o entitate dintr-un mănunchi de lumi succe­sive, aranjate ca foile unui bulb de ceapă. Pentru a putea percepe şi celelalte lumi trebuie să dorim cu înfocare acest lucru şi să avem şi suficientă energie pentru a le accede” (Castaneda, 2003, 8).           

Universul este compus, în concepţia acestor vrăjitori, dintr-un număr infinit de câmpuri energetice care există ca nişte fibre luminoase ce acţionează asupra omului ca un organism. Răspunsul organismului este acela de a transforma aceste câmpuri ener­getice în informaţie senzorială. Aceasta este apoi interpretată şi această interpretare devi­ne sistemul nostru cognitiv. Experienţa trăi­tă aparţine, pentru aceşti ”oameni ai cunoaş­terii”, unui alt nivel, viaţa conştientă. A lucra asupra sinelui înseamnă să transfor­măm şi să amplificăm capacităţile noastre funcţionale de recepţii şi emisii, aşa încât să comunicăm cu diferite niveluri ale fiinţei universale la alte frecvenţe de vibraţii ale vieţii, şi să nu ne cantonăm în îngusta fâşie a vibraţiilor senzoriale care ne sunt fami­liare.

Pentru a trezi corpul energetic, trebuie să accedem la o altă dimensiune a vieţii, într-un vast potenţial de energie în care ne scăldăm, dar cu care în mod obişnuit nu avem nici un fel de schimb, căci ne lipseşte punctul de contact. Singurul mijloc pe care-l posedăm este propria noastră atenţie şi acti­vi­tatea ei fundamentală, tăcerea interioară.

Existăm simultan în două lumi, aceea a trupului nostru fizic şi psihic, discontinuu şi limitat în spaţiu şi timp, şi aceea a energiei universale dincolo de spaţiul şi timpul la care participăm cu toţii prin intermediul cor­pu­lui nostru energetic. Articulaţia între cele două lumi este trăitul simultan al acestor realităţi, deoarece corpul nostru reprezintă un spaţiu care conţine în el numeroase spaţii nebănuite, care ”ne pătrund” şi ”ne conţin”. De aceea în numeroase tradiţii corpul ome­nesc este numit „Templul lui Dumnezeu”.

Întregul trăit este un proces în desfă­şurare. Spiritul uman este „pelerinul-aten­ţie”. Energia spirituală este energia lumii Fiinţei universale. Şi, pe această planetă, ea poate să apară în om. Spre deosebire de diversele modalităţi de energie care se ma­ni­festă în el, însufleţindu-l în mod meca­nic, energia spirituală cere participarea conştien­tă a omului, o participare care să neutrali­zeze întreaga activitate emotivă şi mentală, necesitând controlul perfect al acestor două funcţiuni şi restrângerea lor.

Din învăţăturile vrăjitorilor mexicani reiese că omul nu reprezintă aşa cum s-a crezut multă vreme centrul static al lumii. El este axa şi săgeata evoluţiei, ceea ce este mult mai important. Fiecare om reprezintă un punct printre milioanele de puncte în mişcare ce constituie substanţa Unică, con­ştiinţa de a exista pe care o putem numi „pânza energetică a universului” sau, în termenii lui don Juan, maestrul lui Carlos, „marea întunecată a conştiinţei”. Conform vrăji­torilor din Mexic, dacă omul nu depă­şeşte nivelul intelectual al conceptelor cu care a fost învăţat să descrie lumea  nu va avea dinamismul necesar unei experinţe noi, spirituale de care au parte aceştia, căci ceea ce duce la cunoaştere este trăirea.

Carlos reuşeşte să-şi descrie şi să-şi expliciteze experienţele trăite în cadrul aces­tei lumi stranii în care don Juan îl iniţiază prin practici şi prin intermediul a două tipuri de discuţii purtate cu el pe care vechii vră­jitori antici le-au numit discuţii ceremo­nioa­se şi discuţii  necercemonioase. „Discuţiile cere­m­onioase sunt acele modalităţi de a rezuma din când în când tot ceea ce maeştrii îi învaţă pe discipolii lor, în vreme ce dis­cuţiile neceremonioase reprezintă elucidări zilnice în care lucrurile sunt explicate de către maestru fără a se face referire la altceva decât la exerciţiul pe care-l practicau şi analizau pe moment (Castaneda, 2003, 96).

Toate fiinţele umane, spun vrăjitorii, posedă conştientizarea într-un sens general, lucru care le permite, după o lungă practică, să vadă energia direct. Vrăjitorii sunt sin­gurii care sunt în mod deliberat conştienţi de faptul că văd energia nemijlocit. Conştien­tizarea înseamnă energie, o vibraţie lumi­noasă într-o dinamică continuă. Universul este constituit din ansambluri de câmpuri ener­getice sub formă de filamente lumi­noase care se organizează în curente, fluxuri care reprezintă forţele constante ale univer­sului, marea întunecată a conştientizării.

Când omul moare, îi explică lui Carlos don Juan, această mare absoarbe, prin punctul de reunire, conştiinţa creaturilor vii. Corpul uman este văzut de vrăjitori ca nişte filamente de energie, iar „Fiecare filament luminos, ne spune Carlos într-una din experienţe, era acoperit cu un veşmânt gros pufos” (Castaneda, 2003, 249). Moartea este pentru om încheierea conştientizărilor şi sfârşitul organismului, în vre­me ce pentru vrăjitori este pornirea în călătoria finală, în infinitate.

Învăţăturile lui don Juan se bazează pe ideea că omul deţine două tipuri de con­ştiinţă: conştiinţa adevărată, produsul tutu­ror experienţelor noastre de viaţă, şi ea ne vorbeşte foarte rar pentru că a fost înfrântă şi ascunsă în obscuritate, cealaltă conştiinţă pe care o folosim zilnic, pentru tot ce facem, denumită de vrăjitori instalaţie străină. Prin recapitulare, o acţiune de recuperare a ener­giei deja folosite în acţiuni trecute, vrăji­torii reuşesc să capete acea unitate care le permite să acceadă în cealaltă realitate.

 

 Dublul

 

Dublul uman reprezintă un conglo­merat de câmpuri energetice, „imaginea din oglindă a trupului fizic”. Această energie este mai mică si mai compactă decât sfera luminoasă a corpului fizic. Cu ale cuvinte trupul fizic şi dublul energetic reprezintă două conglomerate de câmpuri energetice comprimate de o ciudată forţă aglutinantă, cea mai misterioasă din univers, în concep­ţia vechilor vrăjitori, iar prin disciplină  (recapitulare, oprirea dialogului interior, dobândirea tăcerii interioare) vrăjitorul este capabil să-şi apropie corpul energetic de cel fizic. ”Scopul recapitulării este acela de anula principiile de bază pe care le-am acceptat de-a lungul vieţii noastre. Dacă acestea nu sunt anulate, nu putem împiedica umbrirea conştiinţei de către puterea proce­sului de rememorare” (Abelar, 1995, 68).  Această tehnică constituie pentru vrăjitori „piatra de temelie a artei de a fi liber”. Recapitularea implică amintirea tuturor oamenilor pe care practicantul i-a întâlnit de-a lungul vieţii, a tuturor locurilor pe care le-a văzut şi eliberarea printr-o rememorare atentă de toate sentimentele ce pot constitui piedici în drumul omului spre libertate, spre infinitate. Tăcerea interioară reprezintă sta­rea în care percepţia nu depinde de simţuri, iar raţiunea este suspendată.

Când un vrăjitor vede energia, el obser­vă că fiecare om are o fisură în corpul energetic, un punct sensibil sub ombilic, pe care vrăjitorii îl numesc despărţitură. Un vrăjitor poate vedea în mod normal o decolorare uşoară în strălucirea alburie a sferei luminoase. Când un om e pe moarte, despărţitura din abdomen devine chiar aparentă. Pentru a vedea corpul energetic Carlos trebuie să dobândească experienţa necesară să oprească lumea astfel încât să apară în faţa lui faţetele extraordinare ale sinelui.

A opri lumea înseamnă pentru vrăjitori a sparge certitudinea dogmatică că percepţia noastră nu poate fi pusă la îndoială. A vedea este pentru ei răspunsul la solicitările per­cep­tuale ale unei lumi din afara descrierii pe care am învăţat să o cunoaştem ca realitate. Vrăjitorul n-are noţiunea că se găseşte în două locuri în acelaşi timp. „Să fii conştient de asta ar fi echivalent cu a fi faţă în faţă cu dublura, iar vrăjitorul care e în această situaţie e un om mort. Aşa e legea. Aşa a aranjat puterea lucrurile. Nimeni nu ştie de ce” (Castaneda, 1995, 90). Don Juan îi explică lui Carlos că un luptător e capabil de fapte care pentru un vrăjitor sunt ceva nor­mal, în vreme ce pentru omul real sunt incredibile, de nepătruns cu mintea, iar de­ga­jarea dublurii este una dintre ele.

Ceea ce se numeşte dedublare este ieşi­rea psiho-mentală a eului în spaţiul exte­rior corpului. În acest spaţiu care ar cores­punde spaţiului celular apar şi dispar toate emoţiile, imaginile şi conceptele trecute, prezente şi viitoare. „Dublul este originalul, îi explică don Juan lui Carlos, dar nu e posibil ca el să fie compus din carne si oase. O dublură este vrăjitorul însuşi (..) o reali­zare a puterii vrăjitorului” (Castaneda, 1995, 58).

Dublul energetic corespunde nagua­lului, în timp ce corpul fizic corespunde tona­lului. Fiecare om are aşadar şi un dublu de vis, dar numai vrăjitorii pot să îl contro­leze. La o întâlnire cu don Juan şi don Genaro, Carlos află cu stupoare că cel care era în faţa lui nu este Genaro, ci dublura sau geamănul lui. „Genaro, îi spune don Juan lui Carlos, e capabil de fapte care pentru omul normal sunt incredibile. Dublura lui este una dintre aceste realizări” (Castaneda, 1995, 55).

Dublura este Sinele însuşi care poate acţiona, însă ea este mai strălucitoare decât corpul fizic pentru un vrăjitor care vede. În cazul lui Genaro, dublura e identică cu originalul,  pentru că impecabilitatea lui de luptător e supremă şi, după cum află Carlos terifiat, în anii de când îl cunoaşte s-a întâlnit cu originalul lui Genaro doar de două ori, în celelalte doar cu dublura lui.

Dublul energetic este de fapt un alt eu, conştiinţa stării noastre de fiinţe energetice. Dacă concretul este pentru don Juan partea practică a vrăjitoriei, abstractul este acţiu­nea de căutare a libertăţii, de percepere a tot ceea ce este posibil, eliberat de orice obsesie şi emoţie. El se  se străduieşte să-l înveţe pe Carlos să perceapă energia în mod direct, căci în concepţia sa „lumea este o lume a energiei şi abia apoi a obiectelor. Noi o percepem după un tipar moştenit. Modul nostru de a percepe lumea este cel al unui animal de pradă, o manieră de evadare şi clasificare a hranei şi a pericolelor” (Casta­neda, 2000,16).

Oamenii au în spatele muchiei omoplatului drept, la aproximativ şaizeci de centimetri distanţă de aura luminoasă care-i înconjoară, un punct denumit de vrăjitori punctul de asamblare, cel care ne face apţi de a percepe luminozitatea care înconjoară corpul fizic, iar luminozitatea este starea de conştiinţă a omului. Mutarea punctului de asamblare îl face pe vrăjitor capabil să perceapă energia în fluxul ei, să vadă aceste lumini ca pe un curent oscilant sau o turbulenţă. Deplasarea este resimţită ca o zdruncinătură sau ca o senzaţie de durere. Deplasarea punctului duce la  modificarea formei energetice a fiinţei umane, aceasta putând deveni asemeni unei pipe sau unei linii subţiri de energie.

Pentru oamenii din lumea lui don Juan, dobândirea cunoaş­terii înseamnă tocmai exer­sarea mobilităţii acestui punct de asam­blare, în vreme ce la polul opus se află educaţia oamenilor obişnuiţi, ce presupune blocarea definitivă a punctului de asamblare în poziţia sa obişnuită. „Vechii vrăjitori deţi­neau o mobilitate extraordinară a acestui punct. Cu doar o mică translaţie (mutarea punctului de asamblare în interiorul oului luminos) ei obţineau o percepţie a lumii energetice pentru a o reorganiza, a o adecva noilor stări de conştiinţă” (Castaneda, 2000, 101).

Un luptător fluid, în concepţia acestor oameni ai cunoaşterii, nu mai poate privi lumea cronologic, pentru că lumea şi el însuşi nu mai sunt obiective. El este o fiinţă luminoasă care există într-o lume lumi­noasă. Energia oamenilor actuali are o culoare alb-albicioasă, cea a vechilor vrăj­itori era de un verde-gălbui, iar cea a luptătorilor lui don Juan este chihlimbarie.

Dacă vrăjitorii obişnuiţi au două compartimente ale oului luminos, partea stângă fiind dublura, nagualii, sau condu­cătorii echipelor de vrăjitori, au două ouă luminoase suprapuse, şi în consecinţă două dubluri, un dublu de vis şi un dublu energetic. Carlos va simţi  dedublarea cor­pului său, desprinderea dublului energetic, ca pe o senzaţie de sufocare atunci când se va lupta cu dona Soledad, mama lui Pablito, care încearcă să-l ucidă. El reuşeşte să o lovească cu dublul său şi să-şi privască propriul trup de undeva de dea­supra: ”Am auzit, sau probabil am simţit, un sunet sec la baza gâtului, exact în spatele traheii. (…) Nu mai eram în stare nici să respir. Corpul mi-a tresărit şi, dintr-o dată, eram în picioare şi liber, scăpat din îmbrăţişarea ei mortală. Am privit în jos spre pat. (…) Mi-am văzut corpul, nemişcat şi amorţit, deasupra ei. Am avut un acces de furie pentru că fusesem atât de prost şi am lovit-o zdravăn în frunte, cu pumnul. (…) Am văzut-o pe dona Soledad azvârlită din pat de forţa loviturii mele. Am văzut-o alergând spre perete şi îngrămă­din­du-se în el, ca un copil înspăimântat” (Cas­ta­neda, 1997, 60-61).

Spre deosebire de alienaţii mintali care îşi imaginează o realitate proprie fără vreun ţel prestabilit, aducând ”haos” în ordinea realităţii în care trăiesc, vrăjitorii aduc ordine în haos prin oprirea dialogului interior, ţelul lor fiind acela de a vedea energia direct şi de a descoperi că percep o lume nouă la fel de reală ca cea percepută de noi. Vechii vrăjitori puteau ajunge la corpul lor energetic într-o clipită, prin simpla fixare a privirii pe obiectele pe care le preferau, iar senzaţia cu care îşi simţeau acest corp era una de lichefiere sau de gâdilitură în abdomen. Raţiunea este, după maestrul lui Carlos, un produs depinzând de poziţia iniţială a punctului de asamblare. Judecata sănătoasă e rezultatul fixării aces­tui punct în locul său obişnuit. Pentru vrăji­tori a avea viaţă înseamnă a avea conştiinţă si a dobîndi mobilitatea punctului de asam­blare, obţinută în timpul visatului.

Visatul este tehnica dizlocării punc­tului de asamblare, iar stalkingul tehnica prin care acest punct poate fi făcut să rămână în noile pozi­ţii atinse, în care corpul energetic se poate consolida şi desăvârşi, devenind indepen­dent: „Când corpul ener­getic se poate mişca independent, înseamnă că a fost determinată poziţia optimă a punctului de asamblare, pe care vrăjitorul trebuie să-l supună stalkingului, fixându-l în acea poziţie pentru a-l desăvârşi” (Casta­neda, 2000, 197).

Ceea ce constituie o fantomă sau o stafie  pentru un om raţional este, de fapt, în viziunea vrăjitorilor, un conglomerat de câmpuri de energie care are capacitatea  conştientizare. Fiinţele netrupeşti constituie energie conştientă de faptul că există. Un exemplu în acest sens îl constituie povestea mătuşii lui Carlos. După moarte ea continua să bântuie prin casă producând spaimă celor vii. Don Juan  explică  acest fenomen: ”fantoma” mătuşii este o formă a conştienti­zării deţinută de moartă, asupra căreia ea nu-şi poate impune controlul voliţional: „conştientizarea netrupească este acea stare în care omul îşi vede în mod direct dublul energetic” (Castaneda, 2003, 285).

Carlos şi Carol Tiggs realizează îm­preu­nă o experienţă neobişnuită – stalkingul stalkerilor – încercând să sustragă preme­ditat energie din lumea făpturilor anorga­nice, realizând o călătorie care foloseşte conştiinţa ca pe un vehicul. Conştiinţa este, pentru cei care o văd, o luminiscenţă de care vrăjitorii îşi pot ataşa corpul energetic şi pot călători astfel în celelalte realităţi. Există două tipuri de călătorii energetice: unul în care conştiinţa ia corpul energetic şi îl transportă oriunde poate, iar al doilea în care vrăjitorul decide, deplin conştient, să utilizeze calea cunoaşterii pentru a face o călătorie cu dublul său.

Ultimul tip de călătorie necesită o disciplină severă din partea vrăjitorului. În călătoria lor în lumea fiinţelor anorganice cei doi stalkeri trebuiau să-şi transfere conştiinţa din starea conştientă normală în corpurile lor energetice exprimându-şi deo­dată intenţia. Eşecul călătoriei se datorează faptului că ei n-au avut timp să-şi folosească conştiinţa ca element al deplasării, astfel încât au fost proiectaţi direct în altă lume.

Saltul în prăpastie al lui Carlos se explică prin mutarea punctul de asamblare cu o mobilitate extraordinară, astfel încât corpul său energetic să intre în infinitate, salvând astfel trupul fizic de la moarte. Explicaţia saltului ar fi aceea că vrăjitorul  reuşeşte să-şi mute punctul de  reunire într-o poziţie care nu permite moartea şi, din tăcerea sa interioară, să facă călătoria la Los Angeles şi să se trezească în propriul său pat. „Sărisem în abis şi înainte de a atinge fundul prăpastiei, mă lăsasem înghiţit de marea întunecată a conştientizării, iar ea  îmi dăduse tot ce aveam nevoie ca să nu mor şi să mă trezesc în patul meu din Los Angeles” (Castaneda, 1998, 312).

 

Corpul de vis

  

Numai în marea trezie se ştie că Totul nu a fost decât un vis profund

Chuang Tseu

 

Pentru omul obişnuit, somnul este o stare de relaxare necesară organismului pentru a recupera energiile consumate în timpul zilei şi refacerea celulelor moarte sau a celulelor nervoase. În timpul somnului  paradoxal au loc visele, procese cerebrale de reorganizare interioară a informaţiei. În starea de vis activitatea mentală este decu­plată de exterior, organizîndu-se pe propriile ei linii de forţă. Somnul este susceptibil de a duce la disocierea sufletului de trup. Este posibilă o formă de somn în care subiectul este conştient de sine, denumit visul lucid. Este forma de vis în care visătorul visează că se trezeşte. Aceste simptome sunt numite halucinaţii autoscopice.

Autoscopia este definită ca o percepţie halucinatorie complexă care dă impresia că trupul este perceput într-un camp vizual exterior (Frigator, 1993, 12). Aceasta con­sis­tă în viziunea unui dublu al propriului corp. Corpul din vis este de fapt o corpo­ralizare a eului. Acest proces de corporalizare coincide cu senza­ţia de traversare a unui tunel.

În literatura ocultă, decor­poralizarea este adesea numită proiecţie astrală. În aceste concepţii, în afara planului fizic al realităţii, există şi alte planuri, unde „materia” are cu totul alt aspect şi alte proprietăţi. Unul din aceste planuri este planul astral. De asemenea, se consideră că omul are, în afara corpului fizic, mai multe corpuri spirituale, care sunt invizibile în mod normal. Printre aceste corpuri spiri­tuale se numără şi corpul astral, numit uneori corp eteral. În timpul visului, dar şi în alte îm­prejurări, se pare că trupul astral se des­prinde de corpul fizic şi se poate deplasa liber în planul astral.

Situat cumva perpen­dicular pe realitatea noastră, planul astral ar permite atingerea aproape instantanee a oricărui punct geografic dorit de subiect.   Deplasa­rea astrală se face efectiv cu „viteza gân­dului”, durata ei depinzând numai de viteza cu care îţi poţi aminti sau îţi poţi dori să  te afli într-un anumit loc. Eul conştient al celui care călătoreşte astral se separă de corpul fizic, fiind purtat de cel eteral. Acest al doilea corp percepe nu numai ambianţa fizică, dar şi anumite aspecte ale lumii astrale.

Punctul de asamblare este eul nostru energetic care se deplasează prin curenţii de energie. Mişcarea acestui punct de asam­blare este resimţită ca o senzaţie  de tristeţe  sau una de eforie. Prin lovirea între omo­plaţi, don Juan îl translatează pe Carlos în a doua atenţie, unde conştiinţa sa intră într-o stare de ultraconştiinţă. Atenţia visatului este starea de a fi conştient de lumi asemă­nătoare cu lumile noastre. Ea se obţine prin renunţarea la importanţa de sine.

 Visatul este arta de a tempera corpul energetic, de a-l face flexibil şi coerent prin antrenarea sa treptată. Prin visat vrăjitorul îşi condensează corpul energetic până când devine o unitate capabilă să per­ceapă energia în trei moduri. Aceasta poate fi folosită drept impuls pentru a se proiecta ca o rachetă în zone neaşteptate sau poate fi percepută aşa cum percepem noi lumea în mod obişnuit. Relaxarea trupului şi somnul spiritului nu coincid însă întot­dea­una  în mod absolut. Există cazuri în care trupul poate desfăşura o activitate psiho-motorie normală fără ca spiritul să fie treaz, cum se întâmplă în cazul vrăjitoriei pe care don Juan şi adepţii săi o numesc arta visa­tului.

Zburatul este trecerea de la corpul obişnuit la corpul din vis. Trecerea se reali­zează prin ancorarea atenţiei în starea de conştiinţă. Intenţia zborului produce efectul de a zbura. La Gorda îi explică lui Carlos: „când visăm suntem în celălalt eu. Voinţa este un control atât de complet al celei de-a doua atenţii încât este denumită Celălalt eu din care cunoaştem doar o mică parte (Cas­taneda, 2000, 147-148).

Amintirea este pentru visători descăr­carea corpurilor din vis asemeni unei arme. Don Genaro obişnuieşte „să împuşte” cu corpul din vis în corpul fizic producând un trosnet puternic. Genaro este maestru în ce priveşte intenţia corpului de vis, iar, pe de altă parte, Silvio Manuel este maestrul total al intenţiei, el este in permanenţă în Celălalt eu. Învăţarea intenţiei în zburat se realizează prin repetarea tuturor sentimentelor pe care le trăieşte visătorul în fiecare vis atunci când zboară. Mişcarea corpurilor din vis seamănă cu nişte izbucniri de energie sau mici ex­plozii cu pauze între ele. Antrenându-şi mer­sul în visat, Carlos ajunge să poată umbla în vis ghidându-şi mersul din abdo­men, iar după o vreme să facă acest lucru cu propria sa intenţie    

Visatul reprezintă pentru vrăjitori arta de a dizloca după dorinţă punctul de asam­blare din poziţia obişnuită pentru a inten­sifica şi a extinde gama celor ce pot fi percepute. Prima etapă în arta visatului, este aceea de a intenţiona ca trupul energetic al vrăjitorului să devină conştient că adoarme. „Să intenţionez este să doreşti fără a dori, să faci fără a face” (Castaneda, 2000, 41). Este ceea ce don Juan numeşte not doing.

 Pentru un vrăjitor să intenţionezi  în­seam­nă să capeţi cunoaşterea corporală in­con­testabilă că eşti un visător. Ea este prima poartă din cele şapte pe care trebuie să le treacă un visător pentru a-şi dobândi dublul din vis. Vrăjitorul trebuie să pornească de la oprirea dialogului interior, apoi să-şi vadă mâinile în vis, apoi să-şi fixeze privirea pe obiectele observate în vis, să viseze că are un vis şi apoi să se trezească din el, să folosească elementele dintr-un vis pentru a declanşa alt vis.

Visatul îi oferă visătorului mobilitatea necesară pentru a accede în alte lumi, pentru a percepe inimaginabilul renunţând şi demo­lând modelul obişnuit de cunoaştere.Visatul reprezintă non-acţiunea de a dormi. El permite practicanţilor să folosească această parte a vieţii lor pe care o petreceau dormind. Este ca şi cum visătorii n-ar mai dormi deloc. Efectul lui este o creştere a timpului de conştienţă, iar această creştere se realizează prin folosirea corpului de vis. Acesta este replica perfectă a corpului fizic, la fel de real ca cel observat în lume, deşi are configuraţia unei emanaţii alburii, fanto­matice, proiectată de fixarea celei de-a doua atenţii într-o imagine tridimensională a corpului. ”Dublul din vis şi trecerea barierelor percepţiei reprezintă poziţii ale punctului de asamblare, cunoaştere vitală pentru vizionari identică cu scrisul şi cititul pentru omul modern. Don Juan numeşte acest dublu din vis cu termenul de Celălalt, „ceva misterios şi interzis care îţi dă senzaţia de întuneric de umbre” (Castaneda,  1999, 289).

Don Genaro şi don Juan îl fac pe Carlos să se transpună într-o stare de conştiinţă elevată, încât el ajunge preţ de o clipă să îi vadă pe cei doi ca pe două mingi luminoase: „Genaro nu era acel om în carne şi oase pe care îl ştiam în starea mea de conştiinţă normală, ci era doar corpul său din vis – ca o minge de foc deasupra pământului, ca un fascicul de lumină gata să decoleze la câţiva metri de pământ, pregătit s-o ia din loc” (Castaneda, 1999, 290). Pen­tru a-l vedea pe don Genaro, Carlos îşi deplasează punctul de asamblare cu ajutorul  intenţiei şi îşi aliniază emanaţiile energetice până când reuşeşte să perceapă dublul din vis.

 

Forma umană / Matriţa umană

 

În mod necesar corpurile au un sfârşit: dar ceea ce le locuieşte este etern, indestructibil, fără limite.

 Bhagavad Gita

 

În concepţia vrăjitorilor în mijlocul cărora se iniţiază Castaneda,  forma umană este asemenei unei spirale care îi dă vizionarului libertatea de a-şi reaminti eul şi aceasta, la rândul ei, îi dă şi mai multă libertate, de a fi capabil să intre într-o stare de detaşare faţă de lucrurile omeneşti.  Pentru a-şi pierde forma umană vrăjitorii trebuie să stea în aşa-numitele ”locuri ale puterii”, căci doar fără formă ei pot trece în necunoscut,  în altă lume paralelă cu lumea obişnuită. Un astfel de loc de putere este podul pe care ajunge Carlos cu La Gorda şi cele patru femei, podul lui Silvio Manuel, ”o uşă spre cealaltă lume, un punct al puterii unde se intersectează liniile paralele ale lumilor” (Castaneda, 1998, 100).

După maestrul lui Carlos oamenii sunt plini de configuraţii care pot fi dorinţe, probleme, supărări sau griji. Don Juan  îi spune ucenicului său că doar un vrăjitor puternic poate să deceleze conţinutul acestor configuraţii. El îi explică lui Carlos, după patru încercări ale acestuia de a-şi opri dialogul interior, că for­ma umană are configuraţia unei ciuperci, atunci când un vrăjitor o vede de departe, iar când el o priveşte direct aceasta  apare ca un mănunchi de fibre luminoase sub formă de ou luminos.

Atunci când vizionează forma umană sun aspectul unei ciuperci, Carlos este stă­pânit de o senzaţie de greaţă şi nu este capa­bil să-şi explice conţinutul acestei forme. Pentru a scăpa de această  stare  angoasantă don Juan îi ordonă să-şi oprescă dialogul interior pentru a putea vedea, la comanda acestuia, alte forme pe care le selectează chiar don Juan cu propria sa intenţie. Ceea ce vede Carlos a doua oară  sunt mai degrabă ”nişte ceşti japoneze pentru sake, întoarse cu faţa în jos. Unele dintre ele aveau o formă de cap, exact ca piciorul ceştilor de sake, altele erau mai rotunde. Formele lor erau mai atrăgătoare şi mai liniştitoare” (Castaneda, 1995, 47-48).

Atunci când un practicant al vrăjitoriei îşi pierde forma umană, el este stăpânit de o uşoară  stare de disconfort, de ameţeală sau o pierdere bruscă a respiraţiei. Într-o astfel de stare se trezeşte într-o seară Carlos în apartamentul său din Los Angeles. Adresâ­n­du-se medicului acesta îi pune diagnosticul de hiperventilaţie provenită dintr-o stare de tensiune. Întors în Mexic, La Gorda îi spune că nu este vorba de o boală, ci că  începe să-şi piardă „scuturile”, adică forma umană, şi intră într-o nouă stare de detaşare faţă de lucrurile omeneşti. La Gorda îşi pierduse şi ea la rândul ei forma umană, iar în cazul ei dezinte­grarea a început în pântec cu o pre­siune neobişnuită care s-a deplasat în două direcţii, în jos, în picioare şi în sus în gât. Aceeaşi senzaţie o va avea Carlos însuşi mai târziu: ”Corpul meu a început să tremure necontrolat. Aveam un sentiment de dualitate. Probabil că ceea ce denumeam eul meu raţional, incapabil să controleze restul din mine luase locul unui spectator. O parte din mine urmărea o altă parte din mine csre tremura” (Casta­neda, 1998, 67).

Pentru ca un vrăjitor să-şi piardă forma umană trebuie să renunţe la dorinţe, la sentimente, la tot ce ţine de real pentru a putea dobândi cunoaşterea, care  înseamnă putinţa de a vedea energia în mod direct. Atunci când a dobândit această cunoaştere practicantul este capabil să intenţioneze, să-şi mute punctul de asamblare în orice poziţie doreşte. Când Carlos îşi pierde forma umană se simte distanţat de orice, iar detaşarea îi permite luptătorului o pauză de moment pentru a-şi reconsidera poziţiile. ”Pierzân­du-mi forma umană, eram acum în  poziţia de a înţelege că lipsa formei era (..) o atingere adusă sobrietăţii şi cumpătării. (…) Avantajul că eşti fără formă constă în faptul că îţi permite un moment de pauză având în vedere că avem autodisciplina şi curajul de a o utiliza” (Castaneda, 1998, 128).

 

Matriţa  umană  reprezintă  „un uriaş ciorchine de emanaţii în marea bandă a vieţii organice”, îi explică don Juan lui Carlos, iar acest ciorchine determină forma oului luminos. Este singura porţiune din emanaţiile Vulturului pe care vizionarii pot să o vadă direct fără să se pună în pericol. Fiecare specie are propriul său tipar sau matriţă, cu caracteristici proprii. Matriţa umană este un model, „o formă, un şablon care formează un mănunchi de elemente luminoase” în forma oului luminos uman. Este o struc­tură de energie care generează la nesfârşit fiinţe umane, ca o ştanţă.

Vechii vrăjitori puteau, ca şi misticii, să vadă această matriţă. Ei susţineau că aceasta nu este un Creator cum apărea în concepţia misticilor, în faţa căreia trebuie să te închini, ci o structură de energie ce dă formă fiecărei fiinţe umane. Pentru ucenicii lui don Juan spargerea barierei percepţiei şi vederea acestei matriţe umane este „ultima sarcină a măiestriei conştiinţei. Măiestria intenţiei înseamnă putinţa de a aplica principiul conform căruia comanda luptă­torului este comanda Vultu­rului” (Castane­da, 1999, 277).

Noii vizio­nari sunt capabili să vadă tiparul uman oricând doresc. Aflat într-o stare de conştiinţă elevată, generată de lovitura pe care i-o aplică don Juan între şold şi cutia toracică în partea dreaptă pentru a-i muta punctul de asamblare, Carlos vede matriţa umană ca având confi­gu­raţia unui bărbat, deoarece el  îl asociază unui model uman  de cunoaştere. ”Privind fix lumina aceea, observă Carlos, treptat ea se condensează şi devine un bărbat strălu­citor care degajă farmec, iubire, înţelegere […] el însumând tot ceea ce este bun” (Castaneda, 1999, 282). Figura emană o lumină radiantă, o sursă de beatitudine paşnică şi delicioasă. „Lumina aceea era un rai, o oază în bezna din jurul meu” (Casta­neda, 1999, 281).

Impresionat, ucenicul lui don Juan vrea să cadă în genunchi în faţa acelui bărbat pentru a-l venera, dar maestrul său îl loveşte pentru a doua oară aproape de claviculă şi viziune încetează. Conform lui don Juan, credinţa lui Carlos nu este decât o ”convingere de gradul doi”, rezultatul unei mişcări întâmplătoare a punctului de asam­blare, iar prosternarea în faţa unei ”vederi întâmplătoare” a acestui prototip static, lip­sit de putere, seamănă mai degrabă, după el, cu  aroganţă şi egocentrism uman. 

Matriţa umană poate fi văzută  în două modalităţi: dacă deplasarea punctului este laterală ea este percepută ca o fiinţă umană, percepţie specifică oamenilor obişnuiţi, iar dacă deplasarea se face pe mediana benzii umane, aceasta este văzută ca  „o lumină splendidă, caldă, de culoarea chihlimba­rului”.

Tiparul uman sau matriţa umană  este, după don Juan ”doar o etapă, o haltă care aduce pace şi seninătate corporală celor care călătoresc în necunoscut”. ”Matriţa, îi expli­că el lui Carlos, este o imagine plată reflec­tată în oglindă şi însăşi oglinda. Acea imagine este imaginea omului. Nagualul este cel care îţi permite să vezi. El este ghidul” (Castaneda, 1999, 282).

Conform învăţăturii lui Pascal: „Ulti­mul demers al raţiunii este să înţeleagă că există o infinitate de lucruri care o depă­şesc”. Trebuie să înţelegem sau să încercăm să înţelegem că dincolo de cunoaşterea logi­că, exprimată în concepte, există un fel de spaţiu-înţelegere latentă, generator al unei cunoaşteri de neconceput pentru facultăţile noastre mentale. Ea este o cunoaştere care nu poate fi decât „trăită”.

 Atunci când vom trăi asemenea lui don Juan şi ucenicului său vom înţe­lege pe viu diferenţa de natură între A EXISTA şi a gândi că EXIŞTI. Nu putem ajunge la o astfel de conştienţă–cunoaştere decât  re­nun­ţând la ideea pe care o avem despre noi înşine şi despre credinţa noastră fermă că există o singură  realitate, cea în care trăim. 

Doar în clipa când nu vom mai simţi nevoia să justificăm experienţa noastră la modul analitic, vom fi capabili să înţelegem experienţele la care îl supune don Juan pe Carlos şi să nu  le mai considerăm de dome­niul iraţionalului. „Totul începe în această lume şi sfârşeşte în altă parte”, cum spunea eroul lui Victor Hugo din opera Tristeţea lui Olympio.