Constantin Herţanu

 

 

Conflictul Stalin – Tito între mit şi realitate 

 

 

În 1948, Comitetul Central al P.C.U.S. declanşa o campanie extrem de dură împotriva Partidului Comunist Iugoslav, cu acuze grave la adresa liderilor săi. Trădare a principiilor revoluţionare, practici necorespunzătoare de conducere politică şi guvernare administrativă, apropiere de capitalism, lipsă de ataşament faţă de mişcarea comunistă internaţională… Întrebările acuzau: „Ce se întâmplă cu Frontul Popular? Încotro o luaţi, tovarăşi iugoslavi? Unde este credinţa în tovarăşul Stalin?

Dacă toate acestea s-ar fi întâmplat între două birouri de mişcat hârtii, n-ar fi fost mare tapaj, chiar dacă unul ar fi fost la Moscova şi celălalt la Belgrad. Chestiunea, însă, s-a dorit publică de ambele părţi. Stalin afirmase că tancurile sovietice pot ajunge la Belgrad în câteva ore, iar Tito – că nu va lăsa poporul neînarmat.

S-a declanşat, apoi, o presiune politică, economică, propagandistică ce nu văzuseră  încă Balcanii. Cominternul   a   făcut   praf   conducerea P.C. Iugoslav, într-o manieră proprie, mustind de zel internaţionalist, revoluţionar şi alte asemenea. Tito şi ceilalţi lideri comunişti iugoslavi au devenit ţinta unor furibunde atacuri personale.

În tot acest spectacol politic au fost atrase şi celelalte ţări ale blocului comunist, în special vecine Iugoslaviei. În România, uriaşe panouri colorate au fost înfipte în marile pieţe ale oraşelor, reprezentându-l pe mareşalul Tito. Pe un astfel de panou, sub inscripţia „călăul Tito”, se lăfăia, după acelaşi şablon, un mareşal mai burduhănos decât Goering, în cizme, pantaloni bufanţi cu lampas de general, tip ţinută SS, cu o caschetă împrumutată, fără echivoc, de la brigăzile „Cap de Mort”, îmbrăcat într-un veston cu mai multe decoraţii decât doi amirali sovietici la un loc. Acest personaj sinistru, ridicol, grotesc privea fioros, iar în mâna dreaptă ţinea, aplecată spre pământ, o uriaşă bardă, de pe al cărei tăiş mânjit de sânge se scurgeau picături grele, într-o băltoacă sângerie. „Călăul Tito” a beneficiat de cea mai mare reclamă din întregul lagăr socialist, cu excepţia lui Stalin. Tito a avut panouri în mai toate oraşele ţărilor, date la Ialta, „spre îngrijire” sovieticilor. Stalin a avut, peste tot, şi panouri, şi statui, şi nume de bulevarde şi chiar nume de oraşe.

Lucrurile nu s-au oprit doar la simplele acţiuni imagologice. În campania antititoistă, vecinii Yugoslaviei – România, Bulgaria şi Ungaria au trecut la imense campanii de „apărare împotriva agresorilor”. În fiecare din aceste ţări, mare parte din producţia de ciment şi fier beton ale mai multor ani de zile s-a dus pe construirea de cazemate şi adăposturi la graniţa iugoslavă şi în adâncime. Armatele erau comasate pe aliniamentele respective, stăteau cu anii prin păduri, în tabere şi aşteptau atacul banditului Tito. Au fost chiar incidente la graniţă, în care au glăsuit armele. Oamenii erau influenţaţi să privească cu suspiciune şi ură dincolo de Dunăre. Mulţi ani de zile, aceste cazemate au fost funcţionale iar multe aplicaţii ale Armatei Române s-au desfăşurat luându-le în calcul potenţialul. Aceasta, chiar la mulţi ani de la terminarea conflictului…

Ca în mai toate marile evenimente ale istoriei, şi conflictul Stalin – Tito, a suscitat şi continuă şi astăzi să dea naştere la tot felul de interpretări. Jocul dublu al „tătucului” de la Kremlin, al lui Tito însuşi şi al apropiaţilor săi sunt doar câteva supoziţii. Dacă, de pildă, Stalin „doar a mimat supărarea împotriva devierii lui Tito” (C. I. Christian – Sângeroasa destrămare – Yugoslavia)?!  Tito ar fi putut fi un cal troian… ?! Astăzi, schema simplă – „Stalin se supără pe Tito şi Tito o încurcă rău” – nu mai stă în picioare. Aproape toţi cei interesaţi de soarta fostei Yugoslavii pot să realizeze acum că în spatele acelei chestiuni publice au fost angrenaţi sute de oameni, pentru a regla, după o anumită voinţă, viaţa a sute de milioane de oameni.

Există şi varianta ca ruptura Stalin – Tito să aibă caracterul unui adevărat bluf sinistru. Pus, chipurile, în a alege propria cale comunistă de urmat sau să reintre în monotonul cor al slăvitorilor lui Stalin, mareşalul victorioaselor trupe de partizani eliberatori ai Yugoslaviei, tovarăşul Tito a ales calea radicală. A trecut la lichidarea sistematică a acelor membri de partid din conducere, dar şi de la nivele inferioare, cărora li se potrivea pe drept acuzaţia de sprijinitori ai Comintern-ului. Au fost lichidaţi şi cei cărora li s-a cusut cu forţa, pe piept această etichetă. Primii se pare că au reacţionat energic, crezând cu toată convingerea că liderii comuniştilor iugoslavi au luat-o pe un curs contrarevoluţionar, revizionist. Ceilalţi, habar n-au avut ce li se întâmplă şi de ce. Tovarăşii lui Tito au acţionat cu mare repeziciune şi cu o brutalitate care le-a întrecut cu mult pe cele din GULAG – urile sovietice. Aceştia au declanşat lungul şir de procese politice pe întregul teritoriu al Yugoslaviei. Şirul a fost, într-adevăr lung, dar durata proceselor – condensată la maximum. Pentru stalinism, pentru cominternism, pentru deviaţionism, pentru o vorbă, pentru o şoaptă, pentru nimic…, au fost condamnate, oficial, 5.037 persoane. În evidenţa poliţiei figurează 11.694 de persoane. În mult mai bogatele evidenţe ale fostei securtăţi iugoslave, peste triplul acestora. Aceste zeci de mii de victime – ce au avut „şansa” de a scăpa cu viaţă şi de a trece cu bine de momentul arestării, al anchetelor şi proceselor, şi de a intra în aceste evidenţe – sunt doar o parte a celor care au plătit cu viaţa, cu chinuri, cu sănătatea fizică şi psihică un meci politic „înscenat?!”.

Fiecare din ţările din cadrul fostului lagăr comunist au câte un loc cu o rezonanţă specială care te înfioară. Românii au Aiud, Sighet, Piteşti, Jilava sau Gherla. În Iugoslavia, aceste nume sunt Bileca şi Stara Gradiska, Insulele Goli Otok, St. Grgur, Rab şi Ugljen. Simbolul acestor sinistre închisori şi lagăre a rămas, pe veci, Insula Goli Otok. Regimul aplicat aici deţinuţilor a fost atât de înfiorător, încât, uneori, nu au rezistat la calvarul de a fi martori oculari nici chiar gardienii. Pe insula pustie – numai stâncă – se spărgea piatră şi se sfărâmau convingeri, se distrugeau, până la anulare, conştiinţe. La Goli Otok, deţinuţii epuizaţi fizic erau puşi să se spioneze unul pe altul, să-i „reeduce” ei înşişi pe cei desemnaţi de călăi pentru „reeducare”, să schingiuiască şi să ucidă. Acolo s-a realizat o combinaţie între ceea ce a fost la Matthausen, cu iadul său din cariera de piatră şi cu ceea ce a fost la Piteşti, cu iadul său de reeducare. „Sinistru este că au putut exista minţi ale infernului care, fără să aibă experienţa lagărului nazist şi a închisorii de la Piteşti, le-au întrupat pe ambele într-unul singur” (C. I. Christian – Sângeroasa destrămare – Iugoslavia).

În mult încercata Yugoslavie a perioadei 1948 – 1951 s-a produs, practic, un adevărat genocid al nevinovaţilor. Nu a contat vinovăţia sau nevinovăţia. S-a căutat zdrobirea moralului, a unei anumite stări de spirit, a comuniştilor sărbi, a clerului ortodox, a intelectualităţii în special sârbe, a foştilor partizani sârbi şi muntenegreni.

După cel de-al doilea război mondial, toate dictaturile comuniste din întregul Est au cunoscut, în fiecare ţară, valuri de lichidare fizică a liderilor comunişti incomozi, a intelectualităţii, a clerului, a cadrelor armatei. Democraţiile populare au umplut până la refuz, cam în aceeaşi perioadă, puşcăriile. Plutoanele de execuţie au tras, s-a minerit, s-a murit pe capete în lagărele de muncă forţată, s-au tăiat canale, precum „Dunărea – Marea Neagră”. Toate acestea de către floarea naţiunilor îmbracată în zeghe de puşcăriaş. S-a băgat groaza în popoare, s-au produs deznaţionalizări, s-au măcelărit valori spirituale şi simboluri. În toate ţările Estului se puteau găsi infinite motivaţii pentru toate bestialităţile, rimate de bagheta Kremlinului. Duşman al revoluţiei proletare putea fi aproape oricine în România, în Ungaria sau în Cehoslovacia… Putea, pentru că prea puţini aveau certificate nemăsluite de revoluţionari, de luptători antifascişti. Dar în Yugoslavia… ?! Cum putea fi acuzaţi zeci de mii de partizani, că tocmai ei ar fi duşmanii propriului lor regim?! Se pune întrebarea: „Nu cumva trebuia inventat ceva, care, dintr-o trăsătură de condei, să arunce o întreagă tabără de eroi în tabăra inamică?!” Nu a fost, oare, conflictul Stalin – Tito, creat artificial tocmai ca astfel, după ani de cântat osanale staliniste şi adus elogii salvatorului popor sovietic, să poată fi incriminaţi toţi cei care, fiind, în primul rând, patrioţi iugoslavi, au acceptat , în subsidiar, să fie şi comunişti internaţionalişti, implicit cominternişti, stalinişti… ?!

În timp ce elita revoluţionară, comunistă, intelectuală, militară şi clerică a pierit sau a fost redusă la tăcere, doi dintre cei mai „stalinişti” comunişti iugoslavi, Iosip Broz Tito şi Ivan Stevo Krajacic – agentul sovietic nr. 1 în Yugoslavia au rămas la locurile lor.

Există supoziţii şi asupra faptului că, prin „aparent independentul” Tito, Kremlinul a putut lua pulsul Occidentului, grăbit să ajute Yugoslavia. Aceleaşi voci susţin faptul că, prin această magistrală maşinaţiune, Kremlinul a penetrat în mişcarea nealiniată şi a putut controla prin această mişcare părţi importante din lumea islamică, Africa, Asia şi chiar America de sud.

Nu cumva Tito a fost, de fapt, un mare actor, căruia, trebuie să o recunoaştem, istoria i-a conferit şansa unui rol însemnat?! Oare nu este posibil ca „indisciplinatul” Tito să fi fost, de fapt, unul dintre cei mai iubiţi „copii” ai Kremlinului? Dacă este aşa, nu ne rămâne decât să felicităm încă o dată făcătorii de jocuri politice. Oricum, aşteptăm cu interes momentul în care adevărul va ieşi la iveală. Istoria îşi cere drepturile şi, aşa cum a demonstrat-o şi până acum, marile enigme vor fi cândva elucidate…

 

 

Bibliografie

–        de Launay, J., 1988, Mari decizii ale celui de-al doilea război mondial, Ed. Ştiinţifică si enciclopedică, Bucureşti

–        Buzatu, Ghe., 1988, Din istoria secretă a celui de-al doilea război mondial, Ed. militară, Bucureşti

–        Constantiniu, F., 1997, O istorie sinceră a poporului român,  Bucureşti

–        Christian, C.I., 1994, Sângeroasa destrămare – Iugoslavia, Ed. Sylvi, Bucureşti

–        Ficeac, B., 1997, Tehnici de manipulare, Ed. Nemira, Bucureşti,

–        Farcaş, A., Gana, H., Tutula, V., 2000, Destin şi vocaţie, Ed. Casa cărţii de ştiinţă, Cluj

–        Napoca

–        xxx     Almanahul veteranului de război, 2002, Ed. Plumb, Bacău

–        xxx     Revista de istorie militară, nr. 2, 1991

–        xxx     Istoria trupelor române de grăniceri, 1987, Ed. militară, Bucureşti

 

Site-uri Internet

–        http://www.lumeam.ro/079912.html

–        www.lumeam.ro/059912

–        www.altermedia.ro/iugoslavia_5ani/ biserica_rastignita.htm – 17k

–        http://www.didyouknow.cd/romania/story/kosovo_ro.html

–        www.geocities.com/cortodox/arhiva/2001/08/iugoslav.htm

–        http://hometown.aol.com/danstoenescu/myhomepage/

–        agenda.liternet.ro/articol.php?art=175 – 19k

–        http://www.observatorul.com/articles_main.asp?action=articleviewdetail&ID=252

–        romania.emiweb.org/ cgi-bin/leon/wwwboard.cgi?job=click&number=630

–        http://www.presamil.ro