Ion Vianu

Ex-President of Geneva Initiative on Psychiatry

ionvianu2003@yahoo.com

 

Căuzaşi, beligeranţi şi inocenţi /

Democracy Fighters, Warriors and Innocents

 

 

Abstract: The European civil war was between friends and foes of democracy. The alliances were constantly changing. But the majority of victims were recruited among innocents. Innocents are the warrants of our fidelity towards democracy.

Keywords: European civil war; friends & foes of democracy; innocents.

                                   

                                                                  

            Păcatul originar al culturii politice postcomuniste româneşti este acesta, pe care, deocamdată, nu-l voi atribui vreunei persoane anume, pentru că nu i s-a stabilit, după câte ştiu, paternitatea. Acest „păcat“ constă în aceea că stabileşte o ordine de prioritate în legătură cu reglarea socotelilor faţă de trecut. Când se vorbeşte despre rolul extremei drepte în cruda noastră istorie recentă am auzit pe aceşti obiectori exclamând: „de asta de arde nouă acum, de extrema dreaptă! Noi trebuie să ne ocupăm de lucruri mai recente, de crimele comunismului!“

            Un astfel de punct de vedere este greşit, nu numai moral, pentru că manifestă un respect inegal faţă de victime şi practică o strategie a amânării, care de fapt este una a uitării. Dar este eronat şi din punct de vedere istoric.

            Secolul al douăzecelea a fost al totalitarismului. Este inutil să încercăm să stabilim o ordine de prioritate între diversele totalitarisme, atribuind apariţia unuia ca o reacţie la celălalt. Fascismul mussolinian este primul totalitarism care îndrăzneşte să-şi rostească numele. Dar, aşa cum se ştie, există istorici, precum E. Nolte, care au văzut extrema dreaptă ca pe o reacţie la revoluţia comunistă europeană. La rândul lui, comunismul — şi trebuie menţionate aici nu numai revoluţia bolşevică din Rusia ci şi diversele „comune“ instalate temporar după primul război mondial (München, Budapesta) — poate fi atribuit haosului care s-a născut pe continentul european în timpul şi după al doilea război mondial. Urcând pe scara timpului, sfârşim prin a înţelege cât de vană este căutarea cauzalităţii în istorie.

            Pentru a ne mărgini la cazul României, ţara noastră a cunoscut patru regimuri totalitare: dictatura lui Carol al doilea, Statul naţional-legionar, dictatura lui Ion Antonescu şi regimul comunist. Primele trei au durat, la un loc, şase ani. Comunismul, dacă începem socoteala numai de la abdicarea forţată a regelui Mihai, a durat patruzeci şi doi. Este cazul, prin urmare, să relativizăm statisticile, durata dictaturii comuniste făcând imposibilă comparaţia. Fără să mai vorbim de repulsia firească pe care o provoacă contabilitatea morţilor şi evaluarea cantitativă a suferinţei.

            Să ne întoarcem la păcatul originar, al relativizării unuia din totalitarisme, cel de dreapta. Sub pretextul stigmatizării răului celui mai recent, se poate ascunde (nu dorim să facem procese de intenţie, dar nici nu putem exclude pericolul), voinţa deliberată sau tendinţa inconştientă de-a privilegia şi pentru viitor o soluţie totalitară, de sens opus. Democraţia nu mi se pare atât de solid instalată în România, şi nici măcar în Europa, pentru a exclude, pe termen mediu, evoluţii primejdioase de acelaşi fel. Modul în care, în societăţile occidentale, este tratată istoria regimurilor comuniste mi se pare semnificativ. Refuzul de-a pune semnul de egalitate între un regim „bun prin intenţiile lui“ (comunismul) şi celălalt, „malefic din principiu“ (fascismul) mi se pare semnificativ. „Bunătatea“ comunismului a fost  un semn de abilitate strategică din partea creatorilor doctrinei. Şi permite salvarea ipocrită a  respectabilităţii, dincolo de dispariţia regimurilor comuniste din Europa. Comunismul european e terminat, dar nu compromis, cu deosebire în Occident. Dimpotrivă, a minimaliza răul pe care-l reprezintă extrema dreaptă privilegiază anumite tendinţe, vii în sensibilitatea populară actuală. A ignora acest lucru este sau candid sau perfid.

            Nostalgia comunistă este o realitate puternică în România, să-i zicem neoficială, de azi. În afară de apariţiile televizuale ale unor demnitari ai partidului comunist sau al unor figuri  de prim rang ale Securităţii, există o voce modestă dar persistentă care circulă în popor. Amnezia, în primul rând, se pune în slujba cauzei. Lumea are tendinţa să uite. Cu prilejul anchetei TV consacrate „marilor români“ un locuitor de la ţară spunea că cel mai mare român a fost Ceauşescu (al unsprezecelea „mare român“ în ancheta TV). Motivul acestei preferinţe era: „ne dădea de mâncare“.  Dacă ţinem seama că penuria alimentară a fost principala caracteristică a ceauşismului, mai ales în ultima perioadă, ne putem da seama cât de mare este distanţa între mit şi realitate.

            Dar în răspunsul respectivului român se ascundea şi un alt element de care nu putem să nu ţinem seama. El spunea, despre Ceauşescu: „ne dădea de mâncare“.  Ideea autorităţii care ne constituie ca pe subiecţii pasivi ai bunei-stări a fost încurajată de comunism. Cea mai însemnată creaţie a acestuia e omul-turmă. Ne cedăm libertatea în schimbul unei siguranţe minime. Este ceeace psihanalistul Erich Fromm numea „teama de libertate“ (fear of freedom), o componentă naturală a psihismului, o formă de infantilizare a persoanei pe care totalitarismul a încurajat-o. Şi care renaşte perpetuu.

            Reciproc, există o nostalgie a dreptei extreme. Cultul lui Ion Antonescu (calificat printre cei zece „mari români“) este aparent inexplicabil. Prin extinderea războiului în Est, prin fidelitatea faţă de Hitler, prin crimele lui antisemite, prin pierderea războiului, Antonescu ar trebui să apară ca un personaj fatal al istoriei noastre.  Faptul că spre sfârşitul războiului şi-a atenuat politica antievreiască sau a tolerat tratativele secrete cu aliaţii ar putea fi considerate circumstanţe atenuante dar nu ar trebui să-l  să-l situeze printre eroi. Adevărata cauză a cultului antonescian este reputaţia lui de „om rău“. Duritatea lui extremă. Tot aşa cum Nicolae Ceauşescu (al unsprezecelea „mare român“) este perceput ca cel care „dă pâine“, Ion Antonescu posedă în mod exemplar o altă faţă a tatălui, a tatălui pedepsitor. O altă figură care inspiră încredere omului gregar.

            Nostalgia extremei drepte explică şi o anumită persistenţă a fenomenului legionar. Legiunea este prezentă actualmente în România prin mai multe organizaţii, parţial vizibile şi legale, fără semnificaţie electorală dar cu o anumită putere de difuzare a ideilor sale. Recent, sloganurile legionare răzbat şi în rândurile partidului „Noua Generaţie“, care are mari şanse să fie reprezentat în următorul parlament al României şi chiar în diverse formaţii guvernamentale. Vitalitatea ideilor de extremă dreaptă a surmontat reputaţia de organizaţie teroristă a mişcării legionare. Disputa ideologică din România este dezechilibrată, cu balanţa înclinând constant spre dreapta. Chiar comunismul românesc, mai ales în ultima lui fază, ceauşistă, a fost un naţional-comunism.

            Acreditarea de către unii a tezei inacceptabile că pogromul de la Iaşi, din iunie 1941 au fost o reacţie la brutalităţile care au însoţit retragerea trupelor române din Basarabia dovedeşte cât de puternică este refularea culpabilităţii la scară naţională şi care sunt subtilităţile ideologice spre a se debarasa de ea sau a o amâna.

            Reacţia violentă pe care a trezit-o în rândurile PSD, moştenitorul moral şi politic al partidului comunist, în decembrie 2006, condamnarea regimului comunist derivă din aceiaşi psihologie a refulării.

            Pe scurt, se poate constata cât de laborioasă este pentru conştiinţa naţională desprinderea de un model totalitar de gândire. Şi, reciproc, cât de dificilă este impunerea, nu numai prin lege dar prin opera conştiinţelor, credinţa într-un model riguros democratic. Ar trebui să fie suficient pentru a considera că totalitarismele de orice culoare trebuie condamnate simultan.

            Faptul că nu există o dezbatere publică între extremele totalitare nu trebuie să ne mire. Dar nici să ne îngrijoreze. Afirmarea democraţiei este însă imperativă. Cu atât mai mult cu cât democraţia este prin definiţie fragilă. Ea îşi interzice să interzică (fiindcă, interzicând, şi-ar renega esenţa). Refuzând violenţa, democraţia devine vulnerabilă la atacurile totalitare. Pe de altă parte, democraţiei autentice îi repugnă să promită ce nu e sigură că  poate să realizeze. De unde vine şi slăbiciunea ei în faţa generozităţii cu care demagogii, nu rareori coincidenţi cu extremiştii, fac cele mai extraordinare promisiuni.

            Numai popoarele cu o străveche cultură democratică sunt imune la extremism, şi chiar la aceste popoare imunitatea s-a dovedit limitată. De aici, din faptul că democraţia posedă o slabă capacitate de-a se apăra,  rezultă că ea trebuie să-şi predice neîncetat, cu zel, cauza.

            Rolul memoriei este capital. Dar ce tip de memorie?

            Am cunoscut un fost luptător în munţi. Rezistase ani de zile împotriva trupelor de securitate. Fără să fie prins. Apoi, când rezistenţa românească fusese definitiv învinsă, la începutul anilor şaizeci, se refugiase în satul lui şi trăise într-o deplină clandestinitate, ascuns într-un dulap. Abia în anii şaptezeci autorităţile comuniste i-au dat de urmă. După o scurtă arestare, a fost eliberat pe baza prescrierii faptelor de care era acuzat. Acest om, extrem de curajos, care îşi păstrase  la bătrâneţe tonusul fizic şi mintal, declara că el nu simţea faţă de adversarii lui o adevărată ură. Avea doar sentimentele pe care le ai în război faţă de duşmanii tăi. Vrei să-i anihilezi, să-i scoţi din joc, fără să-i urăşti. Această declaraţie avea tonul firescului. El făcuse parte, ca tânăr, din frăţiile de cruce. Două partide totalitare care se excludeau mutual (cel puţin în principiu) se găseau antrenate într-un joc războinic care se putea termina prin moarte. Aici nu era loc pentru  ură, pentru resentiment. E adevărat că lupta era inegală. Comuniştii dispuneau de o armată organizată şi de toate infrastructurile unei armate regulate. Partizanii erau nişte lupi singuratici. Trupele Securităţii erau înrolate de putere. Partizanii făcuseră o alegere care le fusese dictată, în principiu cel puţin, de propria lor conştiinţă dar şi de un pariu riscat: acela al intervenţiei americane (cunoscuta exclamaţie, care se auzea pe atunci nu  numai în munţi, ci şi în multe cămine burgheze: „Nu ne lasă americanii pe noi“). Dar, odată acceptat, părea să spună  Ion Gavrilă Ogoranu (despre el e vorba), jocul trebuia jucat după regulele impuse de situaţie.

            Desigur, nu toţi partizanii gândeau la fel. Nu toţi partizanii erau legionari sau simpatizanţi legionari (ştim prea puţin despre ideologia dominantă în cercurile rezistenţei). Desigur, rezistenţa armată din munţi, oricare va fi fost ideologia ei, este respectabilă, pentru că a rămas la un moment dat singura formă a rezistenţei anticomuniste în România. Şi s-a propus ca o formă extremă şi extrem de riscată a împotrivirii. Desigur, oamenii trebuie judecaţi în primul rând pentru actele lor şi nu pentru presupunerile pe care le facem despre ideile lor. Că acceptăm sau nu, oamenii au putut la un moment sau altul să joace roluri diferite. Rezistenţa din munţi, un timp sprijinită, apoi abandonată de Occident nu putea spera decât restaurarea democraţiei.

            Dar cei care rezistaseră prin acţiunea lor civică (şi pe care îi voi numi aici, nu întâmplător: căuzaşii) nu preconizaseră niciodată şi sub nici o formă violenţa; dar erau răsplătiţi cu violenţă (aici, la Cluj, avem un motiv particular să ne amintim de Nicolae Mărgineanu). Taberele care au constituit „războiul civil european“ nu sunt numai cele totalitare. Acest „război“ a fost nu numai o luptă între două totalitarisme, ci şi una între democraţie şi totalitarism. Democraţia a avut eroii ei, non-violenţi. Şi, în meandrele sinuoase ale jocurilor şi răsturnărilor de alianţe, democraţii s-au putut găsi, câteodată, într-o alianţă cu unii sau alţii dintre adepţii totalitarismului. După cum totalitarii ei înşişi s-au putut regăsi în aceiaşi tabără (vezi, de pildă, conversiunile unor legionari la comunism). Nu e permis să facem dovadă  de simplificări pudice. 

Şi există — sunt cei mai mulţi —  cei care au căzut victime, deşi erau total nevinovaţi, deşi sub nici o formă, în afara condiţiei lor obiective, de „evrei“, „ţigani“, „români“ (în Basarabia), „chiaburi“ sau „burghezi“ nu doriseră să participe la jocul crud al istoriei. Persecuţiile rasiale au avut totuşi această particularitate: nu te puteai extrage din condiţia de rasă. În timp ce de condiţia de „burghez“ sau „chiabur“ puteai uneori, totuşi, să te dezici sau să abjuri. Frica te putea salva. Aceste victime, care nu doreau să se implice în jocul istoriei dar au primit din plin şocul ei,  nevinovate, lovite de fatalitate, constituie cimentul care solidarizează pe toţi cei care au suferit, în numele căruia dorinţa fermă ca ce am trăit să nu se mai repete, nici pentru generaţia noastră nici pentru cele viitoare, să capete coerenţă şi să dureze.