Category Archives: Mundus Imaginalis

Carmen Andras
Romania si imaginile ei in literatura de calatorie britanica 

Seria Imagologie 

Aproape fiecare element al reprezentarii trecute se regaseste in imaginea, mult mai complexa si mai sofisticata, e adevarat, care ii egalizeaza pe romani intr-o masa compacta, rasariteana sau balcano-orientala, diferita intru totul de Apus. Spatiul de frontiera culturala al Europei Central-Rasaritene este in continuare investit in reprezentarile apusene cu atributele hibriditatii culturale si identitare, uneori inofensiva si exotica, alteori incomprehensibila si, deci, ostila. Departe de mine intentia unui discurs antioccidentalist ci, poate, este dorinta de a recupera diferenta care ne-a separat prea mult timp de Apusul spre care am privit cu speranta.

Wayne Shumaker: Stiintele oculte in Renastere

Alex Virastau

Colectia Mundus imaginalis propune o traducere a unui studiu ce se inscrie intr-o alta traditie metodologica decat cea cu care ne-a obisnuit seria, cea anglo-saxona. Abordarea lui Wayne Shumaker – Stiintele oculte ale Renasterii. Un studiu al patternurilor intelectuale – difera fundamental de modul in care trateaza un Ioan Petru Culianu subterana renascentista. Exista bineinteles si un decalaj cronologic (studiul lui Shumaker a aparut in 1972), cu toate acestea se resimte un anumit pozitivism (benefic de altfel) si un empirism modern aplicat unor fenomene premoderne, de data aceasta nu tocmai avenit. Ca atare, din punct de vedere informational, cartea ofera o foarte buna familiarizare cu pseudostiintele renascentiste precum astrologia, vrajitoria, magia alba, alchimia, hermetismul cu toate nuantele si principalele dezbateri pe aceste teme din epoca, dar pe de alta parte, punctul slab ar fi interpretarea si sensul atribuit acestor stiinte oculte precum si transfigurarilor lor moderne, respinse ca anacronice si animiste. 
Diferenta epistemologica intre mentalitatea moderna si cea renascentista ar fi aceea ca tipul modern de rationalitate opereaza cauzal, empiric, pe cand gandirea premoderna functioneaza analogic, inclusiv, explica fenomenele prin istoria receptiei lor, indiferent de datele imediate. Un loc aparte il detine ceea ce am putea numi tehnica producerii adevarului in mentalitatea renascentista. Maxima intelectuala, specific premoderna, ar fi aceea ca adevarul nu este proprietatea nimanui si ca atare nu numai ca nu se pune problema copyright-ului, dar consecinta este aceea a transmiterii degrada(n)te a cunoasterii prin traditie. Un exemplu graitor ar fi Corpus Hermeticum, compilatie a elenismului tarziu (undeva intre gnosticismul si neoplatonismul ce dominau intelectualitatea epocii), redescoperit in a doua jumatate a secolului al XV-lea, alaturi de alte fragmente hermetice precum Asclepius, sau de textele culese prin secolul al V-lea de Joannes Stobaeus. 
Sursa prima a gnozei e reprezentata, in acest orizont mental, de scribul osiriac Thoth, corespondendul zeului grec Hermes. De aici se face o translatie fie directa, fie prin studiul textelor sacre de la Moise la Pitagora, mai departe la Philolaos, Platon etc. Toti acestia au fost, pentru adeptii ocultismului, cunoscatori ai gnozei in grade diferite, nici unul ganditor original, iar citarea fragmentara si convenabila a operelor-faptelor acestora (seria se poate extinde nelimitat) constituie temeiul, justificarea ultima a credintelor si practicilor ce insotesc textul. Avem de-a face cu un respect sacrosant al traditiei ce falsifica traditia, deoarece gandirea Renasterii, precum cea a Antichitatii tarzii, nu opereaza cu distinctii, ci cu asociatii. Rezultatul este un sincretism fabulos. Acest sincretism functioneaza si la nivelul optiunilor intelectuale individuale. Giovanni Pico della Mirandola respinge astrologia (intr-un amestec de rationalitate moderna si mecanism al producerii dovezilor prin citare specific medieval) in Disputationes adversus astrologiam divinatricem (1498), dar pe de alta parte este la randul lui absorbit de numerologie, cabala numelor, hermetism. 
Principiul dominant al gandirii oculte a Renasterii este cel dupa care Dumnezeu nu a creat nimic la intamplare. Dincolo de istoria biblica, exista o retea invizibila, o ratiune de a fi a lucrurilor (ratiuni germinative la Marsilio Ficino, in buna descendenta stoica) si a omului, accesibila pentru si manipulabila numai de catre the happy few. La aceasta se ajunge prin efort intelectual propriu si, de cele mai multe ori, prin har, cu un intreg ceremonial al pregatirii sufletesti si trupesti, convingere ce este specifica tuturor ocultistilor vremii: Luca Bellanti, Marsilio Ficino, Cornelius Aggripa von Nettensheim, Della Porta etc.. Aceasta radacina comuna a labirintului cautarilor fara solutii asigura psihologic o orientare, un mod privilegiat de a fi in lume. Din acest punct de vedere, afirmatia lui Wayne Shumaker ca ocultismul renascentist ar reprezenta o irosire de energie intelectuala este hazardata. Altundeva acesta afirma “Toate formulele magice detin o forta in general echivalenta: ele reusesc in masura in care sunt crezute, iar intr-o situatie de acest fel decisive sunt starile mentale”. Acesta este si secretul atractiei exercitate de magie sau de celelalte stiinte oculte asupra atator spirite inzestrate.

Wayne Shumaker: Stiintele oculte in Renastere

Capitolul I

ASTROLOGIA

1. Introducere

Ca si alchimia, astrologia divinatorie sau judiciara este un subiect prea complicat pentru a putea fi pe deplin stapânit, in mai putin de o viata intreaga. Metodele ei sunt intortocheate, istoria ii e lunga, iar disputele dintre si din interiorul propriilor scoli sunt numeroase. Printre limbile in care sunt scrise documentele esentiale se numara nu numai latina sau greaca, dar si araba, egipteana si caldeeana, sau asiro-babiloniana, iar cercetarea moderna, ce intimideaza chiar si numai prin intindere, se desfasoara de asemenea in mai multe limbi si este adesea foarte specializata. in cele ce urmeaza se va acorda atentie mai ales tiparelor intelectuale, asa cum sunt ele dezvaluite de documentele Renasterii. Totusi, din mai multe motive, va fi in primul rând necesar sa examinam in oarecare detaliu modul cum functioneaza astrologia si intrebarea daca ea poate avea pretentii la vreo valoare de “adevar”. Metodele si punctele ei de plecare nu sunt intelese de toata lumea, iar noi vom evita cel mai bine sa ne implicam in controversele Renasterii de pe o alta pozitie decât aceea a observatorului meditativ daca ne mentinem distanta psihologica atinsa prin pre-intelegerea faptului ca, in cele din urma, unul dintre cele doua seturi de argumente urma in mod inevitabil sa triumfe asupra celuilalt. Cititorii care nu au nevoie de o astfel de pregatire pot sari de acum la capitolul urmator.

Desi astrologia predictiva are adesea de a face cu “alegeri”, sau reglarea comportamentului prin indicarea actiunilor ce trebuie demarate sau evitate, cel mai convenabil este ca descrierea metodelor ei sa se bazeze pe horoscoape ale nasterii. Procedeele sunt intotdeauna asemanatoare, iar punctele de plecare ramân constante. Vom incerca sa mentinem discutia la un nivel general, dar ea nu va deveni astfel mai simpla. Asa cum remarca Bouché-Leclerq, “cine merge la astrolog trebuie sa se inarmeze cu rabdare”.

intocmirea unui horoscop incepe, dupa ce ziua, ora si minutul nasterii au fost stabilite cu exactitate – daca aceasta este posibil – , printr-o serie de calcule necesare pentru a determina pozitia planetelor (inclusiv soarele si luna). in timpurile vechi, astrologul incepea cu un set de “tabele”, a caror folosire necesita o indelungata ucenicie. inainte de Renastere, acestea incepusera sa fie inlocuite de asa-numitele Efemeride, la care ne vom limita de acum inainte atentia. Acestea dau pozitia zilnica a planetelor, exprimata in grade din interiorul semnelor zodiacale: de exemplu, Saturn, 18° 23′ in Berbec; Marte, 7° 48′ in Taur; Mercur, 26° 44′ in Capricorn. Aceste date au, totusi, nevoie de doua tipuri de corecturi. Prima priveste locul: efemeridele erau de obicei socotite pentru orase mari, nu pentru locul exact al nasterii, astfel incât s-ar fi putut ca planetele sa depaseasca sau sa nu atinga pozitia indicata. A doua priveste timpul: nu este probabil ca nasterea sa se produca chiar la amiaza, momentul pentru care sunt date pozitiile. Pentru a un exemplu simplu, daca ora nasterii era 13 in loc de amiaza, Pamântul va fi depasit cu a 1/24-a parte din 360°, sau 15°, pozitia indicata in tabele. indata ce aceste corecturi au fost facute – ceea ce reprezinta adesea o operatie foarte complexa – astrologul este gata sa introduca pozitiile intr-o diagrama unde un mic Pamânt e inconjurat de un cordon continând simboluri ce reprezinta semnele zodiacale.

Urmatorul pas, inca si mai complicat, este trasarea liniilor care indica diviziunile celor douasprezece “case”. Aceste reprezinta douasprezece segmente ale ecuatorului ceresc, trasate astfel incât partea de cer reprezentata in cordonul zodiacal – care include, sau se presupune ca include, planetele – este taiata in bucati in forma de placinta, indreptate cu vârfurile spre Pamânt. Procesul este foarte complex si poate avea loc in diverse moduri. Un compendiu modern descrie pe scurt opt metode, atribuite lui Ptolemeu, Porfir, Alcabitius, Campanus, Regiomontanus, Morin, Placidus si Zariel. Dificultatea provine din faptul ca trebuie luata in considerare nu numai longitudinea, ci si latitudinea observatorului. in caz contrar, orice persoane nascute in acelasi moment pe aceeasi linie longitudinala ar avea horoscoape identice. Rezultatul este ca, desi cercul este in cele din urma taiat de sase diametre ce traverseaza Pamântul, casele nu contin un numar egal de grade. intr-un exemplu imprumutat de la astrologul francez de secol al XVII-lea Morin, diviziunile contin, respectiv, 32, 29, 37, 19, 45, 18, 32, 29, 37, 19, 45 si 18 grade. Apoi – si dupa ce a fost trasata o linie dubla marcând orizontul vizual ce desparte a douasprezecea casa (de deasupra orizontului estic) de prima (aflata chiar dedesubtul ei), horoscopul ia o forma asemanatoare celei de mai jos. Pentru a usura sarcina cititorului, am interpretat simbolurile zodiacale si planetare si am marcat numerele caselor, adaugând lânga fiecare cuvântul latin ce explica, prin conventie, domeniul vietii corespunzator.

Diferenta este totusi pur vizuala: diagrama mare arata mai clar diviziunile insele, iar cealalta, când este completata, rezultatele lor.

Pe baza acestei diagrame, sau a uneia ceva mai complexe, cu anumite imbunatatiri – de exemplu, nodurile lunii si, in ultimele secole, pozitiile altor planete – astrologul este gata sa citeasca. E de la sine inteles ca probabil el nu s-a suit pe acoperis cu instrumentele de masurat longitudinile si latitudinile celeste (sau “ascendentul” si “descendentul”), ci a ramas in odaia sa de studiu. De fapt, el nu a privit deloc stelele si, in timpul Evului Mediu sau al Renasterii, nici nu a avut nevoie s-o faca. Carturarul din Povestea razesului a lui Chaucer, punând la cale magia astrologica, pentru a face stâncile de pe coasta sa dispara pentru un timp, si-a consultat “tabelele toletane”, sau tabelele din Toledo, facând corecturile necesare ca sa ia in considerare pozitia satului lui Dorigen.

inainte de a interpreta un exemplu de horoscop, acel al regelui Edward al VII-lea, trebuie sa intelegem ce fel de date vor fi semnificative.

Un principiu general este faptul ca planetele exercita asupra caracterului anumite forte primare, semnele zodiacale le modifica pe acestea din urma, iar casele “arata partile sau domeniile pamântesti ale vietii de zi cu zi in care actioneaza fortele modificate”. Pozitia este importanta, factorii critici fiind ascendentul sau pozitia de deasupra orizontului estic si pozitiile planetelor in functie de semnele zodiacale si de celelalte astre. Ultimele se masoara in unghiuri, care pot totusi sa nu fie exacte, considerându-se ca fiecare planeta “isi proiecteaza razele influentei in toate directiile din jurul sau”. Conform unei pareri tipice, “sfera influentei” lui Saturn acoperea 9° din ecuatorul ceresc, cea a lui Marte 8°, a lui Jupiter 9°, a Soarelui, 15°, a lui Venus, 7°, a lui Mercur, 7°, iar cea a Lunii, 12°. Daca, intre aceste limite, doua planete ii apar unui observator de pe Pamânt ca fiind aproximativ suprapuse, se spune ca ele sunt “in conjunctie”. De exemplu, cum Jupiter isi proiecteaza influenta la 4°30′ in orice directie, iar Soarele la 7° 30′, Jupiter si Soarele pot fi la 12° distanta si totusi in conjunctie. Când sunt la o distanta de aproximativ 180° – in parti opuse ale Pamântului, se afla “in opozitie”; la o distanta aproximativa de 120°, in “trigon”, la 90°, in “cvadratura”, iar la 60°, in “sextil”. La fel se intâmpla si cu celelalte planete, tinând cont de numerele variabile de grade determinate de sferele de influenta respective. Dintre aceste relatii, trigonul este “bun”, sextilul de asemenea, dar intr-o masura mai mica, cvadratura “rea”, iar opozitia cea mai rea dintre toate. Conjunctia este buna sau rea , dupa cum o determina caracteristicile planetelor: rea, de exemplu, când se intâlnesc Saturn si Marte, rea in cazul lui Jupiter si al Soarelui, combinata in cazul lui Saturn si Jupiter.

Semnificatia caselor este, de asemenea, foarte importanta. Acestea sunt numerotate de 1 la 12, pornind in jos si spre dreapta de la cea aflata chiar sub linia orizontului estic. Gradele din interiorul lor, ca si in cazul semnelor, se socotesc in sensul invers acelor de ceasornic, fiecare casa fiind impartita in trei “fete” a câte 10° fiecare. Ele “domina” sau “guverneaza” domeniile vietii, dupa cum urmeaza: I (Vita), personalitatea, infatisarea si copilaria; II (Lucrum), averile si banii; III (Fratres), familia, rudele, comunicarea si vorbirea; IV (Genitor), parintii, casa copilariei, si izolarea; V (Nati), copiii, activitatile sexuale si creativitatea; VI (Valetudo), subordonatii, munca si sanatatea; VII (Uxor), casatoria, parteneriatele si prietenii apropiati; VIII (Mors),moartea, accidentele si misticismul; IX (Pietas), studiul, explorarea mentala si calatoriile; ; X (Regnum), carierea, ambitiile si realizarile; XI (Benefacta) idealurile, cauzele demne de admiratie si societatile; iar XII (Carcer), restrictiile, durerile si bolile.

Apoi, fiecare planeta detine un complex de “virtuti” sau “puteri” inerente, unele dintre care vor fi pomenite pe masura ce vom continua discutia. Adjectivele derivate de la numele planetare vor avea anumite sensuri: saturnian, jupiterian, mercurial, martial. “Lunatic” sugereaza legatura dintre Luna si nebunie, pe lânga castitate, puritate, nasterea copiilor si multe altele. Marte nu este asociat doar razboiului, ci si furiei, ferocitatii si temperamentului dominant, multe dintre aceste idei fiind deduse din culoarea sa rosie si din faptul ca el este “cald”. Deoarece Saturn e rece, se misca incet si guverneaza metalul cel mai greu, plumbul, el da un temperament melancolic dar este asociat si cu gravitatea (o extensiune metaforica a “greutatii”), cu profunzimea si inteligenta. Anatomia melancoliei a lui Burton se adresa carturarilor, care erau considerati de regula saturnieni, dar uneori aveau, din fericire si un adaos de trasaturi mercuriale. Cea mai puternica influenta pozitiva era considerata cea a Soarelui; dar ea avea nevoie sa fie temperata de mai blânzii Jupiter sau Venus. Tratatul lui Ficino, De vita coelitus comparanda, este plin de indicatii pentru atragerea acestor influente mai line. Influenta lui Jupiter, care semana cu cea a Soarelui, dar ii lipsea amenintarea excesului, era poate cea mai favorabila dintre toate. Venus, drept urmare a blândetii cauzate de umezeala, isi combina favorabil influenta cu cea a Soarelui, uscat, dar singura provoca senzualitate. Mercur era stapân, printre altele, peste invatatura si elocventa. Legendele despre zeii romani sau corespondentii lor greci jucau in toate acestea un rol important. Atunci când planeta numita cândva Phosphorus sau Cel-Ce-Aduce-Lumina a fost identificata cu zeita dragostei, a fost inevitabil sa i se atribuie trasaturi foarte diferite de acelea ale lui Marte, cu care Venus fusese unita intr-o casatorie nepotrivita.

“Calitatile” caldurii, racelii, uscaciunii si umezelii erau distribuite in perechi tuturor celor sapte planete. Soarele era cald si uscat, Luna rece si umeda, Venus cald si umeda. Remarca lui Othello, intr-un acces de gelozie, ca mâna Desdemonei era calda si umeda, o asocia imediat pe aceasta cu Venus si destrabalarea. Semnele zodiacale erau “ale focului” (calde si uscate), “aeriene” (calde si umede), “acvatice” (reci si umede), sau “ale pamântului” (reci si uscate). Aceste atribute erau distribuite de-a lungul zodiacului intr-o ordine schematica, ceea ce ducea uneori la contrazicerea asteptarilor. De exemplu, Varsatorul, sau Purtatorul Apei, nu era acvatic, ci aerian, iar Scorpionul, faptura a tarânei, era acvatic. Semnele aveau, ca si planetele, gen, asezate din nou in zodiac in alternanta regulata. Mai mult, fiecare semn zodiacal guverna o parte anumita a corpului. Berbecul era raspunzator de cap, Taurul de gât, Gemenii de brate, Racul de sân, Leul de partile laterale si de spate, Fecioara de sale, Balanta de sezut, Scorpionul de organele genitale, Sagetatorul de coapse, Capricornul de genunchi, Varsatorul de picioare, iar Pestii de labele picioarelor. Sistemul urma inca o data ordinea semnelor, incepând cu cel considerat in ascendent in momentul crearii universului. Ordinea pare sa fi constituit o sursa atât a satisfactiei mentale, cât si a linistii emotionale. Daca schematismul rigid ducea uneori la bizarerii, ca atunci când ii atribuia Sagetatorului controlul asupra coapselor si nu a bratelor, el genera si coincidente fericite, de pilda prin punerea organelor sexuale pe seama Scorpionului, care poarta un ac in coada.

Prevestirile legate de sanatate se bazau mult, desigur, pe aceste asocieri. De exemplu, prezenta unei planete malefice in Rac ar putea sugera slabiciuni ale inimii sau ale plamânilor, iar daca se intâmpla ca atât Racul, cât si planeta respectiva sa se gaseasca in casa a opta, Mors, pronosticul putea fi deosebit de intunecat. Situarea unei planete in semnul pe care il “guverna – adica in “domiciliul” sau, ii intarea influenta. Soarele guverna Leul, iar daca se intâmpla ca el sa fie in acest semn in momentul nasterii, putea fi mai puternic decât semnul ascendent. Semnul Lunii era Racul. Celelalte cinci planete aveau atât case diurne, cât si nocturne , cea diurna fiind de regula data prima pe lista ce urmeaza: Saturn, Capricorn si Varsator; Jupiter, Sagetator si Pesti; Marte, Scorpion si Berbec; Venus, Balanta si Taur; iar Mercur, Fecioara si Gemeni.

De la acest rezumat, mult mai scurt si mai aproximativ decât ar putea presupune un novice, putem incepe o scurta lectura a horoscopului lui Eduard al VII-lea. imprumut interpretarea din lucrarea lui Christopher McIntosh, Astrologii si crezul lor, care este si sursa horoscopului.

…semnul Sagetatorului este, din mai multe motive, extrem de puternic: in primul rând, deoarece se afla in ascendent; in al doilea rând, deoarece Jupiter, cel care il domina, este prezent in interiorul semnului; in al treilea, deoarece si Mercur se gaseste in semn. Avem in mod evident de a face cu un caz in care ascendentul este mai puternic decât semnul Soarelui, care, aici, este Scorpionul. Calitatile Sagetatorului erau neobisnuit de pronuntate la Edward. Era generos, exuberant si jovial. ai, asa cum ne-am putea astepta, jovialitatea lui tindea uneori catre vulgaritate. Soarele aflat in Scorpion il facea, dincolo de aparenta zgomotoasa, sensibil, incapatânat, emotiv, agresiv si pasional in dragoste. Viata amoroasa ii era intarita de faptul ca Venus se gasea in propriul semn, Balanta.

Un alt lucru remarcabil in legatura cu aceasta harta este faptul ca planeta cea mai apropiata de ascendent, Saturn, este in propriul semn, Capricornul, conferind horoscopului un puternic caracter saturnian. Combinatia dintre Saturn si Capricorn in prima casa sugereaza o copilarie dificila si plina de greutati. intr-adevar, Edward a avut parte de o educatie rigid planificata.

Cele doua planete puternice au amândoua o pozitie perpendiculara (la nouazeci de grade) fata de luna. Aceasta indica dificultati si conflicte, iar Luna reprezinta adeseori persoana mamei. in acest caz exista dovezi puternice ca nativul are o relatie complet lipsita de armonie cu mama sa – ceea ce, pentru Edward, era adevarat.

in general, este un horoscop puternic si potrivit unui rege.

Desi aceste detalii pot continua la nesfârsit, exemplul este adecvat scopului nostru.

Reactia anumitor persoane la descrierea astrologica de mai sus poate fi extrem de interesanta. Chiar si din putinele lucruri pe care le-am spus devine evident ca sistemul nu este doar considerabil de complex, dar si destul de ordonat. Ne putem distra jucându-ne cu el, iar mintile ingenioase, daca sunt dispuse sa depuna efortul, pot inventa cu usurinta si alte previziuni despre Edward. in plus, efortul necesar pentru a efectua câteva calcule, mai degraba dificile, creeaza impresia de suficienta precizie. Probabilitatea ca un lucru ce presupune eforturi considerabile si careia, dupa verificari repetate, i se stabileste “corectitudinea”, sa fie in intregime lipsit de sens, este (avem sentimentul) mica. Totusi, trebuie sa luam in considerare, cât mai pe scurt posibil, intrebarea daca “exista ceva” in astrologie, daca, asa cum, in mediul intelectual contemporan, le place sa creada chiar si unor membri ai cercurilor academice, gândirea prestiintifica este mai profunda decât cea stiintifica. Istoricul trebuie sa faca totul pentru a mentine echilibrul intelectual care sa ii confere avantajul distantei. Apartinând unei anumite epoci, acesta poate sa aiba uneori acces la o alta dintr-un stadiu ce a depasit rezolvarea problemelor respective si astfel sa detecteze un tipar al disputelor trecutului. in cele ce urmeaza, se vor afirma destule lucruri pentru a sugera faptul ca, oricât de scuzabila a fost in timpul Renasterii credinta in astrologie, in timpurile moderne ea ne spune mai degraba ceva despre nevoile psihice decât despre functionarea reala a cosmosului.

in primul rând, argumentele renascentiste in favoarea astrologiei se bazau foarte mult pe presupusa capacitate a “razelor” (radii) de a-si exercita influenta prin intermediul luminii si caldurii. Razele Soarelui actioneaza asupra noastra intr-un mod care se simte, iar cele ale lunii, despre care se stia ca provoaca mareele, puteau fi concentrate, cu o oglinda concava, suficient de mult pentru a obtine caldura. Este oare credibila ideea ca razele cosmice provenite de la planete si stelele zodiacului ne pot influenta?

in ceea ce priveste soarele, raspunsul nu poate fi decât afirmativ. O anumita influenta ii poate fi atribuita si lunii, care straluceste uneori destul de tare ca sa ne tulbure somnul si careia, din epoca lui Newton, ii este recunoscuta forta mare de gravitatie asupra pamântului. Pentru celelalte sapte planete, raspunsul este evident negativ. Nu au luminozitate proprie, iar probabilitatea ca putina lumina pe care o reflecta, provenita, cu siguranta, de la soare, fata de care se afla la milioane de mile departare, iar care apoi strabate o alta intindere de spatiu, atât de vasta incât planetele insele ii par unui observator de pe pamânt simple puncte, sa determine caracterul si destinul, este intr-adevar foarte redusa. Cantitatea totala de lumina si caldura care ajunge la noi de la toate planetele este minuscula, in comparatie cu aceea produsa de un singur bec electric aflat intr-un felinar de pe strada, care poate face planetele invizibile. Pe de alta parte, nu exista nici un motiv non-mitologic de a crede ca planetele emit vreun tip de energie pe care cele mai sensibile instrumente create pâna acum nu o pot detecta. Daca se afirma existenta vreunor puteri oculte ale lor, sursa trebuie sa se gaseasca in altceva decât astronomia sau fizica moderna.

Chiar daca s-ar admite posibilitatea teoretica a influentei planetelor (sau, poate, nu ar fi negata, in ideea ca in univers se intâmpla multe lucruri de care nu suntem constienti), nu se poate aduce nici o justificare adecvata puterilor specifice care li se atribuie. Acestea sunt deduse in mare parte din vechile povesti despre zeii ale caror nume le poarta planetele si sunt descrise in mod diferit in tari in care religiile greceasca si romana nu au avut parte de o mare importanta: de exemplu in India si China. Nici chiar in Egipt culoarea rosie a lui Marte nu era asociata cu focul si sângele; Venus era de gen masculin, “steaua Phoenix a lui Osiris”, iar Mercur era considerat rauvoitor.

Sa ne indreptam acum catre asa-numita importanta a aspectelor. Acestea depind in principal de un misticism numerologic provenit de la Pitagora si care a capatat importanta deja in dialogul Timaeus al lui Platon. Unghiul trigonal este benefic deoarece numarului trei ii erau atribuite puteri speciale, sextilul este de asemenea benefic, desi la un mod mai putin decisiv, pentru ca sase reprezinta produsul dintre trei si primul numar prim, doi, de asemenea privit ca detinator al unor puteri mistice. Pentru o minte sensibila la analogii, “opozitie” presupunea confruntarea directa, ca in razboi sau dispute puternice. Alte inferente au avut la baza presupuse proprietati ale poligoanele regulate, de care erau fascinati geometrii Antichitatii si care pareau sa joace un rol in armonia cosmica. in rest, conceptia conform careia planetele se vedeau una pe alta mai bine (ad-spectare) din anumite unghiuri pare sa provina din ideea existentei unui dans cosmic in care o planeta aflata la o distanta de un sfert sau o treime din orbita era mai usor vizibila decât una adiacenta. Spre deosebire de oameni insa, planetele nu au ochi doar pe partea din fata a capetelor, astfel incât, daca nu aparea vreun obstacol, pentru ele nu contau decât distanta si lumina venita de la soare. in orice caz, nu poate fi oferit nici un motiv plauzibil in sprijinul ideii ca unghiul de 90°este neprietenos, iar cele de 60 si 120° sunt prietenoase. Ca si alte amicitiae si inimicitae, ca si importanta sau lipsa de importanta a planetelor aflate in domicilii, doctrina aspectelor este rezultatul umanizarii fortelor impersonale, provenita in cele din urma dintr-un animism care vedea in orice astru un daemon. in ceea ce priveste limitele influentei, ele nu sunt masurate, ci ghicite, pe baza stralucirii, marimii si a presupusei demnitati ale planetei. Unghiurile exacte nu puteau fi pretinse, caci nici unul nu putea fi gasit intr-un horoscop tipic. Exista doar opt sanse din 360 ca unui observator de pe Pamânt oricare doua planete sa apara la exact 0°, 60°, 90°, 120°, sau 180°. Dar a spune – de exemplu – ca soarele si luna se afla in unghi drept atunci când intre limitele sferelor lor se poate intinde orice numar de grade de la 76°36c la 103°30c, inseamna a lucra cu conventii arbitrare, iar a ne imagina ca influentele unghiurilor nu sunt obstructionate de grosimea pamântului inseamna a intinde la extrem credulitatea.

Nici doctrina celor doisprezece case nu are o baza mai solida. De vreme ce Mercur se misca prin zodiac intr-un ritm zilnic mediu de 4,1°, iar Venus intr-unul de 1,6°, se poate intâmpla ca din când in când una sau cealalta sa traverseze un punct de inteersectie, sau ca mai ales Mercur sa isi schimbe pozitia fata de o alta planeta pâna când ajunge la, sau trece de jumatatea drumului in jurul pamântului. Dar, in orice caz, interpretarile horoscopului tin cont de situatiile existente in case la momentul dat, nu de predictii bazate pe certitudinea ca – de exemplu, casa a sasea, impreuna cu oricare planeta ce s-ar gasi in ea, va aparea pe orizontul de est la aproximativ doisprezece ore dupa nasterea respectiva. Daca asa stau lucrurile, trebuie sa se presupuna ca influenta planetelor, functionând, dupa cum am vazut, prin intermediul razelor, nu este slabita de trecerea prin aproape 8000 de mile de pamânt. Totusi, motivul oferit de obicei pentru fundamentarea horoscopului pe momentul nasterii, mai degraba decât acela al conceperii, sau al intrarii sufletului in fat, este acela ca sugarul este expus radiatiilor doar atunci când iese din pântece.

Nevoia ca astrologii sa ignore aceste lucruri este extrem de limpede. Daca regele Edward al VII-lea s-ar fi nascut cu sase ore mai devreme, toate planetele s-ar fi aflat sub linia orizontului si horoscopul nu ar fi existat. Totusi, a presupune ca lumina reflectata de la o planeta e capabila de a penetra diametrul pamântului, când stim ca un perete subtire poate opri lumina venita direct de la soare, ar insemna sa ne putem prea tare la incercare credulitatea. in plus, ramâne si problema de a explica modul in care situatiile din cele douasprezece case detin exact acele relatii cu domeniile vietii si ale caracterului: cum, de exemplu, planeta sau semnul zodiacal din casa a saptea, Uxor, aflata la nastere cu putin deasupra liniei orizontului, poate actiona cu douazeci sau treizeci de ani mai târziu, pentru a influenta alegerea sotiei. Daca ni se raspunde ca nu se cunoaste metoda, dar faptul a fost demonstrat de experienta, trebuie sa cercetam cum exact a fost stabilita aceasta dovada inductiva.

in continuare vom lua in considerare stelele zodiacale, care, desi secundare fata de planete, nu sunt neglijabile. in primul rând, efectele atribuite semnelor provin, in mod mai mult sau mai putin transparent, de la numele atribuite lor. Astfel, cei nascuti sub semnul Racului (Cancer) sunt negustori lipsiti de scrupule, deoarece clestii racului sugereaza apucarea dura. Ei sunt scunzi si au fata rosie (racii se inrosesc la fierbere) si au “incheieturi mari, oase largi, par des si lânos, fata mare, rotunda, piele inchisa la culoare, ochi rotunzi intr-un cap mare”. Deoarece racii, ca si alte animale marine, sunt sacri pentru Venus, zeita nascuta din mare, cei nascuti in acest semn sunt predispusi spre legaturi de dragoste; dar sunt aspri din punct de vedere emotional, deoarece racul are o carapace tare. Sunt schimbatori, in parte pentru ca soarele pare sa isi schimbe cursul in Rac, dar probabil si pentru ca felul de a se misca, inapoi sau lateral, al racului sugereaza schimbarea intentiei; ca negustori ambulanti, au de a face cu tot felul de marfuri, deoarece racii de uscat sunt deseori vazuti luând si carând pietricele sau bucatele de lemn. Cele mai multe dintre conexiuni sunt incontestabil analogice. La fel se intâmpla si in cazul celorlalte semne.

Sa ne jucam pentru o clipa cu cealalta explicatie posibila, anume ca mai intâi au fost descoperite influentele, iar mai apoi le-au fost atribuite niste nume neobisnuit de potrivite. Trebuie sa observam in primul rând ca interesul pentru zodiac dateaza de destul de recent, babilonienii nemanifestând vreun interes special pentru el, iar egiptenii preferând sa foloseasca zece arcuri a câte 10° fiecare, pe care le credeau guvernate de un numar egal de “decani”. Nu poate fi vorba de “epoci nenumarate” care au tras cu rabdare concluzii. Lasând totusi deoparte aceste considerente, ne putem intreba cu constiinta impacata ce fel de observare ar permite separarea influentei a câtorva duzini de stele din zodiac de aceea a trilioane de alte stele care, se presupune, radiaza de asemenea o oarecare influenta. Nu stralucirea sau apropierea deosebite disting stelele zodiacale,, ci situarea lor in planul eclipticii, care coincide in mare cu orbitele planetelor. Din acest motiv, o planeta este intotdeauna “in” unul dintre semne. Odata ce s-a acceptat faptul ca la noi poate ajunge o radiatie eficienta a oricarei stele, nu poate fi invocat nici un argument convingator in favoarea ideii ca radiatia provenita de la stelele ce nu apartin acestei zone este nesemnificativa. Stelele aflate direct deasupra capului, daca sunt la fel de stralucitoare, ar trebui sa fie la fel de puternice. De vreme ce putem vedea in acelasi timp un numar incalculabil de stele, influenta unui grup mic sau a unor grupuri ar fi o parte infinitezimala a totalului.

Putem aborda acum in mod direct afirmatia potrivit careia caracterul demn de incredere al astrologiei a fost stabilit prin experienta imemoriala. Vom incepe prin a remarca faptul ca documentele babiloniene sau caldeene nu ar fi putut fi pastrate pentru mai multe mii – sau sute de mii – de ani, asa cum se pretinde, nu doar pentru ca triburile care au ajuns impreuna in Babilon in jurul anului 3000 i.H. aveau istorii separate, ci si pentru ca in aproape toata aceasta perioada, triburile nu cunosteau scrisul. Daca documentele antice merg mai departe, vârsta lor trebuie sa fie indoielnica, iar sistemul de notare, foarte primitiv. Din intâmplare, stim totusi cu oarecare exactitate cum aratau documentele vechi, daca nu cele mai timpurii, cel putin destul de vechi ca sa preceada horoscopul. O colectie mare de tablite, aflata acum la British Museum, este legata de intâmplari generale, câte un aspect oarecare din comportamentul regelui, sau de fenomene meteorologice: “Daca luna si soarele se afla in opozitie in cea de-a paisprezecea zi a lunii selenare, Regele va avea o ureche larga (receptiva ?)”; “Daca in cea de-a paisprezecea zi de Sivan (mai/iunie), luna este intunecata si bate al patrulea vânt (vântul de est), va domni dusmania; vor fi morti”. Se arata interes pentru vânturi, furtuni, pescuit, foamete, directia din care va veni dusmanul, revolutii la palat, sau orice ar putea afecta intreg tinutul sau pe rege ca simbol si emblema a acestuia. Aceste tablete apartineau bibliotecii regelui Assurbanipal (668-626 i. Hr.) si fac referire la o opera unica mai mare, despre care Carl Bezold estimeaza doar ca apartine unei perioade “cu mult mai vechi” decât secolul al saptelea i. Hr. Cel mai timpuriu horoscop individual, spre deosebire de “scrierile augurale” pe care tocmai le-am descris, dateaza din 410 i. Hr., o epoca pe care A. Sachs, in 1952, a considerat-o “socant de veche”. Asa si este, in comparatie cu cel mai vechi horoscop grecesc, acela al lui Antiohus I din Comagena, datat in mod curent in 62 i. Hr. Desi Sachs nu intentioneaza sa sugereze ca “in Babilonia a luat nastere ceva mult mai important decât o astrologie horoscopica relativ primitiva”, i se pare “foarte tentant” ca, bazându-se pe acest text, sa avanseze “o ipoteza de lucru conform careia ideea primara a astrologiei horoscopice sa fi aparut pentru prima oara in Babilonia”. Toate acestea sunt departe de a incuraja credinta ca babilonienii, in mai multe mii de ani de preistorie, au anticipat metodele de cercetare post-baconiene, comparând cu meticulozitate, detaliu dupa detaliu, fenomenele celeste si destinele individuale: un proces care, oricum, nu avea cum sa preceada aparitia celor doisprezece semne zodiacale, dupa anul 500 i. Hr.

in plus, trebuie retinut faptul ca oricare ar fi fost teoriile astrologice “dovedite” de catre babilonieni cu ajutorul inductiei, ele nu au supravietuit neschimbate in timpurile moderne. Punctele de pornire ale babilonienilor au fost modificate atunci când astrologia a patruns in Egipt, iar rezultatele au fost din nou transformate de catre greci, de la care provin in general practicile occidentale. Nici o perioada nu a fost poate scutita de existenta opiniilor contradictorii si de modificarea practicilor. Daca la prima vedere asemenea cârpeli pot da impresia ca reprezinta constante rectificari experimentale, nici o persoana care a citit multa literatura astrologica nu va crede ca aceasta a fost cauza modificarilor. Se face de obicei apel la autoritati – Ptolemeu, Porfir, Regiomontanus, Albumasar, Alkindi si multi altii – sau la ratiunea abstracta. Nu imi pot aminti nici o incercare de a “dovedi”, din treizeci si sase, sau treizeci si noua, sau cincizeci si sapte de horoscoape propriu-zise, ca influenta lui, sa zicem, Mercur, a fost inteleasa gresit. Ca disciplina metodologica riguroasa, inductia a aparut, treptat, doar in timpul Renasterii. Aceasta inseamna ca istoria oricarui precept astrologic specific este de obicei mult mai scurta decât se pretinde despre intregul sistem si ca motivele pentru care el s-a impus sunt rareori, daca nu niciodata, experimentale.

in epocile moderne, au mai fost propuse câteva incercari de a produce dovezi inductive, de data aceasta cu baza statistica. Cel mai sofisticat efort de acest tip pe care il cunosc este acela al lui Paul Choisnard, convenabil rezumat in Les Preuves de l’influence astrale sur l’homme. Pe scurt, Choisnard afirma ca examinarea unui numar mare de horoscoape releva coincidenta intre predictii si realitate intr-o masura mai mare decât s-ar putea obtine prin pura intâmplare. De exemplu, Jupiter este la zenit in cazul a 5,5 la suta din totalul nasterilor, dar intr-o proportie cel putin dubla in cazul oamenilor care au devenit importanti sau celebri. Concluzia este ca pozitia verticala a lui Jupiter “este unul dintre factorii naturii noastre interne care coopereaza pentru a ne predispune pentru importanta”. Alte investigatii au dus la rezultate similare: aspectul trigonal al lunii si al lui Mercur este de doua sau trei ori mai frecvent pentru filozofi decât pentru alti oameni. ai asa mai departe.

Fara indoiala, aceasta ofera o oarecare consolare celor care sunt hotarâti sa creada, dar au scrupule in legatura cu nevoia de a se baza pe simpla intuitie (“Inima se ridica si raspunde, ,Asa am simtit eu’ “). Concluziile lui Choisnard au fost dezbatute mult, se pare ca fara a se progresa pe calea acordului. Unul din motivele de scepticism este practica rectificarii momentului nasterii, care ar putea singura sa produca discrepanta sau écart constaté intre asteptarile arbitrare si rezultatele pe care se sprijina intregul argument. Totusi, in loc de a continua cu aceasta idee, vreau sa expun pe scurt sensul practic al descoperirilor lui Choisnard, presupunând ca ele sunt perfect corecte, aplicându-le unui singur calcul, ales drept convingator de catre J. Hieroz, un binecunoscut entuziast si autor de texte astrologice.

Principiul pe care il testam acum este ca “O conjunctie intre Marte si Soare in momentul nasterii este un semn probabil al mortii timpurii”. Situatia astrologica apare suficient de frecvent ca, din 100.000 de oameni, 308 sa se fi nascut in ea. Tabelele mortalitatii ne arata, in continuare, ca din 100.000 de oameni, 6.000 mor inaintea vârstei de zece ani. Ecuatia “308: 100.000, ca X: 6.000” da rezultatul ca, din pura intâmplare, 19 oameni dintre cei 6000 ce mor prea devreme se vor fi nascut sub conjunctia malefica. Daca descoperim apoi ca numarul real este 36 sau 40 (din nou aproximativ dublul asteptarilor), “curba lui Galton ne permite sa intelegem ca exista doar o sansa la o suta de mii, in primul caz si una la un milion, in al doilea, ca acest exces sa fie rezultatul intâmplarii!”. Foarte bine; dar sa privim rezultatul dintr-un alt punct de vedere, sugerat de Hieroz insusi. “Anumiti cititori vor fi uimiti ca moartea a patruzeci de copii nascuti in acest semn este considerata convingatoare, când 5.960 vor fi murit fara a fi nascuti in el, iar 268 nascuti in semnul respectiv ii vor fi evitat influenta malefica”. intr-adevar. Daca prezicerea a fost facuta de 308 de ori si adeverita doar de 40 de ori, ea va fi adeverita doar in 13 % din cazuri, iar aceasta doar daca acceptam cifra 40 in loc de 36: nu foarte impresionant pentru un sistem divinatoriu de la care ne asteptam sa ne ghideze faptele. ai am consimtit sa acceptam afirmatiile despre horoscoape de buna credinta, desi la urma urmei este destul de improbabil ca domnul Choisnard sa fi reusit sa aprecieze corect momentele nasterilor tuturor celor 6.000 de copii care au murit prea devreme si a rezistat eroic tentatiei de a “rectifica” datele pentru a ocoli anomaliile horoscopului.

Desi statistica a jucat rareori vreun rol in dovezile inductive timpurii, ceea ce se intelegea in mod traditional prin apelul la experienta era faptul ca prevestirile – adeseori relatate la a doua, la a treia sau la a patra mâna, multe dintre ele referindu-se la persoane moarte de sute de ani – avusesera succes. Putem lua in considerare pe scurt puterea de convingerea a unor asemenea istorii de caz.

Unul dintre motivele neincrederii este probabilitatea mare ca majoritatea horoscoapelor sa fie ex post facto: se stia de la inceput ce trebuia sa se descopere. De vreme ce o astfel de cunoastere se afla la indemâna oricui, se pot gasi cu usurinta cai de a da o prognoza exacta. Pe de o parte, sistemul este considerabil de vag si de labil, ca si prezicerile chiromantiei, ale auspiciilor si ale oracolelor. O persoana care descopera ca detine trasaturile de caracter asociate propriului semn zodiacal poate gasi, daca persevereaza, ca are si trasaturile asociate altor câteva semne, sau chiar tuturora. Aproape nimeni nu este lipsit de calitati precum impetuozitatea, firea dragastoasa sau timiditatea. Mai mult, fiecare detaliu al horoscopului are o varietate de sensuri posibile. Luca Bellanti din Siena face din abilitatea argumentativa a lui Socrate o consecinta a prezentei lui Mercur in casa lui Marte la nasterea acestuia. Daca aceeasi conditie s-ar fi gasit in horoscopul lui Alexandru cel Mare, efectul ar fi fost elocventa cu care trebuie sa fie inzestrat un general. in plus, momentul exact al nasterii era de obicei necunoscut, astfel incât astrologul putea testa o gama intreaga de posibilitati pâna gasea un moment potrivit. Era un lucru obisnuit, atât in Evul Mediu, cât si in Renastere, sa se stabileasca data unui eveniment istoric prin descoperirea configuratiei celeste care ar fi putut sa il produca, iar presupunerile care stateau la baza acestei practici influentau regulat alcatuirea horoscoapelor. Un manual modern, intr-un capitol intitulat “Momentul nasterii: metode de rectificare”, sugereaza doua metode, dintre care una este “prin evenimente importante din timpul vietii”, iar manualele mai vechi contineau in mod regulat discutii asupra aceluiasi subiect. Daca se cunosc putine fapte de viata, se pot obtine indicatii dintr-o fotografie. Deoarece astrologul a indeplinit un act de credinta acceptând ideea ca arta sa este demna de incredere, asemenea jonglerii nu ii provoaca mustrari de constiinta.

Cât priveste restul, exista corespondente intâmplatoare care nu au nevoie de manipulare. Nu totul din mii de prevestiri poate fi gresit, mai ales ca se formuleaza la modul general: “va intâlni o nenorocire”, “ar trebui sa se pazeasca de deciziile impulsive”, “ar trebui sa evite calatoria” si altele asemenea. Memoria unei persoane predispusa sa creada – iar daca nu e asa, este putin probabil sa viziteze astrologul – retine corespondentele si uita discrepantele, ca in relatarile despre adevarul viselor. La rândul lui, astrologul, dupa ce a intâlnit atât de multi vizitatori creduli, este incurajat sa creada in propriile metode si, când scrie, sa selecteze coincidente norocoase ca ilustrari ale prezicerilor sale. in documentele renascentiste pe care le vom studia, dovezile sunt insa extrase de obicei din horoscoapele unor persoane binecunoscute care au trait in epoci anterioare si ale caror momente de nastere prezinta o probabilitate mica de a fi cunoscute.

in final, pentru a incheia o discutie care s-a lungit, in ciuda omisiunii a multe lucruri pe care sperasem sa le spun, descriu cât mai pe scurt posibil o ultima si ciudata perversiune legata de semnele zodiacale. Desi cunoscuta de toti cei care studiaza serios astrologia, se pare ca nu ii este familiara oricui.

Datorita precesiei echinoxurilor, un fenomen prea complicat pentru a fi explicat aici, cordonul zodiacal isi schimba pozitia relativa fata de un punct dat de pe ecliptica cu un semn la 2.000 de ani. Aceasta modificare ii era cunoscuta lui Hipparchus inca din 130 i. Hr.; iar Ptolemeu, care si-a facut observatiile aproximativ intre 121 si 151 i. Hr., a inventat, pentru a scapa de aceasta inconvenienta, un zodiac arbitrar, legat de punctele echinoxiale, astfel incât el sa nu varieze niciodata. De atunci, acest zodiac pur imaginar a fost folosit pentru predictiile astrologice. Oricât de incredibila ar putea parea aceasta afirmatie, un barbat pe care astrologii il considera nascut in Berbec, s-a nascut de fapt in Varsator; deoarece zodiacul s-a rotit cu aproape doua semne de când Berbecul marca cu adevarat inceputul primaverii, cum se intâmpla in jur anului 2.000 i. Hr. si cum pretindea Ptolemeu ca se intâmpla in vremea lui, când o discrepanta de un semn exista deja. Gradele date in efemeride pentru pozitia planetelor se refera prin urmare la un cordon zodiacal a carui pozitie difera cu aproape 60° fata de cea vizibila. Totusi, se presupune ca influenta imaginarului Berbec se datoreaza pozitiei sale, ocupata deja, in cea mai mare parte, de Varsator si pe care acesta o va ocupa in curând in intregime. Iar aceasta fictiune flagranta sta la baza fiecarui horoscop intocmit, din epoca lui Ptolemeu pâna intr-a noastra.

Aceasta situatie extraordinara, imposibil de contestat, a fost aparata printr-o serie de argumente implauzibile. Cel mai comun pare a fi acela ca sectiunea cu pricina din cer fost atât de mult timp “saturata” de influenta Berbecului, incât aceasta continua sa fie emanata din zona respectiva. Nu se sugereaza nici un mijloc prin care Berbecul a contracarat influenta zodiei Taurului, care s-a aflat in aceeasi pozitie pentru o perioada la fel de lunga, dar a ramas totusi neinfluentat de Pesti si apoi de Varsator, care a inceput, la rândul ei, acum aproape 2.000 de ani, sa intre peste Pesti. Totusi, asemenea argumente nu reflecta fidel obiceiurile mentale ce apartin cu adevarat astrologilor. Când scriu pentru ei insisi si nu pentru a converti scepticii, calitatile lor intelectuale devin evidente. De exemplu, in intocmirea horoscopului a lui Leo, (a zecea editie, 1969), un colaborator necunoscut propune ideea ca zodiacul arbitrar este de fapt “Corpul Astral al Pamântului” si nu are nimic de a face cu stelele din el. Din nou, un alt colaborator, intr-o nota, decide ce se intelege exact prin “nastere” citând din memoria unui subiect hipnotizat care si-a amintit ca una dintre incarnarile sale a inceput in momentul taierii cordonului ombilical. Asemenea obiceiuri mentale, usor de inteles in trecut, dar astazi regresive din punct de vedere psihic, sunt cele adecvate acestei “stiinte”.

Totusi, desi respingem in intregime credinta astrologului, s-ar putea ca disputele renascentiste spre care, dupa o lunga introducere, ne indreptam acum atentia, sa ni se para interesante si semnificative din punct de vedere istoric.

II. inceputurile atacului pe toate fronturile

in opinia lui Gustav Braunsperger, Blutezeit-ul renascentist al astrologiei a fost pregatit de o vizita in Italia in 1438 a carturarului bizantin Georgios Gemistos, cunoscut mai apoi sub numele de Pletho. Desi conciliul bisericesc convocat pentru a cerceta posibilitatea de a reuni Bisericile Orientala si Romana a esuat, el avea sa exerciteo influenta de durata ca mesager al platonismului. Platon fusese cunoscut aproape exclusiv prin intermediul unei traduceri latine a dialogului Timaios si avea sa devina o linie de forta a gândirii europene doar drept consecinta a traducerii de catre Ficino a unor dialoguri grecesti pâna atunci inaccesibile si, in orice caz, imposibil de citit pâna la depasirea dificultatilor de ordin lingvistic. Vizita lui Pletho, Bessarion si a altor bizantini a constituit atât un prilej, cât si un impuls pentru a studia limba greaca, mai ales din motivul ca Pletho raspândea cu caldura o conceptie atractiva despre lume, ce presupunea atribuirea de suflete stelelor si afirmarea unei armonii universale, in cadrul careia materia si spiritul nu erau nicaieri separate riguros. Cosimo de Medici a devenit interesat, si, prin el, si protejatul sau, Marsilio Ficino, care a abordat cu succes o limba ce i se refuzase lui Petrarca. Dupa o intârziere provocata de nerabdarea lui Cosimo de avea o transpunere in latina a recent recuperatului Corpus Hermeticum – discutat intr-un capitol separat – Ficino si-a indreptat intreaga atentie catre Platon si, prin traducerile latinesti, a inaugurat un nou stadiu al istoriei intelectuale, in care gândirea platoniciana, interpretata pe larg prin mistici mai târzii, ca Plotin, Porfir sau Iamblichus, avea sa combata aristotelianismul dominant. Astrologia va juca un rol surprinzator de important in controversele generate astfel. Nu avem de ce ne ocupa aici de gândirea lui Ficino, care este cel mai evident astrologica in De vita triplici – de asemenea discutata in alta parte. Dar trebuie sa ne oprim totusi asupra lucrarii Disputationes adversus astrologiam divinatricem (1495) a mai tânarului sau prieten Giovanni Pico della Mirandola, deoarece acest document ne ofera cel mai bun cadru de referinta posibil pentru aproape doua secole de disputa carturareasca.

Faptul ca Pico a atacat astrologia mai eficient decât orice alt gânditor renascentist reprezinta una dintre ironiile de care istoria e plina, caci in scrierile timpurii el combinase acuitatea logica cu misticismul. Una dintre cele 900 de Conclusiones pe care se oferea in tinerete sa le apere impotriva oricarui vizitator la Roma era “Nici o stiinta nu ne da o dovada mai mare a divinitatii lui Hristos decât magia si cabala” (Nulla est scientia, quae nos magis certificet de diuinitate Christi, quam Magia & Cabala). El a fost unul dintre primii carturari occidentali care au studiat ebraica, iar Heptaplus-ul sau reprezinta un monument dedicat unor invataturi rabinice neobisnuite, de cel mai mistic si naiv fel.

in lucrarea sa Oratio de hominis dignitate, magia se defineste ca fiind constituita din doua parti, dintre care a doua, aceea ce nu apeleaza la ajutorul daemonilor, este “nimic altceva, daca o cercetam in adâncime, decât consecinta absoluta a filozofiei naturale”. Era fascinat si de numerologie si da in general impresia de a fi lucrat la o summa de genul celei realizate cam prin 1531 de cele trei volume de Occulta philosophia ale lui Cornelius Aggripa. Faptul ca un astfel de om, atât de daruit, cu o pozitie sociala inalta si haruri personale extraordinare, s-a indreptat in final catre un rationalism de tip empiric, este una dintre curiozitatile istoriei intelectuale.

Aceasta volte-face ar fi putut fi produsa fie de una, fie de doua cauze. Cu aproape doua secole mai târziu, Antonio Bonatti declara ca motivul convertirii lui Pico a fost prezicerea mortii sale timpuriii de catre Luca Bellanti din Siena: “infuriindu-se, a varsat multe argumente pline de veninul patimii, ca si cum mintea lui si-r fi pierdut dintr-o data controlul”. O poveste asemanatoare, dar mai lunga, este relatata cu câtva timp inainte de catre Tycho Brahe, conform caruia nu unul, ci trei astrologi italieni au prezis moartea lui Pico la vârsta de treizeci si trei de ani, prezicerea adeverindu-se, in ciuda faptului ca, pe masura ce timpul se apropia, Pico s-a inchis in odaia lui. (De fapt, a murit la treizeci si unu de ani). O alta posibilitate, mai probabila, este ca schimbarea de atitudine sa fi fost provocata de admiratia lui Pico pentru Savonarola, care, ca si Luther si Calvin, dar spre deosebire de Melanchton, privea astrologia ca pe o superstitie nedemna de crestini. in orice caz, a avut loc o redirectionare a interesului, careia ii datoram un lung tratat in douasprezece carti, ce ramâne nu doar unul dintre cele mai complete atacuri la adresa astrologiei, dar si unul dintre cele mai bine informate.

Cum aveau sa procedeze si altii dupa el, Pico si-a inceput Promium-ul prin a diferentia astrologia de ceea ce azi am numi astronomie:

Când spun astrologie nu ma refer la masurarea matematica a marimilor (moles) si miscarilor stelelor, care este o arta exacta si nobila … ci la citirea din stele a evenimentelor viitoare, care este o inselatorie a unor mincinosi venali, interzisa si de biserica si de lege, mentinuta de curiozitatea omeneasca, batjocorita de filozofi, cultivata de vânzatorii ambulanti si suspecta pentru barbatii cei mai buni si mai prudenti; ai carei practicieni erau numiti “caldeeni” dupa natie (genticilio vocabulo), sau “zodieri” dupa meseria lor.

Aceasta astrologie este

Cea mai infectioasa dintre toate fraudele, caci, asa cum vom arata, corupe toata filozofia, falsifica medicina, slabeste religia, nastere sau intareste superstitia, incurajeaza idolatria, distruge prudenta, murdareste morala, defaimeaza raiul si ii face pe oameni nefericiti, necajiti si nelinistiti; in loc de liberi, servili si lipsiti de succes in aproape tot ceea ce intreprind.

in cele douasprezece carti care urmeaza, aceste acuzatii sunt sprijinite cu pasiune si patrundere. Nu era usor, desi unii au facut-o totusi câteodata, sa il invinuiesti pe Pico, cum s-a intâmplat atât de des cu adversarii de mai târziu ai doctrinei, ca nu isi cunostea subiectul.

Cum unei opere atât de dense si de extinse nu se i poate face dreptate decât intr-un volum separat, nu putem lua in considerare aici decât unele dintre argumente. intr-o epoca in care citarea autoritatii cântarea mult in orice demonstratie, era normal ca prima carte sa aiba drept scop dovedirea faptului ca Pico nu era primul sceptic. imparatii Romei (care se temeau mai ales de prevestirile propriilor morti) au dat legi impotriva astrologiei; profetii Scripturii au condamnat-o, papii au interzis-o, cei mai piosi oameni si-au ridicat vocile impotriva ei, filozofii si matematicienii i s-au impotrivit. Printre filozofii care nu credeau in ea se numarau Pitagora, Favorinus, Panaetius, Seneca, Cicero, Carneades, Bion, Epicur, Platon si Aristotel – care nu au pomenit-o niciodata – Ocellus, Plotin, Origines Adamantius, Eudoxus, Averroës si Avicenna. Cei mai multi filozofi “au dispretuit-o, mai degraba decât s-o combata”. Mai apoi, “Merita observat ca astronomii insisi au respins-o”. Dar, Veniamus ad neotericos, “Sa ajungem la moderni”. Urmeaza o alta lista, mai scurta, cuprinzându-l chiar si pe Ficino, care, sfatuindu-i pe oameni despre sanatate (in De vita triplici), mai degraba spera decât era convins de sosirea iminenta a ca ajutorului celest: “Pot depune chiar eu marturie adevarata despre starea lui de spirit.”. Imperativul renascentist de a nega originalitatea era acum la fel de puternic ca si dorinta ca aceasta sa fie recunoscuta. Dupa ce demonstrase ca pe drept nu putea fi banuit de inovatie, Pico era gata sa continue cu argumente mai substantiale.

in primul capitol al Cartii a doua, el isi propune sa arate ca atât respectiva arta, cât si bazele sale sunt nesigure. Ptolemeu insusi recunostea ca “slabiciunea noastra este prea mare ca sa ne putem ridica la inaltimea unei opere atât de marete”. Filozofii arabi si evrei stiau ca s-ar puteau ca prezicerile sa nu se adevereasca, fie pentru ca respectiva chestiune nu era potrivita pentru a recepta influenta, fie pentru ca liberul arbitru putea inteveni, ori planul divin ar putea “orândui lucrurile altfel decât le-ar indeplini revolutia de zi cu zi a cerurilor”. in orice caz, prevestirile cunoscute sub numele de alegeri sunt inutile. Un astrolog ne spune când sa ne continuam planurile si când sa ne oprim, declara el in capitolul urmator. Dar a fi norocos consta exact din a fi influentat de catre ceruri pentru a face lucrurile la momentul potrivit, cum era de acord Aristotel, spunând ca un om norocos nu are nevoie de sfaturi. Cel mult, o astfel de persoana ar putea fi convinsa sa renunte la ceea ce ar fi urmat sa intreprinda spre folosul sau. Sunt mult mai norocosi aceia care, “respingând aceste superstitii, folosesc ca ghizi doar capacitatea de a alege si prudenta”, asa cum a facut Francesco Sforza. Daca astrologia (continua el) te sfatuieste sa faci un lucru recomandat si pe alte temeiuri, unde este câstigul? Daca iti spune sa faci un lucru ce pare nesabuit, in ce sa ai incredere, in stele, sau in propriile simturi si ratiune?

Astrologia nu este folositoare nici religiei, desi Roger Bacon si Pierre d’Ailly sustineau ca prin ea se poate confirma cronologia biblica si se poate arata ca evenimentele prevestite de profeti au coincis cu fenomene astrologice importante. Totusi, amândoi s-au facut vinovati de greseli flagrante in calcule, iar apostolul Paul ne invata ca profetiile lui David au beneficiat de inspiratie divina. De fapt, nu exista un dusman mai mare al religiei decât astrologia, care duce la lipsa pietatii, erori ale credintei (malam religionem), erezii, superstitii, moravuri disperate si rau ireparabil. Miracolele divine sunt puse pe seama stelelor; “intr-adevar, nu am citit nici un astrolog dintre cei de seama -care sa nu subordoneze constelatiilor religia, toate legile si alte treburi omenesti”, ca atunci când Bacon a declara ca si crestinii ar trebui sa se opreasca din lucru in ziua lui Saturn, precum evreii, deoarece este de rau augur. Dar aceasta inseamna a-l cobori pe Moise la rangul de astrolog.

Urmeaza si alte argumente. Parerile astrologilor difera mult. Ptolemeu i-a atacat pe egipteni; iar indienii, caldeenii, egiptenii si persii se contrazic flagrant. Chiar si printre greci, Dorotheus accepta ceea ce respinge Ptolemeu: alii alii sentiunt et opinatur, dar toti invoca sprijinul experientei. Astrologii moderni sufera de o ignoranta inspaimântatoare. Daca nu ar fi intentionat sa dezminta intreaga arta, Pico ar putea sa arate sase sute de erori de care se faceau vinovati practicienii din timpurile recente. Modernii sunt de asemenea lenesi si, deoarece se multumesc sa lucreze cu un almnah sau o efemerida, cred ca o planeta se afla intr-un punct cardinal atunci când ea este altundeva si iau in considerare doar ascendentul, fara a remarca diferentele determinate de descendent, care sunt adesea suficiente pentru a modifica horoscopul intr-o masura semnificativa. in orice caz, prezicerile se adevereau rar – nici macar in legatura cu vremea, Pico descoperind ca acestea sunt corecte pentru nu mai multe decât 6 sau 7 din cele 130 de zile comparate de el. Pino Ordelafii, print de Forli si cumnatul lui Pico, a murit in acelasi an in care i se prezisese o viata sigura si lunga. Daca se pot uneori invoca oarecare succese, explicatia este, in parte, ca nici o arta divinatorie nu greseste intotdeauna, in parte ca “nu exista nici un horoscop in care sa nu apara o dispozitie complexa a stelelor (multiplex constellatio), care are semnificatii atât benefice, cât si adverse”, in parte ca multe dintre lucrurile prezise nu pot fi impiedicate sa se intâmple si in parte ca prevestirile sunt ambigue.

Desi am rezumat atât de mult pentru a sugera energia si intinderea actului combativ initiat de Pico, trebuie sa ne indreptam acum atentia catre detalii. Ca primul dintre mai multe pasaje ilustrative, sa aruncam o privire asupra comentariilor sale despre casele astrologice, acele loci sau domus.

Problema este abordata prin observatia ca “Evenimentele din viitorul indepartat nu pot fi cauzate de o configuratie prezenta”. Astrologii prezic influenta asupra primei parti a vietii a unei planete aflate in est si a unei planete din vest asupra anilor din urma; si asa mai departe, trecându-se prin multe rafinari. Aceasta, totusi, inseamna a spune ca o forta cereasca este mai puternica atunci când nu exista decât atunci când exista. Fortele care trebuie sa produca un lucru in viitor il produc cu atât mai puternic in prezent. Cu siguranta, un sugar nu poate deveni imediat rege sau filozof, dar astrologii declara ca influenta inceteaza in timpul unui numar de ani egal cu numarul de parti ale semnelor prin care planeta este separata de ascendent. Iar Pico gaseste aceasta teorie inacceptabila.

Se revine la acest subiect in Cartea a X-a, de aceasta data anume in privinta caselor. Pico nu va admite nici o semnificatie a spatiului ca atare, dincolo de aceea a determinarii unghiului in care ne ating razele. Zonele goale ale cerului nu poseda nici o “virtute” inerenta. Aceasta le este impusa, totusi, de catre doctrina caselor, pe care el incepe sa o critice in detaliu. Dintre cele cinci tipuri de argumente ajutatoare pe care intentioneaza sa le respinga, vom lua in considerare doar doua.

Primul defineste casele ab ordine numerorum, conform principiului ca in succesiune diferite de numere, primul numar dintr-o serie ii corespunde primului din alta si asa mai departe pâna la sfârsit. Astfel, exista douasprezece semne si douasprezece case; de vreme ce Gemenii reprezinta al treilea semn, cea de a treia casa trebuie sa aiba de a face cu fratii, iar deoarece Jupiter este a doua planeta, dupa Saturn, si este legat de bogatii, a doua casa este locul averii (divitias in loc de mai comunul lucrum.) acest principiu duce la absurditati: de exemplu, Saturn este prima dintre planete, iar focul primul dintre elemente, dar Saturn este rece. Iar cu cât sunt cautate mai multe echivalente, cu atât sunt descoperite mai multe contradictii.

A doua justificare se bazeaza pe parabolica similitudo, sau analogia figurativa; iar discutând-o Pico ajunge aproape de a intelege ca orice analiza analogica, de care era patrunsa gândirea renascentista, este periculoasa. “Tatal isi iubeste fiii, iar casa a cincea este legata de ascendent print-un unghi trigonal, deci benefic; prin urmare, casa a cincea inseamna fii.” Prima casa este aceea a nativitatii, deoarece de tenebris prodit in lucem, din intuneric iese la lumina; si deoarece parcurge o distanta scurta pentru a face acest lucru, aceeasi casa este legata de calatoriile scurte, ca dintr-o parte a orasului intr-alta. in mod similar, casa a doua are de a face cu bogatiile “deoarece, se spune, nimic nu este mai apropiat de un om decât bogatiile sale”, iar a doua casa se afla chiar lânga prima. De fapt, multe lucruri sunt mai apropiate: darurile mintii si ale sufletului, intelepciunea si sanatatea(desi acestea sunt atribuite caselor a noua si a sasea), parintii, sotia, prietenii si gloria. Casa a treia este atribuita fratilor, deoarece aspectul sextil este de asemenea benefic, dar mai putin decât cel trigonal; ne iubim fiii mai mult decât fratii. Dintr-un motiv asemanator, casa a unsprezecea, aflata de asemenea in sextil, este atribuita prietenilor; dar cea de a noua, care este in trigon cu prima, nu le este data fiilor, deoarece se afla in cadere. Casa a patra, aflat in cvadratura, aspect malefic, fata de prima, este a parintilor; de ce, daca relatia dintre nativ si fiii lui este de prietenie? Nu vom urmari expunerea pâna la sfârsit, ci vom trece imediat la concluzie: “in acest fel orice poate fi foarte usor dovedit, de vreme ce nu exista nimic despre care sa nu se poata crede, printr-un astfel de argument, ca este cumva similar sau nesimilar cu altceva”. A pune accentul pe astfel de asemanari aduce cu a pretinde apa este ca focul deoarece este la fel de rece cât este focul de cald.

Aceeasi atitudine practica in ceea ce priveste imprudenta analogiei apare si in alte parti. Despre corespondenta clara sugerata de Ptolemeu intre cele patru anotimpuri si fazele lunii, Pico remarca: “Aceasta este mai degraba foarte frumoasa, decât naturala si adevarata”. Uneori, dupa parerea lui, corespondentele sunt absurde prin chiar termenii lor, el aratând, de pilda, ca sângele, cea mai rapida dintre cele patru umori corporale, ii este atribuit lui Jupiter, aproape cea mai lenta planeta, iar bila galbena ii este asociata lui Marte, care are un ciclu relativ scurt, desi ea este mai inceata decât bila neagra, atribuita lui Saturn. Bineinteles, metodele de rationalizare nu sunt intotdeauna moderne. Pico accepta credinta traditionala conform careia cercul este figura perfecta – o idee care, pâna in epoca lui Kepler, va impiedica descoperirea faptului ca planetele au orbite eliptice; nega ideea ca luna cauzeaza mareele; si credea ca soarele are o putere mai mare in regiunile estice ale lumii, deoarece pietrele pretioase, parfumurile, leii, tigrii si elefantii, care erau stimulati de caldura, se gaseau in Orient. Totusi, el a inaintat surprinzator de departe pe calea ce avea sa duca de la modelele de gândire mitologice la cele stiintifice, asa cum se poate vedea din modul pozitiv de gândire in ceea ce priveste cerul si inca si mai mult din lucrarile sale anterioare, Conclusiones si Heptaplus.

Principiul aflat la baza celor mai multe dintre argumentele sale este ca planetele si stelele actioneaza asupra fiintelor umane doar prin intermediul luminii si al miscarii si nu au nici un fel de alte influente secrete (occultiores afflatus). Trasaturile speciale nu au origine astrologica, ci isi au sursa in “natura particulara a lucrurilor insele si in cauzele apropiate si inrudite”. Mai mult, lumina, impreuna cu caldura pe care o contine si impreuna cu miscarile astrelor, carora el le atribuie, in alta parte, efectele explicate astazi prin gravitate, actioneaza universal si nu pot fi facuta raspunzatoare pentru diferentele individuale dintre fiintele umane. Leii, spune el cu bun simt, se nasc din lei sub orice semn zodiacal, iar oriunde se nasc copii ei sunt fiii si fiicele parintilor lor. in sfârsit, “in afara de soare si de luna, celelalte corpuri ceresti nu actioneaza deloc asupra noastra, sau, cel mult, foarte putin.” Pentru epoca lui, aceste idei erau exceptionale.

Deoarece instaurarea acestei viziuni pozitiviste necesita negarea unor credinte populare, cea mai mare parte a lucrarii lui Pico este dedicata oferirii de argumente contrarii. De exemplu, razele sunt cele mai puternice atunci când vin chiar de deasupra capului, cele mai slabe de la orizont si non-existente atunci când sursa se afla in afara liniei vederii. Chiar si astrologii admit influenta slaba a corpurilor din casa a douasprezecea (situata cu putin deasupra orizontului estic), numindu-le torpides et cessatrices et imbecillas; dar afirma, incoerent, ca, stelele (un termen care, trebuie amintit, include adesea planetele, participiul ce le caracterizeaza, errantes, fiind eliminat) aflate chiar dedesubtul Pamântului “au multa putere si eficacitate”. Se spune ca o stea are o influenta mai mare atunci când se gaseste in conjunctie cu Luna; dar de fapt are mai putina, asa cum ne arata faptul ca lumina soarelui paleste atunci când luna ajunge intre acesta si pamânt. in ceea ce priveste “amestecul” razelor, illud asseveramus: radios omnes miscere semper, toate razele sunt amestecate mereu, dar asa nu, cum se pretinde, in functie de aspecte. Dincolo de astfel de radiatii, ce provin intotdeauna de la cerul vizibil si variaza doar prin unghiul din care ajung, doctrina astrologica este vana prorsus et irrationabilis: casele, aspectele, semnele zodiacale si tot restul.

E limpede in ce directie se indreapta aceste idei. Unui univers ordonat, conceput la modul animist, in care planetele “se bucurau” si “se intristau”, “se uitau” una la alta cu sentimente prietenesti sau neprietenesti si treceau in atitudinile fata de oameni de la “bunavointa” la “rea-vointa”, Pico voia sa ii substituie unul in care corpurile ceresti isi indeplineau impasibile si lipsite de constiinta rolurile, atribuite lor la inceputuri, de catre un Dumnezeu-Creator, care a permis raului provocat de oameni sa produca suferinta, dar nu a asezat in cer forte ce i-ar determina sa actioneze in bine sau in rau. Si sua cuique sideri et propria vis concedatur, esse tamen illam universalem: daca oricare stea are propria sa forta, influenta ei actioneaza universal, nu selectiv. Ca exemplu, sa ne gândim la Aristotel. Sufletul lui nu venea de la stele, deoarece, asa cum a dovedit el insusi, acesta era nemuritor si imaterial. Corpul lui, adecvat pentru a sluji sufletul, nu venea din cer, nisi tanquam a communi causa, ci de la parintii sai. Ca urmare a puterii de a opta inerente mintii si corpului lui, a ales sa faca filozofie. Progresul realizat de el se datoreaza planurilor si harniciei sale, iar faptul ca acesta a fost unul remarcabil reprezinta urmarea doctrinei maestrului sau si a norocului de a se fi nascut intr-o epoca in care inceputurile fusesera bune, iar materialul necesar pentru a aduce filozofia la perfectiune era la indemâna. El le era superior discipolilor si contemporanilor pentru ca avea nu o stea mai buna, ci un geniu mai mare, ce venea de la Dumnezeu. La fel, cel mai mare dintre toti filozofii, Socrate, isi explica intelepciunea nu prin ajutorul vreunui astru, ci al unui zeu sau daemon care il insotea (assistenti numini).

Aceasta esenta intregului tratat. Sunt adaugate si alte argumente graitoare. Astrologii considera adesea drept cauza ceea ce este posterior efectului, ca atunci cind atribuie sexul, care a fost determinat cu mult inainte, momentului nasterii. Se ridiculizeaza alegerile. Cum ar putea o ora norocoasa pentru a incepe o calatorie sa faca drumul moale pentru picioare, sa alunge tâlharii, sa indeparteze norii si sa insenineze cerul?

Cum poate influenta unui moment anumit sa ramâna activa tot timpul? Ni se spune ca un oras a carui constructie a fost inceputa sub razele pline de cruzime ale lui Marte isi va pierde multi regi prin taisul sabiei: in ce fel isi pastreaza pietrele fundatiei influenta malefica si o proiecteaza asupra urmatorilor conducatori? Din când in când Pico acorda credit punctelor de plecare ale astrologilor si continua prin a cerceta legitimitatea inferentelor facute de ei. Din nou, el critica sistemul din exterior, ca in câteva dintre fragmentele de mai sus, sau ca atunci când neaga ideea ca miracolele sunt fie cauzate, fie prevestite de catre cer si afirma ca ele sunt pur si simplu miraculoase, asa cum evenimentele naturale sunt naturale. Spre final, el revine la o problema fundamentala. Este respinsa afirmatia ca, oricât de uimitoare ar putea parea, prezicerile se bucura de sprijinul experientei. Conform astrologilor insisi, conteaza numai configuratia totala, iar aceasta nu se repeta niciodata, sau se repeta doar post multa milia saeculorum, iar astfel verificarea empirica devine imposibila. Nu este credibila nici ideea ca astrologia a fost revelata direct. Cui i-a fost acordata revelatia – caldeenilor? egiptenilor? evreilor? lui Ptolemeu? arabilor? Dumnezeul crestin nu poate fi sursa, deoarece Scripturile interzic astrologia; daca e Diavolul, nu avem voie sa ne incredem in tatal minciunilor (nulla fides daemoni, quaem mendacii patrem Deus appelavit). Caldeenii si egiptenii, care inainteaza cele mai intemeiate pretentii de a fi fost descoperitorii astrologiei, erau superstitiosi, se ocupau la fel de mult cu idolatria ca si cu matematica si aveau putine inclinatii spre intelepciune. Adevaratele surse sunt mai degraba matematica (care era plina de misticism numerologic) si analogiile figurative, pe lânga care nu exista nimic mai iluzoriu.

III. Scrieri pro-astrologice

Prima replica directa a fost data de acelasi Bellanti despre care se spune ca prezisese moartea lui Pico. A sa Liber de astrologica veritate (1498, 1502, 1554) incepe cu un apologetic Ad Lectorem unde, pe lânga faptul ca isi marturiseste admiratia fata de talentele adversarului sau si ca ne da de inteles ca, daca ar mai fi trait, Pico i-ar fi ars cartea, autorul admite defecte in folosirea limbii latine si se scuza pentru a fi trebuit sa se grabeasca cu tiparirea demonstratiei sale. Replica in sine merita atentie pentru maniera directa in care sunt reproduse obiectiile lui Pico. Prima pagina si jumatate, de exemplu, ar putea fi citata, fara schimbari, in scopul de a pune bazele artei sub semnul intrebarii. Trecem de acestea, pentru a ajunge direct la aparare, care se deschide, semnificativ, cu propozitia “Dar multi oameni intelepti si marturia adusa de autoritate si de experienta se pronunta impotriva.” Autoritatea este luata in considerare inaintea experientei, dupa cum se obisnuia in disputele scolastice, iar prima autoritate citata este Aristotel, fondatorul fizicii vremii.

Intelectul, cum spunea Aristotel in De anima, iii, nu ar putea intelege corpul daca nu s-ar deosebi de acesta, dupa cum prezenta culorii in pupila ochiului stânjeneste judecarea culorilor. Doar caracterul sau spiritual ii permite mintii sa transceanda substanta si calitatile corporale destul de mult pentru a le putea intelege. Prevederea viitorului este divina; prin urmare, intelectul uman cuprinde mai usor cauzele celeste ale evenimentelor viitoare decât pe cele pamântesti. Daca suntem in stare de a afla ceva despre Dumnezeu, care este foarte indepartat de simturile noastre, inseamna ca putem identifica cel putin la fel de usor fortele celeste. intr-adevar, cum cauzele ceresti sunt mai apropiate de natura mintii decât materia fizica sau chiar decât miscarea, care presupune deplasarea materiei prin spatiu, ele sunt mai usor de cunoscut decât traiectoriile stelelor.

Acest argument este suficient de complex pentru a permite unei scurte treceri in revista sa dea roade. Ca o prima observatie, subiectul este transportat inapoi in aceeasi ambianta intelectuala din care Pico incercase in mod repetat, chiar daca nu si consecvent, sa il scoata. Bellani sugereaza ca, deoarece intelectul se afla “mai presus” de materie, el se misca, la modul ideal, in regiunea conceptelor pure; astfel, fortele (vires) de natura cvasi-mistica constituie un obiect mai potrivit de contemplatie decât, de exemplu, epiciclurile, iar qualitates sunt mai importante decât substantiae. Aceasta atitudine provenea din traditia unei epoci in care, cu exceptia razboiului, vânatorii si câtorva altor activitati, mânuirea obiectelor fizice sau orice alt fel de preocupari tehnice fata de ele era treaba sclavilor, deci “vulgara”. Consecinta era limitarea interesului la abstractiile inalte, care impiedicau observatia meticuloasa a detaliilor. Bellanti, ca astrolog, lucra desigur cu fenomene ceresti, fie observându-le direct, fie, mai probabil, calculându-le din tabele sau o efemerida. Totusi, in timpul controversei, el socoteste mai potrivit sa situeze discutia intr-un un plan din care contemplarea superioara a unei forte oarecare sa para mai nobila decât determinarea mijloacelor fizice prin care actioneaza aceasta. Mijloacele tineau de inferiora, puterea insasi de superiora.

Merita atentie si o alta trasatura a fragmentului. Atunci când Pico nu reuseste sa convinga, motivul este adesea ca punctele sale de plecare sunt acum depasite (orbitele planetare trebuie sa fie circulare), sau ca baza sa de date empirice era inadecvata. Spre deosebire de el, argumentarea lui Bellanti este atât de autosuficienta, incât consistenta sa interna trebuie examinata. El incepuse prin a spune ca intelectul poate intelege corpul deoarece cele doua se deosebesc, asa cum gândirea se deosebeste de materie, dar ajunge la concluzia ca fortele astrologice sunt intelese mai usor decât cauzele fizice pentru motivul ca ele seamana mai mult cu mintea. Ca toti reprezentantii scolasticii, ii place sa “dovedeasca” corectitudinea opiniilor sale prin rationamente atât de conceptuale, incât o idee trebuie evaluata mai degraba in functie de celelalte, decât in functie de vreo realitate extraverbala. Se simte atât de putin in largul sau când vine vorba de argumente materiale, incât, chiar daca vorbeste despre experienta, ramâne in continuare mai mult in zona conceptelor.

Un exemplu ni-l ofera modul de a lua in discutie increderea pe care o putem acorda doctrinelor astrologice antice. Nu detinem, se obiecteaza, rationamentul prin care erau demonstrate vechile credinte. “Cine poate arata de ce Mercur, aflat in miscare retrograda, ii face pe oameni sa devina buni muzicieni? Sau de ce Racul este rece, iar Sagetatorul, cald? Sau pentru care motiv casa a opta inseamna moarte, mai degraba decât altceva?” O stiinta adevarata ar trebui sa fie limpede si generala, in timp ce astrologia este confusum et indistinctum si de asemenea particulara.

Ca si in alte parti, problema este pusa cinstit, stârnindu-ne interesul fata raspunsurile ce urmeaza a fi date unor asemenea intrebari specializate.

Bellanti incepe prin tipicul apel la autorii mai vechi: “Dar autoritatea si experienta unor oameni desavârsiti ne spun contrariul.” Primii astrologi si-au lasat mostenire in carti canoanele si comentariile, oricare “experimentator” sârguincios putând vedea cu proprii ochi ce ii impresionase. Se pare ca experimentatorul poate la fel de bine sa citeasca despre experiente, sau sa le efectueze chiar el. Crestinii zelosi, continua Bellanti, sunt derutati de vechile greseli: convingerea ca vointa se supune in intregime divinitatii, sau ca lumea este eterna si nu a avut o cauza eficienta, sau ca nimic nu poate fi creat din nimic, sau ca Dumnezeu nu se ingrijeste de cele lumesti. Pe de alta parte, adversarul poate intelege gresit declaratiile papale. Daca un papa ne spune ca trebuie sa ocolim pericolul, trebuie sa luam aceasta afirmatie in acelasi mod in care i-am intelege avertismentul de a nu ne ruga impreuna cu o femeie frumoasa, când el nu vrea sa spuna sa nu ne rugam deloc. Persoanele care aduc asemenea obiectii vor adeseori sa para invatate, când sunt de fapt incapabile de a intelege doctrinele. Vointa nu poate fi constrânsa, decât per accidens, ca urmare a influentei celeste exercitate asupra unor inclinatii preexistente. Aici urmeaza o alta lista de autoritati: Aquino, Damascenus, Aristotel, Ptolemeu, Duns Scotus si altii. De exemplu, Aquino spune ca cerul actioneaza (influant) asupra corpului per se, asupra mintii per accidens. Cât despre increderea meritata de doctrinele primite de la inaintasi, anticii, de indata ce dobândisera o intelegere tulbure a puterii cerului, au inceput, iubind adevarul, sa studieze miscarile astrelor, depunând mari eforturi si multa sârguinta, cu mult mai presus decât aceia ce studiau insusirile albinelor sau ale altor animale si, având succese peste asteptari, au descoperit puteri tot mai numeroase, mai mari si mai uimitoare, pâna când si-au dat in sfârsit seama ca lumea de jos este guvernata de lumea de sus. Astfel, Albumasar, (secolul al noualea) a inteles ca Luna controleaza mareele. Chiar daca ei au ajuns la unele concluzii gresite, trebuie sa ne amintim de avertismentul dat de Aristotel in Metafizica, ca le datoram recunostinta nu doar celor care descopera adevarurile, ci si celor ce nasc indoieli. Ceea ce echivaleaza cu o profesiune generala de credinta, temperata de admiterea posibilitatii de a exista câteva erori ocazionale. Est igitur dicendum: astrologiam esse scientiam cunctas habens conditiones ad scientiam requisitas. Ne putem lasa deoparte indoielile, acceptând ideea ca astrologia intruneste toate conditiile unei stiinte adevarate.

Dependenta de modelele de gândire scolastice este caracteristica intregului tratat, dar se vede mai clar in anumite puncte, ca, de pilda, testarea silogistica a teoriei conform careia Socrate avea darul vorbirii datorita faptului ca, la nastere, Mercur se gasea in casa lui Marte. O persoana la nasterea careia Mercur se afla in aceasta pozitie va avea calitatile cutare si cutare; Socrate s-a nascut când Mercur era in acea pozitie; prin urmare Socrate avea acele calitati. Dându-si poate seama ca argumentul nu este chiar decisiv, Bellanti arata ca astrologia face parte dintre acele ramuri ale cunoasterii ce nu stau la indemâna tuturor, ci doar a unor sapientibus, pe opiniile carora, ne da el de inteles, ne putem baza. Concluzia sa nu se ocupa de probleme specifice privindu-l pe Mercur, Racul si Sagetatorul, ci de acuzatiile potrivit carora astrologia nu este o adevarata stiinta: “in chestiuni particulare, abstractia nu este necesara, desi ramâne posibila; iar elementele particulare nesupuse schimbarii pot fi cunoscute.” Ultimul stadiu in pregatirea acestui principiu a fost acela de a afirma ca nu trebuie sa contestam efectele fortelor astrologice doar pentru ca noi nu stim cum actioneaza ele. O stiinta (scientia, mai bine spus “ramura a cunoasterii”) se poate ocupa de ce, fara a-i pasa prea mult de cum, iar ce-ul insusi nu are nevoie de verificari ca atare, ci este de obicei acceptat pe baza autoritatilor. Când Bellanti emite familiara declaratie ca “Nimeni nu poate nega ca (Luna) intensifica umezeala in toate corpurile atunci când se afla in crestere si o micsoreaza când descreste”, nu este probabil ca vreun cititor sa si-l imagineze feliind tulpini, in toate stadiile Lunii, in scopul de a verifica traditia. Pentru Bellanti, ca si pentru cei mai multi carturai ai epocii, “experienta” insemna adesea “relatare transmisa”, asa cum inca mai inseamna pentru marele public. Aceasta atitudine era atât de adânc inradacinata, incât atunci când Paracelsus pornea de la ideea ca experienta era mai demna de crezare decât doctrina traditionala, pentru a aduce inovatii radicale in medicina, el inlocuia de fapt remediile populare si povestile babesti cu farmacopeea si fiziologia imprumutata de la autoritati. Inductia nu a fost o disciplina usor de inventat.

in 1512 a aparut o alta reactie timpurie la Pico, in Cartea a XII-a a volumului De rebus coelestibus libri XIIIII, o lucrare postuma a lui Giovanni Pontano (?1422-1503), unul dintre cei mai prolifici scriitori ai secolului al cincisprezecelea si poate cel mai elegant stilist al acestuia. Pontano incepe prin a-si exprima stima pentru Pico, deplângând apoi cruzimea atacului celui din urma. ai altii, in Antichitate si in timpurile moderne, au mai incercat sa rastoarne opinii pe care le credeau gresite, fara a dori sa distruga intreaga disciplina. Ce e de mirare in existenta unor pareri diferite, când natura insasi este atât de variata? Exista dispute in legatura cu filozofia, stiintele naturii, medicina, guvernare, chiar si navigatie si razboi; este oare uimitor ca astrologii gândesc in diverse moduri? Printre cei ce au avut dispute pe tema fizicii se numara Democrit, Empedocle, Aristotel si Platon; printre cei ce se deosebeau in ceea ce priveste vindecarea bolilor, Herisistratus, Hipocrate, Asclepiades, Galen si Avicenna. Totusi in ambele domenii exista principii general acceptate si ambele se bazeaza pe maiestrie si disciplina. Pontano isi interzice sa pomeneasca si dezacordurile teologice. in fiecare dintre aceste discipline, erorile pot fi puse pe seama complexitatii obiectului de studiu. Cine poate cunoste mersul specific al stelelor, când chiar si cele pamântesti ne pun in incurcatura? “Amestecurile de cauze si lucruri sunt infinite si la fel sunt si puterile si efectele stelelor.” Pâna aici, e greu de adus obiectii; s-ar parea insa ca se merge prea departe cu concesiile. Daca nu se poate sti ce efffectiones au stelele, stiinta astrologica devine imposibila.

in cele ce urmeaza, se ajunge treptat, acceptându-se din ce in ce mai multe lucruri, la afirmatii pozitive. Desigur, stelele nu construiesc nave, nu aduc securile cu care se pedepsesc criminalii, nu intemeiaza regate ori autoritati, toate aceste activitati fiind apanajul oamenilor. Miscarile cerului fermenteaza insa excretiile necesare zamislirii. Ele actioneaza astfel asupra amestecului de umori si prin aceasta asupra reactiilor fata de senzatii, astfel incât exercita o anumita presiune asupra intregului caracter si asupra uzului facultatilor mentale. Aceasta are loc, cu cea mai mare siguranta, in cazul in care circumstantele exterioare sunt favorabile – regiunea, legile, institutiile, resursele parintilor si altele asemenea. Daca mediul este foarte nefavorabil, predispozitiile innascute vor disparea, ca si indemânarea unui sculptor caruia ii lipsesc materialele pe care sa lucreze. Daca se naste intr-un tinut lipsit de rafinament, un om cu inclinatii literare se indreapta catre pasunat sau agricultura; daca se naste cu rang inalt, el poate deveni magistrat. Dependenta de circumstante apare cu claritate in formele variate imbracate de o prevestire astrologica. Prevestirea unei morti violente se poate descrie ca pedeapsa prin decapitare intr-o anumita tara, ori ca pedeapsa prin crucificare sau aruncare cu pietre in altele. La fel, prezicerea mortii prin naufragiu sau sufocare pentru locuitorul al unui tinut arid, poate indica zapada, grindina, ploaia, sau chiar excesul de bautura ori o inundatie a creierului (cerebri exundatione) drept cauze ale sufocarii. in zilele noastre, sultanul le interzice sirienilor si asirenilor sa devina soldati; daca stele anunta o cariera militara pentru un locuitor al Alexandriei, vom spune ca acestea mint? Poate un om dintr-o tara unde nu exista nici lâna, nici in, sa devina tesator, sau poate un egiptean, care, ca mahomedan, trebuie sa dispretuiasca studiul sau literatura, sa devina carturar? Se da de inteles astfel ca erorile puse pe seama teoriei astrologice au de multe ori alta sursa. in doctrinele fundamentale putem avea incredere.

Acesta este esentialul argumentarii lui Pontano, plauzibila si chiar eleganta in sine, dar neglijând sarcina de a face plauzibile si presupunerile astrologiei. Restul acestui lung tratat, explicativ, nu apologetic, scoate in evidenta cu o deosebita limpezime judecata analogica impotriva careia protestase Pico: un gen de gândire ce, inainte de nasterea metodelor moderne de cercetare, proiecta asupra naturii, aproape cu necesitate, structuri si procese umane, cunoscute oamenilor prin intermediul experientelor psihice.

Un bun exemplu apare in primele pagini. Aristotel, cel mai priceput cercetator al naturii, ne-a invatat ca inceputurile noastre decurg de la ceruri, care, spre deosebire de lucrurile de jos, sunt sempiterna. Superiora actioneaza, inferiora suporta actiunea, ca si cum rolurile celor doua ordine ar fi masculin si feminin. Paralela este dezvoltata destul de amanuntit. Miscarea isi este propria sursa, deci, ca orice progenitor, este masculina. Relatia sa cu cele pamântesti seamana cu cea dintre constructor si nava. Astfel, cerurile procreeaza si revarsa caldura, ce face posibila creatia si, in acelasi timp, prin intermediul digestiei, transforma hrana in sânge, de la care oamenii isi trag inclinatiile, interesele (studia) si obiceiurile. Asa cum un metal brut este prelucrat si format prin ciocaniturile fierarului, in procesul de procreare miscarea cerurilor joaca rolul principal, iar lucrurile pamântesti joaca rolul feminin; ori, alt exemplu, dupa cum samânta masculina patrunde in sângele menstrual al femeii, influentându-l si plamadindu-l treptat, soarele se strecoara in interiorul corpului uman prin mijlocirea razelor, miscarilor si caldurii sale, formeaza corpul, il incalzeste si ii ofera un suflet. intr-adevar, se poate spune ca pamântul, acoperit fiind de ape, reprezinta pântecul lumii, in interiorul caruia sunt trezite si produse, prin caldura solara, secretiile necesare creatiei. impreuna cu luna, care furnizeaza materia pentru concepere si, prin umezire, o pregateste, soarele se asemeana cu unul dintre cele doua vase de sânge principale din care izvorasc cele mai mici, ce duc la uter.

Dupa argument, asteptam autoritatea. Este citat de doua ori Virgiliu, dar Ponatona se afla acum in culmea carierei si nu se poate opri prea mult pentru citate coroboratorii. Daca pamântul este Parinte si Datator de Hrana, marea are functia de a patrunde fatul de simturile prin care va fi condus trupul animal. Mai departe, dupa cum inima foloseste apoi tractul digestiv pe care chiar ea il creeaza (officio utitur operáque praecordium, ab seipso autore ac magistro constitutorum), soarele foloseste serviciile planetelor pentru a influenta si a modifica proprietatile lucrurilor de jos, in functie de nevoia de a le intari si a le proteja impotriva pieirii. Dupa cum inceputurile noastre se trag de la sânge si inima, dispozitiile, inclinatiile si interesele ne vor fi determinate de proprietatile sângelui, a caror combinatie au stabilit-o la inceput Soarele si stelele. Prin urmare, restul tratatului se va ocupa cu explicarea modalitatilor de a cunoaste actiunile si puterile cerului, stiinta numita de greci astrologia, deoarece ea este si nobila, si folositoare. Daca anticipam evenimentele viitoare, putem evita nenorocirile sau ne putem pregati sufleteste pentru ele, sau, daca ele ne vor fi favorabile, le putem ajuta, asa cum un fermier cultiva intens un teren pe care il stie fertil. Atât cât e posibil, Pontano va oferi prezenta cauzele naturale ale semnificatiilor cerului. Din pacate, despre aceasta arta s-au pastrat putine carti antice in latina, cu exceptia unor parti din Julius Maternus. “Daca le-am avea pe toate, as indrazni sa spun ca nu ar lipsi mult din aceasta stiinta pentru a avea o cunoastere completa a semnificatiilor insele.” Este de crezut ca anticii erau mai intelepti decât noi, dar vom incerca sa facem tot ce putem.

Nici un cititor nu poate sa nu perceapa structura de tipul “Asa cum…., si… ” din paragrafele precedente. Se dau comparatii cu sexualitatea umana, constructia navelor, olarit, prelucrarea metalului, pântecele matern, vasele de sânge, ingrijitul copiilor, tractul digestiv si agricultura. Un cititor premodern, condus in acest fel de la cunoscut la necunoscut si negasind discontinuitati evidente intre acestea, s-ar putea simti luminat. Pentru cei analfabeti, procesul de rationare inca mai consta in mare parte din stabilirea analogiilor. Fusese cazul lui Socrate, intr-o masura demna de luat remarcat, continuând sa fie si cazul lui Pontano.

O alta trasatura caracteristica a gândirii lui Pontano – impartasita si ea de multi contemporani – apare in explicatia data ideii ca zodiacul “incepe” cu Berbecul. Dintre cele patru puncte cardinale ale traiectoriei soarelui, ne spune el, solstitiul de vara este prea fierbinte pentru a face creatia posibila, solstitiul de iarna este prea rece si uscat, iar echinoctiul de toamna, “de vrem ce se trece de la uscaciune catre raceala, pare a privi mai degraba catre moarte decât catre nastere.” Acceptând echivalenta implicita dintre “inceputuri” si “nastere”, el isi limiteaza cercetarea la un domeniu prea restrâns pentru a putea contine raspunsul corect, care ar fi in cazul nostru acela ca un cordon continuu, ca zodiacul, nu are inceput, dar, pentru a usura munca, noi ne imaginam inceputul anului odata cu echinoctiul de primavara, care coincide in mare (in emisfera nordica) cu trezirea la viata a plantelor. in plus, el ia in considerare doar cardines, aparent fara a-si da seama de posibilitatea, cel putin teoretica, de a selecta un punct aflat intre acestea.

Asa se intâmpla si in alte parti ale tratatului: adesea se aduc argumente in favoarea unor inferente extrase din premise arhaice. De vreme ce focul, aerul, apa si pamântul rerum sunt principia, trebuie sa existe in cer o forta care sa le nasca si sa le multiplice. Aceasta a fost descoperita in semnele zodiacale, despre care s-a gasit ca sunt dominate de foc, de apa si asa mai departe, pâna când observarea indelungata ne-a invatat calitatile detinute toate douasprezece. Rationamentul a fost sprijinit printr-o alta observatie: când s-a perceput o anumita ordine in marea varietate a lucrurilor si s-au cercetat cauzele acesteia, s-a gasit ca ele au aceleasi origini (principes). in cele din urma investigatiile medicilor au stabilit distributia racelii, caldurii, uscaciunii si umezelii, despre care experienta ne spune ca exista, tot asa cum ne spune ca un magnet atrage fierul. “Cei care le neaga neaga si simturile vederii si pipaitului.” in cer, aceste proprietati trebuie sa existe separat, dupa cum albul si negrul nu pot coexista in acelasi loc. Putem acorda deplina incredere concluziilor traditiei, caci le “confirma observarea zilnica a evenimentelor ce au mereu loc.” Ni se dau astfel asigurari in privinta unei parti din intreaga doctrina; indelungatul proces observare intreprins de antici pare sa fie mai degraba presupus ca atare, decât studiat iar alegerea pamântului, apei, aerului si focului ca “elemente” fusese facuta cu prea mult timp in urma pentru a mai permite vreo intrebare.

Credulitatea lui Pontano nu este nicidecum infinita. De pilda, el se arata sceptic in privinta explicatiei data de obicei ideii ca Luna este un corp umed. Daca, asa cum se spune, Luna si-ar trage umezeala de la pamânt, ne-am putea astepta ca aceasta sa se raceasca si sa cada inapoi, in forma de ploaie. Despre Soare insa nu spunem ca isi trage caldura, nici din sfera focului, nici din exalatiile fierbinti ridicate de la pamânt. De ce nu putem decide pur si simplu ca “umezeala este o proprietate a lunii”? si ele de asemenea calde, reci, umede si uscate, la modul mai degraba “esential”, decât “material”. ai in alte locuri, Pontano transforma in idei mai subtile credintele mostenite, fara a le distruge; dar increderea fata de acestea i se potriveste mai bine decât indoiala. El explica doctrina aspectelor declarând ca razele ce vin din directii opuse se intâlnesc cap la cap, cele in cvadratura intra in coliziune din lateral, asa cum fac uneori vânturile, dar cele trigonale si sextile “se amesteca prieteneste si inainteaza impreuna, ca si cum ar converge intr-un punct unic”, “cu atât mai mult cu cât semnele trigonale si sextile au acelasi gen, in timp ce semnele aflate in cvadratura au genuri opuse” Modul in care discuta casele, desi gratios si atractiv, este de asemenea plauzibil doar la suprafata. Prima casa este atribuita “pe drept” (iure) copilului abia nascut, deoarece ea se inalta de sub Pamânt si patrunde in regiunea luminata. A doua, aflata lânga aceasta, are de a face cu lucrum, deoarece “trupul nu isi poate indeplini datoria fara provizii”: bani, mobila si obiecte domestice in general. Quid autem accomodatius? Casa a treia, fratres, este numita astfel datorita faptului ca, in calitate de animal social, omul poarta in sine o dorinta innascuta de a se intovarasi; iar tovarasia fratilor si a surorilor este mai veche si in acelasi timp mai puternica decât aceea a prietenilor (a caror casa va fi a cincea, imediat dupa parentes). Rationamentul, tipic pentru argumentarea favorabila (sau pentru explicatie; cele doua nu se prea disting) date de regula doctrinei caselor, reprezinta cu fidelitate genul de parabolica similitudo impotriva careia protestase Pico.

La fel se intâmpla si cu restul acestui lung tratat. Nu se contracareaza nici una dintre obiectiile pe care le-ar putea aduce un sceptic modern si se imagineaza doar câteva posibile. Trebuie sa ne amintim, ca, bineinteles, cu exceptia Cartii a XII-a, intentia lui Pontano este de a informa. El nu a prevazut nevoia de a da un raspuns eventualelor contestari; dar, tocmai din acest motiv, lucrarea pune limpede in lumina obiceiurile intelectuale care au usurat asimilarea credintelor astrologice.

Desi aceste reactii timpurii la atacul initiat de Pico erau semnate de autori italieni, o alta replica, data de “matematicianul si fizicianul” Jakob Schonheitz, publicata in in 1502, arata ca tratatul lui Pico a trecut Alpii destul de rapid. Daca obiceiurile mentale etalate de Apologia astrologiae ramân lipsite de distinctie, ele sunt poate reprezentative si pentru alti practicieni, care cunosteau lucrarea lui Pico, dar nu binevoiau sa raspunda. Cartea lui Schonheitz are un ton furios, iar metoda de argumentare e reprezentata de citarea autoritatilor, in special a celor scripturale. Se intentioneaza, pare-se, aducerea unei contributii la o cercetare de importanta majora, ci punerea la adapost a unei activitati pretuite.

Nimeni, ni se spune la inceput, nu a mai scris impotriva astrologiei cu mai multa forta, cu mai multa invatatura, sau cu energie si inversunare mai mari decât Pico, ale carui muscaturi si latraturi merita aceasta dojana. Qui dicit quod vult, audit quod non vult. Afla, cititorule, ca astrologia este folositoare si necesara rasei umane, deoarece isi inalta adeptii catre ceruri si ii invata despre cele de sus. Faptul ca ignorantii cu pretentii de carturari (indocti clericuli), abia capabili de a atinge coaja scripturilor, indraznesc sa le sfâsie maruntaiele, e un semn al decaderii vremurilor. (Atât de repede inceteaza Pico de a mai fi “invatat”). Ei varsa afara orice le ajunge la gura, chiar daca vine din gâtlej, doar pentru ca nici o persoana cu greutate nu le-a intrerupt vorbaria. E limpede ca Schonheintz intentioneaza sa remedieze chiar el aceasta scapare.

Argumentarea propriu-zisa incepe prin a lauda astrologia, ca cea mai inaltatoare dintre artele omenesti, obiectul sau de studiu fiind cel mai puternic si cel mai putin coruptibil dintre lucrurile create, considerat divin in Antichitate si având de a face cu atrium-ul sau curtea din fata a lui Dumnezeu. Numele cerului insusi, caelum, vine, dupa cum ne spune Pliniu, de la caelatura, “arta de a grava”. Naso (adica Ovidiu) ne-a invatat in cântecele sale ca noi ne-am nascut pentru a-l studia; Crissipus si Posidonius i-au adus laude, ca partii dintâi a universului. Dupa acest exordium, trecem la amanunte. Initiatorul atacului – din acest moment Disputationes si autorul lor nu mai sunt identificati – ne-a cerut “Nu mergeti la magi”, fara a adauga “doar daca nu, urmând o stea trecatoare, nu il veti gasi pe poate Dumnezeul ce a creat stelele, nascut si adapostit intr-o iesle”. Nici un om care e rudis & illustrium artium ignarus nu poate distinge intre superstitios si natural. Adevaratul mag este druidul galic, profetul egiptean, gimnozoful indian, “zodierul” asirian, filozoful grec, inteleptul latin (sapiens); dar mai ales el este cineva capabil de a prezice viitorul cu ajutorul stelelor si al altor mijloace, asa cum e de acord si Ieronim. Urmeaza apoi definitiile date “astronomiei”, “astrologiei” si “matematicianului”, peste care trec; dar aceste discipline sunt toate honestissimae si, ca arte matematice, sunt mai demne de incredere decât restul, certiores reliquis. Septuaginta respinge acuzatia ca ele ar presupune contacte cu demonii. Schoheintz trece apoi la ceea ce el numeste primele trei concluzii ale adversarului. Nu vom urmari substanta argumentatiei date, pentru a ne concentra asupra procedeelor. Acestea constau, in mare parte, din acumulari de citate ale autoritatilor: Ovidiu, Iuvenal, Petosiris, Savonarola, Virgil, Ecleziastul, Sfântul Toma din Aquino, Pliniu, Cato, Varro, Columella, Palladio, Seneca, Vincentius, Augustin, Albertus Magnus, Bernardinus de Senis, Bonaventura, Antoninus, Ptolemeu, Cicero si Isidor, apar pe doar câteva pagini. Desi se face o oarecare deosebire intre autorii crestini si cei pagâni – de exemplu, Georgicele lui Virgil sunt citate ca dovada a aplicatiilor agricole ale astrologiei – se tinde in general spre tratarea respectuoasa a oricarei surse antice. Daca Schonheitz se simte scandalizat pe de o parte din pricina insultei aduse profesiunii sale, un alt motiv consta din indignarea provocata de ceea ce ii pare nerusinare.

Nu este insa foarte probabil ca unui autor capabil de a tinti spre o reputatie de nivel european scriind in latina sa ii lipseasca de tot ascutimea mintii, iar Schonheitz are uneori si idei bune, de pilda atunci când vorbeste despre liberul arbitru. Desi se ni intâmpla adesea sa deliberam asupra intrebarii cât este de intelept sa ne lasam in voia sentimentelor, anumite acte, cauzate ex primis motibus animi, nu lasa loc pentru alegere, ci o preceda, asa cum ne arata principiul legal potrivit caruia impulsurile nu se pedepsesc. Alte predispozitii sunt foarte puternice, planetele carora le corespund afectele trupesti fiind motores spiritum. in general, insa, chiar mai mult decât Bellanti si Pontano, Schonheitz nu reuseste sa isi concentreze atentia asupra intrebarilor “de ce?” si “cum?” si se simte in largul sau doar când contrazice prin multiple citate anumite afirmatii. Prin aceasta tendinta, el este probabil reprezentativ pentru traditia astrologica, caci tratatele tipice ale epocii rezolvau disputele acordând preferinta unei autoritati, sau unui set sau altul de autoritati.

Dupa toate aparentele, de-a lungul intregii perioade de aprinsa controversa, astrologii si-au vazut linistiti de treaba lor. Cum pe noi ne intereseaza procesele gândirii, nu doar modurile de argumentare, vom examina câteva documente al caror scop nu era in principal apologetic. incepem cu o scurta privire asupra a doua carti de Girolamo Cardano, o persoana inzestrata cu talente iesite din comun.

Cardan se numara printre cei mai straluciti si mai originali din secolul sau – medic, astrolog, matematician si om de stiinta – si este de asteptat ca in cartea ce i-a adus celebritatea sa apara partea lui cea mai buna. Libelli duo: Unus, de supplemento almanach, alter, De restitutione temporum & motuum coelestium contine, in ciuda titlului, o a treia sectiune, prezenta pe pagina de titlu cu numele Item geniturae LXVII. insignes casibus & fortuna, cum expositione. Primele doua parti, in ciuda faptului ca nu reusesc sa puna sub punctele de plecare ale astrologiei semnul intrebarii, se apropie, prin modul de a discuta fenomenelor celeste, de adevarata stiinta, chiar mai mult decât Pico.

Supplementum almanach se imparte intre astronomie si astrologie. in cea mai mare parte se discuta, in termeni matematici sofisticati, probleme ca determinarea polilor terestri si zodiacali, cercurile de intersectie ale sferelor celeste, anumite constelatii, folosirea instrumentelor de observatie, numele si magnitudinile a optzeci si opt de stelele; se descrie influenta stelelor verticale – stele de la zenit – asupra obiceiurilor si se cerceteaza norocul si preschimbarile lui in functie de loc. De restitutione este predominant astrologica. Se acorda o atentie considerabila lungimii reale a anului, care se stabilita in final la 365 de zile, 5 ore, 48 de min. 41 sec. 47 ter. 38 quar. 43 quin. 10 sex. se mai discuta motivul pentru care Ptolemeu credea ca soarele are o absida fixa, de ce gresea acesta in privinta miscarii Lunii, ca si traiectoriile reale ale lui Saturn, Marte si Lunii. Impresia generala este ca, desi s-a nascut prea devreme pentru a deveni o figura majora in procesul de dezvoltare a stiintei inductive, Cardan se misca macar in directia cea buna.

Ajungem astfel la Geniturae, cu care ne vedem transportati inapoi in atmosfera cvasi-mitologica. Din horoscopul lui Petrarca aflam ca eleganta poeziei acestuia se datora prezentei lui Jupiter in casa lui Mercur, care se gasea in cvadratura (ceea ce este ciudat) cu Venus; despre Pico, ni se spune ca prezenta Lunii in casa a opta i-a dat o minte tulburata si ca ii lipsea puterea de judecare, Luna fiind in cvadratura (quia radiatio quadrata est); despre Cardan insusi, ca era condamnat la a indura un slabiciunea stomacului si a creierului, comploturi, dusmani, pierderi ale averii, abuzuri, primejdii extreme si o reputatie proasta in rândurile publicului. in final, lasam deoparte cartea, cu sentimente amestecate de admiratie si exasperare, nelamuriti in privinta unui tip de inteligenta ce ii permitea lui Cardan sa isi asume libertatea de a-i corecta pe antici, dar si sa acorde credit câtorva dintre cele mai indoielnice idei ale acestora. Dupa cât se pare, Cardan stia de existenta atacului initiat de Pico, dar este posibil sa nu fi catadicsit sa il citeasca.

Tractatus astrologicus al lui Henricus Ranzovius, o lucrare aparuta mai târziu, ne permite sa intrevedem existenta unui anumit scepticism, dar a fost menit ca manual la indemâna tuturor. atiinta astrologica este fundamentata empiric; desi se poate uneori dovedi ca prevestirile fusesera gresite, astrologia “tinde cel mai adesea sa fie adevarata, cu conditia sa se cunoasca momentul real al nasterii, iar zodierii sa fie priceputi. Caci ea s-a repetat timp de multe secole, in care nenumarate evenimente s-au desfasurat la fel si au fost precedate de aceeasi combinatie ale semnelor, astfel incât arta s-a intemeiat pe observatia frecventa si inregistrarea tuturor datelor.” Astrologia este insa atât de complexa, incât pâna acum nimeni nu a explicat-o in intregime intr-o singura carte; ceea ce incearca Ranzovius, pentru a-si scuti cititorii de efort si cheltuiala. Partile respective ale discutiei sale se ocupa de cinci moduri de a realiza horoscopul, cele douasprezece case, semnele zodiacale, planete, stelele fixe, preziceri si câteva probleme speciale. Totul este clar, detaliat si practic, dar nu defensiv. Daca Ranzovius stia de provocarea lansata de Pico, probabil considera ca i se daduse de mult raspunsul potrivit.

Mai apareau din când in când si alte tratate practice: de exemplu, Astrologia gallica de Jean-Baptiste Morin de Villefranche, publicata postum in 1661. Morin a fost ultimul astrolog oficial al Frantei si este privit cu multa stima de catre Jean Hieroz, un activ promotor modern, care considera lucrarea “mai degraba cea mai timpurie abordare stiintifica a astrologiei, decât ultima reprezentanta a astrologiei traditionale”. Nu am citit toata lucrarea, intinsa pe mai multe volume, dar partile pe care le-am vazut nu adeveresc aceasta descriere. Morin poate fi descris ca un traditionalist avansat care accepta postulatele fundamentale – asa cum trebuie sa procedeze orice astrolog – dar le aducea modificari, in lumina a ceea ce considera drept date astronomice mai exacte, cum facuse Cardan. Astfel, el acopera cu dispret incercarile lui Firmicus Maternus de a realiza horoscoapele lui Alexandru cel Mare, Homer si Ahile si defineste lungimea anului “pe baza ideilor lui Tycho, revizuit de Kepler”. Chiar si in 1717, Henry de Boullainvillier, in al sau Traté d’astrologie, mai scria cam cu acelasi scop. Asemenea lucrari, reprezentative pentru o intreaga clasa, intereseaza prin modul in care conceptele traditionale sunt transformate si rafinate. De exemplu, de Boullainvillier are o sectiune denumita “Des positions héliocentriques”. Dar acesti autori nici nu ataca, nici nu apara radacinile astrologiei, punctul ei cel mai vulnerabil. Ultima lucrare din perioada respectiva care sa incerce acest lucru pare sa fi fost Universa astrosophia naturalis a lui Antonio Francesco de Bonatti (1687), asupra careia ne vom opri inainte de a ne intoarce spre alte atacuri ce i-au urmat lui Pico.

Bonatti, foarte onest, intentiona sa prezinte cazul astrologiei in Cartea I prin ratiune si in Cartea a II-a prin experientia. El studiase acest subiect din frageda tinerete, dar a descoperit ca atâtea erori si superstitii il innegureaza, incât aliquid veritatis radius vix apparuerit, nu patrunde aproape nici o raza de lumina. Totusi, in cele din urma el a hotarât ca, in ciuda intelegerii inexacte a multor cauze si efecte si a miscarilor celeste, “s-ar putea discerne intotdeauna ceva ce e adevarat si stiintific”. El a procedat prin urmare ca si agricultorul care smulge cu grija plantele otravitoare de pe câmpuri, ca sa nu le dauneze celor folositoare. Cu siguranta, este nevoie de intre 200 si 300 de ani de observatie pentru a accepta probabilitatea unor rationamente; dar noi ne aflam in posesia unor observatii exacte ramase din secolele precedente, adnotate si interpretate in tabele, iar Cardan le foloseste pe acestea pentru a exemplifica niste cazuri de preziceri corecte ale mortii. in rest, abordeaza astrologia ca pe o stiinta naturala, care inalta mintea spre contemplarea lui Dumnezeu. Cei ce cred ca el le acorda stelelor o putere prea mica trebuie sa afle ca, desi cerurile detin un anumit control asupra pasiunilor, libertatea umana ramâne intacta, ratiunea neputând fi depasita in vreun fel de ceea ce este sensibil sau fizic. Acest principiu, care nu a mai fost inca pus in lumina, era foarte reprezentativ in rândurile credinciosilor si necesar reconcilierii dintre astrologie si teologie. Fara el, cartea lui Bonatti nu ar fi putut obtine aprobarea Inchizitiei, ca necontinând nici o idee opusa credintei, principiilor sau bunurilor obiceiuri catolice.

Dovedirea prin rationament si invocarea autoritatii contine multe idei deja familiare, dar si admiterea faptului ca astrologia este luata in derâdere de cei mai multi filozofi ai timpului. Atât de mult se schimbasera lucrurile pâna in 1687. Cu toate acestea, Bonatti observa ca oamenii obisnuiti sunt nerabdatori sa cunoasca viitorul si ca exista un “recurs universal” la ghicitorii ambulanti si circarii cu reputatie dubioasa (circulatores … infames praestigiatores). El emite din nou afirmatia comuna ca astrologia isi are originile la caldeeni si egipteni si accepta opinia potrivit careia cei trei Crai veniti de la Rasarit pentru a-l venera pe copilul Cristos erau sapientes seu magos. imparatul Hadrian era un priceput astrolog, care si-a prezis propria moarte; Diocletian era un amator care a prevestit in fata Senatului ca il va urma fiul sau, sau nu il va urma nimeni; iar printre cei ce credeau se numarau si regi moderni, ca Mathias al Ungariei si imparatul Frederick.

Dupa alte astfel de citate si exemple, autorul trece la rationes si declara mai intâi ca, daca nu ar exista stele pe cer, iar Soarele nu ar straluci, lumea ar fi foarte diferita. Faptul ca purtam haine diverse arata ca simtim schimbarile temperaturii; si se continua prin a relationa anotimpurile cu miscarile soarelui de la un semn zodiacal la altul. Daca schimbarile ar fi lasate in intregime pe seama Soarelui, obiectia evidenta este ca nu toate primaverile sunt fertile, sau toate iernile reci. Pe fundalul regularitatilor generale exista diferente, cauzate de planete. Astfel, o conjunctie intre Marte, Mercur si Jupiter – trei planete fierbinti – intr-un anumit aspect cu soarele da o iarna calda. O alta dovada o constituie diferentele dintre oameni, dintre care unii sunt iuti si isteti, altii religiosi, unii patrunzatori, unii stersi. Nu urmeaza oare ca vitezele variate ale planetelor au vreun efect? Iar acesta nu este intâmplator, ceea ce ar insemna negarea providentei divine. Mai mult, se stie ca mareele sunt controlate de luna. Toate aceste “motive” sunt sustinute prin obisnuita serie de nume prestigioase: de data aceasta, Julius Firmicus, Ptolemeu, Manilius, Cicero, Fracastorius, Aquino si Du Hamel. Parerea ca influentele celeste actioneaza in mod necesar asupra fiintelor omenesti trebuie condamnata la fel de ferm ca si nebunia de a crede ca ele nu au nici o putere. Totusi, de vreme ce ele afecteaza pasiunile, fara a le constrânge in intregime, astrologul crestin nu trebuie sa prezica evenimente particulare, ut Cardanus testatur, iar astfel va putea evita conflictul cu Sfânta Biserica si cu Parintii. Bonatti citeaza din Scriptura un pasaj preferat al aparatorilor astrologiei pentru a veni in sprijinul ideii ca ne este permis sa citim in stele: “Cerul vadeste slava lui Dumnezeu, iar bolta ii arata lucrarea”.

Aici incepe o argumentatie orientata in contra a treizeci de obiectii aduse stiintei respective. Replicile sunt uneori comune, ca atunci când Bonatti repeta argumentul des intâlnit ca, daca stelele nu ar avea nici o treaba de facut, inseamna ca Dumnezeu le-a creat degeaba. El se ocupa mult de familiarul argument al contrastelor dintre gemeni; printre exemplele favorite se numara cazul biblic al lui Iacob si Esau. Combatându-l, el adauga argumentelor obisnuite, potrivit carora de regula momentele nasterii difera, prin intervale variind intre treizeci de minute si doua ore, alte sugestii, mai mult ingenioase decât convingatoare: nu se primeste in acelasi timp in pântec toata samânta barbateasca si, cum cele doua inimi sunt separate orizonturile lor astrologice sunt diferite. Confruntat cu un alt contra-argument conventional, spunând ca dintre doi copii nascuti in acelasi loc si in acelasi timp, unul poate deveni rege si celalalt plugar, el il citeaza pe Junctius, pentru a demonstra ca nu exista asemenea nasteri si ca, oricum, stelele opereaza secundum materiam subiectam, in functie de materia receptoare si ca sortile similare vor parea diferite la oameni situati diferit. Obiectia potrivit careia numele animale date semnelor zodiacale sunt absurde este contracarata prin afirmatia, din nou imprumutata de la Junctius, ca prima oara au fost determinate influentele astrelor, iar numele potrivite au fost alese dupa aceea. Ne lipseste insa spatiul necesar pentru a trece in revista toate raspunsurile, dintre care multe devenisera deja standardizate; trebuie sa trecem acum la seria de ideilor admise, introdusa de titlul “Ce sa urmam si ce sa respingem din astrologie.” Ceea ce urmeaza dezvaluie urmele lasate asupra credintei in astrologie de aproape doua secole de disputa.

Erorile din practica astrologica, spune Bonatti, se datoreaza mai multor cauze: ignoranta, avaritia, un mod ascuns sau obscur de a scrie, transformarea sensului prin traducerile din caldeeana in araba si de acolo in greaca si latina, pierderea unor documente valoroase si coruperii textelor. in plus, pozitiile stelelor s-au schimbat fata de epoca lui Ptolemeu, iar arabii, stând cu gândul la bani, au inventat horoscopul selenar si fortunam partes. Nodurile sunt puncte imaginare si nu au vreo importanta ca atare. Capul Balaurului nu contine vreun antidot pentru otrava varsata de coada acestuia. Concesia urmatoare surprinde: “prin urmare, alegerile sunt nesabuite, (nugae), iar dominatia planetelor asupra orelor reprezinta mai degraba o inventie a artei magice decât a astrologilor.”

Trebuie sa ne oprim putin asupra acestui punct. O parte a intregii teorii, pâna acum ramasa neexplicata, are de a face cu dominatia planetelor asupra fiecarei parti din noapte si zi. Perioada dintre rasaritul si apusul soarelui, indiferent cât de lunga sau scurta ar fi fost, era impartita in doisprezece parti, ca si perioada dintre apus si rasarit. Acestea reprezentau “orele inegale”. prima ora de dupa rasarit era guvernata de planeta tutelara a zilei (Soarele duminica, Luna luni, Marte martea, Mercur miercurea, Jupiter joia, Venus vinerea si Saturn sâmbata), iar orele urmatoare erau guvernate de celelalte planete, in ordinea Soare – Venus – Mercur – Luna – Saturn – Jupiter – Marte, pâna când seria se incheia si incepea din nou. Astfel, Soarele guverna prima, a opta, a cincisprezecea si a douazeci si doua ora din ziua de duminica, iar lunea, fiecare a opta ora, incepând cu a cincea. Luna guverna orele a patra, a unsprezecea si a optsprezecea din duminica si prima din propria sa zi, luni. ai asa mai departe in restul saptamânii, cum se poate vedea prin calcularea pâna la sfârsit a sistemului. Deci “alegerile”, sau gasirea zilelor si orelor potrivite pentru a incepe sau a evita anumite activitati depindea foarte mult de acest sistem. De exemplu, o propunere de amor putea fi facuta cel mai bine in ziua lui Venus si in orele dominate de aceasta, cu conditia ca pozitiile celorlalte corpuri ceresti sa nu fie ostile. Hotarând ca influenta depindea exclusiv de pozitie si ca razele bat cu cea mai mare forta de la zenit – o idee frecventa, ce contrazicea viziunea potrivit careia cele mai puternice erau planetele si stelele ascendente – Bonatti nu respingea doar intreaga traditie a orelor planetare, ci impreuna cu aceasta renunta curajos si la sfaturile despre alegeri, sfaturi ce formau partea cea mai importanta a rechizitelor si meseriei astrologului profesionist si aducea cel mai mare venit. Faptul ca era dispus sa mearga atât de departe ilustreaza intruziunea treptata in judecata de tip mitologic si analogic a modalitatilor de gândire ce anunta fizica moderna.

in alte parti, el este mai putin indraznet. Desi pune la indoiala caracterul “prietenos” sau “ostil” al aspectelor, nu le exclude din propriile horoscoape. Da crezare, dar pastrând anumite rezerve, ideii domiciliilor planetare (non omnino fabulosae sunt) si “slavei” si “demnitatii” planetelor, dar numai pentru ca gaseste o justificare fizica pentru acestea. isi da seama ca miscarile retrograde ale planetelor sunt doar aparente. Nu putem insa sa staruim prea mult asupra acestei sectiuni, ci trebuie sa aruncam o scurta privire la cele 329 pagini de horoscoape, menite sa ofere o justificare experimentala adevarurilor astrologice. Aceasta parte a doua a cartii se apropie, mai mult decât orice alt lucru cunoscut mie, de a anticipa tentativele lui Choisnard, Jung si ale altor cercetatori moderni, de a fundamenta o autentica verificare inductiva. Rezultatele sprijina convingerea lui Bonatti ca vietile oamenilor sunt influnetate de stele pentru ca lumea de sus se leaga de cea de jos ca un microcosmos de macrocosmosul din care a provenit.

Horoscoapele sunt grupate pe sectiuni, dupa cum persoanele respective au murit de timpuriu, dupa nastere, sau in prima copilarie, au avut o moarte violenta prin sabie, foc, apa, sau caderi, au avut de infruntat primejdii, dar au supravietuit si, in final, câteva seturi de gemeni. Ni se precizeaza ca nu au fost acceptate decât momentele nasterii certificate de registrele publice (a mortuorum matriculis) sau de prieteni demni de incredere, toate putând fi verificate cu usurinta. Rezultatele sunt interesante si i-ar putea impresiona pe unii cititori. Apare o sursa obisnuita de posibile erori: cum Bonatti este foarte sceptic in privinta exactitudinii ceasurilor (Incertitudo igitur omnis, ex Horologium fallacia emanat) si, mai mult, banuieste ca, de cele mai multe ori, nu ne putem baza pe ceea ce ni se spune despre timp, el a “rectificat” in felul obisnuit momentele nasterii. Realizându-si propriul horoscop, el a trebuit sa introduca o schimbare de 44 de minute pentru a aduce luna intr-o pozitie care sa usureze nasterea (Luminare impulsum mei origini dedisse). Salutam hotarârea lui Bonatti de a nu interveni in privinta orelor, spre deosebire de minute, fara a ramâne convinsi ca a ales momentele corecte; iar eventualele schimbari au fost, in mod inevitabil, in favoarea pozitiilor si configuratiilor care corespundeau cel mai mult unor fapte de viata cunoscute. Totusi, masurile de precautie erau neobisnuite pentru acea perioada, iar dintre toate argumentele in sprijinul astrologiei scrise in timpul Renasterii, nici unul nu ajunge sa il impresioneze atât de mult pe scepticul modern.

IV. Alte atacuri

Cu acest document incheiem exemplificarea scrierilor pro-astrologice si ne intoarcem la atacuri, care au urmat intrucâtva aparitiei lucrarii Disputationes a lui Pico. Prima, in termeni temporali, pare sa fi fost Contra L’astrologia diuinatrice (1497) a prietenului lui Pico, Girolamo Savonarola, despre a carui influenta posibila asupra acestuia s-a vorbit deja. Conexiunile sunt clare: intr-un “Prohemio”, Savonarola lauda Disputationes si afirma ca scopul lui este de a face accesibil publicului nescolit ceea ce demonstrase Pico pentru publicul invatat: ca astrologia divinatorie este in intregime falsa si superstitioasa. El va arata mai intâi ca astrologia divinatorie este condamnata de doctrina crestina, apoi ca este contrara filozofiei naturale si in sfârsit ca este in sine vana si inselatoare.

Prima sectiune este argumentata intr-un mod convingator, dar nu foarte original. Numai Dumnezeu, pentru care viitorul este o parte a prezentului etern, poate prevedea acele evenimentele viitoare ce nu constituie urmarile unor cauze necesare. Scripturile ii dau adesea in vileag pe falsii profeti si ghicitori, iar putinta de a prezice a lui Dumnezeu ii dovedeste divinitatea, care nu ar mai fi la fel de mare, daca pretentiile astrologului, cum ca poate vedea viitorul, ar fi intemeiate. Dumnezeu a acoperit cu dispret mândria babilonienilor pentru astrologia lor, spunând prin gura lui Isaia (47: 10):”intelepciunea si stiinta ta te-au amagit”. O mentiune a lui Ieremia 10 se refera probabil la versetul 2: “Nu va luati dupa felul de vietuire al neamurilor si nu va temeti de semnele cerului”.. Ideea ca Avraam i-a invatat pe egipteni astrologia, sau ca Moise era astrolog, poate fi negata la fel de usor cum poate fi afirmata. in plus, Augustin se opune astrologiei, care spune ca astrologii prevestesc corect doar daca ii ajuta demonii si ca apelul la horoscoapele copiilor este o mare greseala si o si mai mare nesabuinta; i se opun si Sf. Ieronim, Sf. Vasile, Sf. Ambrozie, Sf. Ioan Chrisostomul, Origen, Sf. Grigore si Aquino. Sectiunea se incheie cu citarea unor condamnari pronuntate de Biserica si de legea romana, din timpul lui Tiberiu pâna in epocile lui Theodosius si Iustinian.

Partea a doua incepe prin a nega ideea ca la Aristotel, Platon, Pitagora, sau Democrit se poate gasi ceva care vine in sprijinul astrologiei. Plotin a scris despre acest subiect, dar a decis in final ca astrologia era plina de desertaciune si minciuni. Apuleius a luat-o in derâdere; Averroës a sfâsiat-o (la lacera); intr-un fragment grecesc din Centiloquim absent din toate traducerile, Ptolemeu a recunoscut ca evenimentele particulare pot fi prezise doar de catre cei carora li s-a daruit lumina divina. Pe scurt, in ciuda punerii mincinoase a unor lucrari astrologice pe seama lui Aristotel si a Albertus Magnus, “nu gasim nicaieri ca vreun carturar a practicat aceasta astrologie”. Cei ce credeau in ea erau persoane cu judecata putina si mai degraba barbari decât intelepti. Cât despre autoritatea antica prima, Ptolemeu, Savonarola arata in diverse moduri ca acesta detinea poca philosophia.

De la autoritati, Savonarola trece la rationament. Cognitia, afirma el, incepe cu senzatia si trece, prin imaginatie, catre intelect; dar evenimentele viitoare, neaccesibile simturilor, pot fi ghicite doar pe baza experientei trecute, de pilda, atunci când spunem ca un copac uscat va inflori si va face fructe. in plus, in treburile umane liberul arbitru permite diverse desfasurari, dupa cum ramura unui copac poate fi transformata intr-o masa, o usa, sau un stâlp. Prin urmare, exista o deosebire clara intre, sa spunem, prezicerea unei eclipse, care este sigura, si cea a unui eveniment care i se va intâmpla unei fiinte omenesti. Acolo unde conexiunea dintre cauza si efect nu este necesara, ci per accidens, nu poate exista siguranta; iar de vreme ce astrologia se ocupa mereu de accidente, ea este lipsita de sens. Sa presupunem, de exemplu, ca un astrolog l-ar declara pe cineva predispus sa devina capitan de soldati. Realizarea acestei prevestiri poate fi impiedicata de boala, convingere, sau destrabalarea simturilor, sau de moartea de mâna altcuiva, sau de lipsa prilejului, sau de ranirea prin cadere si asa mai departe, la nesfârsit. Chiar daca acceptam, totusi, ca toate evenimentele sunt scrise in stele, asa cum sunt scrise in Mintea Divina, noi nu le-am putea citi corect, deoarece cunoasterea cerurilor ne este limitata la ceea ce vine printr-un singur simt, acela al vederii, care nu ne poate spune nimic despre proprietati ca uscaciunea si caldura. Pe de alta parte, cum poate fi deosebita influenta stelelor de alte forte? Chiar daca razele stelelor ar cobori asupra noastra in linie dreapta, pâna la sosire ele se raspândesc peste tot, asa cum vedem ca fac razele Soarelui, astfel incât este imposibil sa le izolam.

Savonarola adauga multe alte motive pentru scepticism pe lânga acestea. Semnele zodiacale sunt fictiuni inventate de om. Leul se putea numi la fel de bine si câine si ne-am putea imagina cele douasprezece zodii ca niste case, castele sau copaci. Pe lânga a fi nesabuite, horoscoapele sunt si inexacte, deoarece astrologii nu stau sa astepte momentul nasterii, cu astrolabele in mâna si având mereu cerul senin deasupra lor, pentru a putea fi observat. Chiar daca ar fi asa, astrolabele sunt imperfecte iar razele pot fi refractate de aburi; cât despre efemeride, ele sunt adesea eronate. in orice caz, de ce nu ar fi considerat drept critic momentul conceptiunii, sau, si mai bine, cel in care Dumnezeu introduce in fat sufletul inteligent (anima intelletiua)? Liberul arbitru poate face ca previziunile sa nu se adevereasca; ori, daca libertatea nu exista, ce importanta mai poate avea vizita la astrolog? E mai bine sa urmam sfatul capriciilor sau al imaginatiei (phantasia), decât pe cel al unui cautator in stele. Cezar, care dispretuia astrologia, a fost norocos, iar Iulian Apostatul, care nu o dispretuia, a fost nenorocos. Cât e de natâng sa alegi momente astrologice favorabile pentru a incaleca un cal, sau a urca pe o nava, sau a pune prima piatra a unei cladiri, sau a imbraca un strai nou! Sa presupunem ca in cursul calatoriei trebuie sa coborâm de pe cal; trebuie sa consultam astrologul si pentru momentul potrivit ca sa facem asta? Raul nu vine de la ceruri, ci dintr-o dispozitie nefavorabila a materiei, sau din reaua-vointa a fiintelor omenesti. Miracolele divine nu sunt produse de conjunctii favorabile, ci prin slava Sfântului Duh. Pretinsa stiinta este combatuta si prin esecul previziunilor. Conform lui Albumasar, crestinatatea avea sa dureze doar 1460 de ani, desi ne aflam in 1497; Abraham Evreul (Habraam iudeo) a prezis venirea lui Mesia in 1444 sau 1464, când, in schimb, evreii au fost alungati din Spania si au avut mai multe de suferit decât in orice epoca, de la distrugerea Ierusalimului pâna astazi. Arnaldo din Spania a prezis venirea Anticristului in 1345. S-a tins catre a se tine minte doar succesele astrologiei, care sunt adesea produse ale intâmplarii, si catre a se uita esecurile. Se mentioneaza in treacat si dificultatea de a acorda incredere gândirii analogice: se face o legatura intre Mercur si crestinism deoarece miscarile lui sunt greu de inteles, asa cum dogmele crestine sunt dificile; nu s-ar putea spune la fel de bine ca Mercur se opune crestinismului, laquale non e volubile come Mercurio? in termeni proprii, micul tratat este argumentat cu forta.

Gian-Francesco Pico, care a editat si a publicat volumul de Disputationes a mai celebrului sau unchi, a atacat el insusi astrologia in Cartea a V-a din De rerum praenotione (1506), lucrare indreptata si impotriva altor practici divinatorii, ca geomantia (Cartea a VI-a) si magia (Cartea a VII-a). Ideea fundamentala de la care porneste, ca si celalalt Pico, este ca “Revelatia divina provine doar de la ingerii buni si de la Dumnezeu si in nici vreun alt fel, nici de la ingerii rai, nici de la natura.” Desi scopul lui principal era de a extinde la domenii mai largi argumentul unchiului sau, a cincea carte contine douasprezece capitole, corespunzând mai mult sau mai putin celor douasprezece carti din Disputationes, repetând sau variind uneori argumentele unchiului, dar amestecând si alte materiale si observatii proprii. Primul capitol de dupa introducere enumera sase motive date de astrologi in sprijinul disciplinei lor. Primul, provenit de la Aristotel, este combatut in capitolul al treilea, iar al doilea, bazat pe influenta clara a soarelui si a lunii, este abordat in capitolul patru. Capitolele urmatoare au de a face cu dispretul matematicienilor fata de astrologie, cu dezaprobarea aratata de legile divine si civile, zadarnicia alegerilor, incertitudinile in privinta numarului de ceruri si de stele si alte dezacorduri intre autori si principii. Discutia nu e deloc simplista sau neglijabila, dar, cum corespunde in mare cu Disputationes, nu e nevoie sa ne oprim asupra ei. Vom incheia cercetarea tratatelor selectate, prin luarea in considerare a trei documente, scrise de un teolog, un medic-teolog si un umanist cu interese variate.

Primul dintre acestea este o lucrare scurta a lui Jean Calvin, Traité ou Avertissement contre l’astrologie qu’on appelle judiciaire et autres curiosités qui regnent aujourd’hui au monde (1549). Cunostintele lui Calvin, atât despre astrologie, cât si despre astronomie, nu erau perfecte: de exemplu, credea ca luna este plina atunci când “se apropie” de soare. De asemenea, el se arata dispus sa accepte destul de multe. Medicii, spune el, isi folosesc bine cunostintele despre cer când aleg momentul oportun pentru a lua sânge sau pentru doza pilulele si leacurile, caci trebuie sa marturisim ca exista quelque convenance intre astre si trupurile noastre. Temperamentele noastre, de asemenea, fie datoreaza ceva stelelor, fie le corespund cumva; cerul poate cauza nu doar furtuni si tornade, dar si sterilitate si boala; iar fermierii afla când sa cultive plantele privind cerul. Unele dintre obiectii – de exemplu, ca influenta incepe sa se exercite nu de la nastere, ci din momentul procrearii – pot deja parea obositoare, la mijlocul secolului, dar Calvin scria, ca si Savonarola, pour les simples et non lettrés. in rest, el aduce argumente energice impotriva astrologiei divinatorii, care, crede el, dezvaluie o “curiozitate natânga in privinta viitorului”, si in favoarea interventiei directe a divinitatii.

Multe dintre argumentele lui Calvin ne sunt deja pe deplin familiare: de exemplu, cel al diferentei dintre gemeni, cu toate ca este insotit de afirmatia explicita ca ereditatea este de o suta de ori mai puternica decât influentele astrologice. in aceeasi situatie se gaseste, desi noi nu am mai pomenit-o, intrebarea daca, din 60.000 de oameni ce participa la o singura batalie, toti mortii au acelasi horoscop. Se preia obiectia lui Savonarola cu privire la alegerea unui moment favorabil pentru inceperea unei calatorii: dispunerea cerului in momentul sosirii nu va avea nici un fel de efect? Daca unul din calatori e sfetnicul regelui, se vor pune vreodata de acord horoscoapele celor douazeci de insotitori ai sai in privinta clipei favorabile? insa in loc de a rezuma intregul argument vom urmari doar doua linii de gândire, nici una in intregime noua, dar amândoua sustinute cu o eficienta considerabila.

Prima o constituie implicarea in orice horoscop si a altor persoane decât nativul respectiv. Astrologii

vor spune unui barbat câte sotii va avea. Da – dar gasesc ei in steaua acestuia horoscopul primei sotii, ca sa stie cât va trai ea? Prin acest proces se va ajunge ca sotiile sa nu aiba un horoscop propriu … Pe scurt, dupa acest rationament horoscopul fiecarui individ va include o judecare a intregii situatii a unei tari, de vreme ce (astrologii) se lauda ca pot afla daca un om va fi fericit in casatorie, daca va avea intâlniri norocoase sau nenorocoase cu alti oameni pe câmp, in ce primejdii ar putea cadea, daca va fi ucis sau va muri de vreo boala. Gânditi-va cu câti oameni intram in contact in timpul vietilor noastre.

Daca o dezvoltam, aceasta conceptie duce la perceperea unor dificultati reale. Trebuie ca un barbat al carui horoscop al nasterii promite o casatorie fericita si relatii bune cu copiii sai sa fie atras de o femeie pe care stelele au sortit-o sa-i impartaseasca fericita nenorocirile si sa ii dea fii si fiice ascultatoare? La rândul lor, vor fi sortiti toti copii sa se nasca in momente care sa le garanteze inceputuri de viata compatibile cu sperantele lui? Aproape orice prezicere implica o relatie cu alti oameni, astfel incât masura in care stelele constrâng, in loc de a predispune doar, intreaga lume a experientei umane, trebuie sa reprezinte o retea infinit de complexa de evenimente inevitabile. Daca un om e predestinat sa piara la un moment dat prin taisul fierului, el trebuie sa il intâlneasca pe ucigasul obligat sa il omoare; la rândul lui, ucigasul trebuie sa aiba prilejul, un motiv adecvat si o arma la indemâna; sotia victimei – daca il iubeste sau daca depinde de el pentru a se intretine – trebuie sa aiba o prevestire nenorocoasa despre ziua respectiva, asa cum trebuie sa aiba si toti prietenii lui, iar dusmanii – unele norocoase; si asa mai departe la infinit. Daca stelele predispun doar, in loc de a obliga, situatia nu se imbunatateste prea mult, deoarece hotarârea de a nu ucide luata de posibilul asasin trebuie sa modifice horoscoapele victimei, sotiei, prietenilor si dusmanilor, fara a le permite si lor sa aleaga dupa plac. Toate acestea sunt implicite in comentariul lui Calvin.

Celalalt argument eficient, foarte comun, dar sustinut aici, deloc surprinzator, cu o elocventa speciala, apartine teologiei. Astrologia e o superstitie diabolica prin care oamenii sunt quasi ensorcelés. Uneori, Dumnezeu poate folosi harul care anuleaza influenta cerului, iar experienta convertirii preschimba adesea oamenii in persoane noi. Multe din cele ce i se intâmpla unui om git en la volonté ou conditions d’autres que de lui: o afirmatie destul de conventionala, dar care era de asteptat de la Calvin, ca si remarca urmatoare, cum ca David a “ales” ciuma dintre cele trei flageluri posibile trimise de Dumnezeu. Foametea din vremea lui Ilie a fost o minune, nu a fost cauzata de stele; dintr-o astfel de pedeapsa divina, toute constellation est exclue. La fel, Dumnezeu a secat Marea Rosie si Iordanul intr-o clipita, nu cu ajutorul pozitiilor stelelor si al unghiurilor socotite cu mult timp inainte. Obisnuitele dovezi luate din anumite texte ale Scripturii se adauga unor astfel de afirmatii. Dumnezeu i-a dojenit pe caldeeni, spunând ca schimbarile si caderile imparatiilor nu pot fi citite in stele. Daca Geneza spune ca stelele au fost asezate ca semne pe cer, sensul pe care trebuie sa il intelegem este ca ele sunt folositoare agricultorilor si medicilor. Interpretarea horoscoapelor este fata de toate acestea ca betia fata de vin – un exces, un abuz. Profetia belsugului si foametei, facuta de Iosif in fata faraonului, a venit prin revelatie, iar Moise, desi cunoscator al intregii intelepciuni egiptene, nu a consultat cerul când s-a ales momentul de a-i conduce pe evrei din robie. Steaua care i-a condus pe magi la iesle a fost dressé … par miracle. Este o mârsavie sa pui pe seama stelelor raspândirea mahomedanismului; inflorirea acestuia reprezinta o pedeapsa dreapta pentru nerecunostinta omului. in Deuteronom, 18, Moise ii condamna pe ghicitori, pe cei ce cerceteaza zilele – adica pe cei ce fac alegerile astrologice – si pe alti vrajitori si magicieni. Locuitorii Efesului, dedati la folles curiosités, si-au ars cartile, ce pretuiau pâna la 5000 de franci, dupa convertirea la crestinism, asa cum ne spune Sfântul Luca in Fapte, iar Simon Magul a fost uimit de faptul ca Hristos nu gasea vreun rost in indeletnicirile lui. Toata lumea sa regarde a quoi il este appelé, pour s’appliquer a ce qui sera son office, iar carturarul sa inlocuiasca lucrurile frivole cu studii bune si folositoare. Este destul de probabil ca credinciosii din popor, pentru care aceasta discutie era menita, sa o considere convingatoare.

O colectie de scrisori apartinând lui Thomas Erastus, medic de profesie, dar care si-a imprumutat numele unei erezii, e interesanta nu atât prin continut, care e luminat si plin de bun simt, cât prin prilejul si tonul sau. Chemat inapoi dupa noua ani de studii in Italia pentru a practica medicina la Schleusingen, Erastus a aflat, spre marea sa suparare, ca pacientii sai credeau in almanahuri care le spuneau zilele norocoase sau nenorocoase pentru fertilizare, intarcatul copiilor, taiatul unghiilor si al parului, aplicarea ventuzelor si a purgativelor, lasatul sângelui, prescrierea lictarelor sau a pastilelor, plecarea in calatorie, imbracatul unor haine noi, mutatul in alta casa, târguitul si asa mai departe. Desi cunoscuse existenta unor asemenea publicatii, nu stiuse ca ele erau luate in serios. El a aflat cu necaz ca aceste calendare constituiau o piedica in calea tratamentelor sale: de exemplu, un pacient putea refuza sa i se ia sânge deoarece Luna era in Scorpion. Când nu era nici o primejdie, Erastus ceda uneori in fata superstitiilor, insa alteori lupta pentru demnitatea stiintei deprinse de la cei mai buni dascali si practicate cu succes. Cu ajutorul unei carti italiene, scrise de Savonarola, pe care o transpusese intr-o germana simpla, el reusise sa ii abata pe unii din calea superstitiilor; dar, desi cei culti erau de acord cu cartea respectiva, ignorantii o condamnau, ca si pe autorul ei, de obicei fara a da argumente. Unele persoane oferisera totusi argumente, iar deoarece acestea meritau un raspuns, va publica o corespondenta care aparuse deja intr-o versiune neautorizata, cu atât mai mult cu cât ciuma il alungase din scoala si din oras si are timp la indemâna. (Nu ne-am astepta de la un doctor sa ramâna in oras?)

Evolutia corespondentei, din care cunoastem doar contributia lui Erastus, este ciudata. Pentru mult timp, subiectul il constituie opiniile lui Hipocrate si ale lui Galen in legatura cu astrologia si in special o lucrarea a celui din urma despre zilele critice. Strathmion – fara indoiala un pseudonim – insista ca textul demonstreaza interesul lui Galen pentru medicina astrologica, iar Erastus ca Galen incerca doar sa explice de ce a treia zi critica a lunii selenare nu era douazeci si unu, ci douazeci. Ceea ce stârneste cel mai mult interesul este incapacitatea lui Strathmion de a se concentra asupra afirmatiilor lui Erastus. “Când m-am intors acasa ieri din Turingia,”, incepe o scrisoare a lui Erastus, “mi-au dat scrisoarea ta. Vazând ca era lunga (longisculas), am simtit o placere considerabila, deoarece banuiam ca voi ma voi lumina intrucâtva. Dar când am inceput sa citesc am inteles ca spuneai acelasi lucru ca intotdeauna.” in scrisoarea urmatoare, el se intoarce la aceeasi tema: “Pari a scrie fara sa citesti cu atentie scrisoarea mea.” in scrisoarea ce urmeaza el se plânge de acelasi lucru: “Am primit scrisoarea sa, in care ramâi tu insuti (tuas reperi literas, in quibus tui simile es). Ma mir ca te poti multumi cu a raspunde de doua ori repetând fara rost aceleasi argumente.” ai inca o data: “Scrisoarea pe care am primit-o pe 15 martie nu continea nimic la care nu am raspuns deja.” Desi rabdarea incepe sa i se apropie de capat, si il citeaza pe Galen declarând ca “Parerile gresite fac ca mintile celor care le detin sa fie surde si oarbe, astfel incât ei nici nu aud, nici nu vad nimic,” el incearca resemnat, inca o data, sa lamureasca lucrurile, de data aceasta deosebit de detaliat. Sarcina nu are sperante de reusita, iar scrisorile urmatoare se adreseaza altor corespondenti. intre timp, tonul lui Erastus devine acela de nerabdare intunecata si exasperata, ca, de pilda, atunci când un liberal modern se incapatâneaza sa poarte o discutie despre integrare cu un sudist in vârsta, ale carui convingeri au fost capatate atât de devreme, incât baza lor e prerationala. Faptul ca aceasta controversa implica persoane care nu erau capabile, ori dispuse, sa asculte nu este, desigur, surprinzator; remarcabil este ca adversarii pleaca atât de adesea de la aceleasi idei, ca, la inceputul cartii, in cazul lui Bellanti si al lui Pico. Cât priveste continutul scrisorilor ramase, e suficient sa se observe ca autoritatile ramâneau importante chiar si pentru un sceptic. Erastus nu se arata nicaieri dispus sa spuna ca parerile lui Galen si Hipocrate il intereseaza doar pe istoricul ideilor.

Ne putem incheia convenabil cercetarea comentând lucrarea Mantice, ou Discours de la verité de la diuination par l’astrologie (ed. a doua 1573), scrisa de Pontus de Tyard, lingvist, poet, om de stiinta, prelat, monarhist si, cel putin pentru un timp, sustinator al prisca theologia hermetice. Ea are marele avantaj ca prezinta raspunsurile date de catre un astrolog entuziast numit Mantice (Ghicitorul) unui atac impotriva astrologiei apartinând unui vorbitor numit Le Curieux, iar dialogul se termina prin decizia luata de autorul in persoana. Deoarece argumentele aduse de ambele parti reiau multe dintre ideile aparute timp de trei sferturi de secol de controversa, nu numai ca aceste exact o suta de pagini ofera un rezumat compact, ci se incheie prin a recomanda – oricât de timpurie este data – o concluzii care, in ciuda activitatii continue a astrologilor, va anticipa scepticismul stiintei responsabile.

Dezbaterea e precedata de respingerea oricaror practici divinatorii diferite de cele astrologice. Augurii, auspiciile, cercetarea maruntaielor si toate celelalte superstitii dezvoltate in Etruria au disparut; goëtia sau magia neagra a fost distrusa, impreuna cu alte relicve ale Egiptului; preotesele Pitiei si ventrilocii nu mai fac profetii; din piromantie si hidromantie – ghicitul prin foc si apa – nu mai ramân decât numele. Doar astrologia mai are aderenti. in cartea de fata, autorul va incerca sa reproduca o recenta aprinsa discutie pe aceasta tema. Prima data intra in scena antagonistul.

Dupa un preambul plin de citate, se ofera un rezumat dispretuitor al proprietatilor atribuite planetelor si semnelor. Nici o exhalatie a pamântului nu poate sa umezeasca Luna sau pe Venus, iar presupusul lor gen feminin este inferat din aceasta proprietate. De fapt, planetele sunt in realitate affranchies de noz sexes. Daca soarele este deosebit de fierbinte in Rac, de ce e considerat acesta rece si umed? ai de ce este Sagetatorul fierbinte si uscat, daca noi suferim de frig când soarele trece prin el? Orice asemenea afirmatii sunt mensonges monstrueuses si menteries ridicules & fables, deci profetiile facute pe aceste baze se adeveresc o data la o mie de prilejuri. Nici istoria acestei arte nu prezinta vreo distinctie. Cei vechi le-au ridicat statui sau le-au inaltat laude publice matematicienilor, arhitectilor, medicilor, imparatilor, soldatilor, filozofilor si poetilor, dar niciodata vreunuia dintre astrologi, care au fost condamnati la moarte, exilati, sau pedepsiti in alte feluri de catre Tiberiu, Vitellius, Diocletian, Maximilian, Constantin, Valentinian si Valens. Plotin, cel mai de seama dintre filozofii platonicieni, a scris impotriva astrologiei. Absurditatile ei sunt demonstrate de contradictiile din horoscopul unei familii; horoscopul sotiei poate prezice moartea sotului, iar soarta unui om nu poate depinde de propriile stele, daca este deja hotarâta de acelea ale tatalui si fratelui sau mai mare. De ce mai avem politie si laudam pe cei ce se poarta bine, daca faptele isi au cauza in ceruri? Zamislirea copilului sau inzestrarea lui cu suflet sunt la fel de importante ca si nasterea; si ce se va spune despre copilul care nu se naste pe loc, acum scotând un madular si apoi retragându-l, in timp ce subtilul ghicitor isi calculeaza mereu figura? Daca doi printi aleg o anumita zi pentru o batalie, aceasta trebuie sa se dovedeasca neprietenoasa pentru unul dintre ei – acela care, asa cum a marturisit chiar Guido Bonatti, este mai putin puternic sau are armata cea mai mica. Pot exista suficeinte constelatii pline de cruzime pentru a determina mortile a o mie de oameni ucisi intr-o batalie, sau chiar a trei sau patru, distrusi de o singura salva de tun? Adevaratele cunostinte astrologice ar necesita observarea empirica a unor efecte similare provenind din configuratii similare, dar aceasta este imposibila, deoarece intoarcerea corpurilor ceresti in situatii identice poate lua si 49.000 de ani. Pretentia babilonienilor de a fi realizat 470.000 de ani de observare este contrazisa de faptul ca au identificat doar 1.022, sau conform unei alte surse, 1.467 de stele. Putem crede ca toate celelalte sunt stériles, endormies, & paresseuses? Daca se afirma ca se repeta cel putin configuratiile planetare, replica potrivita este ca nu s-au produs aceleasi efecte; imperiile, obiceiurile, legile si religiile nu au renascut niciodata.

Contra-argumentarea continua in forta. Daca este adevarat ca planetele produc efecte fizice – paloarea lunii, culoarea rosie a lui Mercur, aspectul intunecat al lui Saturn – este o nesabuinta sa atribuim si trasaturi precum zgârcenia, melancolia, cruzimea, mândria si dorinta, mai ales ca acestea nu sunt determinate de materie, ci de pozitie. Relatia dintre pozitie si semnificatie nu poate depinde de locatie, de vreme ce fericirea lui Mercur inseamna tristetea lui Venus; ea nu se poate datora nici planetei, de vreme ce influenta e determinata de loc. Doctrina aspectelor este de asemenea inacceptabila. Pe lânga conjunctie si opozitie, de ce a luat in considerare Ptolemeu doar trigonul, cvadratura si sextilul, de vreme ce 360s se divid la fel de bine si prin 36, 40, 45 sau 72? De fapt nu poate conta decât apropierea. Comparatia dintre stele si oamenii ce dantuiesc in cerc, care pot vedea pe cineva aflat la o departare de doua sau trei locuri mai bine decât pe cei pe care ii tin de mâna, nu are nici un sens: comme l’Estoille este illustré d’vne rayonnante rondeur, autant luy sroit visible le ioiganant, que l’eslongné. intregul sistem este plin de sine si duce la profanarea lucrurilor sfinte, anuntarea sfârsitului pentru religie sau pentru stapânire, si la punerea pe seama stelelor a lipsei de pietate, a potopului, a trecerii din urma prin foc a lumii, a sfinteniei, minunilor, pacatului original si a intruparii. De fapt, putem vedea, din exemplul ciorilor si al cotofenelor, care, atât cât se poate spune, sunt identice, desi au iesit din ou in momente diferite, timp de cam o luna, ca diferentele dintre oameni se datoreaza diversitatii obiceiurilor si educatiei.

Acum se ridica pentru a vorbi Mantice, aparând pentru inceput traditia ca intemeiata de carturari si confirmata de experienta. in ce putem avea incredere cu privire la problemele importante, daca nu in autoritatea unei persoane faimoase? Este o lipsa de respect sa-i masuram pe cei mai mari folosind cotul cu care ne masuram propria noastra ignoranta. in plus, primii oameni au trait sute de ani si au avut avantajul de a nu fi supusi influentei stelelor dezradacinate sub care s-au nascut generatiile de mai târziu. Poezia antica e plina de intelepciune ascunsa: Orfeu a fost primul astronom grec; zborul lui Dedal a simbolizat cunoasterea stelelor; Bellerophon, Atlas, Phaëton, Titan, Castor si Pollux, Orion si multi altii apar in mituri astrologice. Saturn, Jupiter, Marte, Apolo, Venus, Mercur, si Diana erau “regi sau alte persoane studioase, care prin trudnica lor sârguinta au invatat traiectoriile si influentele planetelor, denumite de atunci dupa numele lor.” S-a spus despre Tiresias ca si-a schimbat sexul pentru ca el a identificat genurile planetelor. Legile romane impotriva astrologiei au fost motivate de dorinta de a tine poporul in starea de supunere nestiutoare; dar stiintei astrologice ii era acordat un loc de cinste in Babilonia, Teba, Etiopia si Egipt. Preotesele virgine de la Delfi serveau un oracol consacrat Fecioarei, iar pitonul de sub tripod era dominat de influenta constelatiei Draco. Se da in continuare exemplul unor conducatori care au luat aminte sau, ca Ariovistus, Pericle si Xerxes, au dispretuit cu consecinte dezastruoase prezicerile astrologice.

De la dovezile istorice, Mantice trece la cele naturale. atiind ca ziua a noua a lunii este nenorocoasa, furnica nu isi paraseste niciodata musuroiul atunci. Scarabeul, dupa ce face cocoloase din balegarul vacilor sau al magarilor, le ingroapa pret de douazeci si opt de zile in fiecare luna, iar apoi, in a douazeci si noua, le dezgroapa si le rostogoleste mai intâi de la est la vest, imitând bolta cereasca, apoi de la vest la est, imitând planetele, folosind, pentru a le face pe toate acestea, treizeci de picioare, care semnifica cele 30s ocupate de fiecare dintre semnele zodiacale. Cinocefalul mascul, sau maimuta cu cap de câine, intâmpina echinoxul urinând sau latrând ascutit la fiecare dintre cele doisprezece ore diurne. Din nou, daca marea, care este umoarea pamântului si seva plantelor si a copacilor sunt afectate de schimbari ale anotimpurilor, de ce nu si oamenii?

Urmeaza negarea argumentelor contrare. Sunt aparate ca potrivite din punct de vedere metaforic numele semnelor zodiacale; cele patru aspecte ptolemaice, impartite fiecare in trei parti, corespund celor patru anotimpuri cu perioadele de inceput, mijloc si sfârsit ale acestora; iar cele patru unghiuri astrologice sunt aparate prin intermediul unui misticism matematic a carui sursa ultima, asa cum am vazut, este Pitagora. Planetele aflate in opozitie sunt despartite de sase semne, cele in trigon, de patru, cele in cvadratura, de trei, cele in sextil, de doua; iar proportiile 6, 4, 3, 2 compun armonia universului. “Astfel pot fi date suficiente motive pentru fundamentele astrologiei … Nimic nu apare in ea fara niste motive, ordine si proportii demne de luat in seama.” Cât despre acuzatia de rautate adusa planetelor, aceasta este o greseala; fiintele omenesti fac maiestatea lui Saturn, bunavointa lui Venus si caldura lui Marte sa para malefice. Horoscoapele sunt realizate la nastere, nu vreun alt moment, deoarece atunci devine fatul cu adevarat omenesc si incepe atât sa primeasca razele celeste, cât si sa respire aerul afectat de acestea. Celor spuse despre ciori si cotofene li se poate raspunde zicând ca ele sunt toate create cam in acelasi timp, dar fara indoiala sunt la fel de diferite una fata de alta ca si oamenii, desi acestora le par la fel, asa cum poate si oamenii le par lor. in orice caz, deoarece omul are un statut mai inalt si potential mai mare, el este capabile de o individuatie mai mare. Presupusele greseli facute de astrologi nu justifica renuntarea la intreaga arta. Orice alt lucru in univers are o utilitate; oare doar cerul, cea mai mare si mai onorata parte a creatiei, sa nu aiba nici una? Urmând argumentul expus de Le Curieux, ar trebui sa respingem si intreaga medicina, toate legile, intreaga teologie, intreaga filozofie. Aici Mantice se opreste din vorbit, fata lui exprimând dispretul resimtit pentru rationamentul adversarului sau.

Desi discursul lui Mantice abunda in idei poetice, nu pare prea probabil ca un cititor modern sa fie surprins de faptul ca laurul ii e acordat lui Le Curieux. De Tyard recunoaste ca a fost cândva entuziast in privinta daemonilor si a spiritelor si ca mai apoi, dupa ce experimentele sale nu au avut mai mult succes decât l’espoir fumeux de l’Elixir aux Alchimistes, a trecut la astrologie, in privinta careia a ramas pentru mult timp impartit intre credinta si respingere. Astrologii pe care ii vedea lucrând nu cunosteau adevaratele miscari ale astrelor, deoarece oricine isi ridica ochii spre cer putea vedea ca efemeridele folosite de ei erau incorecte. Tabelele lui Jean Stade, calculate pe baza teoriilor lui Copernic si Erasmus Rheinhold, intra in conflict grav cu cele ale lui Alfonso, Blanchi, Pittate si altii, iar judecatile bazate pe astfel de lucruri incerte nu merita incredere. in plus, doctrinele concurente in privinta modului de a trasa cele douasprezece case duc la interpetari foarte diferite ale horoscopului, desi fiecare se bucura de sprijinul unor autoritati respectate. La fel de demoralizatoare este si intelegerea faptului ca precesiunea de echinoctii trebuie sa fi invalidat multe dintre practicile ptolemaice inca aplicate. in concluzie, desi de Tyard este incântat de contemplarea astronomica, el, “nu poate adera cu constiinta curata la astrologia divinatorie inainte ca miscarile sa fie cunoscute cu exactitate si ca o singura metoda de a construi casele sa fie demonstrata prin motive solide si experienta.” Cel mult, el poate marturisi ca stelele exercita intr-adevar o anumita influenta. Concluzia este modesta, dar, chiar daca ramâne mai putin radicala decât câteva dintre argumentele contrarii pomenite mai sus, ea ramâne totusi fundamental sceptica.

V. Concluzie

Pâna in acest moment, am urmarit suficiente documente pentru ca linia generala a controversei sa fie clara. Deja cele mai multe argumente ne-au devenit familiare si nu ar avea vreun sens sa prelungim cercetarea, care s-a limitat la documente ce se ocupau exclusiv de astrologie. Nu am incercat sa adun toate referintele intâmplatoare la acest subiect, oriunde s-ar gasi ele. Cei interesati de ideile si literatura englezesti vor gasi o valoare deosebita lucrarii lui Don Cameron Allen The Star-Crossed Renaissance: The Quarrel about Astrology and Its Influence in England (Renasterea tulburata de stele: cearta in legatura cu astrologia si influenta ei in Anglia) si celei a lui Paul Kocher, Science and Religion in Elizabethan England (atiinta si religie in Anglia elizabetana). Capitolul III al cartii lui A. J. Meadows, The High Firmament: A Survey of Astronomy in English Literature (Boltal inalta: o cercetare a astronomiei in literatura engleza) contine un mare numar de aluzii literare la astrologia din timpul Evului Mediu si al Renasterii. Un eseu al lui Sanford V. Larkey discuta pericolele provocate in primii ani ai domniei Elisabetei de profetiile lui Nostradamus si ale altora. ai au existat si alte studii, care sunt usor accesibile. Ne mai ramâne aici doar sa oferim un scurt rezumat menit a strânge laolalta firele unei pânze foarte complexe.

incurajarea astrologiei in Renasterea neo-platoniciana, inradacinata in gândirea lui Pletho si a lui Ficino, pare sa fi fost legata de Corpus Hermeticum, adus la Florenta cam prin 1460 si tradus in latina de catre Ficino, inainte de a intreprinde o transpunere latina a nou-accesibilelor dialoguri ale lui Platon. De vreme ce teologia hermetica constituie subiectul unui capitol separat, nu e necesar aici decât sa reamintim faptul ca aceasta isi imagina ca intregul univers este animat si patruns de influente daemonice. Ficino insusi, desi filozof, era – ca si Mantice a lui de Tyard, – genul de filozof atras de idei poetice, mai ales daca ele provocau mintea sa se inalte la empireu si sa contemple imaginile unor spirite stralucitoare. Prin urmare, pentru el, conceptia hermetica a unui daemon care sta pe fiecare stea si emite influenta se combina usor cu latura mistica a lui Platon, asa cum fusese aceasta dezvoltata de scoala neo-platonica a lui Plotin si a altora. Tratatul sau astrologic, De vita triplici, mai ales in partea numita De vita coelitus comparanda (“Despre a ne conduce viata dupa stele”) atragea atentia lumii carturaresti asupra unei discipline ce in timpul Evului Mediu fusese remarcata ocazional de catre filozofi, dar ii interesa in principal pe medici; iar influenta ei a fost intarita de cunostintele de invidiat ale lui Ficino in ceea ce priveste limba greaca, inca putin stiuta, dar constituind obiectul unui interes din ce in ce mai sporit, ca si de dominatia lui asupra Academiei din Florenta, aflata atunci in culmea stralucirii sale sub patronajul printului-negustor Cosimo di Medici.

O astfel de interpretare poate pacatui prin ingustimea limitelor, caci umanismul aflat pe cale de a se naste ar fi dus fara indoiala la redescoperirea importantei astrologiei antice si fara Ficino. in orice caz, astrologia a gasit in Pico un adversar putin probabil, care promitea la inceput sa il depaseasca in ezoterism pe Ficino, dar dus in cele din urma la prabusirea sistemului. in 1586 papa Sixtus al V-lea a condamnat astrologia divinatorie prin bula Coeli et terrae, sentinta confirmata, cu modificari, de papa Urban al VIII-lea in Inscrutabilis – iar aceasta in ciuda faptului ca Urban se aratase dispus sa ceara ajutorul lui Tommaso Campanella pentru contracara efectele rele ale eclipselor. in general, este corect sa spunem ca adversarii aduceau argumente mai convingatoare decât sustinatorii, deoarece se bazau mai putin pe analogie si invocarea autoritatilor. Pâna in 1700, batalia era in fapt câstigata, in ceea ce ii priveste pe eruditi, oameni de stiinta si filozofi, daca nu pentru marele public.

Mintea umana este totusi capabila de capricii stranii. Pe unul dintre acestea l-a remarcat Kocher, care a observat ca “dintre cele sase polemici lungi publicate in Anglia impotriva astrologiei in epoca elisabetana, cinci – cele apartinând lui William Fulke, John Calvin, William Perkins, John Chamber si George Carleton – au venit de la clerici.” Ca teologii se opun nu doar ideii ca faptele umane sunt determinate, ci uneori si ca sunt predispuse de catre stele este usor de inteles. Conceptul de liber arbitru e nu se poate separa logic de distribuirea laudei si a vinei. Mai neasteptat este ceea ce urmeaza.

ai cine, de cealalta parte, a vorbit in favoarea astrologiei? Spre mirarea analistului modern, in principal cei mai importanti oameni de stiinta ai epocii … un front aproape compact format din medici, astronomi si alti filozofi ai naturii, renumiti pentru realizarile lor.

Am amintit exemplul lui Cardan. Judecarea altor astronomi e mai problematica. Se stie ca Kepler realiza horoscoape si probabil nu, asa cum s-a afirmat uneori, doar pentru a câstiga bani. Totusi, polemica sa cu Robert Fludd este uneori pe atât de realista pe cât ne-am pute dori: de exemplu, spune el, “Fludd preia intr-un mod confuz si inexact ceea ce a primit de la o traditie compusa din opinii contradictorii; eu insa inaintez dupa ordinea naturala, astfel incât totul sa poata fi corectat de legile naturii si confuzia sa fie evitata.” Pozitia altor oameni de stiinta este la fel de echivoca. in general, tendinta remarcata de Kocher in Anglia este probabil mai putin pronuntata pe continent – cu exceptia poate a medicilor, printre care folosirea astrologiei avea o lunga istorie. Totusi, se poate aprecia fara dificultate de ce oamenii de stiinta aveau adesea prejudecati deterministe. Nu a fost niciodata usor pentru cineva concentrat asupra descoperirii de legi sa admita interferente ale vointei umane; iar marea importanta a ereditatii si a mediului era inca rar, daca era vreodata, recunoscuta. Daca era necesar sa se opteze, cauza putea, in cele din urma, fi pusa mai bine pe seama razelor fizice emanate de planete si stele, care cel putin se pretau observatiei, decât pe seama numerelor mistice, a formulelor verbale cabalistice si a diavolilor.

Wayne Shumaker
Stiintele oculte in renastere 
Traducere de Petronia Petrar 

Seria Disciplinele oculte ale Renasterii 

Gândirea Renasterii a fost multa vreme perceputa simplificat, ca opunând doua viziuni despre lume : cea crestina si cea umanista. Or, cercetarile din ultimele decenii au demonstrat tot mai apasat rolul extraordinar pe care l-a jucat o a treia viziune, si anume cea asa-zis oculta. Atunci când au redescoperit Antichitatea, gânditorii Renasterii au fost fascinati de cultele de mistere si de neoplatonismul ezoteric, de gnoza si de hermetism. Cartea lui Wayne Shumaker trece in revista toate aceste discipline oculte care au inflorit in Renastere si au fost adeseori fie condamnate de pe pozitiile ideologiei crestine, fie desconsiderate de pe pozitiile rationalismului umanist. Volumul este alcatuit dintr-o serie de capitole care panorameaza, fiecare, câte o stiinta oculta : astrologia, alchimia, kabala, magia, vrajitoria, hermetismul.

Gilbert Durand: Introducere in Mitodologie

Alex Virastau

La moartea maestrului sau Averroes, Ibn Arabi (1165-1240) parasea definitiv Cordoba si Occidentul. Pentru Henri Corbin, parasirea Spaniei natale pentru Orient de catre misticul Sufi nu tine numai de geografia fizica, ci si de o geografie spirituala. Orientul a reprezentat o matrice imaginara inepuizabila pentru vizionarismul lui Ibn Arabi. in 1979, la putin timp dupa moartea cunoscutului islamolog, tot la Cordoba, se intalnesc mai multi specialisti intr-un fel de pelerinaj expiatoriu, dupa expresia lui Gilbert Durand. Daca parasirea Occidentului de catre Ibn Arabi coincide cu descoperirea Filosofului si renasterea filosofiei occidentale cu accentul ei pe concept si perceptie, intrunirea din 1979 marcheaza tentativa de a reveni la simbolic si imaginal, la acel incipit mitic cand logica aristotelica si vizionarismul nu se excludeau reciproc. 
Dupa cum observa Gilbert Durand, impulsul de apropiere intre stiintele exacte si stiintele spiritului nu a venit, paradoxal, din partea ultimelor: “in timp ce noi [cercetatorii stiintelor inexacte] nu indraznim sa vorbim despre aceste lucruri in universitatile de stiinte umane, blocati cum suntem in pozitivismele secolului al XIX-lea, ei, , vorbeau, daca pot spune asa, la prezent, despre ecuatii care dau seama de fenomene de non-separabilitate, relativitate, imposibilitatea observatiei etc”. in efectul Cordoba se inscrie si “mitodologia” pentru care pledeaza Gilbert Durand, un domeniu ce studiaza confluentele, determinismele a-cauzale ce configureaza o epoca. Nu este vorba nicidecum de o miscare irationalista, ci de un curent de gandire a carui utilitate consta tocmai in posibilitatea de a preintampina niste fenomene violente de intoarcere a refulatului. C. G. Jung remarca, inca inainte de izbucnirea celui de-al Doilea Razboi Mondial, revenirea in psihismul colectiv a imago-ului zeului germanic al razboiului, Wotan. Seismul razboiului trada saturatia unei epistemologii si pedagogii pozitiviste ce faceau din arta si imaginatie apanajul copiilor, nebunilor si poetilor, o pedagogie inca in vigoare azi. Ca atare, pornind analogic de la revolutiile din teoriile fizice ale secolului trecut, Gilbert Durand sondeaza posibilitatile unui rationalism complex ce da seama de fenomene care scapa epistemologiilor iluministe inspirate de filosofiile unui Descartes ori Kant. “Mitodologia” sa pare mai aproape de Böhme, Paracelsus sau Cornelius Agrippa, in ea timpul fiind simetric si reversibil, iar spatiul este deschis fenomenelor de non-separabilitate.
Gilbert Durand foloseste euristic concepte derivate din alte domenii de cercetare. in demersul sau, explicatia liniara ramane secundara in raport cu intelegerea caleidoscopica a unor bazine semantice, iar conditiile materiale sunt omise in favoarea unor legitati culturale probabiliste. Istorismul este combatut prin rafinarea unor tipare de gandire traditionale. Gilbert Durand pleaca de la postulatul unei topici sistemice socio-culturale universal valabile, care presupune existenta a trei nivele in psihismul social, corespunzatoare etajarii psihice freudiene sine-eu-supraeu: nivelul fondator al inconstientului colectiv, nivelul “inconstientului specific” unei societati, la limita cu constiinta, si nivelul rational reprezentat de epistemologie, pedagogie si ideologie. intre aceste stratificari se distribuie rolurile sociale, care sunt la randul lor investite pozitiv sau negativ in functie de reglementarile supraeului social. Aceasta topica sistemica bazata pe antagonisme subsistemice constituie doar cadrul in care sociologul deceleaza marile mituri si schimbarile de regim ale imaginarului prin care o societate exista si se reprezinta pe sine. 
Modelul bazinelor semantice propus de Gilbert Durand recicleaza conceptele unor teorii fizice, biologice ori psihanalitice si poate fi inteles pornind de la diagnosticul pus de cercetator bazinului semantic actual ce a dat nastere mitanalizei si studiilor dedicate alchimiei sau hermetismului. im general, un bazin semantic se intinde pe aproximativ 180 de ani si cuprinde trei faze de cate 60 de ani, marcate de mode. in ce priveste bazinul semantic contemporan, pentru prima fazare (aproximativ 1860-1914), Gilbert Durand considera emblematice mode precum Belle Epoque. Constructivismul si Art-Deco sunt modele specifice celei de-a doua faze, cea a anilor 1918-1938, pe cand faza anilor 1940-2000 este rezumata prin moda retro a suspiciunii si a desvrajirii. in acest context, postmodernismul apare drept etapa decadenta in care imaginarul prometeic al modernitatii intra in deriva in favoarea unor mituri alternative. Substratul mitic vehiculat cu predilectie de mass-media contemporana este unul dionsiac, dar un dionisiac apatic, intra muros. Prin demersul sau, Gilbert Durand arata inutilitatea dihotomiei intre fapte sociale si fapte culturale, deoarece acestea converg si nu pot fi definite autonom. El insista poate prea mult pe diferentele de metoda – de la text la context (mitocritica) sau de la context la text (mitanaliza) -, ca si cum una ar fi poarta de fildes, iar cealalta poarta de corn. Cele doua abordari ar trebui sa ajunga, daca sunt juste, la o aceeasi realitate a mitului. 
Generalizarile si previziunile pe care le opereaza G. Durand sunt insotite de recunoasterea continuitatilor din ansamblul bazinului semantic al modernitatii noastre cea de toate zilele. in acest sens, pedagogia nu a abandonat mitologemele prometeice, iar noile epistemologii, ce tind sa renunte la demersurile ipotetico-deductive clasice, nu au schimbat substantial felul in care intelegem noi categorii precum spatiul si timpul. Sau nu inca. in chiar activitatea de remitologizare si demitologizare realizata de mitodologie si in interesul crescand pentru acestea, Gilbert Durand intuieste revenirea mitului lui Hermes. Cu a sa logica a tertului inclus, hermetismul ar fi unul din marile mituri ce concureaza si foarte probabil va inlocui gioacchinismul si prometeismul specifice modernitatii. Introducerea in mitodologie nu este o simpla enumerare de concepte, ci o privire ce sondeaza structura de adancime a epocii noastre.

Gilbert Durand: Introducere in Mitodologie

Capitolul I

Intoarcerea mitului

1860-2100

Pe zi ce trece constatam ca tot mai multi participanti la cultura noastra occidentala intra in rezonanta cu tema intoarcerii mitului si cu reaparitia problematicilor si a viziunilor asupra lumii gravitand in jurul simbolului, intr-un cuvant, cu toata “Galaxia Imaginarului”[1] in a carei sfera de atractie se desfasoara gandirea contemporana cea mai profunda. Ca, de la o vreme incoace, noi am intrat – prin noi inteleg civilizatia occidentala – in ceea ce s-ar putea numi o zona de inalta tensiune imaginara.

Procesul a inceput in secolul al XIX-lea, ca reactie la zarva triumfatoare a revolutiei industriale, prin inflorescenta romantica si mai tarziu simbolista, apoi s-a amplificat progresiv, pentru ca, la inceputul secolului XX, sa se lanseze decisiv – cum ar spune don Basilio – odata cu saltul inainte facut de mijloacele tehnice audiovizuale. incet-incet s-a instalat in felul acesta un climat de inalta tensiune, in care intreaga cultura occidentala a fost obligata sa se angajaze, de voie, de nevoie. intr-adevar, civilizatia noastra, blindata intr-un rationalism matematic care excomunica imaginea, a sfirsit prin a provoca, impotriva vointei sale – asemenea “efecte perverse” sunt remarcabile -, prin rafinarea tehnicilor stiintifice cele mai indepartate de imagine, inscaunarea concreta, intronarea “reginei facultatilor” umane.

Rolul declansator in aceasta preluare de putere l-a jucat inventarea fotografiei de catre chimisti bricoleuri si corolarul sau, mijloacele tehnice de reproducere (“tirajul”) nelimitata a cliseului. Acum cateva decenii, André Malraux remarca deja in preambulul la “Muzeul sau imaginar”[2] ca mijloacele de a cunoaste (adica de a intelege si explica) o opera de arta s-au insutit datorita “tirajului” nelimitat al cliseului, datorita stratagemelor fotografice urmatoare: marirea, selectarea si delimitarea unei parti a motivului, montajul etc. De atunci incoace, imaginea a invadat realitatea in progresie geometrica: fotografia in culori, animatia cinematografica a “cliseului”, transmiterea prin satelit a imaginilor si chiar auscultarea radiografica a picturilor au reusit sa construiasca un “muzeu” – era sa spun, referindu-ma la titlul crud al unei carti impotriva lui Malraux – “inimaginabil”, dar mai bine sa spunem “pe care nu ni l-am fi putut imagina” in urma cu cincizeci sau saptezeci si cinci de ani: Cézanne la inceputul secolului XX, Van Gogh la sfarsitul secolului al XIX-lea nu aveau, ca “muzeu imaginar”, decat litografii neclare si cateva gravuri ale unor capodopere ale picturii italiene… Chiar la nivel scolar si pedagogic, copiii din generatia mea nu au cunoscut decat modest ilustratul Malet si Isaac sau Manualul de Istorie al lui Uby. in zilele noastre, in schimb, lucrarile de istorie si mai ales cele de istorie literara – precum cele semnate de Lagarde si Michard – sunt intesate de numeroase fotografii care vin sa accentueze si, uneori, sa “orienteze” pregnanta imaginara a textelor literare pe care le prezinta.

La aceasta tendinta de inflare a imaginii contribuie, bineinteles, o anumita forma de vulgarizarea – cel mai adesea in cartile “ilustrate” – a psihanalizei. Freud a fost contemporan cu fratii Lumiere, cu Cartier-Bresson si cu… André Malraux! Conceptia lui Freud a intrat in limbajul comun, a patruns orizontul comportamental si explicativ al tuturor. “Mitul” lui Oedip a devenit curent, ba chiar si cel al Iocastei in cazul unui public ceva mai cultivat, cultivat prin televiziune si carti ilustrate… Psihanaliza a revalorizat, la un nivel parastiintific, medical si psihiatric, notiunile de simbol si imagine, din cauza ca o parte a diagnosticului psihanalitic se sprijina pe imaginile visului rememorat pe faimosul divan al doctorului Freud si al emulilor sai.[3]

Putem observa, de asemenea, ca miscarea actuala de reabilitare a imaginii a fost sprijinita de maniera in care critica literara si artistica a trecut de la o critica preocupata preponderant de explicatii “istorice” si extrinseci operei – precum cea a lui Hippolyte Taine sau a lui Gustave Lanson[4] – la o abordare intrinseca a operei, care a primit, in anii ’50, numele de “Noua Critica”. Noua critica s-a aplecat mai ales asupra tematicii operelor, iar tema – dupa cum vom vedea – nu este prea departe de “mitem”… Acest lucru a declansat, pana si in ghettourile noastre universitare, un interes aparte pentru imagine si pentru simbol si, bineinteles, pentru imbinarea lor reciproca pe care o numim mit. Psihologiile si criticile “de profunzime” – care nu reduc totalitatea unei opere la unidimensionalitatea, cum ar spune Herbert Marcuse[5]!, explicatiei istorice – s-au intrat in rezonanta cu curiozitatea pentru imaginile “venite de altundeva”. Un anumit “exotism” a sprijinit intotdeauna zborul imaginilor dincolo de perceptia autohtona! Astazi sectele exotice infloresc la Paris: buddistii din Montparnasse sau sufistii din Menilmontant. Nu ma indoiesc ca exista sectanti ai lui Krishna la Alfama si in jurul lui Rossio! As vrea sa ma refer in mod special la aceasta secta realmente noua care se numeste New Age si a carei preoteasa este ziarista Marilyn Ferguson[6]. New Age este un patchwork caricatural a ceea ce voi spune aici despre modernitate. Nu are nici un fel de valoare euristica, dar constituie un bun exemplu pentru maniera in care modernismul a construit disperat un “altundeva” – sau mai degraba un “in curand” in cazul sectantilor New Age: milenarismul lui Joachim da Fiore nu a murit! – impotriva angoaselor secretate de hic et nunc. New Age dovedeste inca o data puterea de nestapanit a fantasmelor, care au avut dintotdeauna functia de a transcende constiinta neantului si a mortii. Vom vedea mai incolo, cu mai multa seriozitate, cum epistema noastra s-a intors – s-a chiar reintors – catre niste tropice[7], “triste” uneori, sau paradisiace cel mai adesea.

in sfarsit, politica si viata civica nu au fost la adapostul valului seismic al mareei mitologice a liturghiilor intensificate de puterea mediatica. Secolul nostru, secolul lui Freud, este si cel al lui Georges Sorel si al lui Alfred Rosenberg[8]. Conducatorii puritani, anxiosi, nu au putut indigui presiunile imaginarului politic si nici noua teogonie a “cultului personalitatii”. in jurul unor personaje sau al unor ideologii politice s-au cristalizat veritabile “religii seculare” – pentru a prelua titlul tezei lui J.-P. Sironneau[9] -, carora generatia mea a putut sa le vada de foarte aproape eficacitatea terifianta…

Altfel spus, toate indiciile acestei inalte presiuni imaginare si simbolice in care “traim si ne miscam” sunt sindromul unei profunde revolutii, a unei gigantesti renasteri a ceea ce pedagogiile noastre – si epistemele rezultante – au refulat cu grija sau au minimalizat timp de secole. Precizarile pe care le voi face in continuare au doua parti.

in prima, destul de scurta, voi rezuma ceea ce am dezvoltat deja in alte locuri cu privire la miscarea profunda de iconoclastie si de demitologizare din gandirea occidentala. in cea de-a doua, voi incerca sa decelez care sunt diversele motivatii (nu mai indraznesc sa utilizez notiunea de “cauza”, intai pentru ca sunt sociolog si stiu impreuna cu G. Gurvitch[10] ca nu exista “factori dominanti”, si apoi pentru ca intreaga epistemologie actuala dizolva aceasta notiune in determinisme “a-cauzale”[11]) ale acestei renasteri a imaginarului in general si a mitului in particular.

Astfel, o intreaga si indelungata traditie pedagogica – si implicit stiintifica si tehnica – s-a dorit, asa cum am scris in micul meu op Imaginatia simbolica[12], in mod deschis iconoclasta. Nu se pune desigur problema ca Occidentul, care a cunoscut o polemica celebra a iconoclasmelor in protoistoria sa bizantina, ar interzice imaginile asa cum o face, de pilda, Islamul. Acesta proscrie figurarea imaginii lui Allah si a Profetului si are repulsie fata de imaginea omului, refugiindu-se cu creativitatea sa artistica in caligrafii abstracte, in timp ce Occidentul pare sa fi multiplicat figuratiile imagistice cu o intentie iconoclasta total diferita. Maestrul si prietenul meu, marele islamolog Henry Corbin, a aratat in mod clar ca aceasta cenzura a imaginii vizuale in Islam era dublata de o interiorizare intensa a Imaginarului literar si vizionar. Corbin a scris de altfel o carte care alcatuieste un intreg program: Imaginatia creatoare in sufismul lui Ibn Arabi[13].

La noi, la “crestini”, este exact invers: proiectia nestavilita de imagini vizuale este perfect autorizata, dar in limitele, in pauzele de recreatie, ca sa spun asa, ale pedagogiilor si epistemologiilor noastre. Amintesc intotdeauna in legatura cu acest subiect exemplul legii franceze privind constructiile publice, lege care rezerva un buget aparte pentru ornamentarea monumentelor… buget care este insa de unu la suta din bugetul total! in Occident a avut loc o separare progresiva a “puterilor imaginii” si a puterilor efective, iconoclaste, tehnologice, stiintifice sau politice. in Occident, intreaga arta a controversei consta in a-l arunca pe adversar in tenebrele exterioare ale “fanteziei”, fantasmei, irationalului, ale irealului. Desigur, imaginile sunt autorizate sa existe, se pot raspandi fara bariere, dar numai pastrand statutul Cenusaresei din basme. De o parte se afla imaginea redusa la un joc estetic, la un “ornament” de unu la suta, de cealalta parte, dimpotriva, se afla cunoasterea rentabila, serioasa, aceea a perceptiei si conceptului, atat de draga, atat de apreciata de “gandirea fara imagini”, ca sa ma refer la celebrul program al Denkpsychologie[14]. Acesta este clivajul in care am trait pana acum. Daca dorim sa refacem etapele acestei minimalizari axiologice a imaginii, vom observa ca ea isi are originea in Antichitatea noastra spirituala, cea aristotelica, la randul ei derivata din Platon si din Socrate. Imaginea a fost relegata in domeniul inferior al visului si fanteziei, iar un autor din secolul al XVIII-lea, cartezianul Malebranche, a putut sa o numeasca fara ezitare “nebuna casei”. Denumire reluata cu voluptate de Voltaire in Dictionarul filozofic… Occidentul a privilegiat, dimpotriva, cei doi sani aristotelici de la care si-a supt cunoasterea: experienta (empiria) perceptiva pe de o parte, conceptul si logica sa, intai silogistica, iar mai apoi matematica, de cealalta.

Nu stiu exact cand anume s-a transformat polemica aceasta intr-un divort real. in 1979, mai multi cercetatori si specialisti de inalt nivel ne-am reunit la Cordoba, intr-un fel de pelerinaj expiatoriu, intrucat Henry Corbin – care tocmai parasise aceasta lume – lega acest divort tragic de plecarea definitiva a lui Ibn Arabi din Cordoba catre un Orient atat geografic cat si spiritual, cu ocazia funeraliilor maestrului sau Averroes, traducatorul si propagatorul in Europa al corpusul aristotelic. Mediterana a inceput sa traseze din acel moment o taietura intre “imaginatia vizionara” a sufismului lui Ibn Arabi si mai la est a shiismului, pe de o parte, si Europa unde se inscauna gandirea pragmatica sprijinita pe perceptie si concept, de cealalta. Perceptia si conceptul nu autorizeaza pentru imaginar decat decalcurile “realiste” – faimosul mimesis – sau epurele formaliste si nu lasa nici un loc liber pentru “Imaginatia creatoare”, pentru Imaginatia poetica. Poate ca acesta este momentul de cand dateaza catastrofa care a separat Orientul de Occidentul gandirii, gandirea vizionara si gandirea rationala, de la Guillaume d’Auvergne pana la Descartes, trecand prin Sfantul Toma d’Aquino[15]. Din acest moment, in Occident imaginarul este tot mai mult refulat in insignifianta ornamentala, estetica, incat, in ajunul secolului romantic, divortul este consumat. Poetii “copii ai secolului” au fost foarte sensibili la acest process opunand, cu o disperare sfidatoare, pe de o parte “filistinul” (veche reminiscenta biblica a dusmanilor Poporului ales!), burghezul imortalizat si ridiculizat de gravorul Daumier, “gagautul” sau “industriasul”, si, pe de alta parte, poetul visator, derizoriul “print al norilor”, Pierrot lunaticul, mag si profet neinteles… S-a produs in felul acesta actuala repartizare a puterilor – generatoare a unei “topici”, cum vom spune mai incolo -, care s-a tot amplificat de-a lungul secolului urmator de triumfala revolutie industriala si tehnica…

Am trecut atat de rapid in revista lenta constituire a “mitului Occidentului”, axat exclusiv pe venerarea “pozitivitatii” obiectelor, a rationamentelor, a masinilor si a faptelor istorice, deoarece m-am ocupat pe indelete de aceasta tema in micul op pe care l-am citat mai inainte. Dar, desi marcheaza paroxismul pozitivismului si al dogmelor progresiste si rationaliste, secolul al XIX-lea este si parintele unei “rasturnari” a valorilor sau cel putin al unei schimbari de directie. Caci, in acest secol care in mod paradoxal gazduieste atat revolutia industriala, triumfalismul tehnic si pragmatismul, cat si reveria romantica incarnata de unii din cei mai mari poeti, muzicieni sau pictori, a luat nastere, la un moment dat, un fel de amestec, de mixtura, de hibrid intre cele doua curente totusi atat de ireconciliabile. Acest amestec este opera marilor filozofi sociali ai epocii: Saint-Simon si discipolii sai Enfantin sau De Lesseps – faimosul constructor al canalului Suez -, Fourier, Auguste Comte, tatal pozitivismului si al surorii sale mai mici, sociologia, “socialul” devenind, intr-un fel, refugiul serios, nemarturisit, travestit in “fizica” sau “fiziologie” sociala, al imaginarului si al visului utopic[16]. Saint-Simon si Auguste Comte au o filozofie progresista a istoriei, iar “imaginarul” este impins de ei in mod manifest in limburile preistoriei, in “etape” – “teologica”, apoi “metafizica” – obscurantiste si medievale. Etapa pozitivista, ultima, cea actuala, este etapa fericirii umane facuta posibila de progresul stiintelor si al tehnicilor.

Dar cum sa nu observi ca acest “pozitivism” se instaureaza in mod similar mitului – al acelui mit dezmintit de toate rezultatele… pozitive ale istoriei -, si inca un mit progresist care pozeaza in mod paradoxal ca distrugator de mituri! Auguse Comte, la fel cu Saint-Simon inaintea lui in Religia industriala, vrea sa depaseasca si sa distruga obscurantismul mitului, dar prin intermediul altul mit, al altei teologii care nu este noua, ci a fost inventata, dupa frumosul studiu al lui P. Henri de Lubac[17], de abatele calabrez Joachim da Fiore si de numeroasa sa “posteritate”… Mostenirea lui Joachim da Fiore este enorma si neintrerupta: de ea au beneficiat Bossuet si Vico, Condorcet, Hegel, Auguste Comte si Marx… S-a petrecut, prin urmare, in mod clar o schimbare “cauzala” de directie deoarece, pentru a combate obscurantismul varstei mitului si al imaginilor “teologice”, Comte a impus o mitologie progresista, in care triumfa mitul lui Prometeu[18] si in care se pot intrezari “fericitele zile de maine” ale imparatiei ultime a Spiritului Sfant. Nimic nu ilustreaza mai bine aceasta coliziune secreta intre mitul lui Joachim da Fiore si ideologia Progresului decat proiectul de lege depus la 27 septembrie 1848, la Camera Deputatilor, de catre Pierre Leroux – prieten si confident al lui Georges Sand -, prin care Sfanta Treime, istoricizata de abatele da Fiore, este vazuta ca o “simpla figura a Progresului ineluctabil si intru totul natural al Umanitatii…”. Departe de a a fragiliza mitul, laicizarea elementului teologic nu a facut decat sa il fortifice, absorbindu-l in modernitatea pozitivista, facandu-i o transfuzie cu sange modernist proaspat.

Desigur, nu am fost obisnuiti sa citim industrialul secol al XIX-lea intr-un asemenea context remitologizant. Pedagogiile noastre s-au silit sa vada secolul masinii cu aburi ca pe o glorioasa mostenire a epocii Luminilor. in orice caz, nu doctii teoreticieni ai Stiintelor sociale din secolul al XIX-lea au fost cei care au incercat sa demistifice chietismul nostru progresist! Si, cu toate acestea… Cu toate acestea Saint-Simon si Auguste Comte mai ales au vrut sa fondeze si au fondat (la Rio de Janeiro, o asemenea institutie inca mai exista…) o noua religie[19], cu o liturghie, cu o componenta seculara si cu una sacrala! Cu toate acestea… Oare de ce Karl Marx si-a lasat sa creasca o barba atat de stufoasa, cea mai frumoasa barba din istoria moderna? Pur si simplu pentru ca admira un bust grec al lui Jupiter (al carui mulaj se afla, la Londra, in anticamera biroului sau), Marx proiectandu-se in figura unui Olimpian fondator de timpuri noi… Teogonia este intr-adevar primul model al unei anumite forme de progresism: dupa varsta Titanilor, dupa domnia lui Cronos, se instaureaza brusc varsta Luminilor olimpiene, a ordinii jupiteriene… Cu acest Zeus Olimpian a vrut Karl Marx sa semene intr-un mod cat se poate de constient…

Asadar secolul al XIX-lea prezinta, deja, un climat straniu: pe de o parte, progresismul isi incepe ascensiunea tehnologica triumfatoare ce va ajunge pana in epoca noastra, dar pe de alta parte constructorii unor ideologii complet mitice (in sensul cel mai peiorativ in care intelegea pozitivismul acest ultim termen, ca neverificabile, utopice, fantasmatice…) bantuie mediul aseptic rationalist. Deja “istoria” si mai ales proiectiile viitoare ale istoriei sunt mai apropiate de “povestirea” romanesca a lui Balzac si, apoi, a lui Zola… Fenomenologia spiritului de Hegel[20], in care vedem Spiritul revelandu-se putin cate putin sie insusi in perspective grandioase, este cel putin o epopee, asa cum este materialismul istoric al lui Marx: in primul caz istoria se opreste la organizarea Statului prusac, in al doilea, in societatea fara clase. Stim prea bine cum tocmai istoria a demitizat sub ochii nostri aceste frumoase fantasme. Prin urmare, secolul XIX ne ofera exemplul unei renasteri foarte explicite a mitului in sanul unei ideologii care se crede demitizatoare. Aceasta observatie ne permite sa intram in partea esentiala a demonstratiei mele, si anume la expunerea motivelor care mi se pare ca au provocat renasterea deliberata a mitului in secolul XX.

Exista o motivatie aflata la radacina oricarei schimbari: aceea a saturatiei. “Obosesti sa tot fii platonician, acesta este sensul existentei lui Aristotel” spunea filozoful francez Alain. Contemporanul nostru, sociologul ruso-american Pitirim Sorokin a subliniat clar acest fenomen in procesul de trecere a civilizatiilor de la o etapa imaginara la alta[21]. Pentru acest sociolog, o anumita anemie a marilor teme inspiratoare provoaca trecerea de la una la alta din cele trei “etape” distinse de el, de la o “viziune a lumii” la alta. De pilda, de la sfarsitul secolului al XVIII-lea pana la mijlocul secolului al XIX-lea, mostenirea secolului Luminilor si socul Revolutiei franceze au scos in prim plan, la toti autorii, de la Maistre la Marx – asa cum a demonstrat R. Trousson – mitul lui Prometeu, Titanul blasfemator, revoltatul care fura focul divin pentru a-l oferi Umanitatii. Contestatar, hot al secretului puterii divine, binefacator al Oamenilor pedepsiti pe nedrept, acestea sunt “mitemele” care au intrat in constitutia unei mari imagini ce a sprijinit, asa cum a aratat Jean Tulard[22]., biografia mitica a lui Napoleon.

Putin cate putin acest mit s-a deteriorat, a fost uzat de “izvoarele” – vom vedea mai incolo sensul tehnic al conceptului – nocturnului romantic. in a doua jumatate a secolului al XIX-lea, in fata deceptiiilor tehnice, in fata “efectelor perverse” precum proletarizarea galopanta – sa ne gandim la Anglia lui Dickens si a lui Marx… -, in fata nelinistii prometeice manifestate prin razboaiele napoleoniene mai intai, prin cele coloniale, apoi prin sangeroasa sfartecare de la 1870 si esecul Comunei, au inceput sa se infiltreze mitologiile dezabuzate ale celor care, intr-un final, s-au numit ei insisi “decadenti”[23]. Denumire revoltata, care nu isi propunea sa constate declinul unei civilizatii materiale aflate la apogeul ei, ci sa se desolidarizeze de efectele perverse ale unui triumfalism industrial, progresist si pozitivist insolent. in anii ’70-’80 ai secolului al XIX-lea “decadent” era un termen similar cu cel de “postmodern” in zilele noastre!

La sfarsitul acestui secol au aparut si marii remitologizatori. Unul dintre ei, Thomas Mann, celebrul romancier german care va inalta contra mitului nazist al unui Rosenberg mitul lui Iosif din tetralogia Iosif si fratii sai[24], a vazut in cunostinta de cauza ca, in domeniul regasit al mitului, Richard Wagner si Émile Zola mergeau in aceeasi directie[25]. Constatare surprinzatoare, la prima vedere, si care zguduie cliseele noastre pedagogice obisnuite! Tatal dramei lirice ca si tatal romanului naturalist au restaurat intr-o maniera foarte constienta – explicita la Wagner, mai ascunsa la Zola – utilizarea mitului ca structura profunda, ca baza de intelegere a tuturor naratiunilor dramatice sau romanesti. La aceste trei nume mari, Mann, Zola si Wagner, trebuie adaugat, desigur, numele lui Freud, a carui opera, timp de mai bine de cincizeci de ani, a dat culoarea principala curentului renasterii imaginarului si a simbolurilor[26]. Sa-l adaugam acestui cortegiu si pe Nietzsche, cel mai constient dintre toti de schimbarea divinitatilor conducatoare ale spiritului unui secol, tatal lui Zarathustra[27], profetul anuntand, dupa poetul Jean-Paul, “moartea lui Dumnezeu”, sfarsitul unui Zeu vechi si uzat datorita felului abuziv in care a fost folosit, anuntatorul “marelui Sud” si al resurectiei zeilor antici Dionysos si Hermes… in emergenta acestor “noi” mituri (“intotdeauna aceleasi” va scrie Michel Foucault![28]) se petrec numeroase confluente, cum a fost, de pilda, marele curent al picturii simboliste… Nu este lipsit de importanta faptul ca redescoperim doar acum pictori mult prea eclipsati de impresionism precum Gustave Moreau, Odillon Redon, prerafaelitii, Arnold Böklin, Fernand Khnoppf, Beardsley, Segantini… Miscarea simbolista reprezinta tocmai simptomul unei saturatii a viziunilor lumii, intre care se incadreaza ca paradigma si neoimpresionismul[29], facute mult prea contingente de catre ideologia progresismului stiintific.

Dar a spune ca ceva se schimba pentru ca a “durat prea mult” nu este un principiu de explicare tocmai probatoriu! Saturatia este o explicatie facila… Tocmai din aceasta pricina unii au rafinat notiunea, facand sa intervina schemele explicative, noi pe atunci, ale psihanalizei. Revolta fiilor impotriva tatilor a devenit o vis a tergo explicativa a “generatiilor literare”[30]. Desigur, este adevarat ca exista o oarecare alternare intre sensibilitatea tatilor si aceea a fiilor, fapt bine reperat de Henri Peyre sau Guy Michaud[31], dar durata unui conflict generationist este o explicatie mult prea scurta pentru a justifica miscari precum romantismul, clasicismul sau decadentismul, care au durat confortabil mai mult de cate un secol… Pe de alta parte, ne-am putea intreba de ce anumiti “fii” se revolta cu totii in acelasi timp si in acelasi sens contra anumitor ‘tati”; societatile nu au, intotdeauna si oricand, aceeasi cantitate de “fii” si aceeasi cantitate de “tati”? Aceasta “miscare browniana” demografica ajunge sa justifice lipsa de eficacitate a explicatiei prin intermediul “generatiilor literare”.

Mult mai determinanta mi se pare a fi o a doua motivatie, asupra careia nu voi insista prea mult aici, pentru ca am facut-o deja de cateva ori si pentru ca voi reveni in detaliu asupra ei in capitolul urmator al acestei carti. Sa spunem pentru moment ca aceasta motivatie consta in faramitarea epistemologiei clasice si in totala subversiune – Gaston Bachelard vorbeste despre “filozofia lui nu” – a “ratiunii clasice”[32]. Secolul nostru nu numai ca a pus in chestiune, de la nasterea sa impreuna cu Max Planck si cu Einstein, bazele fizicii clasice si ale geometriei euclidiene pe care se sprijina ratiunea clasica, dar, cu ajutorul “mecanicii cuantice”, dar a suferit o bulversare de durata prin teoriile unor fizicieni de marca precum Niels Bohr, Wesner Heisenberg sau Wolfgang Pauli, fara a mai pune la socoteala epistemologiile unor Edgar Morin, Stefan Lupascu, Hannah Arendt… Acestea au provocat subversiunea bazelor sacrosancte ale logicii si filozofiei clasice. “Formele a priori ale sensibilitatii” mostenite de la Kant, “categoriile intelegerii” lasate mostenire de Kant si Aristotel, toate acestea nu mai sunt ceea ce au fost… Or acest fenomen de subversiune epistemologica isi are radacinile in secolul al XIX-lea in elevii lui Gauss, in geometriille lui Riemann si Lobacevski…[33].

Daca ne reamintim ceea ce am enuntat deja, si anume ca in societatea occidentala exista doua “puteri”, una tare – cea a rationalismului clasic izvorat din Aristotel si culminand cu Newton si Epoca Luminilor -, cealalta “slaba”, derizoriu de fragila – acea portiune limitata, acea “parte blestemata” a imaginatiei, tolerata in fastul poetic si in operele artistice -, putem presupune ca, atunci cand puterea tare se dezagrega, se distruge ori chiar se prabuseste, puterea slaba va ocupa automat locul strategic lasat astfel vacant, printr-un fel de efect de “vase comunicante”: in timp ce unul se goleste, cealalalt se umple! Chiar mai mult: dialectica feroce, excluderile axiologice, excomunicarile epistemologice dispar; din acest moment, limitele intre demersul stiintific si discursul politic se sterg. Acest lucru l-a consemnat si l-a coroborat memorabila intalnire de la Cordoba, din 1979, unde, pentru prima oara dupa mai multe secole, fizica cea mai moderna s-a asezat la aceeasi masa conviviala cu antropologii si poetii[34]. Aceasta este cea de-a doua motivatie a metamorfozei mitului la sfarsitul secolului al XIX-lea: mitologia Luminilor, care folosise cu un succes brutal toate vicleniile ratiunii, dispare brusc din cauza transformarilor non-euclidiene, non-carteziene, non-newtoniene suferite de ratiunea insasi.

Cea de-a treia motivatie consta in emanciparea antropologiei. Aceasta emancipare coincide, la sfarsitul secolului al XIX-lea, cu cuceririle coloniale ale natiunilor europene. Curiozitatea fata de tinuturile indepartate si stranietatea strainului au dat nastere mai intai tuturor “orientalismelor” romanticilor de dupa 1830, apoi exotismului pur si simplu: dupa 1861, “japonezariile”; la inceputul secolului XX, “arta neagra” si jazzul… Daca ne limitam la planul epistemologiei, sau al stiintei, vedem cum in gandirea noastra de adulti albi si civilizati a erupt ceea ce Lévi-Strauss numeste “gandire salbatica”[35]. Daca ne gandim ca “oamenii” – si anume “salbaticii”! – “au gandit intotdeauna tot atat de bine”, cum indrazneste sa scrie Claude Lévi-Strauss, reiese ca decolonizarile secolului XX au fortificat descoperirile coloniale ale secolului al XIX-lea. Trebuie citata aici toata admirabila scoala africanista franceza, de la Marcel Griaule la Germaine Dieterlen, trecand prin Dominique Zahan, Viviana Paques si Jean Servier, care a indraznit sa isi intituleze una din carti Omul si Invizibilul[36]! De la Frobenius sau Frazer la Mircea Eliade, la Henry Corbin sau Roger Bastide, omul “alb, adult si civilizat” se deschide catre fenomene aberante: vise, naratiuni vizionare, transe, posedari pe care secolul Luminilor nu ar fi indraznit nici macar sa le citeze decent. Bineinteles, o asemenea redescoperire a omului “conflueaza” cu descoperirile psihanalizei freudiene si, inca si mai bine, cu “psihologia adancurilor” a lui C. G. Jung.

Acesti antropologi de tot felul: etnologi, “istorici” ai religiilor, psihanalisti, filologi… s-au intalnit in general anual in acel creuzet extraordinar care a fost, timp de cincizeci de ani, cercul Eranos, la Ascona, in Elvetia. Am avut onoarea de a fi introdus in acest cerc de catre Henry Corbin si Mircea Eliade, in 1964; aici si nu altundeva – in afara, sa subliniem acest lucru, tuturor universitatilor[37] – universitari dintre cei mai eminenti au creat, fara constrangeri, o stiinta antropologica noua, a carei baza se sprijinea pe facultatea esentiala a lui sapiens sapiens: si anume puterea sa de a simboliza, “imaginatia sa simbolica”. Diferitele orizonturi ale “Stiintei Omului” in sfarsit unificate (medicina, anatomie, fiziologie, psihiatrie, psihanaliza, etnologie, sociologie, istorie si in mod specific “istoria” religiilor, filologie etc.) s-au putut focaliza in acest fel pe descoperirea puterii imaginilor si pe realitatea (“prezenta reala”, cum avea sa scrie in zilele noastre G. Steiner[38]) simbolurilor.

Aceasta “noua” miscare antropologica din care facem parte si in care “ne miscam” a atins intr-o maniera semnificativa insusi batranul Marxism, care a suferit o subversiune interioara intr-o perioada in care, din 1917 incoace, parea sa triumfe masiv in cadrul diverselor revolutii politice mondiale. Marxismul “ortodox”, creat triumfal, dupa cum stim, pe “rasturnarea” dialecticii hegeliene in “materialism istoric”, facea sa prevaleze, intr-o maniera foarte clasica de altfel in secolul al XIX-lea “industrial”, infrastructura tehnologica si mediul sau institutional asupra “superstructurilor”, adica asupra ideologiilor mai mult sau mai putin legitimante. Or, chiar in interiorul marxismului, in atat de interesanta scoala de la Frankfurt si deja la italianul Gramsci, am vazut cum “suprastructurile” si-au recapatat putin cate putin vigoarea. Gramsci stabilise deja ca suprastructurile au un anumit efect de feed-back si modifica infrastructura originara. Dar mai ales germanii Walter Benjamin, Ernst Bloch, Karl Mannheim (autorului lucrarii Ideologie si Utopie[39]) si Herbert Marcuse sunt cei care, in diferite grade, au inteles cu totii – uneori spre marea lor stupefactie – puterea pe care structurile mitice si imaginile simbolice o au asupra comportamentelor sociale si asupra a ceea ce ei numeau “infrastructura”. Aceste descoperiri in interiorul ortodoxiei marxiste au fost decisive: ele au contribuit la liberalizarea, respectiv la “deplasarea spre stanga” a unei doctrine rigid dogmatica. De aceea nu sunt decat pe jumatate uimit de faptul ca operele mele au fost traduse “de cealalta parte a cortinei de fier”, in Romania si in Polonia, cu toate ca nu am adus niciodata nici un sacrificiu, direct sau indirect, pe altarul vreunei teologii istoriciste[40]!

Numerosi ganditori crescuti si hraniti in lagarul marxist au avut parte de o dubla constientizare: aceea a eficacitatii “suprastructurilor”; si corolarul sau: emergenta “disimultaneitatilor” (Entgleichzigkeit), intoarcerile “inapoi”, “troienirile” (termenul ii apartine lui P. Sorokin) trecutului in cadrul pasilor inainte – considerati foarte bine cadentati! – facuti de devenirea universala si de istoria ansamblurilor sociale. Aceasta descoperire – uimita si uneori ingrozita facuta de teologii materialismului istoric – nu s-a cantonat in marxism. La drept vorbind, chiar daca a ramas fara ecou in simfonia eroica a Progresului, G. Vico intelesese deja, in secolul al XVIII-lea, prin notiunea de ricorso, ca istoria are adesea “intoarceri”…[41]. insa istoria, fiica cea mare a Revolutiei franceze cantata de Michelet, s-a imbatat cu propria sa substanta in “filozofiile Istoriei” ale secolului lui Hegel, Auguste Comte si Marx. Se sustinea atunci ca exista o Istorie a Umanitatii, cu majuscule, dupa modelul pe care aveau sa il propuna in curand teoriile evolutioniste ale speciilor animale. Mersul inainte, fara teama si fara intoarcere, intrevazut de Auguste Comte, capata in scheme hegeliene si apoi darwiniene un pigment de eroism dialectic.

Or, o data cu sfarsitul “decadent” al secolului, ganditori precum Gobineau sau Richard Wagner din Amurgul zeilor, iar, la inceputul secolului XX, Georges Sorel ori Oswald Spengler[42], au intuit ca ceea ce numim “istorie” nu numai ca nu merge cu pasi mari inainte, dar poate sa revina inapoi, sa aiba parte de declinuri, ca “civilizatiile sunt muritoare” (P. Valéry), sau, si mai mult, ca ceea ce credeam a fi obiectivitatea pozitiva si indubitabila a naratiunii istorice nu este decat o mitologizare partizana si subiectiva. Ca umbra dirijata a propagandei se proiecteaza asupra naivei obiectivitati pozitiviste. Lucrurile au ajuns pana acolo incat astazi se emit “indoieli asupra istoriei”, cum enunta doi istorici contemporani, Guy Bourdé si Hervé Martin, care au inceput sa faca “istoria istoriei” – asa cum o fac, de asemenea, Cl.-G. Dubois si J. Schlobach[43]. Semn rau daca un doctor ajunge sa aiba indoieli in privinta bolilor care constituie medicina! Curentul a devenit totusi profund, o data cu R. G. Collingwood din 1946, cu “prezentismul” lui H. I. Marrou, cu “receptionismul” lui C. Beckee si H. R. Jauss, cu “relativismul” temperat al lui R. Aron, cu scepticismul absolut al lui Paul Veyne[44], care constata ca nu poate fi propusa nici o metoda de diferentiere obiectiva intre roman si istorie…

insa cea care a adus marturia decisiva pentru reducerea naratiunii istorice la modelul mitic este in primul rand opera de larga respiratie a lui Georges Dumézil, mostenitor al comparatistilor A. Meillet si J. Vendryes[45]. Toti care avem o cultura clasica ne amintim cum am citit, ca pe litera de evanghelie – adica de istoric! – naratiunea intemeierii Romei infatisata de “istoricul” Tit-Liviu. Vraja a adolescentei, leganata de certitudinile pozitiviste! Vorbeam de regele Romulus, de Horatius Cocles, de Mucius Scaevola, de Tarpeia… Or, Dumézil – savant cu o enorma informatie culturala – a inceput sa gaseasca un aer inrudit si intai de toate o asemanare filologica intre termenii si rolurile care denotau istoria romana primitiva, si rolurile, termenii si situatiile care conoteaza miturile indo-europene din Scandinavia pana in India actuala… El a reperat in mod minutios ca aceleasi mituri fondatoare, cu rolurile, situatiile, atributele si denumirile lor filologice, se regasesc atat la germani, la scandinavi, la celti, la indo-europenii din Asia centrala, la caucazieni, la indienii din India, cat si la… Tit-Liviu! Altfel spus, ceea ce era predat altadata drept istoria Romei nu era decat o foarte arhaica si imemoriala naratiune a unui mit indo-european. Cred ca – si Academia franceza, la insistenta lui Lévi-Strauss, a ajuns in sfarsit sa il onoreze pe Dumézil – munca enorma a acestui savant francez relativizeaza si pune la indoiala curentele istoriei, pana acum brevetate ca “pozitive”, punand acccentul pe ceea ce putem numi profunzimile mitice ale tuturor naratiunilor omenesti. Asa cum a inteles cu patrundere Thomas Mann[46], ceea ce “sondeaza” setea de cunoastere a fapturii umane prin intermediul naratiunii istorice unidimensionale este “insondabilul” sensului, cel care face dintr-un eveniment o instaurare simbolica (kerygma). Asistam astfel la o reabilitare stralucitoare a mitului impotriva uzurparilor impertinente ale istoriei. Bresa aceasta in fortareata istoricista a fost largita decisiv, atat prin lucrarile recente ale lui Pierre Solié si Philippe Walter despre miturile crestine, cat si prin textele lui André Reszler despre Miturile politice moderne[47] si analizele prietenului meu J.-P. Sironneau asupra religiilor politice contemporane.

Ce ar mai fi de spus? Decat ca, intr-o Istorie moderna mergand in pas mai mult sau mai putin cadentat spre Progresul si Viitorul radios al Umanitatii, devine evident ca zarurile istorice sunt mai mult sau mai putin trucate. Acest fapt putea fi oarecum banuit, atunci cand Ernst Bloch descoperea cu spaima ca mersul secolului sau – al nostru! – nu urca spre un viitor radios, ci se fisura neasteptat, facea cale-ntoarsa, se oprea sub branciul disimultaneitatii naziste… Este un bun prilej de a medita asupra “facilitatilor” izbanzii nazismului in Europa, asa cum Joseph de Maistre medita asupra “facilitatilor” Revolutiei franceze! Cum se face ca unul din popoarele cele mai “civilizate” ale Europei, leaganul unei imense parti a culturii europene, care l-a dat pe Goethe, Schiller, Bach, Beethoven, Einstein, Weber, Cassirer, Hölderlin, cum se face ca acest popor, pe care Germaine de Staël[48] il propunea ca model opunandu-l barbariei napoleoniene, s-a aruncat in bratele unui remitologizator de opereta, sau mai exact de tragi-comedie, si a aderat pana la crima la sistemul atat de simplist al Mitului secolului XX de Alfred Rosenberg? Lucrurile se explica prin faptul ca nazismul, ca si Revolutia franceza, i-a furnizat unui popor, cu naivitate si brutalitate, un ansamblu de rituri si mituri, o proteza a elementului religios, de care germanul mentalitatii Kulturkampf, ca si francezul din Epoca Luminilor, era privat. Wotan – asa cum a aratat C. G. Jung incepand cu 1936[49] – fusese mult prea puternic refulat de Bisericile reformate si de Statul prusac ca sa nu fie investit cu o forta terifianta in profunzimile inconstientului german. Tot asa de “facila” a fost irezistibila impunere, in Franta, a mitului revolutionar, a corolarului sau, Teroarea, si a continuarii sale napoleoniene. Jean Tulard a scris doua carti despre emergenta rapida a mitului lui Napoleon[50]. Succes fulminant, adeziune cvasi-religioasa la figura acestui marunt ofiter corsican care se erija in recreatorul unui Sfant Imperiu revazut si corectat de Epoca Luminilor. Nu trebuie uitat ca Bonaparte a fost un catalizator atat de puternic de mituri incat, la disparitia sa, s-a scris o carte intitulata De parca Napoleon n-ar fi existat niciodata, care resoarbe personalitatea istorica a faimosului general intr-un mit solar: nascut intr-o insula estica, mort intr-o insula oceanica din vest, escortat de doisprezece maresali… De altfel, si in Portugalia, o parte esentiala a istoriei nationale a fost fondata pe renasterea mitului ghibelin – mai exact a mitului augustinian, dupa Joël Thomas[51]! -, mitul intoarcerii imparatului “ascuns” care, in ciuda faptului ca ramasitele sale se odihnesc la manastirea din Jeronimos, depuse aici prin generozitatea unui calif, continua sa fie “asteptat” chiar si la aproape patru secole dupa dezastrul de la Alkacer Kebir. Pe malul raului Tajo, restaurarea casei Braganza, instaurarea Republicii, inscaunarea lui Salazar, eflorescenta revolutiei Garoafelor, toate au fost receptate pe rand de unii si de altii ca mesajul regelui ascuns, regele mostenitor al faimoasei profetii a lui Ourique?

Iata asadar ca uimitoarele “facilitati” ale istoriei, intr-un fel de evhemerism “pe dos”, se datoreaza perenitatii “incapatanate” – dupa expresia lui Roger Bastide – a miturilor ce instituie un grup social…

Dar de ce, in epoca moderna, mitul reapare (mediat, bineinteles, de mijloace audiovizuale tehnologice nemaiintalnite pana acum), intr-o maniera atat de brusca, salbatica, imprevizibila, in inima calmului triumfalist al scientismului invingator? La fel de imprevizibil pe cat a fost si ascensiunea nazismului din inima Republicii de la Weimar, sau a regicidul si a Terorii din idila monarhista a anului 1789. Exista, se pare, in sanul naratiunii istorice unidimensionale anumite precipitate mitice – numite de Abraham Moles “explozii” mitice, despre care vom vorbi mai incolo – care sunt in acelasi timp si precipitate istorice. Este vorba de faimoasele “accelerari ale istoriei”, care de altfel nu sunt specifice modernitatii noastre. Accelerari, desigur, dar si bifurcatii brutale, pe care Ernst Bloch le numeste, cu regretele unui progresism dezmintit, “disimultaneitati”.

Asemenea fenomene de “acceleratie”, de “precipitare” sau de “coagulare” mitica survin atunci cand, intr-o civilizatie data, institutiile nu se adapteaza la lenta evolutie a viziunilor asupra lumii. Se pare ca, acum la sfarsitul secolului XX, natiunile Europei au ajuns la un asemenea moment. Aceasta deoarece, tocmai in epoca in care miturile incepeau sa revina in orizonturile sensibilitatii si ale gandirii occidentale, in epoca in care Wagner, Zola, Nietzsche, Freud injectau prin arta lor, in Occidentul ingust rationalist, germenii unor mitologii fascinante, tocmai atunci marile magisterii ale Occidentului – Biserica si Statul – au evitat remitologizarea.

intai de toate, fidele unei traditii ce s-a exacerbat tot mai mult dupa ce Crestinismul s-a lepadat de mitologii, Bisericile au eradicat orice forma de recurs la mitologiile pre-crestine sau pur si simplu medievale. Politica de demitologizare s-a accelerat incepand cu secolul al XVIII-lea, infectata de iosefinism… in secolul al XIX-lea, s-a trecut de la Concordat la Concordism. O multime de teologi, de la abatele Moigno pana la Teilhard de Chardin, trecand prin Loisy ori Bultmann, s-au straduit sa calchieze adevarurile credintei pe diversele – si fluctuantele! – adevaruri stiintifice, dar mai ales pe fascinanta si pretinsa “stiinta istorica”, atat de legitimanta si legitimata de un incarnationism rau inteles. Bisericile au fost prinse astfel in angrenajul secularizarii, acordand “concordatelor” puteri profane si facand aggiornamenti la moda timpului prezent si fugitiv… in paralel, puterile politice – impopotonate cu un cortegiu de “stiinte (sic) politice” – si-au renegat charisma mitologica, desi stim ca orice putere se sprijina pe un consimtamant, pe o “augmentare” (augustus, de la augere) mitogenica. intr-un demers simultan, Bisericile si Statele democratice au laicizat cunoasterea si au secularizat puterea… Georges Gusdorf vorbeste glumet, in legatura cu aceasta, de o “neintelegere cordiala intre Biserici si State…[52]”.

Sacrificand mitologiilor demitizante ale pozitivismului, Occidentul a pierdut atat magisteriul religios, cat si pe acela politic. Ceea ce explica faptul ca in societatile noastre “moderne” a aparut o uriasa lipsa, o nevoie enorma si anarhica de a respira aerul miraculosului, al viselor, al tuturor utopiilor posibile. Pentru a ilustra, in trecere, in ce masura dimensiunea imaginara – in cadrul careia visul constituie o manifestare importanta – este indispensabila pentru viata normala a omului ca animal, voi aminti aici experientele profesorului Jouvet[53], care demonstrat prin teste precise ca o pisica privata de vis devine repid nevrotica, insomniaca, halucinata… Dar, ma veti intreba, cum se poate dovedi asa ceva? Ei bine, amintind mai intai ca comportamentul celui care viseaza – fapt confirmat de electroencefalografie – si cel al omului care doarme pur si simplu sunt radical diferite: in somnul profund, se pastreaza controlul posturii corporale, muschii raman incordati in pozitii de echilibru; in “starea paradoxala” a visului, dimpotriva, intreaga structura musculara se relaxeaza… Prin urmare, ajunge sa asezam intr-un bazin umplut cu apa o semisfera alunecoasa pe care sa punem, ca pe o insula, o pisica adormita… Atata timp cat se afla in somn profund, pisica se mentine in echilibru, dar atunci cand incepe sa viseze, pleosc! cade in apa, trezindu-se… Rezultatul este acela ca, privata de vis, pisica ajunge sa aiba in scurt timp halucinatii terifiante, descarcari bruste de adrenalina, stari succesive de iritare, agresivitate, nevroza… Un experiment identic a fost facut pe voluntari umani folosind un procedeu asemanator (inlocuind baia silita cu o descarcare electrica usoara sau cu o sonerie), ajungandu-se foarte repede (in decursul a opt pana la zece zile) la aceleasi perturbari. Aceste experiente clinice demonstreaza cu prisosinta ca atat la animal, cat si la om exista o nevoie vitala de vis… Cum scria in ultima vreme Gaston Bachelard, exista un “drept de a visa” fundamental, constitutiv al vitalitatii normale a lui sapiens sapiens.

Oare nu un fenomen asemanator constatam noi, antropologii, in planul colectiv (cultural si social), atunci cand incercam sa privam “adultul alb si civilizat”, asa cum au facut pedagogiile pozitiviste, de “atitudinea visatoare”, ori “visanda” sau, mai clar spus, de puterea simbolica constitutiva a mitologizarilor? Atunci cand se incearca reducerea educatiei fapturii umane la un dresaj tehnocratic, functional, pragmatic, birocratic… are loc in mod automat un “transfer”, ar spune psihanalistii, al puterii “vitale” catre orizonturile salbatice ale visarii libere… Este ceea ce se intampla astazi, sub ochii nostri, fiindca nu mai exista magisterii capabile a recunoaste si a incadra incoercibila forta de a visa… Pana cand si pedagogii si specialistii Stiintelor educatiei se revolta din ce in ce mai des, pe urmele profesorului Bruno Duborgel[54], impotriva unui sistem educational care – daca e sa dam crezare lucrarilor lui Roger Sperry, premiat Nobel – poate fi calificat drept hemiplegic! Cati parinti nu s-au ingrozit brusc vazandu-si copiii, tinere sperante stralucitoare de la Scoala Politehnica, de la E.N.A. sau de la Stiinte Politice, razandu-si capul, imbracand o mantie galbena si retragandu-se intr-o “secta” a lui Krishna aflata in Cantal (este mai putin departe decat Katmandu!)? Daca societatile noastre ar fi atat de rationale pe cat doresc si pretind ca sunt, toate guvernele ar trebui sa aiba un ministru al Sectelor, asa cum au un ministru al Culturii! Caci “sectele” sunt din ce in ce mai raspandite, iar Bisericile dezafectate sunt din ce in ce mai geloase de aceasta concurenta! Studentii nostri, ucenici la somat, au in fata o promisiune de viitor promitatoare si lucrativa, aceea de a se face guru, samani sau dervisi rotitori!

Am incercat sa arat cum, in mod progresiv, incepand cu ultimele decade ale secolului al XIX-lea, am intrat – din diferite “motivatii” – intr-o zona de remitologizari intense. Trebuie adaugat ca absenta magisteriilor colective care sa controleze ridicarea noilor “teologii” lasa remitologizarile prada propriilor lor efecte. Un mit, in sine, nu este nici bun, nici rau. Ceea ce il face periculos este intrebuintarea care i se da, totalitarismul sau “monocefal”. Masura ce poate fi luata impotriva efectelor dezastruoase ale unei reverii monopolizante (“obsedante”, daca vreti), cum sunt consecintele teribile ale unui mit totalitar – fie acesta mitul progresist si pozitivist insusi! -, consta tocmai in constituirea si predarea unei “stiinte a mitului”, a unei mitodologii. Altfel spus, doar mitul “deschis” fraternal al lui Iosif si fratii sai si al nenumaratelor Istorii ale lui Iacob este singurul care poate face fata terifiantulului Mit al secolului XX, cel al suprematiei rasei Wälsungen si al “bestiei blonde” asupra restului miturilor fondatoare ale umanitatii…

Or, as vrea sa insist asupra decalajului care exista, in societatile occidentale moderne, intre diferitele instante mitogenice. Coabiteaza intr-adevar la noi trei populatii – trei stratificari -, fiecare avand un mit fondator propriu. Este vorba mai intai de populatia pedagogica, cea mai importanta, intrucat este cea mai bine finantata. invatamantul nostru continua sa distribuie unei populatii de la cinci la optsprezece ani (si uneori de la trei la douazeci si cinci de ani…) ideologia prometeica a secolului al XIX-lea. Ne trimitem copiii la scoala obligatorie si gratuita pentru ca ei sa aiba, daca nu o meserie, atunci cel putin ideologia unei meserii in mod perfect integrata in tehnologia si idealul “dezvoltarii” societatilor noastre. La gradinite, deja, sunt exhibate cu mandrie computere alaturi de olitele obligatorii ale celor mici. Sunt multiplicate “filierele” unui singur fir, cu speranta de a gasi “debuseuri” pentru toti. Actioneaza aici buna si batrana pedagogie pozitivista, sprijinita pe metoda cantitativa, obiectivista, agnostica. Prometeu cel liber este inlantuit si devorat de vulturul reglementarilor. Acest exclusivism totalitar continua sa domneasca inca dupa aproape doua secole… asupra institutiei pletorice a invatamantului. Este curios ca majoritatea politicienilor, adica ministrii Educatiei, atat cei de dreapta cat si cei de stanga, se complac in aceasta mortala primitivitate pedagogica, repusa in ghips, an de an, prin “reforme” agravante…

Cealalta stratificare ideologica este aceea a mijloacelor mass-media. Ea este in aparenta antagonista fata de mitologia profesorilor, pedagogilor si a altor pioni de acest tip. in cele mai bune cazuri, rare de altfel, serviciul mass-media este asigurat de braconieri care nu au dorit sa se supuna diktatului universitar – dar, din pacate, elementul mediatic este in general abandonat ilotilor, celor care nu au izbutit sa intre in magisteriul oferit de alma mater. Lumea aceasta cade mai degraba in miturile orfice sau dionisiace, care ingaduie o anumita “anomie”, cum ar spune Jean Duvignaud, o marginalitate. Dar o marginalitate aurita de un Berlusconi sau un Bouygues ca mijlocitori. Ea permite marirea imaginii, practicata deja de multa vreme in cinematografie, a “pierdutului”, a cersetorului, a permisivului… Fireste, in toate “varietatile” de mass-media exista o forma de defulare, dar e vorba de o defulare salbatica, a carei singura regula secreta este “audienta”… Ce e mai rau, la acest nivel, este insa formidabilul sechestru pus asupra tuturor puterilor politice, un sechestru ale carui capete – si buzunare! – conducatoare raman oculte… in societatea noastra, puterile politice – executiva, legislativa si judiciara – s-au diluat in uriasa putere mediatica. Sforile “politicii spectacol” nu mai sunt trase de politicieni, ci de industriasii fara chip si nume – precum Hades! – ai spectacularului.

in sfarsit, in fata dialecticii celor doua puteri, exista un al treilea strat, acela al savantilor, mai secret si, prin forta termenilor, mai “ermetic”. Savanti cercetand Universul lumii materiale: fizicieni, astronomi, biologi, sau Universul lumii umane (ceea ce germanii numesc Geistewissenschaften: “stiintele spiritului”): psihologi, sociologi, filologi… Rezultatul tuturor acestor eforturi stiintifice, facute in cadrul unei caste rupte de mijloacele de popularizare pedagogica sau mediatica, este constructia unei mitologii noi sau cel putin a unei noi viziuni asupra lumii care, dincolo de modernitatile noastre, seamana neasteptat de mult cu altele mult mai vechi. L-am vazut in acest sens pe Niels Bohr recurgand la un model chinez imemorial, acela al taoismului, sau pe Schrödinger facand referinta la vedantism pentru a prezenta structurile fizicii celei mai moderne… Olivier Costa de Beauregard[55] marturisea intr-un articol recent ca cele o mie si una de paradoxuri ale mecanicii cuantice, in mod admirabil verificate prin experienta si a caror interpretare este in general imposibila in cadrul unei metafizici “realiste in stil occidental”, l-au incitat sa faca apel la “o metafizica vecina cu Maya hinduist”. Asta inseamna ca fizica noastra de varf – si uriasa putere tehnologica pe care o contine – isi gaseste schemele directoare nu in pozitivismul pedagogic al Occidentului, in binarismul sau aristotelic, in “formele a priori” newtoniene si euclidiene, in determinismul galileic, ci in mituri fondatoare venite de altundeva sau de dinainte de conceptualizarile secolului al XVII-lea, secol al lui Galilei si Descartes, mituri precum hermetismul, de pilda, asa cum a aratat Françoise Bonardel in monumentala sa teza[56].

Ne aflam, asadar, in societatile noastre europene, in prezenta a trei nivele mitice simultane, dintre care unul dateaza cel putin din secolul al XIX-lea – acela al invatamantului nostru -, iar altul consta intr-o defulare sustinuta prin mijloace tehnologice uriase, prin stupefiante spirituale si vizuale distribuite de mijloacele media, care fac suportabila monotonia vietii tehnocratice si birocratice invatate la scoala. in sfarsit, in “singuratatea ratiunii” lor, cum scria Ferdinand Alquié[57], dar a unei alte “ratiuni” care este, prin urmare, si mai solitara, savantii sunt cei care, fara sa se cunoasca unii pe altii, sunt pe cale de a regasi mitologii neglijate sau uitate, care construiesc, la Princeton sau in alta parte, Gnoza[58] modernitatii noastre …

Trebuie clar insistat asupra acestui punct: ei, savantii, “regasesc” miturile. Deoarece este vorba de o “revenire”. Este o iluzie superficiala sa se creada ca exista mituri “noi”. Potentialul genetic al fapturii umane, atat pe plan anatomo-fiziologic, cat si pe plan psihic, a ramas constant de cand exista oameni “ganditori”, adica de cincisprezece sau douazeci de mii de ani de existenta a lui homo sapiens sapiens. Lévi-Strauss a aratat-o limpede: “omul a gandit intotdeauna” atat cu “creierul mare”, cum spune H. Laborit, cat si cu cele doua emisfere cerebrale cu functii distincte puse in evidenta de Roger Sperry. Iata de ce, atunci cand un mit s-a uzat si eclipsat in habitusul saturatiilor, reapar mituri deja cunoscute. Setul mitologic, cu numar limitat de carti de joc, este redistribuit neincetat, iar specia Homo sapiens a reusit sa nadajduiasca si sa supravietuiasca, in ultimele milenii cel putin, gratie acestei “reverii” continue in care, prin saturare intrinseca sau prin evenimente extrinseci, se transmite mostenirea mitica. Stanca lui Sisif “fericit” este prin urmare o reverie eterna si sclipitoare…

Or, civilizatia noastra occidentala s-a manifestat foarte demistificant si iconoclast. Mitul a fost renegat si tolerat ca alcatuind “unu la suta” din gandirea pragmatica. Ei bine, sub ochii nostri, printr-o accelerare constanta, aceasta viziune asupra lumii, aceasta conceptie a fiintei, a realului (Wesenschau), este pe cale de disparitie. Diverse mituri eclipsate recupereaza miturile de odinioara si creeaza epistema de astazi, iar savanti aflati in avangarda cunoasterii naturii sau a omului devin constienti de relativitatea constitutiva a adevarurilor stiintifice si de realitatea perena a mitului. Mitul nu mai este o fantasma gratuita subordonata elementului perceptiv sau rational. Este o res reala, care poate fi manipulata atat in bine, cat si in rau.

——————————————————————————–

[1] M. Maffesoli (ed.), La Galaxie de l’Imaginaire. Dérive autour de l’oeuvre de G. Durand, Berg International, 1982.

[2] A. Malraux, Les Voix du Silence, “Le musée imaginaire”, Gallimard, 1951, cap. 1.

[3] J.-J. Wunenburger, Sigmund Freud, une vie, une époque, une oeuvre, Balland, 1985.

[4] H. Taine, L’Intelligence, Paris, 1870; Philosophie de l’art, Paris, 1865-1869 [trad. rom.: Filosofia artei, Bucuresti, Meridiane, 1991]; G. Lanson, Manuel bibliographique de la littérature française, Hachette, 1909, 4 vol.

[5] H. Marcuse, L’Homme unidimensionnel, Minuit, 1968 [trad. rom.: Omul unidimensional (fragmente), in Scrieri filosofice, Bucuresti, Editura Politica, 1972].

[6] M. Ferguson, Les Enfants du Verseau, Paris, 1981.

[7] Cl. Lévi-Strauss, Tristes Tropiques, Plon, 1955 [trad. rom.: Tropice triste, in romaneste de Eugen Schileru si Irina Paslaru-Lukacsik, Bucuresti, Editura Stiintifica, 1968].

[8] G. Sorel, Réflexions sur la violence, M. Riviere, 1947; A. Rosenberg, Der Mythus das XX Jahrhunders, Hohenerchen, 1937.

[9] J.-P. Sironneau, Sécularisation et religions politiques, Mouton, 1982.

[10] G. Gurvitch, La Vocation actuelle de la sociologie, P.U.F., 1963, 2 vol.

[11] M. Cazenave (ed.), La Synchronicité, l’ame et la science, Préface G. Durand, editia a treia, Albin Michel, 1995.

[12] G. Durand, L’Imagination symbolique, 1964, reeditare P.U.F.

[13] H. Corbin, L’Imagination créatrice dans le soufisme d’Ibn Arabi, Flammarion, 1958.

[14] A. Burloud, La Pensée d’apres les recherches expérimentales de H. J. Watt, Messer et Buhler, Alcan, 1927.

[15] H. Corbin, En Islam iranien, Gallimard, 1972, 4 vol.

[16] P. Tacussel, L’Attraction sociale, la dynamique de l’imaginaire dans la societé monocéphale, Éd. Meridiens, 1984.

[17] H. de Lubac, La Posterité spirituelle de Joachim de Flore, Lethielleux, 1979-1980, 2 vol.

[18] R. Trousson, Le Theme de Prométhée dans la littérature européenne, Droz, 1964.

[19] A. Comte, Cours de Philosophie positive, Paris, 1908, 2 vol. Despre aceste “gauchisme” actuale ale secolului al XIX-lea, a se vedea si lucrarile lui A. Pessin si Patrick Tacussel.

[20] C. W. G. Hegel, Phänomenologie des Geistes, 1807, in Sämtliche Werke, Stuttgart, 1827, 20 vol.

[21] P. Sorokin, Social and Cultural Dynamics, Porter Sargent, Boston, 1957, 4 vol.

[22] J. Tulard, Le Mythe de Napoléon, A. Colin, 1971.

[23] J. Pierrot, L’Imaginaire décadent, Paris, 1977.

[24] Th. Mann, Joseph und seine Brüder, Berlin, 1933 [trad. rom.: Iosif si fratii sai, in romaneste de Petru Manoliu, Bucuresti, Univers, 1977-1981].

[25] Th. Mann, Souffrance et grandeur de Richard Wagner, trad., Fayard, 1933 [trad. rom.: Maretia si patimirile lui Richard Wagner, in Patimirile si maretia maestrilor, Traducere de Iosefina si Camil Baltazar, Bucuresti, Editura Muzicala, 1972].

[26] S. Freud, Trois essais sur la théorie de la sexualité, 1905, cf. Sämlitche Werke, Francfort-sur-le-Main, 1940-1952, vol. 18 [trad. rom.: Trei eseuri privind teoria sexualitatii, Traducere de Nicolae Anghel, Bucuresti, Maiastra, 1991].

[27] F. Nietzsche, Ainsi parlait Zarathoustra, trad., Gallimard, 1989 [trad. Rom. Asa grait-a Zarathustra, Introducere, cronologie si traducere de Stefan Aug. Doinas, Bucuresti, Humanitas, 1994].

[28] M. Foucault, Les Mots et les Choses, Gallimard, 1966 [trad. rom.: Cuvintele si lucrurile: o arheologie a stiintelor umane, Traducere de Bogdan Ghiu si Mircea Vasilescu, Bucuresti, Univers, 1996].

[29] R. L. Delevoy, Journal du symbolisme, Skira, 1977.

[30] G. Mendel, La Révolte contre le pere, Paris, Payot, 1972.

[31] G. Michaud, Introduction a une science de la littérature, Istanbul, 1950; H. Peyre, Les Générations littéraires, New York, 1947.

[32] G. Bachelard, La Philosophie du non, P.U.F., 1940 [trad. rom.: Filosofia lui Nu, in Dialectica spiritului stiintific modern, Traducere de Vasile Tonoiu, Bucuresti, Editura Stiintifica si Enciclopedica, 1986].

[33] in ce priveste epistemologia contemporana, bibliografia este uriasa. Ne putem raporta la rezumatul lui G. Bachelard din Le Nouvel Esprit scientifique, P.U.F., 1971 [trad. rom.: Noul spirit stiintific, in Dialectica spiritului stiintific modern, Traducere de Vasile Tonoiu, Bucuresti, Editura Stiintifica si Enciclopedica, 1986].

[34] Science et Conscience, les deux lectures de l’Univers, Colloque de Cordue (collectif), Stock, 1980.

[35] L. Lévy-Bruhl, La Mentalité primitive, Alcan, 1925; Cl. Lévi-Strauss, La pensée sauvage, Plon, 1962 [trad. rom.: Gandirea salbatica, Traducere I. Pecher, Bucuresti, Editura Stiintifica, 1970].

[36] J. Servier, L’Homme et l’Invisible (1964), éd. du Rocher, 1994; Les Techniques de l’invisible, éd. du Rocher, 1994.

[37] G. Durand, “Le génie du lieu et les heures propices”, in Eranos Jahrbuch, Insel Verl., 1982, vol. 51.

[38] G. Steiner, Réelles Présences, trad., Gallimard, 1991.

[39] K. Mannheim, Idéologie et Utopie, Riviere, 1959; H. Marcuse, L’Homme unidimensionnel, Minuit, 1968.

[40] G. Durand, Structurile antropologice ale imaginarului, Ed. Univers, Bucuresti, 1977; Wyobraznia symboliczna, Warsovia, 1986.

[41] J.-B. Vico, Principes d’une science nouvelle autour de la commune nature des nations (1725), trad. J. Michelet, 1835 [trad. rom.: Principiile unei stiinte noi cu privire la natura comuna a natiunilor, Traducere de Nina Façon, Bucuresti, Univers, 1972].

[42] A. de Gobineau, Essai sur l’inégalité des races, 1880; O. Spengler, Le Déclin de l’Occident (1916-1920), Gallimard, 1948 [trad. rom.: Declinul Occidentului, Traducere de Ioan Lascu, Craiova, Editura Beladi, 1996].

[43] G. Bourdé si H. Martin, Les Écoles historiques, Seuil, 1983; Cl.-G. Dubois, La Conception de l’histoire en France au XVe siecle, Nizet, 1977.

[44] P. Veyne, Comment on écrit l’histoire, Seuil, 1971.

[45] G. Dumézil, Jupiter, Mars, Quirinus, Gallimard, 1941-1948, 3 vol.

[46] “Adanca este fantana trecutului. Nu ar trebui sa spunem ca este insondabila?” Este fraza initiala din “Preludiul” la Iosif si fratii sai.

[47] R. Girardet, Mythes et mythologies politiques, Seuil, 1986; A. Reszler, Les Mythes politiques modernes, P.U.F., 1981; Ph. Walter, La Mythologie chrétienne, Éd. Entente, 1992; P. Solié, Le Sacrifice, Albin Michel, 1988.

[48] G. de Staël, De l’Allemagne, Charpentier, Paris, 1810.

[49] C. G. Jung, Aspects du drame contemporain, Buchet-Chastel, 1951 [eseurile Wotan, Dupa catastrofa si Batalia impotriva umbrei au fost traduse in vol. Puterea sufletului, A treia parte, Texte alese si traduse din limba germana de dr. Suzana Holan, Bucuresti, Editura Anima, 1994]; cf. M. Eliade, Mythes, reves et mysteres, Gallimard, 1957 [trad. rom. Mituri, vise si mistere, in vol. Eseuri, Traducere de Maria Ivanescu si Cezar Ivanescu, Bucuresti, Editura Stiintifica, 1991].

[50] J. Tulard, Le Mythe de Napoléon, A. Colin, 1971.

[51] J. Thomas, Structures de l’Imaginaire dans l’Énéide, Belles Lettres, 1981.

[52] G. Gusdorf, Naissance de la conscience romantique au siecle des Lumieres, Payot, 1976.

[53] M. Jouvet, Le Sommeil et le Reve, O. Jacob, 1992.

[54] B. Duborgel, Imaginaire et pédagogie, de l’iconoclasme scolaire a la culture des songes, Le Sourire qui mord, 1983.

[55] O. Costa de Beauregard, “Un cheminement intellectuel” in Pensées hors du rond, “La liberté de l’Esprit”, Hachette, 1986.

[56] F. Bonardel, Philosophie de l’Alchimie, Grand Oeuvre et modernité, P.U.F., 1993 [trad. rom.: Filosofia alchimiei. Marea Opera si modernitatea, Traducere de Irina Badescu si Ana Vancu, Iasi, Polirom, 2000].

[57] F. Alquié, Solitude de la raison, Losfeld, 1966.

[58] R. Ruyer, La Gnose de Princeton, Fayard, 1974 [trad. rom.: Gnoza de la Princeton. Savantii in cautarea unei religii, Traducere din limba franceza de Gina Argintescu-Amza, Bucuresti, Nemira, 1998].

Gilbert Durand
Introducere in Mitodologie
Traducere de Corin Braga

Seria Antropologia imaginarului

Una din cele mai mari revolutii epistemologice ale secolului XX a fost (re)descoperirea imaginarului. Din “nebuna casei”, cum fusese depreciativ considerata de toate rationalismele si pozitivismele epocii anterioare, imaginatia a devenit o facultate regina in stiintele antropologice. Prin operele unor filosofi precum C. G. Jung, Mircea Eliade, Henry Corbin sau Gaston Bachelard, ea a capatat autonomie conceptuala si a fost inzestrata cu o serie de metode de analiza specifica. in cadrul acestei schimbari paradigmatice, Gilbert Durand este fondatorul in Franta a studiilor asupra imaginarului si presedintele Asociatiei Internationale de cercetari asupra imaginarului. Daca in Structurile antropologice ale imaginarului, el a construit o morfologie a gandirii simbolice, in volumul de fata el ofera o “mitodologie” pentru cercetarea contextuala si istorica a “bazinelor semantice” ce dau nastere la marile mituri si teme ale omenirii. Uriasa sa opera asupra arhetipurilor si a simbolurilor, ingloband antropologia, etnologia, sociologia, psihanaliza, psihologia profunzimilor, fac din Gilbert Durand unul dintre savantii care au contribuit la revolutia intelectuala petrecuta la sfarsitul secolului trecut.

Paul Foucart: Misterele de la Eleusis

Alex Virastau

Aparut in 1914, studiul lui Paul Foucart Misterele de la Eleusis, se bazeaza foarte mult pe marturiile autorilor antici precum Herodot, care ar fi mai aproape de sursa misterelor eleusine decat savantii contemporani. in Grecia Antica circulau o multime de legende despre calatorii initiatice in Egipt ale unor eroi si intemeietori de secte si scoli religioase (Pitagora sau Orfeu, de exemplu). Aceste biografii mitice stereotipe tin insa mai degraba de imagologie, iar valabilitatea lor istorica este foarte redusa. Cu toate acestea, Paul Foucart considera ca exista corespondente izbitoare intre cultul Demetrei si cultul isiac. Aceasta il face sa accepte vechea poveste a importului Misterelor eleusine, undeva pe la mijlocul mileniului al doilea i.Hr., din Egiptul antic, import ce a insotit raspandirea tehnicii cultivarii cerealelor din Egipt si Orientul Apropiat. Dovezile arheologice despre contactele intre Egipt si greci intaresc ipoteza imprumutului. 
Desi aceasta interpretare difuzionista a fost contestata de cercetatorii ulteriori, studiul merita atentie cel putin pentru morfologia ritualului eleusinic pe care o realizeaza. Paul Foucart descrie amanuntit functiile castelor sacerdotale (vechile familii ale Eumolpizilor si Kerycesilor), a preoteselor eleusine si a magistratilor atenieni implicati in organizarea Marilor si Micilor Mistere, precum si o prezentare stufoasa a principalelor diviziuni si momente ale cultului. Numai originea si functiile personajelor (de la hierofant la spondofori) implicate mai mult sau mai putin direct in ceremonialul initiatic ar merita un studiu aparte. Eumolpizii (casta sacerdotala eleusina) pretindeau ca au o anumita suprematie spirituala asupra Kericesilor (familie sacerdotala de origine ateniana), desi Eumolpos, stramosul lor mitic, ar fi fost invins de Erehteu, stramosul atenienilor. Daca la Atena preotia nu cerea o pregatire prealabila serioasa si orice cetatean putea indeplini aceasta sarcina ca orice alta magistratura, la Eleusis hierofantul (preotul suprem Eumolpid) si daducul (al doilea mare preot Kerices) erau alesi pe viata si de obicei erau supusi unui examen prealabil. in vreme ce la Atena religia oficiala, de stat, nu avea nici o dimensiune soteriologica, la Eleusis se celebra un cult privat (ce a devenit o religie pan-helenica), a carui miza era soarta sufletului postmortem. Cu toate acestea, controlul exercitat de cetatea ateniana era foarte puternic: la sfarsitul ceremoniilor, arhontele-rege trebuia sa dea un raport amanuntit Adunarii Consiliului celor Cinci Sute. Un caz relevant este cel al lui Alcibiade. Acuzat de sacrilegiu (mutilarea efigiilor lui Hermes si dezvaluirea licentioasa a misterelor eleusine), cetatea ii cere hierofantului sa rosteasca imprecatii sacre la adresa lui (un soi de excomunicare). Cand cetatea considera ca are din nou nevoie de geniul militar al lui Alcibiade, se hotaraste tot prin vot revocarea acestor imprecatii, in ciuda protestelor hierofantului.
in ceea ce priveste structura riturilor eleusinice, acestea se desfasurau in doua etape. Micile Mistere aveau loc primavara si presupuneau o serie de pregatiri si purificari a mystilor la Eleusinion-ul din Agra in Atena. Marile Mistere se desfasurau in septembrie-octombrie cand mystii erau initiati in telesterion, incinta sacra de la Eleusis, dupa opt zile de procesiuni si lustratii. Existau doua grade de initiere: telete (majoritatea neofitilor se multumeau cu aceasta) si epoptea, initierea desavarsita, optionala, ce putea fi obtinuta in al doilea an. Daca in privinta celorlalte aspecte pregatitoare ale initierii exista date destul de concludente, telete si epoptea nu au fost niciodata dezvaluite. Destainuirile erau pedepsite cu moartea (Alcibiade fusese condamnat la moarte) sau cu ostracizarea.
Stim ca initierea presupunea o succesiune de cuvantari solemne (legomena), reprezentari mitico-rituale (dromena cu referire la suferinta Demetrei si rapirea fiicei sale, Kore-Persephona, de catre zeul infernului) si deignumena (prezentarea unor obiecte sacre, hiera). Pornind de la o comparatie a lui Plutarh, Paul Foucart reface scenariul initierii din telesterion: mystii erau claustrati intr-o subterana a sanctuarului, lasati sa rataceasca in intuneric, timp in care le erau infatisate obiecte si figurine divine stranii, cand terifiante, cand linistitoare, pentru ca apoi sa fie dusi la etajul superior unde erau inundati de o lumina puternica. Astfel, “din regiunea terorii, mystii treceau pe pajistile voioase ale Campiilor Elizee, peste care isi raspandea razele o lumina minunata. Calatoria lua sfarsit o data cu contemplarea Obiectelor Sacre, care era punctul final al initierii”. Foarte probabil, hiera erau niste dublete primitive din lemn, niste statui ale zeilor, considerate de origine divina (xoana si kolossoi).
Desi reconstructia lui Paul Foucart este plauzibila cel putin sub aspect psihologic, ea are un defect major: sapaturile au aratat ca telesterionul nu are o incapere subterana. Mircea Eliade sublinia originea orfica a acestui tip de initiere atribuit de Paul Foucart riturilor de la Eleusis, iar fragmentele din dialogurile platoniciene citate de Foucart in sprijinul interpretarii sale confirma mai degraba opinia lui Eliade. Multe din interpretarile lui Paul Foucart nu au rezistat, in primul rand ipoteza importului din Egipt a fost abandonata de scolile de istorie a religiilor mai recente. Pentru Georges Milonas o origine mult mai probabila a Misterelor ar fi Thessalia, unde existau vechi sanctuare inchinate zeitei centrale a misterelor, Demeter. Cu toate acestea, Misterele de la Eleusis ramane un studiu de referinta pentru intelegerea unuia dintre cele mai importante fenomene religioase grecesti.

Paul Foucart: Misterele de la Eleusis

CAPITOLUL I

Misterele de la Eleusis au facut obiectul a numeroase lucrari; nici nu as indrazni sa afirm ca acestea ar fi avut vreun efect negativ asupra chestiunii; dar, in mod cert, nici de clarificat nu au clarificat-o. Dupa ce consulta tot ce s-a spus in materie, tulburat de diversitatea si de caracterul confuz explicatiilor propuse, cititorul probabil ca se intreaba, fara a gasi vreun raspuns precis, in ce consta initierea si care ii era scopul, ce li se spunea mystilor si cum. – Trebuie oare sa renuntam la a gasi solutia problemei? Nu cred, dar cu conditia sa urmam un alt parcurs. Se impune, inainte de orice, sa cautam originea misterelor; daca reusim sa aflam de unde provin ele, cunoasterea religiei care le-a dat nastere ne va ajuta cu siguranta sa intelegem care le-a fost orientarea si spiritul general.
Prima chestiune de pus in discutie va fi deci urmatoarea: Este oare Demetra o divinitate helenica sau una straina?
Dupa parerea care pare sa fi prevalat la savantii moderni, e o zeita pelasgica, adica nascuta pe teritoriul Greciei, in sanul celor mai vechi populatii care au ocupat peninsula; misterele nu ar fi altceva decat religia antica, proscrisa de catre cuceritorii care i-au subjugat pe pelasgi, dar pastrata in secret de urmasii invinsilor. La rigoare, s-ar putea admite ca in jurul secolului al optulea, in religia primitiva vor fi fost introduse cateva elemente straine, insa acestea nu aveau cum sa o modifice in profunzime. Aceasta teorie este o simpla afirmatie; ea nu a fost si nici nu cred ca ar putea fi demonstrata; mai mult, are marele defect de a se afla in opozitie cu marturiile asupra originii cultului Demetrei pe care ni le-a transmis antichitatea.
in aceasta privinta, e necesar sa ii consultam mai intai chiar pe antici. Mai putin indepartati ca noi de acele timpuri demult apuse, ei gaseau in traditiile lor, in monumentele care inca mai dainuiau, in cunostintele lor despre popoarele straine unele lamuriri care noua ne lipsesc. Or, grecii au crezut ca pe pamantul lor, mai ales in Argolida si in Atica, se stabilisera colonii egiptene; de la Herodot incoace, numerosi autori repeta ca Demetra si Dionysos erau divinitati identice cu Isis si Osiris. Nimeni nu a contestat acest lucru, iar egiptenii din epoca ptolemeica au acceptat aceasta identificare. Ar fi contrar unei bune metode sa nu tinem cont de aceasta credinta. Tocmai de aici trebuie sa pornim discutia. Bineinteles, nu suntem obligati sa acceptam dinainte tot ce au spus grecii despre aceste vremuri indepartate. Dar ar mai trebui si sa demonstram ca s-au inselat, atunci cand afirmau ca in mileniul al doilea dinaintea erei noastre au existat unele raporturi intre lumea greaca si Egipt. A fost emis un singur argument, si anume ca preotii egipteni aveau oroare de mare, pe care o considerau ca element al lui Typhon, dusmanul lui Osiris . Aceasta asertiune a lui Plutarh a fost de ajuns pentru a se ajunge la concluzia ca egiptenii nu au indraznit sa se aventureze pe Marea Mediterana inainte de domnia lui Psammetic. Ar insemna intr-adevar sa suprimam orice ipoteza despre influenta egipteana asupra civilizatiei si a religiei grecesti. Este insa de necrezut cum de s-a repetat aceeasi greseala inca mult timp dupa publicarea basoreliefurilor de la Deir-el-Bahari, care reprezinta o flota egipteana din cea de-a optsprezecea dinastie.
De altfel, astazi nu mai e posibila nici o indoiala. Inscriptiile hieroglifice si monumentele figurate ale Egiptului, ca si descoperirile care au loc de douazeci si cinci de ani in diferite locuri din Grecia, stabilesc ca, inca din cele mai vechi timpuri, faraonii au avut vase pe Marea Mediterana si ca raporturile dintre valea Nilului si bazinul Marii Egee au putut exista – si au existat in realitate – cu multe secole inaintea razboiului troian. Voi lasa la o parte consideratiile de ordin arheologic, trimitand la lucrarile care trateaza in exclusivitate aceste chestiuni. Eventualele comparatii intre vasele gasite in cele doua tari, intre formele si motivele decorative pe care acestea le prezinta, ar duce la examinarea unor detalii prea minutioase, iar concluziile la care s-a ajuns nu se impun inca in mod cert. in cercetarile de acest gen, ca si in analogiile pe care le pot prezenta arhitecturile celor doua civilizatii, ramane prea mult loc pentru teorii preconcepute si pentru impresii personale. Poate ca aceste studii vor duce candva la rezultate acceptate de catre toti savantii. Dar in prezent mi se pare preferabil, pentru soliditatea demonstratiei, sa raman la documentele scrise si la monumentele a caror semnificatie nu ar putea nimeni sa o conteste.

Egiptologii inclina astazi sa il identifice pe unul din Usirtasenii din dinastia a douasprezecea cu Sesostris, ale carui cuceriri au fost relatate de Diodoros, dupa povestirile egiptenilor . Oricat de fabuloase ar parea acestea, cucerirea majoritatii Cycladelor pare mai credibila de la descoperirea a doua texte hieroglifice, care constata ca faraonii din Imperiul de Mijloc au luptat cu hainibusii si i-au invins . Acest termen, care ii desemneaza pe oamenii din nord, a fost folosit mai apoi pentru a-i denumi pe ionieni. Este posibil ca el sa li se fi aplicat la acea epoca insularilor si riveranilor de la Marea Egee. Un roman, care se afla actualmente la muzeul din Berlin si a carui actiune se presupune ca se petrece in timpul dinastiei a douasprezecea, mentioneaza si el existenta unor relatii cu hainibusii. Chiar daca am admite ca romancierul ar fi incercat sa isi antedateze relatarea, scrierea de pe papirus nu ne permite sa o situam mai devreme de a optsprezecea dinastie. Vom putea de asemeni sa tinem cont de diversele obiecte care atesta ca, in timpul Imperiului de Mijloc si al dominatiei Hycsosilor, intre Egipt si Creta au avut loc schimburi. Voi reveni mai tarziu asupra unora dintre ele, in timp ce in privinta celor discutabile, ma voi multumi sa fac trimitere la lucrarile de specialitate .
incepand cu Noul Imperiu, dispunem de diferite dovezi care se confirma reciproc. O stela gasita in templul lui Amon de la Karnak, si care se afla acum la muzeul din Cairo, conserva un poem compus pentru celebrarea victoriilor lui Tutmes al III-lea, mare cuceritor . Regele este reprezentat adorandu-l pe Amon, iar zeul ii raspunde:
“Iata-ma; iti daruiesc sa zdrobesti pamantul de la Occident; Kafiti si Ciprul (Asy) sunt la mare spaima; le-o infatisez pe Majestatea Ta ca pe un taur tanar, cu inima tare, inarmat cu coarne, caruia nimic nu ii sta in cale.
Iata-ma; iti daruiesc putere sa-i nimicesti pe cei din insule; popoarele din mijlocul Celei-Foarte-Verzi iti aud ragetul; Majestatea Ta se va arata lumii intregi sub chipul unui (leu) razbunator care se ridica pe spatele victimei sale doborate.
Iata-ma; iti daruiesc sa supui marginile pamantului; tot ce cuprinde Marele Cerc de ape (Oceanul) in umbletul sau este strans in pumnul tau; Majestatea Ta le va aparea tuturor ca un (soim) mester la zbor, care apuca tot ce vede dupa placul sau.”
Prezentate sub aceasta forma lirica, faptele ar putea sa inspire o oarecare circumspectie . Ele corespund totusi realitatii si monumentele atesta ca faraonii din a optsprezecea dinastie au supus coastele Siriei, litoralul si insulele meridionale ale Asiei Mici, ca si arhipelagul Marii Egee. Putem vedea o marturie clara a acestei dominatii in picturile din mormantul lui Rekhmara, guvernator al Tebei . Rekhmara era un fel de vizir al lui Tutmes al III-lea; in aceasta calitate, intreaga curte era in subordinea lui, in plus, el mai era insarcinat si cu primirea tributurilor sau darurilor de la popoarele, supusii sau vasalii Egiptului. Defilarea celor care aduceau tributul e reprezentata pe un panou pe a carui parte superioara sta scris: “Primirea de catre printul ereditar Rekhmara a tributurilor din tarile din sud, din Punt, de la neamurile Rezenu, Keftiu si a prazii din toate tinuturile cucerite de Majestatea Sa Tutmes.” Tabloul e divizat in cinci benzi orizontale. Pe cea de-a doua figureaza un sir de saisprezece barbati care duc vase de o rara frumusete; la capat, un scrib inregistreaza obiectele aduse. O inscriptie ii desemneaza in felul urmator: “Sosesc in pace conducatorii keftilor si din insulele care sunt in mijlocul Celei-Foarte-Verzi .” Aceeasi scena de aducere a tributului de catre kefti, inegal conservata, mai mult sau mai putin prescurtata, a fost regasita si in mormintele a trei alte personaje care au indeplinit functii inalte sub dinastia a optsprezecea. Grupul hamalilor kefti din mormantul lui Rekhmara e cunoscut de mult timp si a fost reprodus de multe ori. Valoarea sa documentara a crescut datorita prezentei unor scene similare in mormintele contemporane si mai ales gratie descoperirilor facute in Creta si la Micene. Identificarea keftilor cu cretanii, care nu a fost recunoscuta la inceput, a fost pusa in afara oricarei indoieli prin comparatia dintre personajele din mormantul lui Rekhmara si cei doi purtatori de vase de pe o pictura murala din Cnossos. Tipologia nici unuia din cele doua grupuri nu are nimic semitic: profilul fruntii si al nasului formeaza o linie dreapta; fata e lipsita de barba, dar parul e revarsat pe umeri si o coada lunga cade pe umarul drept. Costumul e cel micenian: o fusta cu dungi si cu borduri de diferite culori, iar drept incaltaminte, sandale legate cu curele .
Printre darurile destinate faraonului, exista unele care figurau si in tributul dat de alte natiuni. Dar altele sunt specifice numai keftilor: e vorba de capete de animale, din aur sau argint, asemanatoare cu cele care au fost gasite in Creta si la Micene . Mai mult, un fragment de vas provenind din mormantul lui Tutmes al IV-lea poarta insemnul faraonului si mentiunea: “Vas al keftilor” . Iata o dovada tangibila a aducerii de tributuri catre stapanul Egiptului si a adevarului istoric al scenelor pictate din hypogeele ministrilor sai.
Aceasta suzeranitate a fost mai reala decat ne-am putea imagina noi, iar tabletele de la Tell-Amarna ne dau o idee asupra grijii cu care faraonii din dinastia a optsprezecea ii supravegheau pe printii vasali din Siria. Poate ca intr-o zi va fi descoperita corespondenta conducatorilor kefti si a egeenilor cu curtea din Egipt; probabil, printre numeroasele inscriptii cretane pe care inca nu am reusit sa le descifram, se mai gasesc si alte piese doveditoare. Actualmente, un singur monument atesta influenta exercitata de regalitatea egipteana asupra lumii egeene. Este vorba de un platou de aur, pastrat la Muzeul Luvru, pe care Tutmes al III-lea l-a daruit unuia din agentii sai, Thutii, ca recompensa pentru serviciile aduse. Pe inscriptia gravata pe marginea exterioara a acestui platou, Thutii e denumit “delegat al Regelui in toate tarile straine si pe insulele din mijlocul Celei-Foarte-Verzi “.

Acest ansamblu coerent de documente egiptene de o natura atat de diversa poate deja sa fie considerat suficient pentru a dovedi existenta raporturilor dintre lumea egeeana si faraonii dinastiei a optsprezecea. Mai mult, gasim urme materiale ale acestora atat in Grecia cat si in Egipt. La Micene, in mormintele din acropola provenind din cea mai veche epoca a civilizatiei miceniene, nu s-a gasit decat arareori cate un obiect de origine egipteana. insa in mormintele cu cupola si in cavourile rupestre din orasul de jos abunda obiectele din fildes si din sticla colorata; ele se intalnesc in mare cantitate si in mormintele cu cupola din aceeasi perioada de la Spata, in Atica etc.
Or, daca din desene si ornamente reiese ca fildesul a fost cel mai adesea cizelat la fata locului, in schimb, materia prima, in stare bruta, nu putea veni decat din Egipt, ale carui vase, inca din timpul celor mai vechi dinastii, aduceau colti de elefant din tinuturile indepartate ale trogloditilor si ale etiopienilor. Cat despre industria sticlei colorate, daca artizanii locali au fabricat multe asemenea obiecte pe teritoriul grec, dupa cum o dovedesc formele gasite in morminte, ei imprumutasera modelele si procedeele de fabricatie de la egipteni, care le inventasera si le aplicau demult. Acelasi este si cazul obiectelor facute dintr-o pasta de lut acoperita cu un email colorat desemnat obisnuit sub numele de faianta egipteana. Importarea acestui produs de la o natiune straina e certa. intr-adevar, in mormintele mai vechi nu au fost gasite decat vase de lut ars. Obiectele din faianta emailata apar abia in perioada ulterioara, in mormintele in care au fost gasite insemne regale.
Iata in cele ce urmeaza obiecte care poarta incontestabil atat marca egipteana, cat si data; le enumar in ordinea cronologica a descoperirii lor.
in 1887 a fost descoperit un scarabeu cu insemnul reginei Tii, sotia lui Amenophis al III-lea (1450-1420) .
in anul 1888, in una din cele doua camere ale mormantului cu dromos 49 de la Micene au fost gasite fragmente care au permis reconstituirea unui mic vas fara toarte, din faianta albastra emailata, pe care au fost recunoscute urme din insemnul lui Amenophis al III-lea. Acest vas e de un tip raspandit sub cea de-a optsprezecea dinastie . El nu are o valoare artistica, valoare care sa-i explice prezenta intr-un mormant; fara indoiala, a fost plasat acolo nu pentru el insusi, ci datorita continutului sau; era vorba, probabil de acele aromate pretioase in cautarea carora egiptenii calatoreau pana pe meleagurile misterioase ale Puntului. Importarea directa a acestui vas egiptean pare cu atat mai probabila cu cat cele doua camere ale mormantului au oferit cautatorilor numeroase resturi de obiecte din fildes si din faianta.
in 1891 au fost descoperite mai multe fragmente de placi din faianta egipteana emailata. Doua dintre ele prezinta partea de sus si pe cea de jos a insemnului lui Amenophis al III-lea si provin din doua piese diferite; pe un al treilea fragment nu s-a pastrat decat partea de jos a insemnului unui faraon din a optsprezecea dinastie . Factura hieroglifelor i-a frapat pe egiptologi, care declara fara ezitare ca acestea nu pot fi o imitatie posterioara sau o copie facuta de artizani locali. Iata care sunt, mai exact, remarcile domnului Maspero asupra simbolului gastei care intra in componenta binecunoscutului titlu de fiu al lui Ra, care era dat faraonului: “Inscriptia nu numai ca a fost desenata dupa un model egiptean, ci ea a fost si executata tot de un egiptean. Nu cred ca un strain ar fi putut sa aseze o gasca pe labe tot asa de hieroglific cum a reusit desenatorul care a reprodus gasca din titlul regal. Ea are adevarata cambrura a gatului, adevaratul port al capului, adevarata conformatie a corpului, veritabila articulatie a labelor care se observa pe monumentele egiptene .”
in sfarsit, in 1902, domnul Hall face publica partea superioara a unei maimute facute dintr-o pasta sticloasa albastra, provenind din cautarile de la Micene si conservata in muzeul de la Atena, din nefericire fara indicatii in privinta locului precis al descoperirii si a imprejurarilor in care a fost gasita . Pe partea de sus a bratului drept, un insemn bine conservat cuprinde semnele binecunoscute ale lui Aakheperu-ra, prenumele lui Amenophis al II-lea (1500-1466). E cel mai vechi obiect de provenienta egipteana care a fost gasit pana in prezent la Micene. Zeul Thot, reprezentat atat sub forma umana cu cap de ibis, cat si sub infatisare de maimuta, juca un rol important in drama lui Isis si a lui Osiris; lui i se atribuia inventarea imbalsamarii, practicata pentru prima oara pe corpul zeului.

As fi dorit sa va pot prezenta informatii tot atat de sigure si in ceea ce priveste antichitatile egiptene scoase la iveala prin cercetarile Scolii americane in Heraionul din Argos . Ele au fost gasite in fundatiile celui mai vechi templu al Herei; erau amestecate cu fragmente de vase din lut, din serii datand din premicenian si pana in micenianul dezvoltat. Aceasta clasificare, propusa de arheologii americani, nu pare sa fi suscitat obiectii. Ea ar da o si mai mare valoare legendei care situeaza fondarea templului Herei si lista preoteselor sale in timpul primelor dinastii argiene.
Descoperirile din Egipt, facute cu ocazia cercetarilor efectuate de Scoala americana, constau in scarabei, pe care au fost gravate insemnele regale, si in statuete de faianta, care il reprezinta pe zeul Bes, pe zeita-pisica Bastit si un personaj care canta la flaut dublu, motiv intalnit pe basoreliefurile dinastiei a optsprezecea, unde acesta figureaza la dansuri si festine.
Importanta acestor monumente depinde de data care le va fi atribuita. Sunt oare scarabeii contemporani cu faraonii ale caror nume le poarta sau nu sunt decat niste imitatii din epoca saita? Domnul Lythgoe, care le-a facut publice, se pronunta fara ezitare, declarand ca aceste obiecte au fost fabricate de catre grecii de la Naucratis, ca si scarabeii gasiti la Eleusis si la Egina. Domnia sa subliniaza ca, in cazul statuetei pisicii Bastit, exemplare asemanatoare au fost gasite chiar la Naucratis si la Egina, precum si ca zeul Bes este foarte cunoscut in locurile in care in epoca saita s-a facut simtita influenta egipteana. in concluzie, atribuie totul ultimelor dinastii din Noul Imperiu.
Cu toate acestea, la o distanta de doua ore, in mormintele de la Micene, au fost descoperiti scarabei si diverse obiecte de provenienta egipteana, a caror data este fixata cu certitudine in cea de-a optsprezecea dinastie. Prin urmare, ar parea de la sine inteles ca in ruinele de la Heraion sa mai fie gasite altele asemanatoare. Domnul Lythgoe nu pare sa fi avut in vedere aceasta posibilitate, care merita, totusi, sa fie luata in consideratie. Confratele meu, domnul Maspero, pe care l-am consultat asupra acestui subiect, a avut bunavointa de a-mi raspunde prin scrisoarea ce urmeaza: “Am examinat plansa pe care au fost reproduse micile obiecte egiptene pe care mi le semnalati. La drept vorbind, ar trebui sa le am in original in fata ochilor pentru a rezolva chestiunea stilului, iar daca domnul Lythgoe, care e un expert in materie, recunoaste, vazandu-le, factura din epoca saita, nu as indrazni sa afirm ca se inseala. Cu toate acestea, judecand dupa plansa, cred ca aceasta atribuire nu e sigura si ca nu este imposibil sa raportam o parte din obiectele figurate la perioada celei de-a doua epoci tebane, adica la dinastiile a opsprezecea, a nouasprezecea si a douazecea. E adevarat ca in preajma epocii saite s-a reluat producerea de scarabei cu prenumele lui Tutmes si al lui Amenothes al III-lea. Admit si ca artefactele 10, 11 si 13, care dau, sub diverse forme, prenumele lui Amenothes al III-lea, pot tot atat de bine sa fie scarabei mediocri din a optsprezecea sau a douazeci si sasea dinastie; la fel e si cazul exponatelor 17 si 18, pe care este inscris numele lui Tutmosis al III-lea. Mai mult decat atat, frecventa numelui de Amon sau Amonia pe aceste obiecte (artefactele cu numerele 1, 2, 3, 4, 5, 6, 21 si 29) pare sa indice ca acestea sunt mai degraba de origine tebana decat naucratite sau saite. in afara cazului in care stilul si tehnica originalelor, pasta, culoarea sau smaltul ar contraveni in mod absolut acestei ipoteze, nu mi se pare deloc imposibil ca acestea sa dateze chiar din jurul secolului al paisprezecelea sau al treisprezecelea dinainte de Hristos. Dupa cum va spuneam la inceput, nu as putea transa complet chestiunea decat daca as avea originalele in fata ochilor.”
Este de dorit ca savantii competenti sa purceada la o noua examinare a originalelor si sa se pronunte categoric asupra datei si a originii lor. Solutionarea acestei probleme ar antrena consecinte importante. intr-adevar, nu mai este vorba de obiecte provenind din morminte, ca la Micene, ci de ofrande consacrate in Heraionul primitiv. Prin urmare, ele au avut in mod cert unele raporturi cu zeita care era adorata in templu, putand prin aceasta sa ne lamureasca asupra provenientei si a naturii marii divinitati a Argosului.

Creta ofera un teren mai solid. Cercetarile care au avut loc in ultimii unsprezece ani in diferite locuri de pe insula au scos la lumina zilei obiecte a caror origine egipteana este de necontestat. Printre bronzurile consacrate din caverna superioara a grotei de la Dicté se afla o statueta a lui Amon, care poate fi recunoscuta dupa cele doua pene lungi de pe capul zeului; ea este conforma cu tipul comun, prezent in numeroase exemplare in toate muzeeele. Aceasta este, dupa parerea domnului Hogarth, o lucrare reprezentativa pentru Imperiul Nou, care, insa, nu poate fi datata exact .
La Haghia Triada, in apropiere de Phastos, a fost gasit, la o adancime de un metru, un scarabeu din faianta emailata, purtand insemnul reginei Tii, sotia lui Amenophis al III-lea, iar alaturi au fost descoperite un idol feminin, perle si mici capete de vita din aur, care formau probabil un colier .
Obiectele de la Cnossos sunt mult mai vechi.
in curtea cea mare a palatului a fost descoperita o bucata dintr-o statuie mica din diorit . Singura parte care s-a pastrat este cea inferioara. Ea reprezinta un barbat sezand, cu mainile asezate pe coapse. Pe cele trei laturi ale soclului sunt gravate inscriptii hieroglifice care au fost traduse de domnul Griffith in felul urmator: “Devoted to the Great God, Lord of Heaven, Ab-nub-mes-wazet-user, true of voice. – The devoted Ab-nub-mes-wazet-user, true of voice, born of the devoted Sat-Hathor, true of voice .” Tinand cont de structura numelui, materialul si lucratura fina a statuii, egiptologii englezi Griffith, Petrie si Budge au cazut de acord sa o atribuie dinastiei a douasprezecea. Titlurile sunt pur religioase: personajul si mama sa “erau de partea adevarului”, amandoi se aflau sub protectia speciala a unui zeu la care se inchinau si, probabil, la ale carui mistere luau parte. Din pacate, inscriptia nu contine nici un titlu, nici o mentiune despre vreo functie care sa arate ce raporturi existau intre printul din Cnossos si personajul acesta, nimic care sa dezvaluie motivul pentru care statuia celui din urma era plasata in palat. Trebuie sa ne marginim, pentru moment, la a constata existenta la Cnossos a statuii unui egiptean din a douasprezecea dinastie. Pe de alta parte, domnul Petrie a gasit in mormintele de la Kahun, datand din timpul aceleiasi dinastii, mai multe specimene de vase de fabricatie egeeana. in acest caz nu se poate presupune ca fenicienii ar fi servit drept intermediari; caci triburile feniciene au inceput sa se stabileasca la poalele Libanului abia in timpul primului imperiu teban. Avem prin urmare dovada ca, in preajma secolului al douazecelea dinaintea erei noastre, intre Egipt si Creta au existat relatii directe. in consecinta, cu cateva secole mai tarziu, sub cel de-al doilea imperiu teban, atunci cand monumentele egiptene vorbesc de supunerea insulelor de la Cea-Verde de catre Tutmes al III-lea, fara indoiala ca este vorba de Creta si de insulele din Marea Egee.
in 1901 a fost descoperit capacul unui vas din alabastru, pe care sunt gravate in filigran numele si tilurile divine ale lui Khian, ultimul rege din dinastia Hyksosilor. Stratul de pamant in care era ingropat acest monument pare sa fi fost alcatuit din ruinele incendiate ale celui de-al doilea palat minoic si sprijina un zid care a fost ridicat la restaurarea aceluiasi palat .
in 1909, domnul Evans a descoperit – in micul palat de la vestul celui mare – partea inferioara a unui alt vas din diorit. Probabil nu este mai vechi de a treisprezecea dinastie si poarta urmele unei inscriptii hieroglifice ce pare sa se refere la un ofiter egiptean, insarcinat cu exploatarea minelor .
Ma limitez la a mai semnala un scarabeu al lui Amenophis al III-lea provenind din Ialysos, in insula Rhodos si un altul, cu numele reginei Tii, gasit la Encomi, in Cipru .

in mileniul al doilea, nici Egiptul nici lumea egeeana nu cunosteau moneda. Deci, comertul trebuie sa se fi efectuat prin schimburi, ramanand de cercetat daca nu s-au gasit pe valea Nilului obiecte industriale sau produse naturale importate din Creta sau din Cyclade. E mai mult decat probabil ca comerciantii egipteni obtineau de la kefti unele din obiectele pe care acestia le ofereau ca tribut faraonilor si ca din insule erau aduse, in schimb, bare de metal si lemn de constructie; dar nu este surprinzator faptul ca nu a ramas nici o urma a acestora. in privinta ceramicii am fost mai norocosi. Petrie a gasit la Kahun, iar Garstang a gasit la Abydos, in ruinele sau mormintele dinastiei a douasprezecea, vase care, prin combinatia de culori, prin ornamentele cu linii curbe sau vegetale, sunt identice cu vasele de la Kamares (Creta) . La Gurob, la Ilahun si la Tell-Amarna, numeroase produse de olarit miceniene sau cretane au fost descoperite printre obiecte egiptene din timpul dinastiei a optsprezecea .
Botanica a furnizat o dovada neasteptata – si de aceea cu atat mai certa – a schimburilor dintre cele doua populatii. Mormintele de la Deir-el-Bahari le-au furnizat cautatorilor flori si plante uscate – care au fost studiate de Scweinfurth. Unul din ele continea un cos plin cu un anumit lichen cu proprietati medicale, care nu a crescut niciodata in Egipt, dar care se intalneste in Creta si pe insulele Arhipelagului . Deci doar de aici au putut egiptenii sa faca rost de el la schimb cu marfurile lor. Acelasi lichen se vinde si in zilele noastre in bazarurile din Cairo, unde este adus tot din Creta, ca si in timpul celei de-a optsprezecea dinastii.

Existenta de netagaduit a raporturilor comerciale si politice dintre Egipt si lumea cretano-miceniana, pe la mijlocul mileniului al doilea dinaintea erei noastre, este stabilita gratie documentelor istorice din Egipt si monumentelor arheologice pe care le-am citat. A avut loc oare un import al religiei din Egipt, in special al cuplului divin Isis si Osiris? Acest lucru ar parea a priori destul de probabil. Isis si Osiris erau zei comuni intregului Egipt, iar in timpul epocii istorice cultul lor a fost transportat pretutindeni de negustori si de coloni. inca din secolul al patrulea, acestia fondasera un templu al lui Isis la Pireu ; sub urmasii lui Alexandru si in perioada romana, in tarile elenice, in Italia si in toate provinciile imperiului, sanctuarele si confreriile celor care se inchinau la Isis s-au inmultit . Nu e oare posibil sa se fi intamplat la fel si in cele mai vechi timpuri? Egiptenii nu propagau oare cultul lui Isis pe oriunde ajungeau? Populatiile printre care veneau sa se stabileasca acesti straini faceau o buna primire zeilor unei rase cu o civilizatie mai avansata, sau cel putin asa putem sa ne imaginam; ele erau sensibile la speranta de a ajunge la o cunoastere mai profunda a divinitatilor, a naturii lor, a numelor lor, de a practica un cult care sa promita o actiune mai eficace asupra vointelor lor atotputernice. Dintotdeauna, popoarele care au ocupat Grecia si insulele sale au acceptat de bunavoie zeii adusi cu ei de oamenii de o rasa superioara , iar panteonul elenic este format, in buna parte, din zei de origine straina.
Dar putem oare afirma ca au fost gasite urme materiale ale influentei religioase a Egiptului asupra credintelor grecesti? Cu siguranta, acestea sunt inca prea insignifiante. Cu toate acestea, putem deja sa relevam doua dintre ele, care au fost scoase la iveala in ultimii ani si care merita sa li se acorde atentie.
Scoala italiana a descoperit la Haghia Triada trei vase din steatita, decorate in relief, care dateaza din prima parte a Minoicului recent. Pe unul dintre acestea, devenit rapid celebru, se desfasoara o procesiune compusa din numeroase personaje . in frunte merge conducatorul, cu un baston pe umar, cu capul gol, cu parul lung, avand bustul acoperit cu o tunica ampla si scurta; aceasta a fost luata drept o cuirasa; dar, cum acest asa-zis razboinic nu are vreo arma, e preferabil sa recunoastem in ea vesmantul pe care il semnaleaza domnul Dussaud pe anumite intalii cretane. Barbatii, impartiti in doua grupuri, merg pe doua randuri in spatele conducatorului; si ei au fost luati drept razboinici, fara indoiala din cauza acestei insiruiri, dar nici ei nu sunt inarmati; poarta pe umar un baston de care sunt legate trei ramuri, un fel de furca ce nu are nimic razboinic, si ridica piciorul mult mai sus decat soldatii in timpul marsului. Aspectul lor i-a amintit domnului Mosso de un grup de tarani sicilieni pe care i-a intalnit intr-o seara, intorcandu-se in oras, cu furca pe umar, cantand imnul lucratorilor. Dupa parerea sa, si e pana acum interpretarea cea mai satisfacatoare, vasul de la Haghia Triada reprezinta un grup de seceratori care canta si danseaza. Figura cea mai semnificativa e cea a corifeului. Plasat intre cele doua grupuri, pentru a fi mai bine auzit de toata lumea, el canta cat de tare poate, ridicand mana dreapta si agitand un sistru. Sistrul este un atribut caracteristic lui Isis, preotilor si adoratorilor ei; el apare exclusiv la sarbatorile egiptene sau de origine egipteana si nici o alta religie nu l-a folosit. Deci daca ceremonia de la Haghia Triada e celebrata in onoarea unei divinitati protectoare a granelor, prezenta unui cantaret la sistru, care conduce cantarile si miscarile cadentate ale grupului, ne da dreptul sa presupunem ca aceasta divinitate agricola nu e alta decat fie Isis, fie vreo zeita cretana care a imprumutat natura si atributele acesteia.

O descoperire facuta la Eleusis are o semnificatie mai clara si o importanta religioasa mai mare. in anii 1895-1897 Societatea arheologica din Atena a efectuat cercetari asupra unei necropole foarte vechi, situata pe panta acropolei de la Eleusis . Au fost gasite aici cate trei si cateodata chiar patru straturi de morminte, plasate in asa fel incat este evident ca la constructia lor nu s-a tinut deloc cont de existenta si de orientarea mormantului inferior fiecaruia. Aceste patru straturi de morminte apartin deci unor epoci diferite si, probabil, foarte indepartate una de cealalta.
intr-un mormant din cel mai adanc strat a fost gasit un scarabeu: in partea de sus se afla soimul lui Horus, cu aripile desfasurate, tinand cate o galeata in fiecare gheara; dedesubt se afla un scarabeu si de fiecare parte, o cobra si discul solar . Sunt motive pur egiptene, embleme regale sau simboluri religioase cu o valoare bine determinata. in apropierea umarului stang al scheletului se afla un colier din margele de faianta egipteana. Interesant este ca in acelasi mormant se gasea un vas (situla) asemanator cu cele pe care le poarta preotesele lui Isis pe basoreliefurile greco-romane. Nu mai putin ciudate sunt doua vase adanci din lut ars, in care e inchisa o mica bila din argila a carei lovire face peretii sa rasune. Asemenea obiecte sunt cel mai adesea jucarii pentru copii; dar aici trebuie sa renuntam la aceasta idee, caci a fost stabilit ca mortul sau moarta atinsese cel putin varsta de douazeci si cinci de ani. Cel mai probabil aceste doua obiecte inlocuiau sistrul lui Isis, al carui sunet alunga serpii si duhurile rele. Ansamblul obiectelor din mormant marcheaza deci raporturi cu Egiptul si indica poate existenta unor ceremonii analoage celor din cultul lui Isis.
in aceasta privinta, mult mai revelator este un alt mormant, situat, ca si cel precedent, in cel mai adanc strat al necropolei. El cuprinde un schelet culcat pe o parte si intors cu fata spre est. Numeroase bijuterii sau decoratii dovedesc faptul ca e vorba de o femeie: cercei de aur, in care erau incastrate bucati de chihlimbar; la fiecare mana, cate o bratara de arama, inele din argint, fier si arama; o agrafa plata din fildes. Langa umarul drept, un colier din perle de faianta egipteana; un alt colier, din jurul gatului, era compus din boabe de chihlimbar si perle alungite, tot din faianta egipteana. Alte obiecte, impreuna cu saizeci si opt de vase foarte mici si mediocre umpleau spatiul gol; printre altele, aici se aflau si trei vase de forma situlei, ca cel din mormantul precedent. Dar, ceea ce este de o importanta capitala, s-au gasit aici o statueta a lui Isis din faianta egipteana si trei scarabei purtand semne hieroglifice .
Pentru a trage concluziile asupra acestei descoperiri, trebuie sa incercam sa stabilim data si provenienta acestor obiecte.
in stratul superior al mormintelor, vasele apartin celei mai vechi clase de vase de Dipylon; au fost intalnite aici si vase protocorintiene.
Mormantul din stratul al doilea nu continea nici un obiect. Cel din al treilea strat cuprindea cinci vase in stilul geometric.
Mormantul in care a fost gasita statueta lui Isis se afla in stratul cel mai adanc al mormintelor. Dar aceasta constatare nu e de ajuns pentru a-i fixa data; se stie cat e de dificil de stabilit o cronologie exacta doar pe baza stratificarii mormintelor.
Din pacate, inscrisurile de pe scarabei nu au aceeasi valoare cronologica ca insemnele lui Amenophis al III-lea si ale sotiei sale Tii, gasite la Micene. Acestea sunt contemporane cu suveranii ale caror nume le poarta. Scarabeii de la Eleusis, dimpotriva, par mai degraba sa apartina acelei categorii de obiecte care imitau modelele din dinastia a optsprezecea si pe care pana la dinastia saita le-au fabricat fenicienii si chiar egiptenii insisi. Pe unul din ei (pl. VI, fig. 2), a fost descifrat ra-men-kheper, unul din numele lui Tutmes al III-lea; dar acest nume nu e inconjurat de insemnul regal; el nu ocupa decat o parte din piatra, iar in partea cealalta a fost gravat un vas intre doua cobre. Toate elementele acestei combinatii sunt egiptene, dar combinatia insasi nu e egipteana. Pe cel de-al doilea (fig. 4), dupa amen, urmeaza un semn care ar putea fi deformarea grupului hotep, apoi semnul nib, iar in partea opusa se afla un semn incomprehensibil. Legenda celui de-al treilea (fig. 3) incepe cu Amen-ra, urmat de hieroglife care par o alterare a semnelor nib toou (stapanul lumii), care ar fi aici intervertite.
Aceste greseli, pe care niste muncitori egipteni nu le-ar fi comis, sugereaza mai degraba provenienta celor trei scarabei dintr-un atelier fenician . Aceeasi observatie este valabila si pentru alti unsprezece scarabei sau obiecte diverse purtand caractere hieroglifice, gasite tot la Eleusis, nu in acropola, ci in incinta sacra si in straturile cele mai adanci atinse de sapaturi .
Admitand ca obiectele gasite la Eleusis ar fi fost de fabricatie feniciana, voi adauga doua remarci care vor ajuta la fixarea semnificatiei acestei descoperiri.
Se pare ca cei care au gravat inscrisurile de pe acesti scarabei au trait cu mai multe secole dupa disparitia suveranilor din a optsprezecea dinastie, ale caror nume voiau sa le reproduca. Ar fi o dovada ca traditia pastrase si consacrase aproape numele acestor faraoni din dinastia tebana, sub a caror domnie civilizatia egipteana patrunsese in Grecia, dupa cum o atesta insemnele gasite la Micene. La generatiile urmatoare, obiectele marcate cu numele de Tutmes si de Amenophis au fost la mare cinste, fiind considerate a poseda o mai mare putere. Din acest motiv, fenicienii, ca si egiptenii, au continuat timp de secole sa graveze pe marfurile lor hieroglife care facilitau vanzarile.
in al doilea rand, pe cei paisprezece scarabei gasiti pana in prezent la Eleusis, hieroglifele, legendele si imaginile nu au nimic care sa nu apara si in Egipt. Dimpotriva, in timpul cautarilor nu a fost gasit nici un obiect care sa poata fi raportat la scrierile sau cultele din Asia. Deosebirea e mare fata de scarabeii din Sardinia, unde se intalneste un amestec de forme egiptene si asiriene, dovada ca locuitorii Eleusis-ului nu doreau nimic care sa nu fie pur egiptean. Scarabeii si colierele nu erau niste curiozitati sau simple podoabe. Acestea aveau o insemnatate religioasa pe care egiptenii o cunosteau si pe care le-au divulgat-o indigenilor, odata cu doctrina osiriana; erau amulete care il aparau pe mort de pericolele din viata de apoi. Le gasim in Egipt, la un mare numar de mumii, iar grecii adepti ai noii religii le cumparau cu acelasi scop. Evidenta e si mai mare in cazul statuetei lui Isis. in Egipt, imaginea ei vegheaza in majoritatea camerelor funerare. Este posibil ca femeia din Eleusis care a dobandit statuia zeitei si a vrut ca ea sa fie asezata langa corpul sau sa nu fi cunoscut, cel putin in linii mari, natura si puterea divinitatii careia ii incredinta salvarea sa?
Dupa ce am constatat astfel, in doua din cele mai vechi morminte de la Eleusis, prezenta unor obiecte apartinand cultului lui Isis, mi se pare mai greu sa negam influenta exercitata de credinta osiriana asupra misterelor Demetrei.