Category Archives: Vol. 7

Raluca Drăgan

Tineri vest-europeni la Festival

 În timp ce marile vedete ale festivalului sunt delegaţiile URSS-ului, Chinei şi Coreei, tinerii occidentali nu se prea bucură de lumina reflectoarelor. Îi vedem sosind, încă din zilele premergătoare festivalului, în grupuri şi grupuleţe cam dezorganizate. Comunicatele de presă din 23, 24, 25 iulie – rubrica Noi delegaţii au sosit în ţară – menţionează monoton aceleaşi nume (Germania, Franţa, Anglia, Austria etc.), zile în şir, fără alte comentarii. Contrastul e mare faţă de primirea spectaculoasă rezervată delegaţiei sovietice, ajunsă în bloc compact la Bucureşti. E drept, occidentalii nu trimit, ca ruşii, mari campioni mondiali, ci o modestă echipă de baschet din Anglia şi un singur fotbalist italian.

Înaintea festivalului, Occidentul apare în coloanele Scânteii Tineretului mai ales prin prisma „manevrelor antidemocratice” ale „cercurilor reacţionare” capitaliste, care încearcă să împiedice venirea tineretului la Bucureşti. Strategiile anti-festival sunt diverse: tăcerea e prima dintre ele. Astfel, presa occidentală reacţionară se dezinteresează complet de eveniment. O „cortină a tăcerii” se lasă asupra festivalului, lipsindu-i pe tineri de informaţiile necesare în vederea plecării. În cazul în care asemenea mijloace de informare reuşesc totuşi să răzbată dincolo de bariere, autorităţile intervin represiv. Guvernul elveţian, de pildă, „a luat măsuri de interdicţie împotriva minunatului afiş al festivalului”, deoarece „urmărea să împiedice popularizarea marii acţiuni a tineretului lumii”.

O a doua strategie ţine de calomnie şi de „falsificarea ştirilor despre festival”. Din acelaşi articol intitulat Şi totuşi, tinerii elveţieni vor veni la festival aflăm că „numeroşi agenţi au început să cutreiere străzile şi să scornească zvonuri duşmănoase cu scopul de a frâna entuziasmul tineretului antrenat în pregătirile pentru congres şi festival”, în timp ce un ziar din Zürich titra cu litere de o şchioapă „Geh nicht nach Bucarest” – „Nu mergeţi la Bucureşti”.

Strategiile intimidării nu se opresc însă aici, ci merg până la „măsuri antidemocratice şi teroare” împotriva celor ce intenţionează să participe. Autorităţile din Germania Federală au comis „nenumărate asemenea acte”, 4 tineri fiind ţinuţi în arest „fără nici un fel de justificare legală”, în timp ce 15 alţi tineri arestaţi au fost eliberaţi în cele din urmă sub presiunea opiniei publice. În mod cu totul şi cu totul scandalos, „organele poliţieneşti din landul Hassen au primit ordin să împiedice prin toate mijloacele pregătirile pentru festival”. În Italia, tinerii care doresc să participe întâmpină mari greutăţi la eliberarea paşapoartelor.

Nici alte bastioane ale democraţiei nu se prezintă mai bine. Un articol despre delegaţii Franţei detaliază marile greutăţi întâmpinate de aceştia în drumul lor spre Bucureşti: probleme cu viza, cu poliţia, modul în care au strâns banii de călătorie vânzând flori şi ilustrate pe Champs Elysées, modul în care au traversat Europa sub ochii suspicioşi ai autorităţilor. „Denis Bord aproape a şi uitat de poliţia franceză care a încercat să-l oprească din drumul său. În schimb, el îşi aduce aminte cu bucurie de strângerile de mână ale tinerilor cinstiţi elveţieni şi austrieci, care cu teamă se apropiau de trenul prieteniei şi păcii pentru a-i ura în şoaptă «Drum bun. Suntem alături de voi»”. Nu putem decât să ajungem la concluzia că mulţi tineri din Occident au fost prea terorizaţi de poliţie sau descurajaţi de multiplele obstacole care li s-au pus în cale de către „slujbaşii cercurilor monopoliste” pentru a mai putea pleca la Bucureşti.

Occidentul văzut prin prisma festivalului apare ca o proiecţie în oglindă a lagărului socialist: lipsit de libertate (inclusiv a presei), controlat de „forţe obscure care vor să răpească prin urzelile lor fericirea lumii”, supus unei autoritaţi poliţieneşti abuzive. Un corespondent al Scânteii tineretului aflat în Elveţia înaintea festivalului aude în gară o conversaţie în care „o persoană mai în vârstă spunea că de când se ţine minte nu a mai pomenit o asemenea vreme în acest anotimp şi că ar trebui negreşit să se caute cauzele acestor ploi în nenumăratele experienţe atomice pe care le fac americanii”. Concluzia e clară: „O asemenea observaţie trădează neliniştea poporului elveţian. Imaginea unei vieţi liniştite, care se înfăţişează vizitatorului neprevenit este, în fond, o imagine superficială. Numeroase sunt faptele care dezvăluie nesiguranţa vieţii muncitorului elveţian.”

Pentru vizitatorul prevenit, Elveţia apare ca un stat militarizat: „Numărul soldaţilor care mărşăluiesc pe străzi sau staţionează în gări este important şi contrastează în mod ciudat cu temperamentul paşnic al acestui popor harnic”. Sursa răului se dezvăluie a fi, până la urmă, „prezenţa unui foarte mare număr de soldaţi americani veniţi din Germania occidentală pentru a-şi „petrece concediul” în Elveţia”, dublată de „afluxul din ce în ce mai mare de „turişti” – în ghilimele – din Germania occidentală”, pe care reporterul nu se sfieşte să-i compare cu „turiştii de dinainte de război, din vremea Germaniei hitleriste”. Nu e de mirare că, într-o ţară controlată de „imperialiştii americani şi complicii lor germani” tinerilor elveţieni li se pun atâtea beţe în roate atunci când vor să plece la festival.

Cine sunt însă aceşti tineri decişi să rişte atât de mult pentru a-şi exprima dorinţa fierbinte de pace în cadrul festivalului? În primul rând ei sunt „cinstiţi”, termen care se repetă până la exasperare. Prin „cinstiţi” se înţeleg probabil cei care nu cad pradă „încercărilor de a corupe tineretul, şi anume: săli de jocuri de noroc, localuri de desfrâu, cinematografe”. Examinând însă componenţa delegaţiilor vest-europene, vom constata că „cinstit” mai înseamnă şi om simplu, de preferinţă muncitor sau ţăran, cel mult tehnician, funcţionar sau învăţător. De altfel, „tânăr simplu” sau „om simplu” sunt expresiile care se aplică cel mai des tinerilor din vest. La festival nu se prea cer intelectuali (cu excepţia studenţilor, categorie acceptată probabil datorită fervorii ei revoluţionare). Delegaţia Franţei, spre exemplu, pare că e alcătuită doar din docheri, studenţi la Sorbona, păstori din Ardeni, o croitoreasă dintr-un mic atelier parizian, o pictoriţă, o educatoare, un catolic. Ni se relatează scene emoţionante, în care, cunoscându-se cu ocazia festivalului, elevi de liceu strâng pentru prima data mâna cu muncitori conaţionali din uzină.

Reprezentanţii Angliei, cel puţin pe partea masculină, sunt mineri şi studenţi; dintre fete, ni se enumără o funcţionară, o învăţătoare şi o textilistă. Elveţienii sunt, bineînţeles, „muncitori, ţărani, ucenici din Zurich, tineri ceasornicari din Geneva şi studenţi din Lausanne şi Berna”. Italienii cântă tot timpul – se pare că ei au lansat marele hit al festivalului, „Bella Ceau” -, iar spaniolii dansează. Fiecare delegaţie se defineşte deci exclusiv prin prisma clişeelor curente. În rest, toţi aceşti tineri sunt „inimoşi şi zîmbitori”. Când nu dezbat situaţia internaţională şi lupta pentru pace, nu se ocupă decât cu dansurile şi cântecele populare, sau cad în extaz în faţa ospitalităţii poporului român. Un caz clasic e sosirea la Bucureşti a unui grup de englezi: „Un tânăr din Scoţia, în port naţional, priveşte la costumul unei tinere ţărănci muncitoare. Îi zâmbeşte şi, prietenos, o invită în mijlocul unui grup care cânta şi dansa. Într-o parte a gării a apărut un cor din Scoţia. Într-altă parte, pionierii învaţă pe oaspeţi un dans tineresc. Patricia McGordon din Anglia i-a dedicat câteva cuvinte pionierei Roza Maria.”

De o atenţie şi o simpatie specială se bucură în timpul festivalului reprezentanţii celor două Germanii, în contextul în care problema reunificării e la zi pe agenda internaţională. „Germanii la aceeaşi masă” devine unul dintre cuvintele de ordine, spectacolele lor sunt printre cele mai lăudate şi apreciate. Ceea ce nu împiedică apariţia unor mici articole veninoase pe pagina internaţională a Scânteii tineretului, în care împărţirea de alimente occidentale populaţiei din Berlinul de Est e descrisă ca „având scopuri pur provocatoare. Cei ce le distribuie întreabă numele, adresa şi numărul buletinului de identitate pentru listele de agenţi ai centrelor lor de spionaj, cer informaţii asupra întreprinderilor industriale populare, şi instigă la declaraţii calomnioase împotriva orânduirii de stat, împotriva muncii şi a păcii”.

Alte vedete ale festivalului sunt francezii Raymonde Dien şi Henri Martin. Prima: o bravă muncitoare care s-a aruncat înaintea unui tren încărcat cu arme destinate Vietnamului, reuşind să-i împiedice astfel plecarea. Al doilea: un militant pentru pace, aflat de mai mulţi ani în închisoare şi eliberat în timpul festivalului, sub presiunea opiniei publice, reuşeşte chiar să-şi facă apariţia în ultima zi. De altfel, la festivitatea de deschidere, reprezentanţii Franţei au năvălit asupra delegaţiei vietnameze, îmbrăţişându-i şi purtîndu-i pe braţe. Prietenia ardentă dintre francezi şi vietnamezi e unul dintre poncifele festivalului.

O altă constantă în reprezentarea Occidentului e nesiguranţa, de această dată economică, nu politică. O fotografie de la expoziţia Uniunii Internaţionale a Studenţilor reprezintă un tânăr din Germania occidentală care cutreieră străzile cu un afiş pe spate, afiş pe care scrie: „Caut de lucru, sunt doctor în medicină”. O suedeză care vizitează un sanatoriu al uzinei 7 Noiembrie şi căreia i se aduce la cunoştinţă gratuitatea serviciilor medicale, spune gânditoare: „Aveţi o viaţă frumoasă. Eu când am fost bolnavă am cheltuit pe medicamente salariul pe trei luni de zile”. Din articolul intitulat O întâlnire cu metalurgiştii lumii aflăm că un londonez l-a întrebat pe tânărul Vasile Caisin de la fabrica ICAR din Bucureşti dacă în ultimii doi ani salariul lui a crescut sau a scăzut, şi a primit următorul răspuns: „Salariul meu a crescut faţă de anul trecut cu 25%. La noi nu cunosc cazuri de tineri ale căror salarii să fi scăzut.” Alte reportaje ni-i arată pe tinerii englezi la Uzinele „23 August”, interesându-se cât câştigă anual un stahanovist şi dacă femeile sunt salarizate în mod egal cu bărbaţii. În rest, românii sunt de invidiat pentru că au cantine, în vreme ce muncitorul englez încă se mai plimbă cu sufertaşul.

În chip de concluzie, aş spune că imaginea tinerilor occidentali la festival e alcătuită în parte din clişee specifice pentru fiecare ţară în parte, în parte din proiecţia unei angoase existenţiale. Delegaţii din Europa de Vest, spre deosebire de tineretul statelor socialiste, nu au garanţia unui viitor luminos, de unde aerul lor de permanentă incertitudine, obstacolele care li se pun în cale afirmării personale, etc. Portretul-tip al tînărului din vest ramâne cel dickensian, de genul copilului exploatat de burghezo-moşierime: „Tânăra M.Charlet e croitoreasă la un atelier din Paris. Lucrează de la vârsta de 16 ani. Salariul său este de mizerie, suferinţele sunt multe…”. Totuşi, reuşeşte să traverseze Europa, pentru a ajunge la Festival.

Ana-Maria Samson

Psihodrama coreeană. Festivalul şi Congresul de la Bucureşti :

pseudo-spaţii ale post-colonialităţii

Pentru a justifica formularea de mai sus în privinta abordării Bucureştiului anului 1953 drept un spaţiu al unei pseudo-post-colonialităţi, trebuie făcute câteva precizări. Termenul de post-colonialitate / colonialism are mai multe accepţiuni: una dintre ele implică definirea perioadei istorice de după de-colonializare; pe de altă parte, există, în filosofia culturii, sintagma de teorie post-colonială, desemnând maniera de a privi anumite practici culturale. Teoria post-colonială pune în discuţie validitatea unor dihotomii de tipul centru/periferie, neagă omogenitatea, propunând în schimb pluralitatea, sincretismul, etc.

Dacă privim imaginea contextului istoric în care au loc Congresul şi Festivalul Mondial al Tineretului, Bucureştiul constituie un spaţiu al unei pseudo-post-colonialităţi: în 1953 „puterile coloniale” sunt în declin, dar încă mai rezistă: Franţa deţine colonii şi protectorate în Africa de Nord, e implicată în războiul din  Indochina; Kenya si Malaezia se află sub dominaţie britanică; în Coreea se desfăşoară războiul, frontul nordic fiind sprijinit de China şi URSS, cel sudic aflându-se sub protecţia ONU (SUA, Franţa, Marea Britanie, Benelux, Turcia), etc.

Pe de altă parte, la Bucureşti se înregistrează o desfăşurare uriaşă de forţe ideologice de sorginte democrato-socialistă, ostilităţile desfăşurându-se sub umbrela instituţională a Federaţiei Mondiale a Tineretului Democrat. Se vehiculează formulări de genul „pace şi prietenie”, „solidaritate cu tinerii din colonii”, se creează iluzia unei situaţii post-coloniale (prin inducerea ideii de unitate-în-diversitate, eterogenitate, dialog). În fapt, configurările antinomice sunt oarecum reamplasate, reiterate într-un alt spaţiu, mascate sub alte formulări.

Relatările din Scînteia Tineretului, la rândul lor încărcate ideologic, ilustrează cu prisosinţă pacifismul, toleranţa, eterogenitatea de paradă de la Congres şi Festival. Bucureştiul e locul de întâlnire a sute de mii de tineri de toate categoriile, de toate etniile, „concepţiile politice, religioase; tineri activând în toate domeniile sociale şi culturale”, din spaţii geografice şi politice „cunoscute doar din atlasele geografice”, cu toţii aflaţi sub tutela Federaţiei Mondiale a Tineretului Democrat. Printre „interesele profunde” ale tineretului prezent la Congres şi Festival se află „reglementarea paşnică a diferendelor”, „lupta pentru pace şi prietenie între popoarele lumii”, „sprijinirea luptei nobile a tineretului din ţările coloniale, semi-coloniale şi dependente pentru cucerirea libertăţii şi independenţei, realizarea aspiraţiilor lor naţionale”.

Scînteia tineretului citează o cuvântare a lui Malcolm Nixon – secretarul  Federaţiei Mondiale a Tineretului Democrat – , în care acesta subliniază că „în toate ţările coloniale şi slab dezvoltate se manifestă un avânt crescând al mişcării tineretului”,  FMTD fiind „stegara luptei tineretului din colonii pentru libertate şi independenţă naţională”, „tineretul fiind întotdeauna şi pretutindeni în primele rânduri ale luptei pentru eliberare şi independenţa naţională”. Iar „drama vieţii sutelor de milioane de oameni simpli din ţările coloniale nu se poate turna în tiparul îngust al vorbelor – într-atât este ea de îngrozitoare”, comentează Scînteia. În lume, în chiar zilele Festivalului, se înregistrează „un avânt nemaiîntâlnit în mişcarea tineretului pentru eliberare şi independenţă naţională, pentru că tineretul îşi dă seama că orânduirea colonialistă înseamnă un regim de mizerie, oprimare şi obscurantism, ce asigură unui pumn de magnaţi ai capitalului profituri enorme, rezultate din sânge si lacrimi”.

Selectând din Scînteia tineretului, iată doar câteva dintre numeroasele exemple ale luptei anti-coloniale de pretutindeni: binecunoscutele „acte de eroism ale tinerilor coreeni”, ale vietnamezilor care luptă fie în armata naţională, fie în detaşamentele de partizani”; în Malaezia (colonie britanică), „Armata Populară continuă să provoace colonialiştilor pierderi”. În Indonezia, expulzarea misiunii militare olandeze sau naţionalizarea economiei sunt câteva dintre obiectivele luptei anti-coloniale; în plus, în numeroase oraşe, tineretul indonezian a „împiedicat rularea unor filme străine cu caracter colonialist” (într-adevar, o dovadă incontestabilă a  angajamentului anti-colonial al tineretului…).

În ţările din Orientul Apropiat şi Mijlociu lupta se duce împotriva creării „Comandamentului Orientului Mijlociu”, împotriva „tratatelor de aservire naţională”. Se relatează, de asemenea, că în Liban sau Siria se practică „măsuri dure de represiune a manifestaţiilor tinerilor”: „arestări, exil în pustiu, închisoare” şi „torturi”.

Tinerii „din ţările coloniale, semi-coloniale şi dependente”, desfăşurând lupta pentru eliberarea naţională a ţărilor lor, „participă activ la mişcarea pentru pace”, scrie Scînteia tineretului din 16 iulie. „Asigurarea păcii condiţionează satisfacerea revendicărilor lor vitale; scăderea tensiunii internaţionale creează condiţii favorabile pentru eliberarea lor şi pentru îmbunătăţirea condiţiilor economice, politice, sociale, culturale.” Federaţia Mondială a Tineretului Democrat reprezintă instanţa de apărare a intereselor tineretului din colonii, ajutând „mişcările tineretului din ţările oprimate”, denunţând „manevrele colonialiste”. La chemarea Federaţiei se desfăşoară „în lumea întreagă mari campanii de solidaritate cu tinerii luptatori impotriva colonialismului”.

Congresul şi Festivalul de la Bucureşti reprezintă un exemplu elocvent al unei asemenea desfăşurări măreţe de forţe, întru „exprimarea solidarităţii” şi a năzuinţei de pace”, găzduind „dări de seamă” (precum cele de mai sus, deja citate) cu privire la viaţa insuportabilă a tineretului din ţările coloniale, constituind tribune de exprimare a revendicărilor împotriva subjugării coloniale şi, de asemenea, manifestări entuziaste ale sprijinului pentru cei asupriţi de „jugul colonial”. Bucureştiul Festivalului reprezintă, aşadar, un „al treilea spaţiu”, trans-conflictual şi ecumenic, un spaţiu al întâlnirilor, interferenţelor, dialogului între tineri din ţările colonialiste şi cei din colonii, dintre subiecţii asupririi şi reprezentanţii „asupritorilor”, aceştia din urmă dezicându-se de direcţiile expansioniste/exploatatoare ale politicii ţărilor din care provin.

Odată cu pregătirile care au precedat Congresul şi Festivalul s-a înregistrat un aflux al entuziasmului şi solidarităţii între tinerii din „ţările metropole” şi „tinerii din colonii”. A fost constituit un „Fond al solidarităţii”, cu scopul de „a sprijini materialiceşte participarea la Festival a sute de mii de tineri şi tinere din zone coloniale din Asia, America de Sud, Africa”, iniţiativă care s-a bucurat de un larg răsunet: „ideea constituirii unui fond internaţional de ajutor reciproc în vederea dezvoltării activităţii tinerilor în ţările coloniale şi dependente a fost primită cu cea mai mare satisfacţie de toţi tinerii care iubesc pe fraţii lor înca umiliţi, insultaţi de puterile coloniale”.

„Răspund cu o deosebită solicitudine la activitatea pentru ajutorarea tineretului din ţările coloniale şi dependente tineri din ţările metropole, mai ales tinerii francezi şi englezi”. Astfel, se relatează că tinerii francezi au spijinit financiar delegaţia tinerilor din coloniile franceze din Africa de Nord (Tunisia, Maroc, Algeria); tinerii olandezi au finanţat venirea indonezienilor, suedezii au asigurat sprijinul material pentru sudanezi, englezii pentru tinerii din coloniile britanice. La Congres şi Festival, datorită solidarităţii şi unităţii tineretului din lumea întreagă, se întâlnesc „luptători pentru pace” din Franţa, Marea Britanie, SUA cu tineri reprezentanţi ai organizatorilor studenţilor indigeni din Africa de Nord, delegaţi musulmani, sindicalişti algerieni, pakistanezi, siamezi, vietnamezi, coreeni, etc., alături de sovietici şi tineri cu insigne din China Populară.

În Rezoluţia Congresului se menţionează că „unitatea tinerilor din metropole cu cei din colonii” în slujba luptei de decolonizare e „chezăşia întemeierii unui viitor al păcii şi progresului”. De asemenea, tot în Rezoluţie se specifică faptul că un succes considerabil al cauzei păcii, un „îndemn pentru intensificarea eforturilor pentru dezarmare şi apărarea drepturilor democratice ale tineretului de pretutindeni”, în special ale asupriţilor, l-a reprezentat încheierea armistiţiului în Coreea. Într-adevăr, Scînteia tineretului relatează în mod flamboaiant,  în ediţia sa din 28 iulie, primirea veştii semnării Armistiţiului chiar în plin Congres, în a treia zi a lucrărilor. În momentul în care şeful delegaţiei chineze a anunţat vestea încetării conflictului din Coreea, „s-a petrecut ceva de neînchipuit. În câteva clipe, o grădină întreagă de crini şi gladiole a umplut mesele fiilor Coreei”. Apoi, „deasupra capetelor blonde, castanii, roşcate, negre, mâini, sute şi sute de mâini i-au înălţat pe eroii, studenţii, strungarii şi mecanicii coreeni. Urările zguduiau sala, într-o dezlănţuire de bucurie şi entuziasm. În zeci de limbi se scandează: pace!”. „În faţa tribunei, coreeni si ruşi, chinezi şi americani, bolivieni şi mongoli, italieni si arabi, zeci de naţionalităţi se îmbrătişează, se sărută, cântă, dansează şi scandează pace” .

Scînteia Tineretului relatează de asemenea reacţia delegaţilor coreeni la Festival, aflaţi în trenul ce se îndreptă spre Bucureşti: la aflarea „măreţei veşti”, „un meeting ad-hoc s-a ţinut în vagonul-restaurant”, la care s-a menţionat necesitatea reconstruirii Coreei, realizabilă datorită preţiosului ajutor sovietic. Se relatează, tot acolo, si despre primirea entuziastă făcută „delegaţiei eroice” pe peroanele patriei, în gările pe unde trecea trenul.

Există însă şi luări de poziţie diferite, nuanţate, în Scînteia,  cum este aceea a unui delegat francez, care mărturiseste: „Noi, francezii, cărora ni se impută războiul din Indochina, ne afirmăm dorinţa de pace: credem că acest război, care durează de şapte ani, ar fi putut fi evitat prin negocieri sincere… Ne-a umplut de bucurie anunţarea armistiţiului în Coreea; suntem fericiţi pentru coreeni – aceasta ne face să sperăm într-un armistiţiu în Vietnam. De aceea, delegaţia franceză s-a aruncat în braţele vietnamezilor şi toţi au făcut un cortegiu strigând: «Pace in Vietnam!» Prietenia din timpul Congresului ne permite să afirmăm prietenia tinerilor din lumea întreagă şi să sperăm în statornicia unei păci trainice şi generale”.

Aceleaşi sentimente şi atitudini pacifiste sunt exprimate în programul efectiv al Festivalului, în cadrul căruia se serbează, cu focuri de tabără, dansuri, cântece şi discuţii, o zi a „solidarităţii cu tinerii din colonii şi ţările dependente” – 13 august. Sunt organizate întâlniri între „fii ai Africei” „aşa-zis franceză” şi „democraţii francezi care luptă împotriva colonialismului – „duşmanul nostru comun”. Au loc defilări ale tinerilor din Camerun, Togo, Nigeria, Senegal, etc, salutate de cei trei mii de delegaţi francezi (printre altii). De asemenea, tinerii britanici îşi exprimă solidaritatea cu „fraţii noştri din colonii”. „Lupta pentru pace nu poate fi izolată de lupta împotriva imperialismului şi pentru independenţa naţională a tuturor ţărilor. Noi luptăm nu numai pentru împiedicarea izbucnirii unui al treilea război mondial ci şi pentru a se pune capăt sacrificiilor de vieţi omeneşti în războaiele costisitoare colonialiste din Malaezia şi Kenya şi pentru încetarea înrobirii ţării noastre de către imperialismul străin. Discuţiile de la Bucureşti dintre tinerii din Marea Britanie şi tinerii din coloniile britanice şi dintre tinerii britanici şi tinerii celorlalte mari puteri au arătat că nu există deosebiri de vederi care să nu poată fi rezolvate pe cale paşnică” – scrie ziarul.

Asadar, în 1953, la Bucureşti, se afirmă, se celebrează pacea. Ceea ce se afirmă de fapt, e un pacifism gonflat, de dimensiuni internaţionaliste, în care variaţiunile pe aceeaşi temă („fraternitate” „pace şi prietenie” „pace şi unitate”) creează iluzia eterogenităţii, a dialogului plural, multiplu. Sub tutela Federaţiei Mondiale a Tineretului Democrat se conturează, de fapt, o eterogenitate-în-omogenitate; deşi există iniţiativa punerii în discuţie, a negării divizărilor de tipul centru/margine, metropolă/colonie, subiect colonial/instanţă colonializatoare, se reiterează configuratii dihotomice globalizante, de tip politic: noi [tineretul democrat]/ceilalţi [imperialiştii], asupriţii [socialiştii] / asupritorii[capitaliştii]. La Congres şi Festival se oferă ceea ce numesc francezii „prêt-à penser” – gândire de-a-gata, fixitate ideologică. E indubitabil: ceea ce se conturează, se fundamentează, în fapt, la Bucureşti, în 1953, este blocul de influenţă, de dominaţie ideologică, militară şi politică sovietică.

Mara Stanca Rafan

Pace şi solidaritate, sau cum am devenit sovietici

Putem foarte bine intra în atmosfera pe care titlul o anunţă transcriind o odă închinată mamei iubitoare “Uniunea Sovietică”, scrisă de celebrul Vladimir Maiakovski. Textul se intitulează Povestea turnătorului Ivan Cozâriov despre instalarea lui într-o locuinţă nouă

Sunt proletar

Alte amănunte…dar lasă!

Am trăit

cum a apucat mama să mă nască

Dar iată

azi îmi dă o casă

cooperativa mea muncitorească.

Câtu-i de înaltă! Câtu-i de lată!

Aerisită, încălzită, luminată!

Mă rog, e bine. Însă cel mai mult

un lucru-n casa asta mi-a plăcut.

Această – decât ţara făgăduinţii mai odihnitoare,

decât lumina lunii mai bălaie,

această – dar cum să-i mai spun oare?

Această – baie.

Deschizi robinetul din faţă

e rece apa, ghiaţă.

In celălalt de-l atingi, te frigi

Apa rece – e bună chiar să-ţi frece,

în cea fierbinte – porii îmbâcsiţi mi-i scald.

Pe-un robinet scrie:”rece”

Pe celălalt :”cald”.

Cu o oboseală de moarte acasă vii,

şi nu te-ncântă nici borşul, nici ceaiul clocotind,

Dar te bălăceşti, ca pescăruşul – şi-un mort ar chicoti

gâdilat de această apă plescăind.

Parca-i venit în vizită la socialism!

De plăcere, respiri de parcă pămânii se rup.

Pantalonii în cârlig, bluza-n cui,

Săpunu-n mână şi…zdup!

Te zbengui, te speli, cât ţi-e pofta.

Într-un cuvânt, stai cât doreşti

Ce simplu: în odaie e Volga

doar că nu-s vapoare şi peşti.

Deşi ca pentru zece ani eşti jegos

totuşi ca scoarţa de pe copaci

se cojeşte negreala, cade jos

se duce murdăria, în draci!

De căldură te-ai moleşit acuşi

Un mâner ai doar de învârtit

şi cade o ploicică răcoroasă, duş

dintr-un nor de tablă găurit.

Duşul e ca un prieten vechi.

Moleşala deodată a prins să se ducă:

duşu-ţi mângâie părul, te trage un pic de urechi şi se scurge

printre omoplaţi ca pe-o ulucă.

Apa o ştergi de pe trup

c-un prosop păros ca un lup.

Pe podea, un grătar de plută pentru călcâie

dacă vrei uscate să-ţi rămâie

Te priveşti într-o oglindă înrămată

şi te strecori într-o cămaşă curată fără o petică

Mă strecor şi gândesc: E foarte dreaptă

Puterea noastră Sovietică! 

Desigur, una din atitudinile iniţiale ale unui cititor care deschide paginile de literatură sau de jurnalistică ale perioadei este aceea a unei superiorităţi destructive. E bine ştiut că anul 1953 circumscrie unul din multiplele momente de apogeu ale construcţiei socialiste, şi asta în maniera cea mai spectaculară şi mai rezonantă. Imediat însă ce ochiul începe să parcurgă tipul de discurs al momentului, superioritatea, ironia se instituie ca tonalităţi permanente ale lecturii. Nu e aşadar deloc dificil să conturăm o atmosferă relaxată, ludică, în jurul acestor texte; ceea ce poate fi anevoios este să ne imaginăm că aceste discursuri au fost scrise cu luciditate şi intenţia de a le da forma pe care noi o cunoaştem azi.

În acest sens, nu considerăm importantă, în demersul nostru, o analiză a gândirii politice socialiste. Există studii aplicate pe această temă. În fond, o cunoaştere a geografiei momentului se propune, în cel mai expresiv mod, ca experienţă imediată a textului. Deschidem Scânteia tineretului din 4 iulie 1953 unde Academician Profesor Petre Constantinescu-Iaşi anunţă momentul mult aşteptat al Festivalului Internaţional al Tineretului:

Ţara va avea marea cinste de a găzdui în decursul lunii August zeci de mii de tineri veniţi din peste o sută de ţări ale globului, ca să se întâlnească sub semnul prieteniei şi păcii între popoare.

Tineretul muncitor din patria noastră, alături de întreg poporul nostru muncitor, educat în spiritul păcii şi al muncii creatoare, în spiritul patriotismului şi al solidarităţii cu popoarele şi tineretul iubitor de pace din întreaga lume, munceşte cu entuziasm şi dragoste pentru pregătirea tuturor condiţiilor.

Ce vrea autorul să spună şi ce spune el în fapt este că nu numai tineretul e muncitor, ci şi poporul; într-o logică simplă tineretul nu este încă poporul, dar amândouă muncesc.

Subiectul imediat al textului de faţă vizează participarea tineretului sovietic la Festival. În 8 iulie, Comitetul Internaţional de Pregătire a Festivalului – sintagmă care  trimite cu precizie la lumea lui George Orwell – anunţă că peste o sută de ţări îşi vor trimite delegaţii. După precizările Comitetului: ” Nu e nici o mare care să nu poată fi străbătută, nu e nici un munte care să nu poată fi trecut”. Aşa cum se întâmplă de veacuri întregi, natura însăşi se alătură Istoriei poporului nostru, îşi anulează diversitatea, devenind platforma ce susţine strălucitoarea construcţie socialistă. Dintre ţările aşteptate la Congres sînt amintite Eroica Coree ( sic!) cu 260 de delegaţi, Norvegia cu 700 de reprezentanţi, Pakistanul cu 30 şi URSS cu fabuloasa cifră de 950 de tineri. La momentul comunicatului cifrele erau încă în creştere.

Începînd deja cu 12 iulie, Festivalul este zi de zi tot mai aproape. Fiecare moment al pregătirii este o sărbătoare a muncii şi a spiritului. Cu mult timp înainte, tinerii “din lumea întreagă” s-au adresat, într-o voce unică, aceluiaşi Comitet de Pregătire, în dorinţa de a întâlni “personalităţi renumite” ale vieţii culturale şi artistice internaţionale. Acestea – nu ştim cine –  conform informaţiilor din aceeaşi publicaţie amintită, au răspuns imediat cu bucurie. Vor veni din Franţa, Italia, URSS şi Republica Populară Română.

Spre bucuria tuturor, în 19 iulie se transmite prin Agerpress-Tass Moscova un comunicat de presă din partea reprezentanţilor sovietici; Alexandr Slavov, vicepreşedintele Comitetului Antifascist al tineretului sovietic declară:

Hotărârea Federaţiei Mondiale a Tineretului Democrat şi a Uniunii Internaţionale a Studenţilor, cu privire la organizarea festivalului, a întâmpinat sprijinul fierbinte al tineretului sovietic. Tinerii şi tinerele din ţara sovietică consideră că organizarea unor Festivaluri Mondiale ale Tineretului a devenit o tradiţie frumoasă şi folositoare.

Tinerii şi tinerele sovietice se pregătesc intens pentru cel de-al patrulea Festival Mondial. Vor pleca la Bucureşti peste 900 de tineri reprezentanţi ai artei sovietice şi sportului.

Delegaţia va aduce la Bucureşti o expoziţie de artă plastică sovietică, în cadrul căreia vor fi expuse opere ale unor cunoscuţi pictorisovietici precum şi opere ale unor tineri executate special pentru Festival. O expoziţie documentară va înfăţişa viaţa tineretului sovietic. La festival se vor prezenta filme artistice sovietice, documentare şi de popularizare a ştiinţei.

Sportivii sovietici se pregătesc şi ei pentru întâlnirile sportive prieteneşti care vor avea loc. Vor fi reprezentanţi din: atletica uşoară, gimnastică, nataje şi sărituri în apă, polo pe apă, canotaj academic şi caiac, box şi lupte clasice şi libere, haltere, baschet, volei şi altele.

Tineretul sovietic manifestă un viu interes pentru apropiatul festival care se va desfăşura în condiţiile creşterii continue a mişcării popoarelor din lume pentru încetarea războiului rece, pentru reglementarea paşnică pe calea tratativelor, a problemelor internaţionale litigioase, pentru statornicirea unei păci trainice.

Reiese limpede din acest comunicat că tot ce vine din Uniunea Sovietică este sovietic: nu numai arta plastică e sovietică, dar şi artiştii plastici, nu doar tineretul, dar şi tinerii şi tinerele sînt sovietice. Conţinutul acestui termen e în expansiune, în cadrul mişcărilor din întreaga lume.

În sfârşit, în 24 iulie, Scânteia tineretului anunţă că delegaţia sovietică e pe drum, pentru ca în 25 iulie să aflăm că a ajuns pe teritoriul românesc. Atât delegaţia care a plecat în 24, cât şi cea care a ajuns este alcătuită din “tineri muncitori, colhoznici, ingineri, scriitori, oameni de ştiinţă, artişti, personalităţi ai (sic!) vieţii publice, în total treizeci de persoane.” Ierarhia enumeraţiei trebuie că e una valorică, pentru că în ambele articole ordinea e acceaşi.

Mult aşteptatul Festival începe la 2 august. Pe stadionul abia construit participanţii defilează grupaţi pe naţiuni, prin faţa prezidiului. Totul se derulează în ordine şi calm până când: “Un freamăt puternic de glasuri acoperă acum acordurile muzicii, răspîndindu-se până departe. Zeci de mii de tineri strigă în acelaşi timp: Mir, mir, mir i drujba, URSS, URSS! Spre tribună înaintează solii tineretului din ţara care constituie reazemul păcii în lumea întreagă, URSS. Dine delegaţie fac parte tineri din toate Republicile Unionale. În coloana URSS defilează floarea tinerei generaţii sovietice. Iată trec tinerii artişti!”

Aproape că nu mai e nevoie de nici un comentariu. Eroica Coree, Australia, Pakistanul, ai căror reprezentanţi au venit de peste mări şi ţări, au asimilat imediat limbajul festivalului: mir, mir, mir i drujba!

Tinerii şi tinerele sovietice propun în cadrul Festivalului un program amplu şi diversificat. Luînd în considerare numai ansamblurile artistice ale tineretului sovietic, se înregistrează o medie de cinci spectacole pe zi. Ne întrebăm, în mod firesc, cînd au avut timp celelalte popoare să-şi prezinte spectacolele. Puţin importă însă, conform celor relatate în Scînteia tineretului din 4 august, pentru că : “Tinerii de pretutindeni îi cunosc, i-au întâlnit pe constructorii comunismului, îi simt aproape.” Zeci de mii de tineri asistă la evoluţia ansamblului coregrafic din Mocova, a orchestrei cazace şi bineînţeles la performanţele campionilor sportivi sovietici care, în fiecare zi, bat toate recordurile, inclusiv pe cele stabilite de ei înşişi.

La 11 august, imediat după concertul de gală organizat de grupul artistic al delegaţiei sovietice, la care a participat şi preşedintele Prezidiului Marii Adunări Naţionale a RPR, Dr. Petru Groza, alături de preşedintele Camerei de Miniştri, Gheorghe Gheorghiu-Dej, are loc spectacolul internaţional al delegaţiilor celor cinci mari puteri. Perspectiva deschisă asupra momentului este una cosmică; aşa ne-o prezintă Scânteia sub titlul Noi te cântăm, tinereţe!.

“La Arenele Libertăţii a avut loc un moment cu un adânc conţinut, dar şi cu o înaltă semificaţie.” Alături de frumoasele coruri englezeşti şi de dansurile populare americane, sau de opera chineză, de intonarea Odei Păcii scrisă la Paris, a evoluat corul popular siberian. Spre deosebire de ceilalţi participanţi, trataţi cu o oarecare indiferenţă de organele de presă, se insistă asupra “cântecelor şi dansurilor siberiene care evocă minunata şi bogata Siberie, sufletul unui popor iubitor de pace şi prietenie.” În aceeaşi atmosferă de exaltare este prezentată şi implicarea tinerilor sovietici la Expoziţia Internaţională Documentară. Considerată a fi “o oglindă vie a vieţii şi năzuinţelor tineretului lumii” expoziţia încadrează prezentările tinerilor francezi, italieni, germani, chinezi. Dar, aşa cum explicitează articolul din 14 august intitulat “Expoziţia Internaţional Documentară, ” majoritatea timpului şi-l petrec vizitatorii în cea mai spaţioasă sală a expoziţiei, aparţinînd ţării cu cea mai înaintată cultură şi tehnică din lume: Uniunea Sovietică. Este greu pentru oricare vizitator să aleagă din multiplele aspecte care i se înfăţişează, unde să se îndrepte mai întâi. Cele cinci filme tehnicolore de scurt metraj redau aspecte din viaţa fericită a tineretului sovietic. Cu ajutorul unor instalaţii speciale, vizitatorul poate vedea, de pildă, Stalingradul aşa cum arăta el în 1942, asemănător unui morman de ruine – şi Stalingradul reconstruit de astăzi.”

“O frumoasă tradiţie”, cum au numit acest Festival tot tinerii sovietici, ia astfel sfârşit. Cultul manifestaţiilor şi evenimentelor de masă, în care indivizii sunt toţi o singură suflare, primeşte o formă definitivă. Prin contribuţia viziunii sovietice asupra vieţii şi statutului omului ca fiinţă-în-lume, românii se integrează astfel într-o societate paradisiacă, globală, în care răsună pretutindeni râsul vesel al tinerilor.

Scânteia încheie, în 18 august, rubrica Festivalului cu o imagine emblematică: o fotografie în care doi tineri stau aplecaţi asupra unui carneţel. Un comentariu explică:

Tânăra româncă priveşte cu admiraţie la tânărul sovietic care scrie o amintire în carneţelul prieteniei. Viitorul luminos, munca lor, eforturile lor sunt închinate aceluiaşi ţel: păcii şi prieteniei.

Carmen Pintea

Bucureşti, capitală a tineretului lumii

După cutumă, cel de-al 4-lea Festival Mondial al Tineretului (Bucuresti, 2-16 august 1953) este precedat de cel de-al 3-lea Congres Mondial al Tineretului: Republica Populară Română îşi formează, astfel, deprinderea de a găzdui manifestări sărbătoreşti planetare, dorind să genereze o impresie pozitivă în afara graniţelor sale. Organizarea Festivalului – detaliu scrupulos subliniat la ceremonia de deschidere –  constituie “pentru tineretul oricărei ţări un minunat prilej de a arăta bogaţia culturii naţionale, talentele născute în rândurile poporului.” (Scânteia, nr. 2729, 2 august 1953, p.2). În special pentru români,  ea reprezintă o minunată ocazie de a arăta că imaginea reală a regimului şi ţării nu corespunde cu ce se ştia despre ea, distorsionat ideologic, cam peste tot în lumea occidentală.

Pregătirile pentru Festival începuseră încă din primăvară. În zilele imediat premergătoare debutului se fac ultimele aranjamente (anunţate de ziarele naţionale în rubrici speciale dedicate „pregătirilor pentru festival”). Astfel, se consemnează împodobirea tuturor clădirilor de pe bulevardele principale ale Bucureştiului cu lozinci, flori şi steguleţe. Se menţionează şi exemple nominale, cum ar fi cazul Mariei Staicu, pensionară, care îi roagă pe doi pionieri să-i decoreze balconul cu steguleţe şi să scrie pe o pancartă “Bine aţi venit la noi!” (Scânteia Tineretului, nr 1331, 2 august 1953, p.2). Se dau jos schelele din jurul cinematografelor “Elena Pavel”, “Victoria”, “Bucureşti” sau “Patria”, proaspăt renovate. Stadioanele sunt şi ele amenajate în vederea manifestărilor sportive şi artistice. O atenţie deosebita se acordă “ziarului luminos”, instalat în centrul oraşului, lat de 1 m, lung de 17,50 m, dotat cu 1200 becuri, care furnizează non stop date despre festival.

În curând încep să sosească şi delegaţiile oaspeţilor, din 106 ţări de pe glob, întâmpinate prompt şi călduros de către un Comitet Internaţional de Pregătire a Festivalului. Trenuri ale Prieteniei, plecate de la graniţa vestică a ţării spre Bucureşti, transportă continuu oaspeţii spre capitala Festivalului. Ele sunt aşteptate în fiecare gară de oameni cu drapele şi flori, de unităţi de pionieri,  cu care oaspeţii fac schimb de cravate şi alte mizilicuri. La Piteşti, cu ocazia schimbării unei locomotive, se încinge o sârbă direct pe şine, iar “când pleacă trenul, izbucnesc urale nesfârşite. Sute şi sute de oameni aleargă în urma trenului, flutură batistele, strigă, râd, ca şi cum şi-ar petrece pe cei mai vechi şi mai buni prieteni.” (S, nr. 2729, p.2).

Deschiderea oficială a festivalului are loc în data de 2 august şi este o mare reuşită. Bucureştiul “în ziua marii sărbători” este comparat de jurnalişti cu “fata din Coşbuc [din La oglindă – n.n.] ce se bucură de tinereţea şi frumuseţea ei” (ST, nr.1331, p.3). Numărul participanţilor de la deschidere oscilează (cam mult…) între cifra de 80.000 (dată de România liberă) şi 120.000 (furnizată generos de către Scânteia). Articolele  descriu în detaliu defilarea principalelor delegaţii pe stadionul central, culminând cu delegaţia română: “Cu pas voios, tineresc, ovationaţi de întreaga mulţime, îşi fac intrarea pe stadion delegaţii tineretului român. În primele rânduri defilează artişti, sportivi, stahanovişti inovatori şi raţionalizatori îndrăzneţi, luptători pentru recolte bogate, studenţi, tineri poeţi, activişti ai UTM. […] Bucurie, încredere în viitor, dragoste de viaţă şi muncă – toate acestea le poti citi limpede pe chipurile lor luminoase.”(S, nr.2730, p.2)

Dupa defilare, urmează primirea Ştafetei Internaţionale a Păcii, apoi o demonstraţie sportivo-artistică ce culminează cu scrierea cuvântului PACE pe stadion, cu trupurile tinerilor, în română, franceză, engleză, rusă şi chineză. În cele din urmă sunt prezentate cântece şi dansuri tradiţionale româneşti, de către formaţii populare de la şcolile din ţară. Cu ocazia constituirii, în aceeasi zi, a unui Comitet Internaţional al Festivalului, preşedintele acestuia precizează că “niciodată un Festival nu a cunoscut un mai larg răsunet în întreaga lume. Niciodată un asemenea Festival nu s-a bucurat de o mai largă simpatie şi popularitate.”(S, nr. 2729, p.2) Bucureştiul nu este, de altfel, singurul oraş autohton în care se sărbătoreşte deschiderea Festivalului. La Iaşi, muncitorii de la  Atelierele CFR “Ilie Pintilie” şi de la fabrica “Ţesătura” se adună spontan pentru a celebra ocazia. Aceeaşi spontaneitate entuziastă poate fi remarcată şi în alte centre regionale.

Programul festivalului e anunţat cu anticipaţie în presă, şi în special în revista Festival, care apare pe toata durata manifestării, în versiuni lingvistice diferite. Din data de 5 august încep jocurile internaţionale prieteneşti (concursurile sportive), iar în data de 6 august sunt premiate manifestările internaţionale cu caracter cultural. 8 august a fost decretată Ziua internaţională a fetelor, iar în data de 11 august are loc un mare carnaval, cu ocazia Zilei Tineretului din RPR.

În rubricile de Fapte diverse ale publicaţiilor centrale sunt consemnate diverse reacţii ale oamenilor simpli la sosirea vizitatorilor, precum şi ai acestora din urmă când întâlnesc aspecte ale vieţii de zi cu zi din România, care fireşte că îi miră şi îi entuziasmează. De exemplu, un copil drăguţ, Săndel, se împrieteneşte cu un “nenea negru” din Sudan (S, nr. 2731, p.2), iar pionierul Radu îl învaţă câteva cuvinte româneşti pe Michel din Liban (ST, nr.1341). Tinerii culeg autografe de la participanţi în diverse limbi, ambiţia supremă fiind aceea de a aduna lozinca Pace şi Prietenie scrisă în toate cele 106 limbi ale Festivalului.

Printre românii de la Festival sunt şi participanţi veniţi din alte colţuri ale ţării decât Bucureştiul, fie ca reprezentanţi în diverse delegaţii, fie în calitate de concurenţi înscrişi în întrecerile Festivalului. La acest din urmă capitol românii par să fi depus o deosebită strădanie, după cum demonstrează titlul unui articol: “Creaţia de cântece pentru festival – un succes al artei muzicale din ţara noastră” (ST, nr. 1330, p.2). În această categorie se înscrie şi Maria Tăut, de 17 ani, fată de cantonier dintr-o comună de lângă Baia Mare, care cântă o melodie compusă chiar de către ea:

“Frunză verde de pe deal

Să mergem la Festival.”

“Tu mândrule, ce gândeşti

Gazdă mare-i Bucureşti […]

Frunzucă verde din vie

Ca aiasta veselie

Nu s-a pomenit să fie,

Pace şi prietenie!”

Comentând receptarea creaţiei Mariei Tăut de către oaspeţii străini, cronicarul se întreabă înfiorat:”Te-ai gândit tu vreodată, Maria Tăut, că vorbele tale simple – poate stângace – , că melodia pe care tu ai compus-o, închizând în ea cel mai scump vis de tinereţe, pot să-şi găsească în inimile unor oameni sosiţi de peste mări, de peste ţări, un răsunet atât de viu, atât de puternic?”(“Cânta fata cantonierului”, RL, nr. 2751, p.3).

Alţi români prezenţi la festival sunt mesageri ai familiilor lor, care nu au putut veni in corpore la Bucureşti. În articolul Mama, din Scânteia, e prezentată o femeie care transmite felicitări participanţilor la festival pentru armistiţiul din Coreea (!) din partea fiului ei Sandu, muncitor pe un şantier din provincie: “Cu fireasca gravitate a vârstei şi a misiunii pe care o îndeplinea, Ioana Focşa trecea din grup în grup, transmitea felicitări din partea lui Sandu şi pe cele 2 pagini albe ale scrisorii aduna iscălituri de la nenumăraţii prieteni scumpi ai copilului ei. Şi nu era nimic ciudat la femeia aceasta cu bluză neagră şi sacoşă, în vârstă de aproape 50 de ani, de care tinerii s-au despărţit rostind cuvântul «mamă».”(nr. 2732, p.2)

Tinerii muncitori români care au contribuit la pregătirea festivalului sunt şi ei evidenţiati în textele de presă: “În orice zi şi în orice seară poţi vedea la Parcul 23 August ca şi la noua Opera de Stat, sau la teatrul de vară “Nicolae Bălcescu” zeci de tineri brigadieri care au lucrat la aceste minunate construcţii, forfotind veseli în uniformele lor albastre. Ei încearcă acum nu numai bucuria spectatorului care ia parte la o uriaşă manifestare a prieteniei tineretului, dar şi mândria constructorului care vede că rodul muncii sale serveşte din plin scopului pentru care a fost făurit şi este privit cu admiraţie de delegaţii veniţi de peste mări şi ţări.” Văzând îmbulzeală în faţa Teatrului „23 August”, un grup de brigadieri îi ajută pe îndrumătorii de la intrare, “contribuind ca accesul în teatru să se facă într-o mai bună ordine”. Doi tineri din acelaşi grup îşi oferă locurile pe o bancă unor italieni: „pe chipul unuia dintre brigadieri am surprins un zâmbet fugar. Banca pe care o oferise cu drag acestui italian simpatic fusese – poate – montată chiar de mâinile lui.”(“Gazdele”, ST, nr. 1340,  p.1).

Alături de edificiile capitalei, ceea ce-i impresionează cel mai mult pe oaspeţi sunt manifestările culturale. Vizitând librăriile vesele ale Capitalei, englezul Geoffrey Sirockin (!!) “era uimit de frumuseţea tipăriturilor în engleză şi de varietatea titlurilor lor.[…] ‘Într-adevăr’ – spune el vânzătorului – , ‘ieftine, foarte ieftine sunt cărţile în ţara d-voastră’.”(S, nr. 2734,  p.2). În acelaşi registru, nişte tineri suedezi încearcă să-şi dea seama ce anume scrie de jur-împrejurul ceasului public din Piaţa Nicolae Bălcescu:”Şi i-a mirat, i-a mirat foarte mult că pe ceasul nostru […] se găsesc reclame despre cărţi, cărţi ştiinţifice, ideologice, literare…E numai unul din acele mici lucruri care nouă ne par fireşti, întâlnite zi de zi, dar unora dintre oaspeţi li se par neobişnuite şi foarte semnificative.”(“Fapt divers”, S, nr. 2376,  p.3).

Participanţii străini la festival comentează foarte favorabil primirea care li s-a făcut, din cât mai multe puncte de vedere: al aspectului oraşului şi ţării, al comportării românilor întâlniţi: “Nu găsesc cuvinte de preţuire pentru poporul român şi prietenia de care suntem înconjuraţi. Ne vom întoarce acasă cu cele mai bune impresii despre minunatul popor român – un popor care ştie să cânte şi să danseze, un popor care munceşte cinstit şi se află în plin progres.”(William Heinesen, scriitor danez – S, nr. 2743,  p.2); “Primul lucru care m-a izbit la sosirea în România a fost ospitalitatea, primirea călduroasă, interesul pe care cetăţenii oraşului Bucureşti l-au arătat Festivalului şi delegaţilor veniţi de peste hotare. Un alt lucru care m-a impresionat este setea de cultură a poporului român, şi în special a tineretului.”(Mario Anselmi, RL, nr. 2752,  p.2); “Frumos şi primitor era Bucureştiul în anul 1949, dar mai frumos şi mai primitor îl văd astăzi, în zilele Festivalului, când a devenit Capitala tineretului lumii.[…] Peste tot se simte o atmosferă de dragoste şi de mare bucurie, peste tot se cântă, se dansează şi se manifestează pentru pace, pentru prietenie între popoare.”(Alfredo Varella, RL, nr. 2752, p.2).

Gazde fiind, tinerii români caută să spulbere prejudecăţile vizitatorilor cu privire la anumite aspecte ale vieţii din ţară. Astfel, oaspeţii află că în RPR nu există somaj, că poliţia nu atacă bisericile şi nu maltratează credincioşii, că spitalizarea este gratuită şi că se acordă “o grijă deosebită pentru sănătatea copiilor, pentru lichidarea stării de înapoiere pe tarâm sanitar, moştenită de la regimul burghezo-moşieresc”. De asemenea, oaspeţilor li se susură-n urechi că în România anului 1953 nu există discriminare faţă de femei şi nici diferenţieri pe baze etnice :”Persecuţia rasială face ca mulţi tineri negri să se simtă străini în ţara lor, unde colonialiştii îi tratează ca pe nişte oameni inferiori. Abia sosiţi în ţara noastră, tinerii africani, arabi au fost primiţi cu cea mai sinceră şi mai caldă prietenie.” Toate aceste lămuriri sunt menite să-i convingă pe oaspeţi “că minciunile servesc duşmanilor păcii, că cunoaşterea reciprocă, organizarea pe scară cât mai largă a schimburilor culturale şi sportive risipesc minciunile şi întăresc cauza păcii.” ( “Adevărul slujeşte pacea!”, S,  nr.2738,  p.2)

Misiunea gazdelor pe timpul festivalului este deci dublă: mai întâi, de a etala toate realizările regimului comunist (în special prin construcţii noi şi prin manifestări artistice); în al doilea rând, de a combate toate zvonurile cu privire la greutăţile încercate de către populaţie, de a le masca sub lozinci, flori şi drapele multicolore. Dacă ne bazăm pe relatările presei naţionale în privinţa desfăşurării evenimentului, se pare că misiunea dublă a fost îndeplinită cu succes.

Ioana Goşman

24 martie 1953. Stenograme.

În miez de noapte, Consiliul de Miniştri pregăteşte

Festivalul Mondial al Tineretului („insolaţia este un lucru foarte serios”)

Motto: „Cum se arată, aceasta este o artă, tovarăşi”

În vara lui 1953, Bucureştii au găzduit două ample manifestări internaţionale: al treilea Congres Mondial al Tineretului (25-30 iulie) şi al patrulea Festival Mondial al Tineretului şi Studenţilor (2-14 august). Prezenţa miilor de tineri din întreaga lume la Bucureşti a însemnat, după multi ani, un prim contact al românilor cu străinii şi o reiterare a formulei : « să cântăm tinereşte ».

Date, imagini…

Pentru a oferi oaspeţilor veniţi din toată lumea o imagine cât mai elocventă a vieţii românilor în socialism, dar şi pentru a crea condiţii optime de desfăşurare acţiunilor culturale şi sportive din cadrul Festivalului, s-au făcut investiţii uriaşe. În perioada 1952-1953, absenţa alimentelor în capitală e pusă pe seama  ” postului festivalului”.

S-au construit cu acel prilej – în mare parte prin munca voluntară a tineretului – Stadionul “23 August” (acum “Naţional”), cu o capacitate de 80 000 locuri, Teatrul de vară “23 August” (4300 locuri) şi s-a amenajat Parcul “23 August”, cu o suprafaţă de 54 hectare. A fost construit, de asemenea, Palatul Operei Române, cu o sală de 1200 locuri.

De stadiul pregătirilor pentru Festival se ocupă şi Biroul Culturii de pe Lângă Consiliul de Miniştri. În continuarea stenogramelor discuţiilor din acest Birou prezentate în nr. 8 (despre sport) şi nr. 9 (despre presă şi radio), iata, oferim cititorilor noştri, câteva fragmente din dezbaterile legate de stadiul pregătirii Festivalului, din şedinţa care a avut loc la 23 martie 1953, între orele 21. 00 şi 24.00.

Noaptea e un sfetnic bun…

Au participat la acele dezbateri din miez de noapte Miron Constantinescu, preşedintele Consiliului de Stat al Planificarii, Manole Bodnăraş, preşedintele Comitetului pentru Cultură Fizică şi Sport, Ghizela Wass, Secretar al Organizaţiei P.M.R. a Capitalei, Vasile Muşat, Paul Cornea, Cornelia Filipaş, secretari ai C.C. al U.T.C., Pompiliu Macovei, arhitectul şef al Capitalei s.a. Şedinta este condusă, ca de obicei, de Iosif Chisinevschi, vicepreşedinte al Consiliului de Miniştri.

Discuţiile se poartă pe marginea unui “desfăşurator” (“film”) în document al programului Festivalului, pe care participanţii l-au primit spre studiu din timp şi pe care l-au adnotat cu observaţiile lor.

Înainte de a urmări aceste intervenţii, să precizăm că stenograma se află în fondurile Arhivelor Naţionale ale României, din Bucureşti.

O sinteză a luărilor de cuvânt: […] Nu numai buciumaşi, există şi arheologi * Nu doar ce e primitiv este naţional * Să vină ambulanţa să culeagă pionierii? * Insolaţia este un lucru foarte serios * Bâlci şi iarmaroc la porţile şantierului * Noi respectăm pe cât este posibil sărbătorile legale * Mutre de burghezi umblă cu diverse minciuni * Miron Constantinescu numără arbuştii. Etc.

Intervenţii, in extenso:

– Iosif ChiŞinevschi: ” Pentru lămurirea mea şi legat de desfaşurarea Festivalului, s-a arătat că la ora 15.30, potrivit unui semnal dinainte stabilit, un grup de 50 de buciumaşi vor deschide Festivalul. Voi credeţi că acesta este specificul nostru naţional, ca să se deschidă numai cu buciumul? Este frumos, dar altceva nu avem? Pleacă oamenii din Bucureşti si-o să creadă că aceasta este muzica noastră. Am citit şi am rămas puţin nedumerit. Poate să fie şi bucium, dar ce v-a determinat la aceasta?”

– M. Bodnăraş: “Noi am socotit că acest aspect ar fi cel mai pitoresc.”

– Miron Constantinescu: “am apărut în costume naţionale, cu căciuli…”; „şi tractorul a devenit naţional la noi acum”.

– Iosif ChiŞinevschi: “În cântec se spune că şi buciumul cântă… dar nu numai buciumul, nu. Cred că ar trebui să fie ceva mai măreţ, mai puternic, cred că ar trebui să fie trompete, fanfare, să fie o forţă, o tehnică artistică”.

– Cu buciumaşii, este de acord şi M. BodnĂraŞ, “se poate revedea această chestiune, numai trebuieşte ansamblată proporţional”.

– “Să fie şi buciumaşi”, este de acord şi M. Constantinescu, “dar proporţional”.

– „Tovarăşul Bodnăraş trebuie să reţină că nu numai ce este primitiv este naţional, este românesc, mai sunt şi alte lucruri care sunt naţionale”.

– „Există, arată M. Bodnăraş, “cereri de la toate delegaţiile străine care vor să vadă folclorul nostru. Noi ştim că îndeosebi oamenilor le plac aceste lucruri”.

– „Aşa este”, dar “există şi în ramura arheologiei multiple lucruri naţionale”, completează Iosif Chişinevschi.

Se discută apoi despre modul în care şi cine anume să facă invitaţiile pentru participarea delegaţiilor străine, despre organizarea concursurilor sportive, despre colaborarea cu reprezentanţii Consiliului Mondial al Tineretului.

Căldură mare…

În ceea ce priveşte ora de deschidere a Festivalului, I. Chişinevschi admite că “noi putem fixa ora 5 dimineaţa. Suntem de acord cu oricare oră”.

“Noi vrem ora 5 după-masă”, solicita M. Bodnăraş. Festivităţile ar dura cca doua ore.

Trebuie însă chibzuit, intervine M. Constantinescu: “Voi v-aţi gândit la ora 5, dar să nu se facă prea târziu. Aceasta înseamnă că deschiderea şi demonstraţiile vor trebui să înceapă la ora 2, când este căldura cea mai mare şi o să ai leşinuri în tribună, acolo ai copii, pionieri. Ce, o să vii cu ambulanţa să culegi pionierii care cad de căldură?”

În consecinţă, VORBITORUL propune să se înceapă de dimineaţa, “la ora 9 şi să se termine la ora 1-2. De ce pe căldura aceea îngrozitoare, când zăduful este mai mare? Eu sunt pentru o oră de dimineaţă. Se scoală oamenii la 4 dimineaţa şi la ora 8 stadionul este plin. Să deschidem porţile stadionului la ora 4, iar la ora 8 sau la 9 începem deschiderea oficială, şi la ora 12, maxim 1, este gata cu festivitatea. Eu vă spun că insolaţia este un lucru foarte serios.”

Paradigme terminale… Nemulţumire… Bâlci…

În vederea festivalului, se construieşte, între altele, stadionul “23 August”. Ritmul lucrării însă nu este cel dorit. Cu o zi înainte, între orele 5 şi 5.30, M. Constantinescu vizitase şantierul. Nu se arată mulţumit de cele văzute. “Erau – arată el – nişte particulari care organizaseră un bâlci, un iarmaroc, cu tot felul de dansuri, de strigături şi diferite alte lucruri, care numai cinste nu ne fac.”

Aceste lucruri, continuă el, se petrec şi la marginea gropii Floreasca, la marginea Barierii Vergului, iar mii de oameni care umblă să vadă munca tineretului, politizarea acestui şantier, nu vedeau decât acest bâlci. Nu era o machetă, nu erau oamenii care să dea explicaţii, să popularizeze şantierul şi Festivalul; nu erau agitatori ai tineretului, deşi erau mii de cetăţeni curioşi să vadă cum merg lucrările. Mi s-a spus că în fiecare duminică vin mii de oameni să vadă cum se desfaşoară lucrările. Trebuie reglementată şi circulaţia acolo, trebuie să fie călăuze, machete, oamenii care să explice. În loc să fie acolo ansamblu de lăutari de cârciumă, să fie ansamblul tineretului de cântece şi dansuri, echipe culturale de dansuri, de cântece; pe linia agitaţiei, organizaţiile de partid trebuie să le sprijine, să dea demonstraţii”.

„Tinerii nu erau pe şantier, lucrările erau oprite, maşinile stăteau, deşi se putea lucra, cu toate că era duminică şi noi respectăm pe cât este posibil sărbătorile legale. Dar munca politică în jurul Festivalului era totalmente absentă”.

În schimb, remarcă M. Constantinescu, duşmanii erau prezenţi. Erau foarte multe mutre de burghezi care umblau printre oameni şi căutau cu diverse minciuni să-i influenţeze”.

Să nu risipim banii statului…

„Cât priveşte cheltuielile pentru Festival, continuă M. Constantinescu, am auzit cifra de 300 milioane lei, ceea ce înseamnă 6 miliarde lei vechi. Ca să facem o comparaţie, să luăm fabrica Vulcan din Bucureşti, o construieşti încă o dată, nouă, cu totul modern în ea”. Sumele alocate pentru delegaţi, precizează Ghizela Wass, sunt de 4 dolari pe zi pentru ţările de democraţie populară şi de 2,50 dolari pe zi pentru ţările capitaliste”.

Miron Constantinescu insistă totuşi asupra economisirii fondurilor. „Trebuie să nu risipim banii statului aşa, să zicem că are bani statul. Ce, sunt banii mei sau ai tov. Chişinevschi? Sunt bani proveniţi din munca poporului. Aici se pot foarte bine strecura elemente care să influenţeze în sensul de a se face risipă, de a arunca banii”.

Călăuze cu diplomă („Cum se arată, aceasta este o artă, tovarăşi”)

De asemenea, trebuie specializaţi o serie de tineri în anumite munci. De exemplu, de pe acum trebuie să specializăm oameni pentru călăuze, care să ştie ce să arate delegaţiilor străine. Cum se arată, aceasta este o artă, tovarăşi. În Uniunea Sovietică sunt calăuze oameni cu diplome universitare.

Ca-n sânul lui Avraam…

Recomandă să se stabilească din timp partea de aprovizionare alimentară. Am auzit, continuă el, ca tinerii români să vină cu pachete cu mâncare de acasă. Este foarte frumos, aceasta este o idee generoasă, dar ne vom pomeni cu mii de oameni nemâncaţi pe străzi. Noi trebuie să avem aici la Bucureşti resurse alimentare, să putem acoperi toate cerinţele. Pot veni ei cu mâncarea, nu-i opreşte nimeni, dar noi trebuie să avem ce ne trebuie”.

Locuri periculoase…

Mai reţinem din discuţii şi cele privind stabilirea sălii în care să-şi desfaşoare lucrările Congresul Mondial al Tineretului. Opţiunile merg spre sala Floreasca. Miron Constantinescu nu este însă de acord, din cauza vecinătăţii de acolo. Pe tineri nu poţi să-i izolezi, să-i împiedici ca oamenii să nu privească peste gard. Nu poti pune miliţie, că abia atunci o să atragi mai mult atenţia”.

Dacă ne amăgim, o să iasă prost…

Se mai discută şi despre plantarea pomilor în Parcul 23 August”. Reprezentantul Sfatului Popular al Capitalei, Boroneţ, arată ca din cei 50 000 pomi prevazuţi s-au plantat doar 4 500. Foarte puţin! “Luati mâine în mâna lucrurile”, îl avertizează ChiŞinevschi, “mobilizaţi forţele, chemaţi oamenii, luaţi specialişti şi peste o lună să fie gata”. ” Este just că am rămas cam în urmă”, recunoaşte Boroneţ. “Să privim realitatea în faţă”, îl îndeamnă M. Constantinescu, “pentru că dacă ne amăgim o să iasă prost”.

Drobul de sare…

Şi tot el continuă: “Noi suntem acum în 24 martie, mai avem o săptămână din luna martie şi luna aprilie. După socoteala matale, în intervalul acesta trebuie să pui 4 500 de copaci şi 21 000 de arbuşti. În total 25 500 pomi. Ţi se poate întâmpla un accident, ca o parte din copaci să nu se prindă. Fă mata socoteala, împarte numărul arbuştilor şi copacilor cu numărul zilelor şi va fi clar că dacă nu mergem cu 1 000 pomi pe zi, nu îndeplinim sarcina”.

Fără umbră, fără răcoreală…

Tot Miron Constantinescu: Sarcina este gata, “noi vă prevenim că trebuie s-o îndepliniţi, pentru că dacă n-o s-o îndepliniţi, stadionul acesta va arăta ca o piramidă în deşert. O să stea stadionul acesta în mijlocul unui câmp fără copaci, fără umbră, fără răcoreală şi o să aibă un efect negativ. Acolo trebuiesc copaci mari, care să ţină umbră, răcoare. Este o problemă foarte serioasă. Trebuie să ne mobilizăm cu toată seriozitatea, şi U.T.M.-ul, şi sindicatele trebuie să ajute, pentru că au o sarcină foarte grea, trebuie să meargă cu 1 000 de copaci pe zi şi ei merg doar cu câteva zeci. În sere sunteţi specializaţi, dar aici nu”.

Ştefan Borbély

„Cum se arată, aceasta este o artă, tovarăşi”

Grupajul „aniversar” care urmează reprezintă versiunea extinsă, pregătită pentru tipar, a unui simpozion tematic cu care masteranzii a două secţii de la Facultatea de Litere din Cluj – Istoria imaginilor – istoria ideilor, respectiv Studii irlandeze – şi-au delectat asistenţa în data de 13 mai 2003, marţi, de dimineaţa până seara, asezonat cu cântece de epocă, „cinstind cum se cuvine, în spiritul entuziasmului revoluţionar, chiar şi evenimentele mai mici din trecutul glorios al patriei” noastre.

Festivalul Mondial al Tineretului, care s-a ţinut la Bucureşti în augustul torid al anului 1953, la doar puţine luni după moartea lui Stalin, n-a fost, însă, un eveniment chiar micuţ, aşa cum demonstrează, de altfel, şi fragmentele de stenograme prelevate de către Ioana Goşman din arhivele Comitetului Central: partidul şi conducătorii săi au urmărit îndeaproape pregătirile şi organizarea efectivă a festivalului, sub toate aspectele, nu numai sub cel ideologic sau cultural-sportiv; s-au stocat din timp alimente – populaţia Bucureştiului îşi mai aminteşte de „postul festivalului”, întins pe mai multe luni înainte de sosirea oaspeţilor -, s-au redesenat zone urbane importante din Capitală – Stadionul „23 August”, azi Naţional, pe care fotbaliştii noştri se luptă amarnic cu noroiul pentru a împinge balonul, este o „realizare” a festivalului, din aceeaşi categorie făcând parte şi Piaţa Operei sau regularizarea fostei Bariere a Vergului –, şi nu în ultimul rând s-au triat cu mare grijă participanţii, pentru ca nimeni să nu tulbure concentrarea de fericire colectivă extremă pe care a înregistrat-o Bucureştiul în august 1953.

Aşa cum arată majoritatea textelor pe care le găzduim aici, Festivalul a fost, pentru România în primul rând, dar şi pentru alte delegaţii naţionale, un prilej de a marca un spectaculos moment de vitrină politică ostentativă: de a scoate în faţă ceea ce e frumos, poleit şi idilic, şi de a ascunde grijuliu sub preş cenzura, teroarea exercitată asupra populaţiei, lipsurile, interdicţia de a călătorii peste hotare, totalitarismul. Din nou, stenogramele transcrise de către Ioana Goşman conţin o propoziţie senzaţională, rostită de către Miron Constantinescu („Cum se arată, aceasta este o artă, tovarăşi”), sub egida căreia aşezăm întregul nostru grupaj, regretând că puterile noastre puţine sau inabilitatea noastră arhivistică ne-au împiedicat să scoatem la iveală şi alte „perle” similare. Ne-au interesat, în principiu, atât faţa, cât mai ales reversul medaliei purpurii din 1953; din păcate, în cele din urmă a trebuit să ne mulţumim cu arabescurile exaltate ale unei singure jumătăţi, abandonând-o pe cea de-a doua din lipsă de probe.

Nemulţumirea aceasta ne duce, de fapt, la o problemă de metodă, ale cărei carenţe le-am resimţit şi în alte cazuri reconstructive, când ne-am propus să lucrăm direct pe „materialul” furnizat de către perioada purpurie pe care o aveam în vizor. Trec peste faptul că documentele din anii ‘50 – periodice, broşuri, cărţi, tipărituri ocazionale etc. – au fost epurate din majoritatea bibliotecilor noastre publice, din raţiuni de spaţiu, ceea ce este o inepţie; trec peste faptul că acolo unde există, ele sunt lacunare într-un fel anume, „selecţia” fiind făcută după criterii discriminatorii foarte precise, menite să îi apere pe dregătorii de azi de o eventuală avalanşă culpabilizatoare a trecutului, şi ajung la aspectul pe care-l consider cel mai periculos dintre toate, şi anume la incapacitatea de a reconstitui ambele feţe ale monedei, atât pe cea veselă, forţat-extrovertită, a populaţiei, cât şi pe aceea ocultă, umbrită, bine ascunsă în spatele uşilor închise, a Puterii. Deşi putem invoca, în principiu, ridicarea barierei de prescripţie de 50 de ani, la documentele din arhivele partidului şi ale instituţiilor sale de represiune un „muritor” de rând nu are acces decât prin complicitatea vinovată a vreunui lucrător din interiorul respectivelor arhive: întâmplător, deci, şi cu totul nesistematic, nemulţumirii de a face o cercetare de mântuială adăugându-i-se, aproape kafkian, angoasa „complicelui” provocată de orice scârţâit de uşă. Privilegiul vinovat al intrării în sanctuarul arhivei mai oferă, însă, şi o altă surpriză, decantată din atenţia selectivă cu care fuseseră sortate – nu se ştie de către cine… – fişele: dacă doreşti, de pildă, să faci un studiu pe „iredentismul” maghiar din perioada postbelică, şansa de a găsi fişe cât de cât sistematizate este mult mai mare decât atunci când cauţi teme legate de creşterea economică a ţării, de statistici demografice sau de distribuţie profesională. Concluzia este una singură: „cineva” a avut nevoie de ele, le-a ţinut în orânduială, le-a moşit cu grijă, pentru a le avea pregătite la nevoie…

În consecinţă, ne rămâne, pe moment, satisfacţia articulării decomplexate a unor dosare de presă, care nu reprezintă, de fapt, decât jumătatea vizibilă a paharului, fiindcă la partitura ocultă a Puterii şi la conţinutul necosmetizat al documentelor sale nimeni nu are, în mod obiectiv, acces. I-am trimis, aşadar, pe studenţi în bibliotecă, îndemnându-i să fie şi scrupuloşi sub aspect documentar, dar şi detaşaţi sub cel participativ şi psihologic. Cei mai mulţi nu ştiau că în 1953 a avut loc un mare festival la Bucureşti, cum nu ştiau de revoluţia din Ungaria din 1956, de căţeluşa Laika, de Saharov sau de Dubcek. Pentru noi, trecutul acela are o consistenţă malefică, traumatică, e plin de durere, de puseuri revanşarde, de sânge; pentru ei, el e doar o temă de lucru, pe care o bifezi râzând în hohote, la bibliotecă. Lucrăm, acum, preponderent cu tineri fără memorie, obsedaţi de prezent, de „plecări”, de integrarea în Uniunea Europeană, de joburi peste Ocean, ceea ce, sincer să fiu, ne pune în faţa unei dileme morale, a cărei supralicitare nu cred să fie artificială: avem noi, care am atins o anumită vârstă, dreptul de a-i fixa pe studenţi de trecutul nostru traumatic, de a-i închide în perimetrul tematic şi psihologic al propriei noastre memorii? Întrebarea nu-mi aparţine, mi-a fost pusă cu prilejul unui seminar, şi recunosc că mi-a luat mult timp să o „diger”. De fapt, n-am reuşit s-o fac integral nici până azi şi, onest fiind cu mine însumi, nu cred să izbutesc vreodată.

N-aş vrea să folosesc cuvinte grele, spunând că cercetarea ale cărei prime roade le dăm aici publicităţii reprezintă şi o psihodramă, deşi în cazul multor participanţi ea a fost resimţită ca atare, tot aşa cum n-a fost nimeni care să nu fi conştientizat natura abstrusă, dramatică şi grotescă a contactului cultural defazat pe care l-a presupus lectura unor documente exasperante, prăfuite. Textele pe care le veţi parcurge în continuare sunt inegale ca sensibilitate perceptivă sau chiar ca valoare, unele o „aduc forţat din condei”, pentru a introduce în corpul articolului şi psihoze culturale postmoderne, inadecvate cronologic sau tipologic, însă nu am intervenit în ele decât pentru a corecta formulări explicit lacunare sau greşeli evidente de dactilografiere, convins fiind că modalitatea personală de abordare aduce cu sine un plus de autenticitate subiectivă pe care nu avem dreptul să îl cenzurăm. Unii autori au mai publicat (Constantina Buleu chiar două cărţi foarte bune), pentru ceilalţi textul de faţă reprezintă un debut absolut, sau chiar şansa unică de a prinde coloanele vreunei publicaţii culturale. Cititorul clement şi darnic în concesii trebuie să ţină seama şi de aceste aspecte…

 Simina Maxim

A.S. Makarenko: Steaguri pe turnuri

Cartea lui Makarenko, al cărei titlu exprimă, evident, năzuinţa spre progres şi viitor a socialismului, este, după cum mărturiseşte autorul, o transcriere fidelă a unor fapte reale. Aceste mărturii asupra autenticităţii materialului care stă la baza cărţii se pot regăsi în două scrisori adresate criticului literar F. Levin de către însuşi autorul cărţii şi de către un grup de tineri din colonia „Maxim Gorki”, al cărei vrednic urmaş a fost comuna „F. E. Dzerjinski”. Sus-numitul F. Levin caracterizase cartea ca o „poveste spusă de bunul unchiaş Makarenko”, în care totul e înfrumuseţat, dulceag şi idealist şi care, în lipsa personajului Rîjikov, ar fi fost „un rai de arhangheli fără aripi”. Aceste consideraţii critice stârnesc protestele energice ale lui Makarenko care, cu riscul de a fi numit factograf, mărturiseşte că nu a făcut altceva decât o prezentare într-o formă literară a realităţii din comuna „F. E. Dzerjinski” – în roman cu numele de colonia „1 Mai” – a cărei căpetenie a fost timp de opt ani, la fel ca şi corespondentul său literar, Aleksei Stepanovici Zaharov. Orice abordare a cărţii din o cât de mică perspectivă utopică se exclude cu brutalitate. Contextul utopic fiind negat din start, nu-ţi mai rămâne decât să te înfiori de adevărata dimensiune a procesului de reeducare socialist. E o maşină de produs comunişti, despre a cărei acţiune diabolică şi aproape fără greş se mărturiseşte cu mândrie.

Debutul e în stil Oliver Twist – un orfan (Vanea Galcenko) care e nevoit să lustruiască ghete pentru a se întreţine, o adunătură de tineri, printre ei şi urmaşa comunistă mai fericită a lui Nancy, care ne trimite cu gândul la mai vechea bandă a lui Fagin. Aceştia vor fi viitorii membri ai coloniei „1 Mai”, mai puţin fiul pierzării, Rîjikov, considerat de acelaşi F. Levin drept singurul element interesant din roman. Toate urmările ni se dezvăluie din primele pagini, dacă suntem atenţi la anumite particularităţi ale limbajului lui Igor Cerneavin, al cărui proces de transformare dintr-un coate-goale într-un brigadier socialist e urmărit pe parcursul cărţii, concomitent cu descrierea cadrului unde se petrece transformarea. Acest Igor se adresează tuturor cu apelativele „signorilor”, „milord”, „milady”, „senorita” sau „domnilor”, spre deosebire de Vanea, pe care îl numeşte „tovarăşe” sau „om al muncii”. În linii mari, întreg romanul poate fi rezumat la două direcţii principale, care se vor reuni într-un cadru minunat şi exemplar: Igor Cerneavin, cu stilul şi personalitatea sa cândva individualiste la care renunţă după câteva frământări interioare redate destul de sumar şi mecanismele de funcţionare după moderne principii pedagogice socialiste a coloniei „1 Mai”.

Rămăşiţele burgheze sunt vizibile doar la periferia societăţii, în lumea vagabonzilor, a hoţilor sau a orfanilor, care sunt victimele aceleiaşi burghezii, cu toate că trecuseră două decenii de la Revoluţie. Se stabileşte o relaţie aproape constantă între noua (în continuare noua) societate şi indestructibila, s-ar părea, orânduire veche. Chiar dacă e inexistentă fizic, palpabil, aceasta apare mereu ca un sceptru în mintea tinerilor comunişti. Noua orânduire se defineşte aproape constant în opoziţie cu ceva, ea nu poate să existe ca mecanism de sine stătăor, care funcţioneză pentru sine însuşi şi către propria sa finalitate. Există tot timpul ceva la care se raportează prin opoziţie. Această stare este prezentă în subconştientul unor generaţii preocupate de construirea de sine dar care nu se pot debarasa de afişarea unei atitudini agresive care ascunde un mecanism defensiv faţă de o eventuală invazie a trecutului. Agresiunea se manifestă împotriva a tot ce e burghez, precum şi împotriva eternului duşman. Prezenţa duşmanului şi a anihilatorului acestuia, Armata Roşie, e o altă constantă a romanului. Orânduirea comunistă se vrea auto-suficientă. Acest ţel e în plină realizare pe plan economic, politic, chiar şi social. Dar în imaginarul colectiv cineva întreţine mereu fantoma ameninţătoare a unui duşman. Toată această febră a reconstrucţiei de sine are ca mobil debarasarea de şi eliminarea legăturilor cu lumea din afară. Astfel, elementele autohtone care schiţează o cât de mică împotrivire la aplicarea riguroasă, punctuală şi ordonată a regulilor sunt privite ca potenţiali duşmani care ar putea distruge orânduirea comunistă. Actele agresive (printe care şi cele de reeducare) trădează conştiinţa fragilităţii unui sistem care este totuşi prezentat ca infailibil. De aceea, convertirea lui Igor Cerneavin e privită ca o izbândă suficient de mare ca să fie adusă la cunoştinţa tuturor sub forma mediocră a unui roman „realist”. Pericolul pe care îl reprezenta el era dat de supărătoarea sa individualitate, de refuzul de a se alinia perfect la mecanismul unei zile din viaţa coloniei (nu atât mecanismul, cât ordonarea completă a vieţii în nişte tipare –  pe care acesta o reprezenta) : deşteptarea în sunet de trompetă, curăţarea dormitoarelor, inspecţia de dimineaţă, ceaiul, şcoala, masa, patru ore de muncă, raportul de seară, stingerea etc.

Nu se poate spune că această colonie era o reprezentare în miniatură a societăţii comuniste. Ea reprezenta mai degrabă perfecţiunea unui mecanism ideologic care acţiona cu o precizie uimitoare. Dacă erai om nu aveai scăpare, o dată intrat în acest angrenaj. Scopul era dezvoltarea unui automatism de trecere fără nici o dificultate de la individual la comun. Toţi membrii coloniei au o senzaţie iluzorie de individualitate care dispare în momentul în care li se încredinţează o sarcină, ceea ce-i face să se cufunde fericiţi în mulţimea comună. Există un soi de mecanism protector pe care colectivitatea îl oferă – de aceea, nu era o pedeapsă mai mare pentru un colonist decât scoaterea în centru, adică expulzarea violentă din căldura masei protectoare (se ştie rolul pe care îl are îm imaginarul rus mama – ex. Maica Rusie, pământul – mamă, ţarina sau împărăteasa etc.). Pedeapsa înseamnă şi o distrugere a ordinii. Această ordine (disciplină, curăţenie) e o idee obsedantă, cu atât mai mult cu cât cea mai mică dezordine înseamnă pericolul distrugerii. Cu toate acestea, ordinea nu pare să fie atât de importantă în atelierele de muncă (locul unde îşi realizează de fapt educaţia copiii). Aceasta pentru că ordinea aruncă un văl socialist peste vila de un cofort şi o eleganţă de-a dreptul burgheze unde locuiau coloniştii, în timp ce munca era socialistă prin ea însăşi, socialistă prin excelenţă.

Un alt principiu de bază al funcţionării coloniei erau mecanismele de impresionare care acţionau foarte bine asupra psihicului unor copii şi adolescenţi a căror singură distracţie în afară de plăcerea muncii fizice erau piesele de teatru şi filmele bazate pe aceleaşi mecanisme agresiv-defensive în raport cu duşmanul sau burghezia. Într-o comunitate asexuată (mai bine zis desexualizată, la început din constrângere exterioară, apoi din iniţiativă personală) efectele acestor metode de impresionare sunt aproape infailibile, fie că au conotaţii negative, cum ar fi scoaterea în centru, sau acţionează în sens invers – parada, costumele, drapelul ascuns (?!) sau ceremonia focului, prin al cărei caracter metafizic se urmărea arderea oricărei legături cu trecutul nesocialist al individului.

Nicoleta Pălimaru

Al. Fadeev: Ultimul din Udeghe

Romanul lui Alexandrovici Fadeev, Ultimul din Udeghe, scris între anii 1930-1936 şi proiectat de autor în patru părţi, ultima neterminată, a apărut în româneşte la Editura Cartea Rusă, 1951, în traducerea lui Radu Tudoran şi a Mariei Vlad.

Mergând pe linia marxist-leninist-stalinistă, autorul intenţiona să arate “marele adevăr al veacului”, în numele căruia se sacrifica persoana umană (divinitatea era obliterată demult). Întreg romanul stă sub semnul mutaţiilor: asistăm la deplasarea accentului de pe estetic pe ideologic (astfel se defineşte realismul-socialist); se înregistrează preeminenţa colectivităţii asupra individului, acesta din urmă fiind pus între paranteze; desacralizarea ia locul sacrului; minciuna este pusă mai presus de adevăr, teama învinge libertatea etc. Răsturnarea imaginilor are drept consecinţă crearea omului nou, produs al ideologiei comuniste, care trăieşte prolix între “ceea-ce-este” şi “ceea-ce-se-spune-că-este” (Carmen Muşat).

În roman vem de-a face cu o criză de realitate provocată de Puterea comunistă, căreia nu-i rezistau “duşmanii de clasă”. Momentul desfăşurării acţiunii este precizat încă din partea întâi a romanului: ne aflăm în primăvara anului 1919, în toiul mişcării de partizani din Siberia, când Filip Martemianov – personajul care îşi face din comunism un deziderat al vieţii – împreună cu Serioja Costeneţchi, străbat satele “să călăuzească alegerile pentru Congresul regional al răsculaţilor”.

Din marea galerie de tipuri care cuprinde reprezentanţi ai tuturor claselor şi păturilor sociale (ţărani, muncitori, trădători, fabricantul Ghimmer, slugi cu universuri proprii) se desprind două figuri ce ocupă întregul spaţiu al romanului: e vorba de Lena – a cărei vaţă nu prinde rădăcini în exterior şi de Searl – emblema poporului udeghean.

Morbul comunist a ocolit-o pe Lena, făcând-o să trăiască hiatusul ontologic dintre “afară” şi “înlăuntru”. Dacă societatea în care trăieşte a abandonat realul, făcând loc imaginaţiei utopice (după observaţia lui Wunnenburger ea se raportează la producţiile plate şi stereotipe ale unor tulburări psiho-patologice), în fiinţa ei interioară trăieşte realul. Este singura parte nevătămată de istorie, nepervertită, cu o sinceritate nealterată. Absenţa Lenei de la evenimentele politice îi adânceşte preocupările intelectuale: ia lecţii de pian, participă la spectacole, pictează (“focul artei puse stăpânire pe ea treptat…”), are frământări, crize interioare, chiar şi o tentativă de sinucidere.

Încadrând descrierea în registru psihologic: deşi misterul femeii, al dragostei lipseşte cu desăvârşire din roman (imaginile de acest fel fiind, pentru literatura de tip nou, degradate), autorul o prezintă pe Lena îndrăgostită de un tânăr a cărui iubire este ambiguă. De fapt, scriitorul pune în scenă două tipuri de iubire: a Lenei, sinceră, fără implicare în politic şi a lui Langovoi, pentru care iubirea e o datorie. De aceea Lena, într-un acces de furie, îi va spune: “… nu se poate să dai în acelaşi timp poliţe şi pentru nobleţe şi pentru ticăloşie: una din ele va rămâne neplătită”.

Personajul nostru feminin trăieşte ca o exclusă, viaţa ei este “ailleurs” (folosind o sintagmă kunderiană): “…îşi dădea seama de lipsa de sens a existenţei, prin deplina şi necruţătoarea ei singurătate în lume… se văzu exclusă din acea deşartă agitaţie de fiecare zi, care înainte crea aparenţa vieţii”.

La antipod se situează Searl, “eroul civilizator”, în sensul că este purtătorul şi institutorul unei civilizaţii utopice. Poporul udeghean – născut din mit şi păstrând dimensiuni mitice, în universul căruia circulă şamanii şi vrăjitorii – este pe cale să dispară dacă nu va adera la ideile comuniste de progres şi civilizaţie. Searl, demiurgul prometeic, trebuie să schimbe întreaga orânduire a vieţii poporului udeghean, să traseze noi coordonate ale istoriei: “Vorbea de acel ţel cu o emoţie creatoare, de bună semă aceeaşi emoţie încercată şi de primul om care îmblânzise focul sacru ca să-şi gătească hrana, şi de născocitorul maşinii cu vapori”.

Searl, şi prin el poporul udeghean, este învăţat de către exponenţii comunismului, Martemianov şi Serioja, că Dumnezeu nu are ce căuta în acest proces înnoitor al civilizaţiei. Excluzându-l pe Dumnezeu, este exclus de fapt omul. Întâlnim aici o opoziţie evidentă între mit şi utopie – devenită şi ea un mit ce ţine de registrul politic; de fapt, prin scenariul romanului, unde se întâlnesc două tipuri de cultură, cu două tipuri diferite de temporalitate, suntem martorii profanării tezaurului mitic atemporal al poporului udeghean de către civilizaţia de tip comunist. Comuniştii doresc deconectarea udeghenilor de la lumea simbolurilor şi a miturilor care le aparţin din timpuri imemoriale, de unde se naşte o dramă individuală şi una colectivă.

La Fadeev eroul “revoluţionar” Searl (dar nu numai el) este purtăturul utopiei; prin el se instituie opoziţia între vechea lume şi cea nouă. Desacralizarea sfărâmă matricea imaginaţiei şi anulează funcţia onirică. Personajele nu visează, nu se pot întoarce în trecut, ca şi cum ar experimenta o dimensiune mitică, ci ele trăiesc în mod imperativ în paradisul real, dominat de fericirea colectivă a unui timp ideologic a cărui plenitudine nu a fost atinsă încă. Fericirea este proiectată întotdeauna în roman în viitor, ea nu cunoaşte timpul trecut sau prezent: “Fericirea stă tocmai în ceea ce trebuie atins, în ceea ce trebuie dobândit”, va spune unul dintre personaje.

Emilia Toma

Vasili  Ajaev: Departe de  Moscova

Traducere  din limba rusă de Cezar Petrescu  şi Andrei  Ivanovschi

Ediţia  a II-a . Editura Cartea Rusă, Bucureşti 1951.

Una din principalele directive ale ”literaturii angajate pe calea realismului socialist” este descrierea  complexităţii spirituale a omului sovietic surprins în plin proces al muncii. Evoluţia spectaculoasă a economiei sovietice  atrage dupa sine  modificări fundamentale  în conştiinţa  umană, nu în sensul anihilării personalităţii ci în acela  al  perfecţionării şi accentuării fondului său  pozitiv. Tema  industrializării şi tehnicizării în literatură se impune astfel  ca  extrem de eficientă  în procesul de educare al cititorului sovietic, prin imaginea optimistă al omului participant la munca colectivă şi ca luptător pentru interesele colective.

Spiritul colectiv, setea de muncă reprezintă adevăratul conţinut al  vieţii iar munca  cu oamenii şi pentru oameni, suprema sursă de fericire personală.  Departe de Moscova  se înscrie perfect  în canonul  litraturii sovietice prin modelul de comportament şi devotamentul muncitoresc oferit de personaje. Alexei Covşov, Batmanov şi Beridze reprezintă actanţii principali în procesul de coordonare şi organizare al muncii desfăşurate în taigaua siberiană cu scopul instalării unei conducte de petrol din insula Taisin a fluviului Adon înspre rafinăria din oraşul Novinsc. Configurarea unei personalităţi perfecte, în care simţul practic, fondul afectiv şi intelectual  realizează sinteza-model întruchipată de formaţia de inginer se realizează treptat, personajele suferă încă influenţele negative ale ideilor “vechi”. Demersul constructiv parcurge în mod necesar etapa  “autocriticii”, în care personajul  detectează drept sursă a ezitării şi nepriceperii elementele nocive ale moralei burgheze.

Debutul romanului îl înfăţişează pe Alexei Covşov, departe de frontul din Moscova , măcinat de conştiinţa inutilităţii lui pe şantierul care nu demarase încă lucrările principale. Pentru un participant la război, munca pe şantier poate părea  o muncă ce aduce mai mult a lâncezeală. Revelaţia importantei sale prezenţe pe şantier se materializează pe măsură ce munca devine tot mai istovitoare. Finalul primei părţi comunică sentimentul de emoţie profundă care-l încearcă pe Alexei în momentul constatării eficienţei sale pe şantier :”Misiunea noastră este să apărăm Moscova pe malurile Adunului“. Astfel, personajul îşi redirecţionează energia în combaterea altui duşman, şi anume natura sălbatică a taigalei siberiene. Momentul coincide cu aniversarea celei de-a douăzeci şi patra aniversări a Marii Revoluţii din Octombrie. Contactul cu vocea lui Stalin devine hotărâtor. Această voce îi insuflă credinţă şi voinţă. Descrierile detaliate ale demersului tehnic sunt contrapunctate cu pasaje dedicate frumuseţii naturii într-un registru liric de o expresivitate transparentă. Apropierea de natură nu trebuie să provoace, însă, efuziuni sentimentale unui „bărbat adevărat”. Alexei acuză literatura care se dedică descrierii naturii , pledând pentru subordonarea activităţii artistice elogierii construcţiei socialiste : “Dar sunt sigur  că şantierul, conducta noastră de petrol este un subiect mult mai vrednic de înfăţişat , decât toate frumuseţile taigalei primitive.”

Discursul textual se construieşte pe coordonata temporală a prezentului. Profilul psihlogic se configurează în model perfect doar în contextul activităţi prezentului. Trecutul biografic este evidenţiat de regulă ca un punct de reper negativ, necesar în iniţierea unui demers autocritic . Batmanov, conducătorul cult şi energic al şantierului se confruntă cu problemele vieţii de familie. Din viaţa de familie el îşi aminteşte doar “confortul casnic”, care începuse să-l plictisească. Moartea fiului său este considerată în roman o pedeapsă generată de indiferenţa sa faţă de propria-i familie. Privirea întoarsă spre trecut focalizează o “sărăcire a vieţii personale”, or interesele partidului converg spre dezvoltarea echilibrată a omului sovietic.

Soluţia optimă este oferită de exemplul lui Zalchind, care trăieşte cu familia pe şantier. Astfel, munca dedicată familiei se îmbină cu munca dedicată colectivului. Personajele îşi ghidează comportamentul conform principiilor noii morale. Sentinţele leniniste stipulează că morala este un instrument ideologic care serveste la anihilarea societăţii vechi, exploatatoare, şi la unirea celor care întrupează proletariatul. Demersurile critice orientate împotriva unora ca Topoliov, Liberman şi Grubschi, care deţin funcţii importante în conducerea şantierului, dar dovedesc un comportament “reacţionar, “se impun „cu necesitate”. De la reproşurile amicale se trece  la condamnări severe, dacă cel vinovat a atentat la bunul mers al muncii colective. Devotamentul lui Covşov , Batmonov, Berizde  apare ca fiind în contrast cu “reprezentanţii lumii capitaliste” menţionaţi mai sus. Accentuarea naturii lor negative se realizează prin inserţia unor elemente livreşti aparţinând culturii occidentale, la care fac uneori referinţă personajele. Natura provenienţei personalităţilor culturale oferă ocazia  unei diagnosticări precise a maladiei capitaliste. Astfel , Liberman  care are reputaţia de “a nu avea nimic socialist în el”, este apostrofat de către Batmanov drept “un urmaş umorist  ratat al lui Mark Twain”. În ceea ce-l priveşte pe Topoliov, un “vădit sabotor”, care ajuns la bătrâneţe, nutreşte conştiinţa îndeplinirii datoriei faţă de colectivitate, el este convins de adevărul  vorbelor lui Jack London: “După ce am scăpat de dorinţi, nu mai cunosc nici nădejdi, nici temeri”.

Scriitorul american se află într-o zguduitoare contradicţie cu “vorbele admirabile” ale lui Lenin: de a fi în permanenţă nesatisfăcut de sine însuşi. Selectarea personalităţilor din tradiţia culturală rusă este condiţionată de aportul acestora la construcţia socialismului. Maiakovski, Makarenko sunt evocaţi cu entuziasm de personaje. Există însă şi unele ezitări „critice” în ceea ce priveşte scriitorii ruşi clasici, pe motivul că au trăit într-un timp marcat de degradare morală şi “trândăvie îngrozitoare “. Este cazul lui Puşkin, pentru care Alexei manifestă o deosebită admiraţie, umbrită însă iremediabil de regretul că talentul acestuia s-a risipit în evocarea unei lumi degradate.

Înfăţişarea fizică şi vestimentaţia personajelor indică fără dificultate calităţile şi defectele acestora. Un nas borcănat, o faţă lată şi buhăită, asociate unui trup deformat, reprezintă indicii evidente ale infestării cuiva cu bacilul burghez. Omul spătos, turnat parcă din fier, cu părul aspru, tuns scurt este portretul clasic al omului devotat construcţiei socialiste. Robusteţea, fermitatea trăsăturilor sunt de altfel calităţi transferate şi figurilor feminine.

Între limita inferioară a umanităţii (elementul reacţionar burghez) şi cea superioară (luptătorul comunist) se interpune un profil uman psihologic tranzitoriu, la care primează dezechilibrul dintre dimensiunea afectivă şi fondul raţional pragmatic. Ezitările, eşecurile devin consecinţele acestui dezechilibru, expresia  “nefericitei plămade omeneşti”. Cuprinse de zel didacticist, cuvintele se pot sustrage controlului  lucid al scriitorului, configurându-se în afirmaţii de tipul:” Suntem oameni , nu piese de şah “, sau “toate îşi au locul în suflet“, care evidenţiază, probabil  inconştient, caracterul utopic al doctrinei de realizare a echilibrului perfect între suflet, trup şi raţiune. Cititorului nu i se oferă ocazia de a medita asupra acestei delicate problematici, el trebuie convins că în societatea comunistă eşecul nu-şi are locul. Încrederea în puterile nelimitate ale omului, în capacitatea lui de a-şi domina sufletul este restabilită. De altfel, finalul romanului, care sărbătoreşte realizarea, în ciuda tuturor dificultătilor, a conductei de petrol, marchează nu numai victoria omului asupra naturii vrajmaşe ci şi izbânda ideii socialiste asupra naturii umane ezitante.  

Graţian Cormoş

Două romane ale realismului socialist

Nikolai Ostrovski: Aşa s-a călit oţelul

Nikolai Ostrovski s-a născut la 29 sep­tem­brie 1904 într-un sat ucrainean. Roma­nul său Aşa s-a călit oţelul[1] constituie un elogiu adus muncii individului, puse în slujba colectivităţii. Eroul principal, încar­nând perfect idealul luptătorului bolşevic, este Pavel Korceaghin, un adolescent sărac, care resimte din plin vicisitudinile societăţii burgheze.

Pentru un ochi avizat este uşor de distins paralela, deloc subtilă, dintre destinul tână­rului comsomolist şi cel al autorului însuşi, care şi-a dus existenţa pe aceleaşi coor­donate tragice ca şi propriul erou, zugrăvit cu atâta patos. Din această cauză putem vorbi de Aşa s-a călit oţelul ca de un roman autobiografic.

Asemeni tânărului Pavluşa, Ostrovski se va îmbolnăvi de reumatism, atunci când va sta în mijlocul sloiurilor de gheaţă, încer­când să deblocheze Niprul. Starea sănătăţii i se va înrăutăţi, cu tot tratamentul prin dife­rite sanatorii.

Sunt de sesizat şi alte analogii evidente între autor şi eroul său: pierderea vederii, pierderea manuscrisului primei sale încer­cări literare[2], precum şi finalul prematur al ambilor: Ostrovski moare la 32 de ani, la puţin timp după publicarea romanului său, scris în absenţa vederii.

Ostrovski este unul dintre cei mai de seamă exponenţi ai realismului socialist, făcând parte din prima generaţie de revolu­ţionari roşii, care credeau sincer în infai­libilitatea doctrinei proletare.

Cu puţin timp înainte de moarte, Os­trovski îi scrie următoarele rânduri unui prie­ten, rânduri ce pot fi considerate un ve­ri­­­tabil testament cu rol paradigmatic pentru bolşevicul convins: “Dacă te vor anunţa că Nikolai e mort, să nu dai crezare veştii acesteia, până vei veni tu însuţi să te convingi. Dacă mă vei vedea învins, te rog să nu scrii cum se scrie de obicei în necroloage: «Putea să mai trăiască». Află că, dacă măcar o singură celulă din orga­nismul meu ar fi putut să trăiască, să se împotrivească, aş fi trăit, m-aş fi impo­trivit… Voi pleca din viaţă când voi fi cu desăvârşire distrus. Îi voi arăta eu scorpiei bătrâne cum ştie să moară un bolşevic…” (p. VIII).

Romanul se structurează pe două părţi: în prima, tânărul Pavel Korceaghin, exploa­tat şi umilit de clasa burgheză, se alătură revoluţiei roşii, iar în cea de-a doua parte, acelaşi erou participă la reconstrucţia Rusiei după triumful comuniştilor.

Din analiza romanului se desprind câte­va constante, exprimate intenţionat de autor: predilecţia pentru soluţionarea conflictelor prin violenţă, imaginea burtă-verzimii, dia­lec­tica burghezie – clasa muncitoare, unici­tatea adevărului bolşevic, mesianismul şi mitul martiriului etc.

Soluţionarea conflictelor prin violenţă

Violenţa în roman, în lupta de clasă, sau oriunde altundeva, reprezintă efectul unei experienţe frustrante, reale sau ipotetice, care îşi caută soluţionarea decisivă prin utilizarea forţei fizice. Ce altceva poate simboliza în roman faptul că Pavel învaţă boxul? Problema expusă de Pavka e clasică: „Ce am eu azi? Ce am avut şi ieri şi mereu de când sunt aici în serviciu. Tu nu vezi că muncim ca niste cămile şi drept mulţumire te mai şi pocneşte peste mutră care pof­teşte… Am intrat în slujbă la stăpâni, ca să-i slujim pe ei, dar de bătut văd că are dreptul să ne bată oricine” (p. 17).

Predilecţia pentru soluţionarea violentă a conflictelor este anticipată de dorinţa lui Pavel “de a-l snopi pe chelner” şi concre­tizată de bătaia pe care Artiom, fratele lui Pavel i-o aplică aceluiaşi chelner. Peste tot în roman violenţa este pusă în slujba eradi­cării nedreptăţii fiind legitimată de truisme ca: “În general nu strică să te baţi, numai că trebuie să ştii pentru ce te baţi şi pe cine să baţi”; “Oameni ca el numai cu pumnul îi pui la locul lor” (p. 33).

La nivel istoric, esenţa acestui aspect rezidă în cuvintele lui Serghei, care procla­mă (ca nenumăraţi alţi mentori) sfârşitul iminent al violenţei: “El, Serghei trebuie să ucidă ca să grăbească ziua în care oamenii n-au să se mai omoare unii pe alţii” (p. 147).

Prin această ultimă violenţă vom pune capăt lanţului cauzal al violenţei, par a se scuza cei care dintotdeauna au recurs la acest mijloc pentru a garanta prosperitatea viitoare. În realitate, nu există violenţă care să nu genereze, la rându-i, altă violenţă[3]. Hrănindu-se din ea însăşi, violenţa se perpe­tuează într-un cerc vicios, din care e inca­pabilă să evadeze.

Lipsa de coordonate umane ale victime­lor permite şi justifică orice violenţă. Într-una dintre bătălii, dezumanizarea adversa­rului atinge cote alarmante: “Şi, orbeşte, fără să-şi fi văzut victima, străpunse cu sabia o tunică verde” (p. 167). În mintea luptătorului bolşevic, adversarul nu mai este om, ci devine ceva, care opune rezistenţă şi, ca atare, trebuie suprimat.

Imaginea “burtă-verzimii” şi dialectica burghezie – clasa muncitoare

Dispreţul profund al lui Pavka pentru lumea ai cărei exponenţi sunt prietenii Toniei, prietena sa, deschide între ei o prăpastie insurmontabilă. În descrierea aces­tor burghezi întâlnim toate reproşurile clasei muncitoare la adresa exploatatorilor: Liza Suharko posedă “o guriţă capricios contu­ra­tă”, alt tânăr are “părul, lins şi strălucitor, din cauza uleiului de nucă” şi îi priveşte pe ceilalţi “cu nişte ochi cenuşii, plictisiţi”, iar Victor Lescinski stă între ei “îmbrăcat într-o cochetă tunică de licean” (p. 84).

În opoziţie cu trăsăturile burgheziei, apartenenţa la clasa muncitoare acţionează asemeni unui certificat de bună-purtare, con­ferind legitimitate: “- Eşti băiat bun, Serioja, avem toată încrederea în tine. Tatăl tău e şi el muncitor”, iar mai jos se accen­tuează ideea: “- Sigur, îmi sunt prieteni vechi. Fratele lui Pavel Korceaghin este lăcătuş” (p. 70).

Modul de viaţă chiabur îşi lasă amprenta asupra întregii gospodării a lui Artiom, înce­pând cu soţia sa “urâţica Steoşa” şi termi­nând cu “ograda mică şi neîngrijită” în care aleargă “un băieţaş cu ochii saşii , murdar”. Integrându-se acestui peisaj gro­tesc, soacra “cu faţa gălbejită ca o lămâie” îşi întrerupe de două ori Tatăl nostru pentru a-l blestema pe copilul neastâmpărat care călărea porcul prin ogradă (p. 236-237).

Întâlnirea de pe tren a lui Pavel, în pos­tură de electrician, cu Nelly, o bogătaşă emi­grantă în Polonia ne dezvăluie decrepi­tudinea femeii burgheze: “nările senzuale, obişnuite cu cocaina, îi tremurau” (p. 266). La spaima ipotetică a fostei sale vecine, Pavel răspunde cu mândrie: “Cine să-şi spurce mâinile cu dumneata? O să plesneşti şi fără săbiile noastre de atâta cocaină. Ş-apoi, aşa cum arăţi, nici ca femeie nu-mi spui nimic”. (p. 266).

Reproşul lui Pavel este întemeiat, deoa­rece există un standard al femeii prole­tare, în primul rând luptătoare socialistă şi apoi mamă, soţie etc. Idealul femeii prole­tare este asexuat, iar relaţiile dintre sexe se înscriu într-un registru al camara­deriei androginice, aşa cum reiese din modul în care Rita îşi încheie scrisoarea către Pavel: “Îţi strâng mâna cu putere, RITA” (p. 335). Pe aceleaşi coordonate se construieşte şi discursul lui Pavel către Tonia: “Căci eu o să aparţin întâi partidului şi pe urmă ţie şi celorlalţi care-mi sunt dragi” (p. 174).

În comparaţie cu petrecerile ridicole ale burghezimii, muncitorii organizează câte o serată sobră, fără mâncare şi băutură “în cinstea întovărăşirii Taliei cu Nikolai. A fost o seară plăcută de depănare a amin­tirilor şi de lectură a unor fragmente din cele mai emoţionante cărţi. Au cântat lao­laltă mult şi frumos” (p. 275). Acest pasaj degajă austeritate, iar prin modelul absti­nenţei şi inocenţei trimite la primele comu­nităţi creştine.

Reprezentările stereotipizate din roman îşi datorează existenţa unei dialectici prima­re ce dă glas opoziţiilor ireconciliabile în forma lor brută, neşlefuită, propice mani­pulării. Astfel că pentru fiecare trăsătură incriminantă a burgheziei avem o caracte­ristică proletară de contrapondere. Iată un caz edificator, pentru a ilustra acest proce­deu: pe de o parte avem conturată trupa rebelului Simon Petliura, care “nu avea nimic milităresc în el” (p. 108), discursul său patriotard, deloc convingător, musteşte de formalism, iar ca urmare soldaţii săi aclamă mecanic, pe când de cealaltă parte se află o armată formată din oameni tineri, ani­maţi de sentimente veritabile: “Înaintea tuturora însă, alerga un ostaş tânăr de tot, aproape un băieţandru, cu o puşcă mitra­lieră în mână” (p. 124).

Putem vorbi de o obsesie a tinereţii, a vitalităţii în Aşa s-a călit oţelul. Sunt nenu­mărate portretele celor ca Ustinovici “o fată tânără, de optsprezece ani”, în timp ce bă­trânii sunt o cantitate neglijabilă în roman (p. 129).

Epitetul cel mai des folosit cu referire la clasa exploatatorilor este “gras”. În toate variantele sale sinonimice (bine hrănit, ghif­tuit, sătul), cu toate nuanţele, el rămâne în­semnul infamiei: muncitorii se ridică “împo­tri­va patronului, ghiftuitul şi îngâm­fatul domn Blumenstein” (p. 69), cârciu­marul e “un om scund, gras ca un butoi de zece vedre” (p. 137), iar căruţele chiaburilor sunt “trase de cai sătui” (p. 76.).

Grăsimea devine păcat capital pentru că este pusă în relaţie cu trândăveala, cu deca­denţa, cu un mod de viaţă dăunător atât indi­vi­dului, dar mai ales societăţii. Din altă perspectivă, grăsimea ca simbol al bogăţiei reprezintă un afront la adresa proletariatului, clasă eminamente săracă, neîngrijită, aban­do­nată într-un proces inuman al muncii care nu generează decât alienarea muncitorului.

Unicitatea adevărului bolşevic

Reprezentarea crezurilor socialiste se face în roman la modul cel mai radical, fără nuanţe, pentru că diversitatea opiniilor poate fi subversivă. Astfel, graţie unui marinar încercat şi bolşevic convins, “Pavel începu să înţeleagă că tot acest mănunchi de par­tide cu denumiri frumoase – socialiştii revo­lu­ţionari, social-democraţii sau parti­dul socialist polonez – este un viespar de aprigi duşmani ai muncitorilor şi că singurul partid revoluţio­nar, care luptă neclintit împotriva bogă­tanilor este Partidul Bolşevic” (p. 80).

Tot de o viziune radicală, bazată pe con­sensus omnium, ţine şi evocarea discuţiilor purtate de consiliul militar, unde toţi mem­brii sunt întotdeauna de aceeaşi părere, în unanimitate.

Uşor pervers este şi artificiul prin care se încearcă justificarea colectivizării: necesita­tea păstrării unităţii pământurilor, amenin­ţate cu fărâmiţarea datorită moştenirilor, încât: “Te asigur că peste 20 de ani, câm­purile n-au să mai fie decât hotare şi n-ai să mai ai unde semăna. Uite şi-acum: dacă stai să le-aduni, înghit a zecea parte din pământ!” (p. 291).

În acelaşi registru al perversităţii incon­ştiente se înscrie şi încercarea lui Os­trovs­ki de a contura comunismul ca pe o democraţie autentică: adepţii lui Troţki au fost lăsaţi să experimenteze idealul lor, dar au greşit la punerea în practică; oamenii sunt convinşi treptat şi paşnic de supremaţia socialis­mului, spre deosebire de Polonia panilor, unde ei sunt dispersaţi în forţă de jandarmi. Pe de altă parte necesitatea izvo­râtă din principiul ordinii conduce la repre­zentarea unui adevăr unic, fără nuanţe:

“- Ce face? Iarăşi bolşevici şi men­şevici?

– Partidul Comunist din Rusia nu e parlament!” (p. 314).

Prăpastia care se deschide între cele două lumi, marcată simbolic, în roman de grani­ţele URSS-ului, este exemplificată de cutia de chibrituri pe care ostaşul roşu i-o împrumută celui polonez. Cutia de chibrituri devine indicele ireductibilei opoziţii: pe ea, soldatul polonez descifrează “un pumn zdra­văn” şi cuvântul “«Ultimatum»” (p. 278).

Pe parcursul romanului apar numeroase aluzii la creaţii literare folosite ca suport ideologic pentru lupta de clasă. Astfel, Pavka îi citeşte pe Garibaldi, Gorki şi Gogol. Răzvrătirea lui Furmanov, Tăunul, Spartacus, Capitalul, Călcâiul de fier sau Tânăra Gardă sunt alte titluri sugestive la care se face referire directă. Recomandarea acestor lecturi mizează pe modificarea com­por­tamentală, ca în cazul muncitorilor care îl ascultă pe Pavel, citindu-le Tăunul: “Să-mi cadă mie în mână lepra asta de popă catolic, care-i tot vâra crucea în ochi, pe loc i-aş face de petrecanie. Blestematul!” (p. 151).

De altfel tot romanul lui Ostrovski este presărat cu maxime: “A muri înseamnă să nu mai trăieşti niciodată” (p. 101), slogane: “«Proletari din toate ţările uniţi-vă»” sau versuri ale Internaţionalei: “«Azi nu sunteţi nimic în lume, luptaţi ca totul voi să fiţi!»”, toate elemente ideologice de factură comu­nistă.

Mesianism şi mitul martiriului

Mitul martiriului apare cel mai bine conturat în sacrificiul lui Grişutka, ucis de morarul căruia îi încurca socotelile. Victima nevinovată acţionează ca un catalizator pen­tru tendinţele latente ale proletariatului: “Sân­gele lui Grişutka îi uni mai strâns pe aceia pentru a căror cauză luptase el cu atâta însufleţire” (p. 308).

Din aceeaşi retorică sacrificială fac parte şi: picioarele degerate ale lui Pavel, braţul pierdut al lui Juhrai, orbirea lui Pavel, la care se adaugă mulţimea mutilaţilor ano­nimi, încât rana (trauma) devine cel mai bun certificat al apartenenţei la bolşevism, iar absenţa ei poate suscita dubii la adresa devo­tamentului faţă de Cauză.

Ştirea morţii lui Lenin este exploatată cu un patetism remarcabil în aceeaşi direcţie mesianico-victimară. Aceasta are aspectul unei morţi sacrificiale fondatoare, ea forti­fică şi mai mult proletariatul, astfel încât noi muncitori doresc să se înscrie în partid, mişcaţi de jertfa exemplară, iar mecanicul de locomotivă polonez, sub sancţiunea de a fi concediat, trage sirena, iar “urletul maşi­nii îi ridică în picioare de pe canapelele moi ale compartimentelor pe curierii şi diplo­maţii polonezi, care tresă­riră speriaţi” (p. 323).

Acţiunea mecanicului de locomotivă este justificată mai jos de afirmaţia unui activist care îl califică pe Lenin “conducă­torul proletariatului mondial” – formulă ce consacră solidaritatea muncitorilor, indife­rent de frontiere (p. 323).

De teamă că nu a exploatat suficient moartea lui Lenin, Ostrovski ne furnizează o explicaţie finală simplificată de orice ambi­guităţi: “La moartea lui Lenin sute de mii de muncitori au devenit bolşevici. Pier­derea conducătorului nu a destrămat rân­durile partidului. S-a întâmplat la fel ca şi cu pomul care, având rădăcini puternice în pământ, nu piere atunci când i se retează vârful” (p. 329).

Dar cel mai pertinent portret de martir al romanului este chiar Pavel Korceaghin. El merge prin viaţă din eşecuri în eşecuri şi apare întotdeauna cu o secundă în plus, pentru a rata, parcă, în mod sigur, fericirea. Astfel, atunci când se întâlneşte cu Rita, pe care nu avusese timpul şi nici curajul să şi-o apropie în trecut, ea este deja măritată. Pe lângă traumele fizice, eroul îşi impune o auto­flagelare spirituală de tip soteriologic, care îl recuperează moral, aruncându-l din­colo de limitele omenescului.

Pierzând-o pe Rita, Pavel se consolează că îi rămâne partidul: “Îmi rămâne totuşi incomparabil mai mult decât ceea ce am pierdut acum” (p. 334). Trimiterea se face, analogic, la cuvintele lui Isus: “Adevărat vă spun că nu este nimeni, care să fi lăsat casă, sau fraţi, sau surori, sau tată, sau nevastă, sau copii, sau holde, pentru Mine şi pentru Evanghelie, şi să nu primească acum, în veacul acesta, de o sută de ori mai mult: case, fraţi, surori, mame, copii şi holde, împreună cu prigoniri; iar în veacul viitor viaţa veşnică”[4]. Paralela aceas­ta, precum şi lozinca “«Viitorul e al nos­tru»” (p. 334) conduce la o proiecţie social-mesia­nică, ea proclamă o izbăvire, care însă, nu ne apar­ţine hic et nunc, dar va fi cu sigu­ranţă apa­najul generaţiilor viitoare, tocmai datorită efortului conjugat din prezent al generaţiei de sacrificiu. Intră aici în joc eternul mit al progresului, singura iluzie care articulează, de veacuri, civiliza­ţiile uma­ni­tăţii[5].

Martiriul eroului se apropie de final şi Pavel resimte din plin drama inutilităţii sale cauzate de boală. El îşi face singur rechizi­toriul unei vieţi trăite agonic, acordându-şi verdictul favorabil: “Dar, rău sfătuit din tinereţe, făcuse şi multe greşeli, unele din neghiobie, iar cele mai multe din ignoranţă. Important era însă, că n-a lăsat să treacă zilele cele mai arzătoare, că a fost la locul lui în marea încleştare pentru putere. Pe drapelul purpuriu al Revoluţiei se găsesc câteva picături şi din sângele lui” (p. 367). El devine, în mod sigur, o verigă a impre­sio­nantului şir de martiri ai istoriei. În sprijinul identităţii sale victimare vine şi aluzia la cântecul favorit al lui Pavel: “Cu lacrimi întreg universu-i stropit/ Ni-i viaţa o trudă amară/ Veni-va o zi însă, când negreşit…” Punctele de suspensie anunţă aici un proiect escatologic derulat într-un viitor atemporal (p. 191).

Finalul valorifică lacrimogen mitul mar­ti­riului peste care se suprapune, de mi­nu­ne, viziunea mesianică. Orb şi paralizat, Pavel asistă la ultimul miracol – cartea scrisă de el vede lumina tiparului, proiec­tându-l în eternitate: “Cercul de fier era sfărâmat şi Pavel, mânuind de această dată o nouă armă, reintra în puternicul front al luptă­torilor, reintra în făgaşul vieţii” (p. 389). Eroul lui Ostrovski se încadrează perfect în tipologia martiriului: el reuşeşte să influen­ţeze şi după moarte, sau mai ales după moarte, destinul comunităţii.

Elizar Malţev: Din toată inima

Elizar Malţev, unul dintre cei mai de seamă exponenţi ai realismului socialist, a realizat prin romanul său Din toată inima[6] o mono­grafie neverosimilă a satului colhoz­nic. Eroina romanului, Grunia, este o fată entuziastă care are încredere în progresul ştiinţei şi se hotărăşte să aplice pe parcela ei metodele de însămânţare ale academicia­nului Lâsenko. Încercarea ei este încununată de succes, iar valoarea îi este recunoscută de comunitate.

Implicarea Gruniei în întrecerea socia­listă o transformă într-o vedetă: poveşti despre ea circulă din sat în sat, îi scrie lui Stalin, primeşte chiar răspuns, ia cuvântul la adunări zonale, devine astfel misionara în­tre­­cerii socialiste etc.

Romanul este structurat pe două părţi, de o simbolistică facilă, ca în mai toate roma­nele realismului socialist: prima parte înfăţi­şează lupta poporului unit împotriva duş­manilor (nemţii) şi suferinţele sau eşe­curile individuale, iar a doua parte repre­zintă în­toar­cerea şi prosperitatea celor care au suferit, alinarea tuturor durerilor în mijlocul unei comunităţi capabile să ab­soarbă, dato­rită mecanismului muncii, toate frustrările, canalizându-le pozitiv.

Munca – un catharsis colectiv

Întreg romanul este construit pe artificiul întrecerii socialiste: “- Trăiască întrecerea socialistă! Să vedem noi care pe care!” (p. 41)

Partidul e în toate, iar întrecerea socia­listă este cea mai subtilă formă de sublimare a oricărei meschine competiţii burgheze: “Că doar n-ai venit numai tu aici să-ţi arăţi iscusinţa! Vrei să ne faci de râs toată organizaţia? Chiar dacă iei locul trei, tot echipa noastră va ieşi prima!“ (p. 8), aici nu e loc de câştiguri individuale, locul întâi e doar simbolic, ca un îndemn pentru lupta viitoare, şi nu pretext pentru exaltarea pro­priilor interese: “Rodion, care începuse să bată şi el din palme, îşi dădu seama deo­dată: “«Dar ce fac eu? A întrecut-o doar pe a noastră»”. (p. 6) Când o conduce pe Maşa acasă, Rodion, neştiind ce să o întrebe, vorbeşte cu ea despre organizaţia de Com­so­mol, despre activitatea politică de mase etc.

Pasajele descriptive care abundă în roman certifică inocenţa oamenilor de la ţară, puritatea existentei lor în continuă co­mu­niune cu natura, unde calitatea vieţii este păstrată nealterată: “În faţa lui munţii se ridicau în văzduhul albastru şi străveziu al dimineţii. Culmile lor îngheţate se ascun­deau în nori, sub ele se desfăşurau zăpezile liliachii; şi mai jos încă, se întindea taiga de nepătruns, deasă ca o perie: poalele lor erau tivite cu iarbă îngălbenită, semănând a blană de vulpe.

Toamna îşi începuse stăpânirea, împo­do­bind sorbii de lângă râu cu salbe de un roşu sângeriu. Încă o săptămână-două, – şi toamna avea să stingă vâltoarea ultimelor flori; deocamdată însă tufişurile de smârdar se mai arătau încă în toată minunăţia lor, iar măceşii înfloriseră pentru a doua oară, desfătând privirea” (p. 17).

În consonanţă cu viaţa sănătoasă de la ţară, calificativul cromatic cel mai frecvent este: “ars de soare” (p. 19, 24): copiii care înoată în râu sunt bronzaţi, agricultorii sunt rumeni, iar Grunia e frumoasă pentru că, fireşte are “faţa uşor pârlită de soare” etc. (p. 32). Obrazul rumen apare ca indiciu ste­re­otip al cinstei, vitalităţii, inocenţei, sănă­tăţii fizice şi morale în portretizările funcţio­nale operate de Malţev în colhozul său imaginar.

La capitolul comparaţii remarcăm abun­denţa analogiilor colhoznice: “Nu te teme c-am să te-ntrec la sărituri; sunt tot atât de greoi ca namila aia de cal de la noi din colhoz!” (p. 7), “- Ce te uiţi aşa, Rusanov, ca găina când îşi caută cuibarul?” (p. 44).

Leit-motivul romanului este expus în acelaşi spirit laborios: “- Or fi ei tari la cântec, […] când e vorba de muncit însă, nici noi nu rămânem mai prejos”. (p. 47)

Iată caracterizarea succintă a lui Vania, elocventă pentru a ilustra mitul meşterului, priceput la toate: “Aici, oriunde te-ai duce, ai să dai de meşteşugăriile lui… Băiatul n-a urmat decât şapte clase, însă-i lucrează mintea ca unui inginer!… Mereu născoceşte câte ceva… acum are de gând să introducă adăpătoare automate… ” (p. 31).

Războiul l-a călit pe ţăranul sovietic, oferindu-i o experienţă inefabilă, menită să-l dezvolte multilateral: “Doar ai făcut de toate în război: ai durat poduri, ai dres motoare. Ai ajuns acum ca un inginer”. (p. 160) Munca în colhoz purifică, ea are o influenţa benefică, acţionează ca un catali­zator pentru pasiunile în căutare de exhi­bare. Reproşul adus lui Silanti: “Acasă nu sunteţi de găsit!” (p. 38) este de fapt un fals reproş, mai degrabă o laudă a hărniciei, care se opune clar oblomovismului zugrăvit de Goncearov[7]. Novopaşin se află în antiteză directă cu Oblomov, el este prototipul mun­ci­torului neobosit: “Porni apoi, petrecut de toată lumea, spre maşină. Era aşteptat la atâtea soviete săteşti, la colhozuri, la S. M. T., la garaje, la centrele de colectare, în laboratoare şi pe arii…Nu dormea câte două zile de-a rândul, se grăbea să ajungă la timp pretutindeni, iar seara, când se îndrepta spre maşină, să pornească spre casă, aproape că adormea de-a-n picioa­rele” (p. 60). Există însă un personaj (Catia) care îl pune pe gânduri până şi pe Novopa­şin prin efortul stahano­vist[8] pe care îl depune: “«Dar ea când doarme? – gândi Novopaşin – sunt aproape două luni de când nu se mai dă jos din maşină.» Se trase spre colţ şi se uită de acolo la chipul obosit al fetei cu umerii obrajilor ieşiţi în afară, la mâinile ei arse de soare care stăpâneau temeinic volanul” (p. 60).

Totul are o explicaţie – munca e o plăcere: “- De ce să fac eu ca neoamenii? Uite, Petia, care a venit în vacanţă, a cerut cel dintâi să se ducă [la muncă]…” (p. 21). Rodion, pocăit de îngâmfarea sa anterioară, se circumscrie aceluiaşi registru al muncii ca plăcere: “- Nu, odihna m-ar istovi şi mai tare. Mi s-a făcut dor de muncă!” (p. 239), iar bătrânul Hariton afirmă sfătos: “- Numai bunăvoinţă să fie, că munca se lipeşte de om cum se lipeşte cămaşa de trup” (p. 241).

Corespondenţa Gruniei cu marele acade­mician Lâsenko o mobilizează şi mai mult pe această fanatică a muncii, care este impresionată de modul simplu în care se încheie scrisoarea primită: “«Munceşte!»” (p. 151). Comunitatea certifică valoarea Gru­­niei prin cuvintele pe care Clania i le adresează cu patos: “Drumul tău merge numai înainte!” (p. 151).

La un moment dat, autorul consideră de bună-cuviinţă să deconspire titlul romanului său, certificând valoarea muncii care îl transfigurează pe colhoznicul obişnuit: “La noi, pe oricare l-ai lua, e un erou. Oamenii lucrează din toată inima” (p. 365-366).

Stereotipurile relaţiei individ – comunitate

În romanul colhoznic al lui Malţev totul se datorează comunităţii şi nimic individului izolat. Doar dacă el se jertfeşte pe altarul muncii se poate împărtăşi din meritele co­mune:

“- Cum te cheamă?

– De ce? – se trezi întrebând încur­­cat cu­­rie­rul, – eu n-am nici un amestec în ispra­va asta! Avem însă un preşedinte pe cinste!… Pe mine mă cheamă Nicolae; dar nu ştiu la ce v-ar folosi numele meu” (p. 61).

Este interesant cum la o întrebare care presupunea o parti­­cu­larizare, pentru a per­mite, o identi­ficare, micuţul orfan răspunde printr-o gene­ra­lizare, care nicidecum nu ne poate duce cu gândul la nişte caracteristici personale: “- Cum să nu-mi aduc aminte de tăticu? Purta şi el o bonetă ca domnişoarele alea pe care le-ai strâns în braţe…” (p. 153). Tăticul îşi datorează imaginea unui stereotip, el nu este o individualitate, ci unul dintr-o masă în care se contopeşte, uitând că la origini era Unul, că avea personalitate, aspiraţii etc.

Grunia încearcă să-i explice soţului ei ce înseamnă să-ţi pierzi individualitatea pentru a te contopi în colectiv, deoarece nu mai există merite solitare, ci doar solidare: “Fireşte, e mare lucru să dobândeşti titlul de Erou al Muncii… Dacă însă, de pildă, careva dintre noi o să-l primească, asta nu însemnează că numai el a căpătat deco­raţia, ci întreaga echipă din care face parte, colhozul întreg… Că parcă ar fi putut înfăptui ceva singur, fără ajutorul celor­lalţi?” (p. 169).

După ce Rodion revine în mijlocul colectivităţii, se declară un adept convins al lipsei de individuaţie, “bucu­rân­du-se că nu se deosebea cu nimic de oamenii aceştia simpli şi dornici de muncă” (p. 335).

Absenţa individualizării transpare şi mai pertinent atunci când se strâng ajutoare pentru cei plecaţi pe front: fiecare dă ce poate pentru armată, şi nu doar pentru rude, pentru că URSS-ul este acum o mare familie unită: “- O să-i împleteşti pentru Grişa şi o să-i primească Mişa – zâmbi Clania. – Că bine mai eşti şi tu, Irinca! Nu ştii că darurile se trimit cu vagoanele pe front şi se împart la întâmplare?…” (p. 79).

Cuplul colhoznic

Stereotipul de reprezentare a relaţiilor de cuplu se face într-un potenţat registru andro­ginic: bărbatul şi femeia nu mai con­tează ca entităţi, diferenţele dispar în proce­sul mun­cii.

Idila Gruniei şi a lui Rodion este contu­rată mai degrabă ca o camaraderie asexuată, ca o tovărăşie, decât ca iubire pasională: “Nici nu visase o asemenea fericire: să muncească alături de el în aceeaşi brigadă, să se vadă mereu, să se ajute unul pe altul, să citească împreună aceeaşi carte, în ceasurile de răgaz!” (p. 169).

Referitor la clişeele vieţii de cuplu re­mar­­căm că ele sunt total opuse în cele două culturi, protagoniste ale Războiului Rece: în vreme ce în lagărul socialist se mizează pe identificarea totală a soţilor în procesul producţiei, în Occident conceptul cheie este complementaritatea în relaţia soţ-soţie pen­tru a împiedica apariţia apatiei cauzate de rutină.

Asexuarea se conturează în note umo­ristice, ca în exemplul următor: “- Vai de mine, ce faci, Clania! Bea chiar ca un soldat! […] Nu mai ai nimic de femeie. Clania, eşti bărbat din cap până-n picioa­re!” (p. 278). Se ajunge astfel ca atributele feminităţii să fie resimţite ca o traumă, ca semn al unei originalităţi fatale: “- Dac-ar primi şi femei, chiar azi m-aş duce acolo. Şi Clania îşi împinse voiniceşte căciula pe ceafă. – De ce m-o fi făcut mama fată?…” (p. 73).

Proiecţia comunismului şi antimodelul occidental

Cea mai fidelă reprezentare stereotip-escatologică a comunismului ne-o furni­zea­ză Grunia, care într-un avânt profetic vrea să-şi scoată soţul din scepticism: “Uite eu cred că nici n-o să băgăm de seamă cum o să vină; o să ne minunăm bucuroşi, ba de una, ba de alta, cum ar fi, de pildă, elec­tricitatea, radio-ul, cărţile, agrotehnica şi multe altele şi apoi, deodată o să ne dăm seama că trăim în plin comunism. Aşa e?” (p. 201).

Din discuţia lui moş Hariton cu Vania rezultă o altă faţetă a proiecţiei comunis­mului: “de la fiecare după destoinicia şi puterile lui şi fiecăruia după nevoile pe care le are… Vasăzică, aşa o să fie comunismul” (p. 336).

Apologia modului de viaţă comunist se face pe coordonatele superiorităţii morale ruseşti: “Am colindat amândoi toată Europa şi nicăieri n-am auzit cântându-se aşa cum cântăm noi, ruşii… Sînt şi pe acolo glasuri minunate şi cântece frumoase, dar le lip­seşte sufletul…” (p. 296). De altfel, cântecul este unul dintre cele mai frecvente motive din roman. El însoţeşte comunitatea (mai rar individul izolat) la toate manifestările majo­re ale ei: munca la câmp, nuntă, necazuri.

Singurul punct comun al celor două sisteme, capitalist şi comunist este prezenţa proletariatului care susţine pe umerii săi întregul edificiu statal: “- Şi acolo statul se sprijină pe umerii poporului, pe umerii celor care muncesc, numai că acolo nimă­nui nu-i pasă de popor. Şi de la popor oricând ai ceva de învăţat, fără ca într-asta să fie vreo ruşine. Eu de pildă, am învăţat într-un loc un anume fel de a zidi sobele. În totul luat, însă, acolo poporul e înapoiat, asuprit. Nici nu se poate măsura cu noi” (p. 297). Aici rezidă şi diferenţa fundamentală dintre cele două lumi: pe de o parte forţa, vitalitatea celui conştient de libertatea crea­toare de care dispune, şi sistemul şubred al relaţiei piramidale dintre exploatatori şi exploataţi, pe de altă parte.

Un astfel de sistem decrepit, bazat pe exploatare nu poate produce decât bunuri ne­sa­tisfăcătoare, simbolice pentru întregul angrenaj capitalist: “- Lucru străin, numai ce-l împungi cu degetul şi se găureşte… Uite, au venit şi la noi în sat unii cu tot felul de lucruri. Pe deasupra lucesc în mii de culori, de-ţi iau ochii, dar nici n-apucă omul să le poarte o săptămână şi, gata, – că înăuntru-s putrede” (p. 158).

Americanii sunt reprezen­taţi ca unii care ar pune la cale un nou război, fac experi­mente nucleare, tocmai pentru că “n-au văzut războiul la ei acasă” (p. 299). Părerea altuia e şi mai radicală: “- Sunt unii câini care latră de frică” (p. 299). Altădată, când îşi laudă nepotul, moş Hariton afirmă că acesta “ştie şi ce-nvârte America pe degete şi cine-i cântă-n strună, şi ce primeşte în schimb, de pomană, de la ea…” (p. 328). Acuzaţiei formulate în glumă de Maşa: “- Matale, moşule, judeci ca un american sadea!” (p. 401), Hariton îi răspunde cate­goric: ”- Ascultă, fată, nu mă socoti de-o teapă cu ei!”(p. 402) – pentru bătrânul colhoznic nu este insultă mai mare decât această compa­raţie ipotetică. Atunci când Rodion scoate tabachera pe care e sculptat un nud de femeie, moş Hariton sare indignat: “- Ce neam fără obraz trăieşte prin străinătăţurile astea!” (p. 165).

Trădătorii apar episodic în roman şi nu sunt toleraţi sub nici o formă: Silanti ajunge paria societăţii, repudiat până şi de familie, iar ambiţiosul Rodion va trăi drama ruperii temporare a relaţiilor cu soţia sa, Grunia.

Când cei din comitetul colhozului sesi­zează tenta deviaţionistă şi materialistă a lui Cuzma Danilâci, ei sunt îngroziţi de impac­tul posibil asupra imaginii propriului colhoz în contextul întrecerii socialiste: “Altminteri, aşa cum gospodăreşte el, până la urmă n-o să mai putem scoate faţa în lume” (p. 105), iar mai târziu, în cadrul sedinţei, ei dau glas acestei temeri: “Nu vrem să fim arătaţi cu degetul şi nici să ni se spună chiaburi! N-avem nevoie de o faimă ruşinoasă ca asta…” (p. 107).

Romanul se încheie cu primirea în partid a Gruniei, şi astfel, în acorduri de happy end, se pune capăt, cel puţin pe moment, interminabilei legende socialiste.

Note