Category Archives: Vol. 7

Emanuela Ungur

Poemul robinetului eroic şi alte producţii literare…

Punctul de interes al acestei reconstituri a uriaşului moment din vara anului 1953, care a fost Festivalul tineretului din Bucureşti, îl constituie evidenţierea câtorva dintre articolele şi diversele creaţii literare – nuvele, povestiri, poezii angajate – dedicate evenimentului. Orice publicaţie autohtonă din vremea respectivă propunea o imagine mitologizată, ficţionalizată a unei Românii stahanoviste, eroice, proiectate pe un model edenic, ca spaţiu unic în întreaga lume: textele de presă din 1953 evidenţiau la tot pasul nivelul ridicat de trai al românilor şi superioritatea lor în comparaţie cu multe dintre ţările participante, totul datorându-se hărniciei locuitorilor, bogăţiei naturale şi organizării de excepţie a ţării noastre.

Pentru a întâmpina cum se cuvine evocarea Festivalului în rândurile ce urmează, voi cita câteva fragmente dintr-un poem publicat în Scânteia Tineretului, în luna iulie a aceluiaşi an, cu scopul de a anticipa imaginea conturată în cadrul Festivalului, cea a unei Românii idilice, proletare. Poemul – care ar putea fi chiar motto-ul acestei reconstituri – se intitulează Povestea turnătorului Ivan Kozariov despre instalarea lui într-o locuinţă nouă, a fost scris de către Vladimir Maiakovski, poet romantic comunist, model liric de urmat de către “tinerii noştri constructori ai socialismului, [care] îl simt trăind alături de ei împreună la muncă, pretutindeni” pe “cel mai bun şi cel mai talentat poet al epocii noastre sovietice”[1]. Iată fragmentul:

Sunt proletar

Alte amănunte… dar lasă!

Am trăit

cum a apucat mama să mă nască

Dar iată

azi îmi dă o casă

cooperativa mea muncitorească.

Câtu-i de înaltă! Câtu-i de lată!

Aerisită, încălzită, luminată!

Mă rog, e bine. Însă cel mai mult

un lucru-n casa asta mi-a plăcut.

Această – decât ţara făgăduinţii mai odihnitoare,

decât lumina lunii mai bălaie,

această – dar cum să-i mai spun oare?

Această – baie.

Deschizi robinetul din faţă

e rece apa, ghiaţă.

In celălalt de-l atingi, te frigi

Apa rece – e bună chiar să-ţi frece,

în cea fierbinte – porii îmbâcsiţi mi-i scald.

Pe-un robinet scrie:”rece”

Pe celălalt :”cald”.

Cu o oboseală de moarte acasă vii,

şi nu te-ncântă nici borşul, nici ceaiul clocotind,

Dar te bălăceşti, ca pescăruşul – şi-un mort ar chicoti

gâdilat de această apă plescăind.

Parca-i venit în vizită la socialism!

De plăcere, respiri de parcă pămânii se rup.

Pantalonii în cârlig, bluza-n cui,

Săpunu-n mână şi…zdup!

Te zbengui, te speli, cât ţi-e pofta.

Într-un cuvânt, stai cât doreşti

Ce simplu: în odaie e Volga

doar că nu-s vapoare şi peşti.

Deşi ca pentru zece ani eşti jegos

totuşi ca scoarţa de pe copaci

se cojeşte negreala, cade jos

se duce murdăria, în draci!

De căldură te-ai moleşit acuşi

Un mâner ai doar de învârtit

şi cade o ploicică răcoroasă, duş

dintr-un nor de tablă găurit.

Duşul e ca un prieten vechi.

Moleşala deodată a prins să se ducă:

duşu-ţi mângâie părul, te trage un pic de urechi şi se scurge

printre omoplaţi ca pe-o ulucă.

Apa o ştergi de pe trup

c-un prosop păros ca un lup.

Pe podea, un grătar de plută pentru călcâie

dacă vrei uscate să-ţi rămâie

Te priveşti într-o oglindă înrămată

şi te strecori într-o cămaşă curată fără o petică

Mă strecor şi gândesc: E foarte dreaptă

Puterea noastră Sovietică! “

Urmând modelul sovietic, statul român condus de către Gheorghe Gheorghiu-Dej îşi propunea să împlinească aceeaşi imagine de bunăstare comunistă generală, de împlinire, iar Festivalul părea să fie cea mai nimerită ocazie de a demonstra realitatea acestora. Chiar cu riscul ficţionalizării, al unei exagerări aproape burleşti a stării paradisiace de atunci, atmosfera evocată se dorea a fi similară celei transmise de poemul lui Maiakovski, imaginea centrală fiind binemeritata răsplătire a muncitorului simplu de către conducerea socialistă generoasă, paternalismul paradisiac părând a înlocui imaginea maternă, evocată fugitiv doar la începutul poemului. Sărbătoarea tineretului din întreaga lume coincidea astfel cu un prilej de propagandă politică; atât politica festivalului, cât şi cea a R.P.R. se bazau pe transmiterea unui mesaj de încredere în forţele tinerilor de a “construi” un viitor cât mai luminos, o perspectivă în care trecutul este şters sau negat în favoarea viitorului socialist.

Modul de structurare şi distribuire a informaţiilor din cotidianul central Scânteia din acea perioadă relatează despre accentuarea masivă a rezultatelor extraordinare ale tinerilor din domeniul muncii, al recoltelor, dar mai ales al economiilor de producţie. Sloganul cel mai des întâlnit este “să realizăm din economii cât mai multe produse finite”, şi, într-adevăr, în fiecare număr există câte o poveste despre un tânăr muncitor datorită căruia s-au realizat fapte de muncă suplimentare spectaculoase, de exemplu, mii de perechi de pantofi peste plan. Paginile dedicate festivalului prezintă în proportie de 90 % astfel de naraţiuni, în timp ce articolele informative legate de politica externă, cum ar fi cele despre grevele ce aveau loc în acea perioadă în Franţa sau Italia, ocupă un spaţiu minimal. Se reia, însă, în mod repetat, ştirea despre armistiţiul din Coreea, parafat în chiar zilele festivalului.

Exemplele cele mai grăitoare de ficţionalizare intensă a materialului legat de Festival se regăseau în rubrica intitulată Carnetul Festivalului, care prezintă, sub formă de povestiri, diverse pilde romanţate, purtând titluri precum: O fotografie, Logodnicii, Lecţia de limba română sau Petrică; alte articole, mult mai extinse, se intitulează Nimic nu le va zdruncina prietenia, Oameni de ispravă, Vom povesti în patrie toate cele văzute.. Iată câteva fragmente din articolul Farmecul călătoriei în România, aparţinând unui scriitor din Haiti, în care întâlnirea nocturnă cu ţara-gazdă a Festivalului este prezentată ca un moment revelatoriu:

Deşteptarea a fost neasteptată. Era o gară mică, plină de framec, care-şi oferise cu dărnicie podoaba florilor privilor noastre împăienjenite de somn. Glasul plăpând, cristalin, al pionierilor se împletea cu răsunetul vocilor tinere, într-un singur cânt viguros, luminând gara mai puternic chiar decât lampioanele şi făcliile.

Şi de-a lungul Austriei si Ungariei, oraşe şi târguşoare ne întâmpinaseră cu nestăvilit entuziasm. Dar toate acestea se petrecuseră în plină zi. Deşteptarea neasteptată în gara măruntă, pierdută în noapte dădea un înţeles nou călătoriei noastre. Ne aflam pe pământul României.

Tu, mic oraş de frontieră din România, vei trăi în inima mea ca una din cele mai preţioase amintiri. Tu, tânără mamă, care ai întins pruncul tău prin fereastra vagonului către mine, negrul abia trezit, cu părul în neorânduială, cu barba nerasă de mai multe zile, gestul tău va ramâne pururi un semn plin de semnificaţie al credinţei nezdruncinate în OM, credinţa în stare să prefacă lumea într-un univers al adevăratei fericiri. Desigur, tu n-ai mai vazut niciodată un negru, dar cu inima fremătând erai gata – ca o mărturie a simţămintelor tale – să-i încredinţezi copilul, carne din carnea ta, purtătorul nădejdilor tale, tot ce aveai mai scump. [2]

Toate întâmplările descrise stau sub semnul unei fericiri totale, al unei revelaţii, sau chiar miracol: românii comunică spiritual şi entuziast cu străinii, fără ca vreunul din ei să cunoască limba celuilalt; toţi înţeleg să-şi exprime admiraţia faţă de cele văzute, fără excepţie. Astfel de comunicări directe par a fi cele mai frecvente. Articolul intitulat Fii ai cinci ţări într-un singur tren (o “scrisoare trimisă de doi tineri cititori care au călătorit deunăzi în acceleratul Curtici – Bucureşti”) este o astfel de pildă:

“Erau toţi tineri. Cu toate că nu vorbeau aceeaşi limbă şi aveau profesiuni diferite, ei gândeau şi năzuiau spre un ţel comun: apărarea păcii.”. Un alt exemplu este povestirea Lecţia de limba română: “Opt, zece, cinci…nouă – zece – nouă, sută şi Subranto Kusumoatmodjo – student indonezian – zâmbi plin de mulţumire. Pe Calea Victoriei, un grup de tineri îl învăţau să numere pe româneşte. […] În ochii lui citeai o mare bucurie.” Câteva fraze: “Eu sunt student la facultatea de ziaristică, anul II. Eu mai am cinci surori. Eu sunt cel mai mic. Eu sunt fericit că am venit în România.” Pe primele pagini ale carnetului, Bonto [cum e numit amical Subranto] a scris în româneşte cu litere mari: “Pace şi Prietenie”.

Carnetul Festivalului prezintă în acelaşi spirit o altă întâmplare, de la sfârşitul deschiderii festivităţilor:

La un moment dat, cetăţenii de pe străzi se află într-o oarecare încurcătură. Bunăoară, din ce ţară sunt delegaţii din autobuzul acesta? Dar din al doilea, din al treilea, din al zecelea? Pe unele dintre autobuze nu se dă nici o indicaţie. Atunci, ce-i de făcut?

Şoferii fiecărei maşini au socotit de datoria lor să vie grabnic în ajutorul cetăţenilor. Au deschis gemuleţele maşinilor şi, trecând prin mulţime, au început să rostească pe tot parcursul traseului:

– Elveţia, Elveţia…

– Siria, Liban…

– Statele Unite…

– Polonia… [3]

Desigur, tonul şi stilul povestirilor scrise de români şi al relatărilor făcute de străinii participanţi aparţin în mod evident unuia şi aceluiaşi discurs ideologizant demagog, declamând mereu acceaşi stare generală de bunăstare şi prosperitate. Un astfel de discurs este şi povestirea Oameni de ispravă, despre Tineretul de la Progresul:

Acesta este brigada lui Tănase Nicolae, stahanovist, autor a trei inovaţii şi o invenţie. Ce poţi să spui despre dânşii? Înainte de toate că-s tineri...[…] Ei, ce-i de făcut în cinstea Festivalului? Cadouri. Bun. Cadourile au intrat în lucru. Dar numai atât? «Să muncim în aşa fel încât planul să nu sufere din pricina plecării delegaţiilor». Bine. Deci, la treabă. Totuşi, parcă nu-i destul. Economii… Dar câte? Cât mai multe…

CINE SUNT ACEŞTI TINERI? […] Strungarul Bogoi savurează o sticlă rotindu-şi ochii pe sub cozorocul şepcii. Mda, e straşnică o bere după opt ore de muncă. Fănică nu se gândeşte că mâine-poimâine difuzoarele vor vesti victoria lui: economiile cele mai mari le-a făcut tovarăşul Bogoi Fănică. [4]

Prezentarea de faţă nu are o concluzie; subiectul nu impune mai mult decât o evocare, o reconstituire a unui moment care, văzut din perspectiva noastră, actuală, stârneşte zâmbete ironice, dacă nu de-a dreptul râsete stârnite de o parodie bună, o încercare de a da adevărata măsură a măreţiei unui mit: socialismul.

Aşa a fost la Festival.[5]

Dorin Mureşan

Urzica (în salopetă…), sau despre cum se bucură neoanele pe acoperişuri

Se ştie că poetul s-a născut român. Şi când se naşte românul, se naşte de fapt un poet de excepţie, a cărui fundamentală calitate e politeţea. “Bun sosit”, vor striga tinerii poeţi români, în anul de graţie 1953, la vederea atâtor oaspeţi ce dau năvală în Bucureşti, devenit capitală a lumii pentru câteva zile însorite. “Bun sosit” strigă şi Urzica, numărul 96, îmbrăcată în salopeta albastră, cu ochi dulci şi galbeni, ţinând în buzunare, total neelegant, două pensule şi-un stilou. De aici un tandem etalat pe o primă pagină de revistă, o pagină pe ai cărei pori microscopici şade o altă pagină întredeschisă, scoţând la iveală cântecul multilateral dezvoltat: “Bun sosit”. “Pe pământul Românesc/ Gazdele cu flori şi cântec bucuroase vă primesc”.

Pe plaiurile mioritice, nu trebuie să uităm niciodată, lirismul e desăvârşit, căci în pieptul sensibilităţii poetice natura însăşi se metamorfozează în poezie: “Dunărea bătrână poartă cântul nostru-n unda sa/ În Carpaţi voios răsună, că-i din toată inima”. Astfel că, din pământul, proaspăt udat cu o mirifică ploaie de politeţuri, se naşte “floarea păcii” care îşi întinde tulpina până dincolo de cer, vârsând pe întreg globul pământesc, seminţele sale îmbelşugate. Şi iată cum, din Bucureştiul juvenil, pacea îşi împrăştie roadele şi, cu ele, scânteile genialităţii poetice româneşti. Căci după această minune a politeţii, Cicerone Theodorescu ne oferă cântarea autolaudativă românească: “La prieteni/ Li se spune-n ţara mea/ -Bună să vă fie/ inima”. Sesizaţi ritmul?! Pline de miez, aceste versuri.

Nicăieri în lume un oraş nu a fost blagoslovit cu atâta dorinţă de pace. O recunosc şi străinii, cei care cu sacră umilinţă ne oferă pe a doua pagină mostre grafice de binecuvântare. La o privire atentă, oricine poate sesiza că mişcarea principală se face cu mâinile. Dinamica mesajului iconic aparţine mâinilor, ca semn al binecuvântării (atunci când vine din partea unui reprezentant al transcendenţei) sau ca semn al admiraţiei, un gest al conştiinţei perplexe, sau al vederii numinosului (când e vorba de o fiinţă umană). Aici, la festival, mâinile sunt semnul solidarităţii univesale. Ele punctează fabulosul, fie că acesta e ascuns ochilor privitorului, fie că e prezent într-o formă utopică. Ce este pacea? Un porumbel cu ochii închişi, cu roţi în loc de picioare, purtând pe falnicu-i spate un băiat şi o fată, sub auspiciile tricolorului, a steagului ce reuneşte cele trei culori fundamentale. Jaques Naret dezvoltă simbolistica porumbelului, asociindu-l duhului sfânt, sau păsării ce-i aduce lui Noe semnul împăcării, al noului legământ (curcubeul avea să apară la noi cincizeci de ani mai târziu, în prezenţa unui preşedinte al Statelor Unite). Astfel, porumbelul planează uşor peste oastea păcii, condusă de o Big Mother ce poartă un costum ţărănesc şi care arată, cu nedisimulată bucurie, unitatea în diversitate.

Adevăr grăit-a femeia cu batic roşu şi puncte albe, câteva numere mai înainte: în stadionul construit special pentru acest fericit eveniment, încap doar 80. 000 de tineri, însă deopotrivă voinţa de pace a sute de milioane. Solidaritatea este un act mistic. În pagina a treia, pe lângă ritmatul sentiment de bucurie al lui Cicerone, revista Urzica, cu nelipsita-i salopetă, răspunde exultant întrebării delegatului, trimis să ia act de apariţia unei noi construcţii. “S-a terminat construirea noului local al Operei de stat”, ni se spune, iar “personagiile” vin să-l ia în primire. Trecem la Silviu Georgescu şi Nicuţa Tănase, cei care ne oferă spre lectură o nuvelă cu mari subtilităţi artistice. “Matchul” este o odă prozaică închinată evoluţiei uimitoare a ţăranului român, în primă fază arhaizat (joacă fotbal cu o cârpă), în a doua fază ipostaziat ca om de conducere (este locotenent), asistând la un meci de fotbal cu minge adevărată, deci mondenizat şi modernizat. Cu ani în urmă, îl găsim pe locotenentul Tudor Mihai jucând fotbal pe un teren ce aparţine unui individ bogat, teren pe care, acum, s-a construit ditamai stadionul. Această construcţie devine ea însăşi un simbol al solidarităţii, un soi de navă de mari dimensiuni care realizează unitatea în diversitate. Sincretismul nu este aici decât sugerat. Subtilitatea devine evidentă. În mintea cititorului sunt picurate cu agilă grijă principalele simboluri ale acestei utopii: “Tot stadionul cântă. În toate limbile” (desigur, e neconvingător, dar cititorul nu-şi pune această problemă, căci lectura este incitantă). Apoi: “Puzderie de capete, între care înfloresc ici-colo pălării mari de paie, cuşme de cazac, fâşii de mătase, fesuri, câte un burnuz” şi brusc paragraful se încheie explodând într-o mişcare total aparentă: “Fata a întors capul spre Mihai”. Sau, un alt citat semnificativ: “Sunt şi câţiva chinezi în grup. Fetele au braţele pline de bujori”. Desigur, ţăranul devenit un fotbalist de înaltă clasă face miracole. Iar lucrul acesta, poate fi convingător, la o adică. Finalul are un vădit efect persuadator: “Pe cerul limpede ca sticla foşnesc steaguri brodate. Trec porumbei”. Trebuie să recunoaşteţi că aceste câteva cuvinte fac totul. Nota bene: nu există nici măcar o referire la festival, dar întreg textul îl sugerează, îl implică. Nuvela e un model de palimpsest în care mesajul aparent susţine mesajul ascuns, cu intenţia de a-l evidenţia, de a-l vârâ pe gâtul cititorului, cu o fineţe lirică deosebită. Citiţi-l şi o să-mi daţi dreptate.

Pagina şase ne aduce în faţa ochilor cuprinşi de lacrimile bucuriei o altă icoană. “Pe şantierul complexului sportiv 23 august”, ni se spune, “constructorii stadionului şi-au trecut primii, probele prevăzute pentru cucerirea Insignei sportive a festivalului”. “Iar proba aceasta a construcţiei”, rosteşte melodios un inspector, arătând cu mâna stângă tribunele stadionului, “aţi trecut-o toţi cu excelent”. Ideea de unitate derivă aici din prezenţa cuplului juvenil, medaliat cu Insigne (cuvântul debutează cu majusculă). Insigna este numitorul comun, semnul binecuvântării, al manierei misticoide în care are loc munca elementelor umane socialiste. Câţiva centimetri mai jos, I. Berg ne oferă versuri de o platitudine îngrozitoare, dar în care zace acelaşi mesaj, de minunată comuniune etnică: “Vezi steaguri albe, câtă frunză,/ Pe fiece portal şi arc./ Sunt toate visele pe-o pânză/ Şi tot pământul într-un parc. La braţ trec cehul, mexicanul/ Maria, Vera, John şi Lao/ Trec cei cu chipul ca şofranul/ Şi cei cu pielea de cacao.” Parcul, evident, devine şi el instrument de sublimare a comuniunii, aici cu dublu sens: unul care vizează deja amintita comuniune etnică şi, în prelungire, unul care dezvoltă ideea comuniunii cu natura şi care ridică ideea de Pace pe culmile utopiei.

În varianta hieratică, este adus în prim plan porumbelul, în aceeaşi ipostază coborâtoare. De data aceasta, însă, i se inoculează în plisc o doză zdravănă de antropomorfic: “Şi-n fiecare prag de seară,/ Când joc şi cântec înfloresc,/ Un porumbel, din sbor, coboară/ În straiul alb, sărbătoresc. Din vârf de steaguri tinereşti/ Priveşte plaiul minunat:/ -Te felicit, drag Bucureşti;/ E-un Festival de neuitat.” Asta numesc eu poezie utilitară, tineri poeţi. Adevărul e că Urzica nu-şi uită funcţia satirică, drept pentru care următoarele câteva pagini fac cu ou şi oţet câteva scene din viaţa unor pierde-vară, duşmani ai muncii şi ai dezvoltării multilaterale. Trecem peste ele, deşi ne fac să zâmbim cu plăcere.  Românul este atât poet cât şi critic. La nevoie, el purcede cu umor şi la autocritică. Astfel, pe pagina opt găsim o glumă savuroasă ce ţinteşte produsele farmaceutice româneşti. Nu o redăm, fiindcă ne ia cu dureri de cap. Pe pagina zece ne sunt înfăţişate concluziile unui proaspăt reporter la vederea realizărilor oamenilor muncii în aşteptarea festivalului. Decis să scrie un articol despre munca în şantier, un tânăr de vreo optsprezece ani realizează că nu are ce să scrie, pentru simplul motiv că toate construcţiile au intrat în etapa finală a finisajelor. Sorin Răşcanu, autorul acestei scurte povestioare intitulată “Reportaj pentru concurs”, are pentru noi un mesaj subliminal. Tânărul are senzaţia stranie că finisajele nu fac parte din munca adevărată. Or, sugerează autorul, acestea sunt de fapt cele mai importante, sunt rodul mâinilor îndopate cu artă. Iată şi un citat semnificativ în acest sens: “Dar despre meşterii sculptori, pictori, tapiţeri, vopsitori, mecanici, crezi că n-ai ce scrie?” Observăm cum mecanicii, vopsitorii, sculptorii şi pictorii sunt băgaţi în aceeaşi oală. Munca e tot muncă, indiferent de palierul pe care are ea loc.

Trebuie deci să observăm doar esenţialul, şi să lăsăm detaliile la o parte. Adevăraţii oameni ai muncii lucrează repede, prompt, sunt pragmatici şi fac pietrele să vorbească cât ai bate din aripi: “Tovarăşe, (îl întreabă redactorul-şef pe secretarul de redacţie), cum stai cu materialul în legătură cu succesele tineretului de pe şantiere în cinstea Festivalului? Când îl scrii?” Iar răspunsul: “Gata, tovarăşe! Peste un ceas îl aduc la secretariat.” Sub tilul “Un timp record”, pe pagina 12 aflăm că un vapor ancorează cu viteza cu care aterizează un avion. Dacă vă întrebaţi cum e posibil asa ceva, mă văd nevoit să semnalez un lucru de o importanţă inerentă acestui fapt miraculos: pe vapor îl cheamă “Sverdlov” şi e, de fapt, un crucişător sovietic.

Cei care aţi prins vechiul regim ştiţi că puterea de atunci se concentra în dumneavoastră, numai în dumneavoastră. Am aflat lucrul acesta şi noi, mai tinerii, răsfoind desigur Urzica, acolo unde ne sunt prezentate două imagini antinomice cu profund caracter social: în stânga un moş întins pe doi saci plini de bani, iar sub el zicala filosofico-politică: statul sunt eu; şi în dreapta mai multe persoane prinse în horă, iar sub ele zicala dogmatico-mistică: statul suntem noi. Ce e interesant în acest tandem grafic nu e mesajul transmis, ci maniera în care sunt aşezate desenele, având în vedere modalitatea de mişcare a ochilor. Între cele două imagini, un blank odihnitor deasupra căruia stă scris cu litere aurite, ca o fulguraţie: “Puterea milioanelor”.

Sărim la pagina 15, unde, la rubrica “Negru pe alb”, ni se aduce la cunoştinţă faptul că Festivalul îşi are şi el propriile lipsuri. Iată una dintre ele: “Ziarul SPORTUL POPULAR publică în nr. 2244 tabelul de norme al concursurilor ce se vor desfăşura în luna August pentru obţinerea Insignei sportive a Festivalului. Acest tabel prevede participanţi din următoarele vârste: până la 16 ani, de la 17 la 24 ani, şi peste 25 de ani. Vârste intermediare (continuă Urzica) (16-17 ani şi 24-25 de ani) nu prevede. Reiese deci că la aceste concursuri vor putea participa următorii atleţi: copii în faşă (ca unii ce intră în categoria până la 16 ani) şi moşnegi (categoria peste 25 de ani). Dar nu vor putea participa sportivii în vârstă de 16 ani şi 6 luni sau cei de 24 de ani şi şase luni. Nu sunt prevăzuţi în tabelul de norme. Aceşti sportivi, când au citit acest tabel, au rămas tablou.”

Ultima copertă ne pune în vedere pericolul pe care îl înstăpâneşte în această lume traficul de arme. Mulţimea de tineri americani aflată pe un vapor ce va goni către festivalul de la Bucureşti are un obiectiv precis: anularea contractelor de armament pe care doi indivizi insidioşi, prezenţi şi ei în imagine, sunt pe cale să le obţină în România. Cred că H. Leru a greşit niţel. Pe steagul ce flutură pe vapor ar fi trebuit să scrie: spre URSS, nicidecum “spre Festival”. Salutăm însă mesajul pacificator. Acelaşi Mesaj de Pace îl instituie şi numărul 97, cu  exacerbarea cunoscută. “Cum să nu mă simt bine aici”, rosteşte minunata Pace, cu rochiţa pătată de porumbei şi cu picioarele printre fructe, legume şi cărţi, “când de nouă ani toţi lucrează numai pentru mine?” Evident, nu lipseşte mâna întinsă, şi degetul mare uşor detaşat de restul palmei, evantai ce taie aerul călduţ al libertăţii, vrând să atingă, pare-se, monstruozităţile uzinale din stânga paginii. În continuare flerul străin parodiază o discuţie interjectivă, sub titlul “Între participanţi la festival.” Un dialog între un român, probabil bărbatul cu degetul dus către gură, şi un străin, nu importă naţionalitatea: “-Vorbeşti româneşte?, -Wer?, -Tu., -Moi?, -Da, -No!”.

André Wursmer ne propune o meditaţie asupra internaţionalismului, meditaţie care, fără îndoială, l-ar pune pe gânduri pe Mozart. Scriitorul francez a participat din plin la activităţile culturale ale festivalului. Poate de aceea a pus numele unui clasic precum Victor Hugo alături de “cântecul muncitorilor chinezi”. Să-l lăsăm pe el să ne spună despre ce e vorba: “Am ascultat la spectacolul de gală chinez, un pianist cântând muzică de Prokofiev. Am ascultat la spectacolul românesc de gală un cântăreţ interpretând “Cântecul muncitorilor chinezi”. Aceasta este pacea noastră! Aceasta este prietenia noastră! Acesta este internaţionalismul nostru! Pentru că aici nu mai e vorba de a prilejui doar francezilor bucuria de a cunoaşte pe Ronsard şi pe Victor Hugo, ci de a da prilej întregii omeniri de a se bucura de bucuria vieţii.” Pentru că Bucureştii e un nume fatal, adaug eu, este numele unui oraş unde Victor Hugo, bietul, se irită în subsidiarul bucuriei internaţionalismului.

Şi Iozef Hen, scriitor polonez, ne vorbeşte despre “dorinţa fierbinte de pace”, dovedindu-ne, cu argumente imbatabile, calităţile poliglote ale oastei păcii universale: “Delegaţia noastră a venit în România prin Cehoslovacia şi Ungaria. Peste tot ne-am înţeles admirabil. Când spuneam în polonă “Pace şi prietenie”, înţelegeau toţi despre ce e vorba.” Oare? mă întreb de departe, neconvins.  Ia să vedem, dumneavoastră înţelegeţi?: Pokoj i Przyjazn! Altfel, foiletonistul este un adevărat idealist, adică unul nepereche: “La Bucureşti, în minunata capitală a Festivalului, mulţimea asta care vorbeşte graiuri atât de diferite, se înţelege cu uimitoare uşurinţă. Când îi lipsesc cuvintele, interlocutorul arată simplu străzile măreţ iluminate, sau literele de neon ce strălucesc pe acoperişurile clădirilor cu multe etaje”.

Miraculosul Robby, roboţelul american, prinde viaţă sub pana lui H. Panaitescu, la pagina 12. Asistăm la o adevărată promovare a antiamericanismului, printr-un subtil proces de antitehnologizare. Jos, în dreapta, sub titlul Egalitate americană, găsim un episod de discriminare rasială, o gheretă ce pune în vânzare bilete pentru un meci de box, deasupra căreia se află două anunţuri: “Intrare numai pentru albi” şi “Pentru negri. Intrare prin uşa din dos”.

“În lumina faptelor”, de la pagina 15, oferă mostre intenţionat antioccidentalizate. De pildă, aflăm că în Suedia “60% din filmele care rulează pe ecranele suedeze sunt americane şi proslăvesc crima.” Sadi Rudeanu se opreşte din nou la tema Festivalului. Protagonista mărturisirii lui este propria soţie, cântăreaţă şi participantă la “concursul internaţional din cadrul Festivalului”. Entuziasmul domnului Rudeanu este total justificat: “Eşti, nu te supăra, foarte înapoiat”, se adresează el unui interlocutor care tocmai îi criticase soţia, “Păi, dumneata ştii ce înseamnă să cânţi? Să cânţi bine. Să cânţi viaţa frumoasă, munca, dragostea. Ştii ce e aia artă? Şi apoi, ştii că nevastă-mea va cânta la Festival?”

Într-adevăr, această ultimă informaţie spune totul. Urzica îşi ia la revedere de la noi sub semnul lui “MEREU ÎMPREUNĂ”. Râzând subtil, cu salopeta albastră omniprezentă, ea închide pagina întredeschisă, lăsându-ne (totuşi!) pentru câteva secunde să ne mai delectăm cu o poezioară-cântec: “De oriunde-ai veni, oricum te-ai numi, John, Johan, Ivan sau Juan. De oriunde-ai veni, oricine ai fi Ion sau Giovani sau Jean, oricum te-ai numi Jeanine sau Jani, aceleaşi speranţe ne leagă, oricum te-ar chema, oriunde-ai pleca, cu noi este lumea întreagă.”

 Cristina Ilieş

„Să stârpim atitudinea de gură-cască!”

Atitudinea de gură-cască “poate să ne coste scump

dacă nu vom şti s-o lichidăm cu hotărâre.”

 (Gheorghe Gheorghiu-Dej)

Înainte de a prezenta intensele şi entuziastele pregătiri pentru cel de-al IV-lea  Festival Mondial al Tineretului şi Studenţilor pentru Pace şi Prietenie, aşa cum au fost ele surprinse în Scânteia tineretului, aş dori să explic puţin titlul lucrării. Îndemnul, destul de paşnic, nu-mi aparţine, ci l-am preluat dintr-un articol apărut în publicaţia mai sus menţionată, din 23 aprilie 1953. Pentru ca lucrurile să fie bine înţelese, voi da definiţia acestei “categorii-sociale”, aşa cum apare în textul amintit: “Un gură-cască este un om pe lângă care viaţa trece fără să-l scoată din amorţeală. Un astfel de om, chiar dacă este cinstit, este un om periculos […] Trebuie să-i recunoaştem pe gură-cască şi să-i scuturăm până îi scoatem din amorţeala de care s-au lăsat cuprinşi.”

Articolul din care am citat nu are legătură directă cu subiectul discuţiei noastre, dar l-am considerat un bun slogan al tuturor pregătirilor pentru Festivalul din 1953, desfăşurat la Bucureşti, în perioada 2-16 august. De la sfârşitul lunii martie,  pentru a urma învăţătura înţeleptului proverb “Cine se scoală de dimineaţă departe ajunge”, încep diverse activităţi – tot mai mulţi “gură-cască” sunt scoşi din “amorţeală“ şi îndemnaţi să muncească şi să lupte cu entuziasm pentru “a arăta în faţa tineretului lumii întregi viaţa nouă care înfloreşte sub soarele regimului de democraţie populară, voinţa noastră de neclintit de a apăra pacea şi viitorul nostru fericit.”

Această “trezire” a conştiinţei trebuie să fie urmată, în practică, de diferite acţiuni de “pregătire” a evenimentului; “tineretul muncitoresc este chemat să participe cu toată însufleţirea la dezvoltarea întrecerii socialiste […] să îndeplinească şi să depăşească noile norme, să întărească disciplina socialistă a muncii, să lupte pentru o înaltă calitate a produselor şi pentru realizarea de economii.” Urmând astfel de sfaturi, întreaga suflare a ţării se deşteaptă, ca după un lung somn între gunoaie, moloz şi ruine, şi începe să muncească plină de avânt şi mândrie patriotică.

Din 1 aprilie până la 1 august apare în Scânteia tineretului o nouă rubrică, Ne pregătim pentru Festival (nu totdeauna cu acelaşi titlu), în care sunt aduse la cunoştinţa întregii naţiuni progresele realizate de foştii “gură-cască”, aflaţi încă în procesul “dezmorţirii”. Importantele pregătiri încep într-un cadru mirific, de basm am putea crede, dacă nu ar apărea imediat “semne” ale civilizaţiei: “Zile însorite de început de primăvară. Razele soarelui se revarsă ca o mantie aurie peste zările luminoase.” E firesc să ne întrebăm ce loc de pe pământ poate fi inundat de atâta lumină. Autorul articolului nu ne lasă în beznă şi ne coboară, în fraza următoare, cu picioarele pe fascinantul “spaţiu mioritic”, transformat în şantier: “Pe cele 6 milioane de metri pătraţi, cât cuprinde şantierul complexului cultural-sportiv “23 August” munca a început încă din zorii dimineţii.” Obiectivul cel mai important era terminarea la timp, sau chiar înainte de termen, a Parcului de Cultură şi Sport „23 August”. În vederea realizării acestui plan, tot mai mulţi “gură-cască” îşi dau seama că e “periculos” să stai deoparte şi hotărăsc, foarte bucuroşi, să participe, în mod activ, la construirea parcului, printr-un fel de muncă voluntară organizată (sintagma mi s-a părut a fi cea mai adecvată, deşi cuprinde o contradicţie… – de fapt întregul sistem socialist era un ocean de contradicţii care “vieţuiau” bine împreună).

Festivalul constituie un puternic imbold pentru toţi tinerii din ţară care, în mod surprinzător, pe zi ce trece, “dobândesc succese tot mai însemnate” în toate domeniile vieţii publice. “Gură-cască” treziţi cel mai devreme îşi schimbă statutul destul de repede, devenind “agitatori”, cu rolul de a forma “Comitete de Pregătire a Festivalului la locurile de muncă, de studii, de odihnă, pe scară naţională, regională şi locală!” “Agitatorii” sunt cei care “scutură” pe ceilalţi “gură-cască” prin “conferinţe, convorbiri şi muncă de lămurire de la om la om şi prin ridicarea conştiinţei patriotice a tineretului – adâncirea continuă a dragostei sale faţă de glorioasa patrie a socialismului – Uniunea Sovietică.”

În întâmpinarea Festivalului se constituie un Fond Internaţional de Solidaritate – care “permite tinerilor lipsiţi de mijloace din ţările capitaliste, dependente şi coloniale sa ia parte la Festival.” (subl.n.) Aceşti tineri, ni se spune într-un alt număr al ziarului, vorbeau la Festivalul de la Berlin “despre neagra mizerie în care sunt siliţi să trăiască, despre visurile pe care nu pot să şi le înfăptuiască.”(subl.n.)

Spre deosebire de ei, tinerii din minunatul “lagăr al Păcii” îşi văd toate dorinţele de fericire împlinite şi pot contribui, prin muncă, la ridicarea standardelor de viaţă. În ţara noastră toţi se simt datori, în aceste momente solemne de “înfrumuseţare” a patriei “să contribuie cu toate puterile la pregătirea Festivalului, la asigurarea succesului lui”. De exemplu, la Alba-Iulia, elevii din clasa a VII-a depun eforturi considerabile pentru a transforma “un maidan – un loc năpădit de buruieni şi acoperit de piatră – într-o grădină”. Astfel de acţiuni au loc în întreaga ţară, de parcă până în momentul aflării veştii că Festivalul se va desfăşura la Bucureşti, toţi locuitorii ar fi fost nişte “gură-cască” adormiţi în moloz şi gunoaie şi care nu vedeau sau ignorau “mizeria” în care vieţuiau.

În alte părţi Festivalul e pregătit cu mult entuziasm. La Câmpina elevii vor să ajute la amenajarea “unui parc în faţa şcolii, la construirea unor terenuri sportive, la repararea străzilor, la sădirea florilor pe trotuare, la acţiunile de colectare a fierului vechi, a oaselor, a sticlei”. În Moldova Nouă fiecărui cetăţean îi revine sarcina “de a-şi vărui pomii, de a repara drumurile şi podeţele şi de a face şanţurile în faţa caselor.” De ce era necesar un Festival pentru a se înfrumuseţa satele şi oraşele ţării rămâne un mister…

Alte exemple sunt relevante nu numai pentru faptele lăudabile ale tinerilor, ci şi pentru frumuseţea “literară” a textelor: în comuna Luduş “Cu cântece şi veselie, băieţi şi fete şi-au încordat braţul lor pe sapă şi au început să transforme un maidan plin de gunoaie şi gropi, într-un minunat parc. Nici pământul bătătorit, nici pietrele nu au făcut pe tineri să dea înapoi de la săpat” (comentariile sunt de prisos). În alte părţi se realizează adevărate minuni: la Mamaia se face propunerea “de a planta pomi pe malul mării”; la Iaşi se plantează puieţi în jurul oraşului cu o rapiditate demnă de Cartea Recordurilor: în două ore 70 de elevi au sădit 12.000 de puieţi, ceea ce ar însemna, după un simplu calcul, că un elev planta cam 85 de pomi pe oră, adică mai mult de unul pe minut! (exagerări de acest tip sunt numeroase în paginile ziarului, dar am considerat că un singur exemplu e relevant – românii sunt “harnici”, când au un motiv bine întemeiat!). Toate oraşele, comunele şi satele suferă astfel de transformări devenind pline de viaţă şi bucurie – în 9 iunie ni se spune în ziar “Casele albe, parcurile verzi, înflorite, plaiurile întregii ţări, în freamătul de muncă şi de înfăptuiri […] sunt gată să primească oaspeţii dragi” “pentru care vor fi organizate peste 1000 de vizite şi excursii cu scopul de a cunoaşte marile realizări ale regimului nostru de democraţie populară.”

Pregătirea Festivalului presupune şi noi succese ale oamenilor muncii din fabrici şi uzine, vizând depăşirea planurilor şi normelor (folosind minunatele metode ale sovieticilor –  nu mi-am dat seama de ce nu le-au aplicat şi înainte de acest eveniment?!). Normele sunt depăşite cu 200 % la uzinele “23 August”; tractoriştii de la Sântana cu 150 până la 216 %; la Botoşani – centrul mecanic trece peste plan cu 148,74 %; la Craiova 230-270 % şi economii de 8 % la carburanţi; la Petroşani se extrage cărbune peste plan cu 120-180 % – tot acolo 12 brigăzi dau cărbune în contul anului 1954 (şi în alte zone se lucrează pentru anii viitori – chiar pentru 1956/1957- probabil puteau să-şi ia câte un an sau mai mult concediu după o asemenea muncă … altfel ar fi ajuns să nu mai aibă ce munci – toţi par eroi din frumoasele noastre basme populare care creşteau şi învăţau într-un an cât alţii în zece!… doar că aici “muncesc” şi nu mai trebuie să şi gândească).

În iulie 1953 ia fiinţă mişcarea doisutistă, ce consta în realizarea până la Festival (de ce nu şi după, dacă oricum se putea?!), a câte două norme zilnic, “făcând în acelaşi timp şi lucrări de bună calitate”. Succesul în toate e explicat prin folosirea metodelor sovietice: de exemplu, la Paşcani, un muncitor “vine la muncă cu 10-15 minute înainte“,  ceea ce duce la depăşirea normei zilnice cu 60-80 %! Tot în fabrici şi uzine se înfiinţează brigăzi de economii – la “Carbochim” Cluj, în urma înfiinţării unor astfel de brigăzi, în 15 zile s-au realizat economii de materiale în valoare de 39.513 lei (o sumă extrem de mare la acea dată). În 17 iunie, uzina “Progresul” din Brăila adoptă sloganul “Să realizăm din economii cât mai multe produse finite”, fiind urmată şi de alte fabrici, printre care “Flacăra Roşie” din Bucureşti, unde se realizează o economie de 10.000 decimetri pătraţi de piele, ceea ce duce la confecţionarea a 6.000 de perechi de încălţăminte peste plan.

În întâmpinarea Festivalului elevii şi studenţii din capitală “pornesc voioşi la muncă voluntară” şi îşi propun să contabilizeze “cât mai mulţi fruntaşi la învăţătură”. Locuitorii Bucureştiului adoptă  cu mult entuziasm lozinca “Să mergem cu toţi duminică la muncă voluntară!”.  Chiar şi elevii unei şcoli speciale sunt gata să facă orice pentru Festival: “Avântul în muncă al acestor tineri este atât de mare, încât invalidităţile lor nu constituie o piedică  în muncă”. Adunând atâta forţă, atâtea eforturi, unite de ideea măreaţă a realizărilor rapide şi eficiente, oraşul-capitală se transformă ca prin minune în fiecare zi: este construit stadionul cu 80.000 de locuri, se amenajează două teatre în aer liber, 50 de parcuri, săli de teatru, cinematografe, săli de expoziţii, se repară drumurile şi locuinţele sub lozinca: “Pentru cea mai frumoasă stradă, pentru cea mai frumoasă casă!”

Echipele artistice manifestă şi ele, după cum era normal, un viu interes pentru Festival. Tinerii de la “Griviţa Roşie” pregătesc un program ce cuprindea un joc în două tablouri evocând luptele de la 16 Februarie 1933. Se organizează concursul Noi talente, sunt compuse cântece şi dansuri populare: Cântecul tinerilor din Bucureşti; Cântec pentru cel de-al IV-lea Festival; Cântecul prieteniei tineretului mondial. Artiştii plastici “prin lucrările lor vor să arate oaspeţilor dragi viaţa liberă şi fericită pe care o trăieşte poporul nostru muncitor”.  În întâmpinarea Festivalului se organizează un Concurs de creaţie, având secţiunile: literară, muzicală şi de artă plastică. Se acceptă şi sunt valorizate doar acele lucrări ce urmăresc teme ca: prietenia tineretului lumii, lupta pentru pace şi un viitor mai fericit, pregătirile pentru cel de-al IV-lea Festival şi construirea socialismului în ţara  noastră.

Tinerii de la ţară, “înflăcăraţi de dorinţa de a contribui la îndeplinirea planului cincinal în patru ani [dar şi la reuşita Festivalului…] obţin noi succese în munca pentru realizarea unei recolte bogate”. Întâmpinând Festivalul, “brigada de câmp condusă de utemista Elena Vătăşelu a reuşit să plivească 60 ha de grâu de toamnă şi 10 ha de orz de primăvară, numai în patru zile, faţă de 12 cât erau planificate” (nu cred să putem găsi o explicaţie logică acestei forţe supranaturale de muncă!). La Craiova, “plivitul păioaselor de toamnă este o preocupare de seamă a membrilor gospodăriei comunale. Ei au pornit o luptă hotărâtă împotriva buruienilor.”…

Pentru oaspeţii dragi se pregătesc şi daruri, care mai de care mai interesante: tinerii de la “Griviţa Roşie” realizează o locomotivă în miniatură – “simbolizând legătura indestructibilă care uneşte pe tinerii din ţara noastră cu tinerii iubitori de pace de pretutindeni”. La Palatul Pionierilor din Bucureşti, cercul “mâinilor îndemânatice” confecţionează păpuşi în costume naţionale, albume, genţi, cutii, pungi – pe ele fiind înfăţişate “scene din viaţa fericită a copiilor patriei noastre”. La Şcoala Profesională de Energie Electrică din Bucureşti se pregătesc: o machetă transformator sudură electrică de 300 amperi, o machetă maşină de găurit, o machetă cu aspecte din munca elevilor în practică, o machetă reţea aeriană. Pionierii din Buzău realizează “Kremlinul în miniatură”, un ierbar, o lampă minieră de siguranţă. În Cluj studenţii de la Arte Plastice fac nişte basmale desenate cu motive naţionale şi un album cu desene din viaţa şi lupta tineretului nostru pentru îndeplinirea planului cincinal în patru ani. La Timişoara se confecţionează 15 curele de ceas, 10 port-ţigarete, 10 port-ochelari, 12 motoare electrice în miniatură, două feţe de masă brodate – una avea stema RPR, alta emblema FMTD (trebuie să precizez că toate “aparatele” în miniatură funcţionau efectiv!).

Din tot ceea ce am prezentat până acum s-ar părea că întreaga ţară s-a “deşteptat” din amorţire, toţi sunt plini de viaţă, elan, bucurie şi energie – de la copii la muncitori şi chiar intelectuali. Cu toate acestea “gură-cască” nu au dispărut cu desăvârşire. Ei sunt semnalaţi în atelierele centrale ITB – “tinerii de acolo nu au participat [la 22 mai se face sesizarea] la muncă voluntară” şi aceasta nu pentru că ei nu ar fi dorit foarte mult acest lucru, ci fiindcă utemiştii-conducători ai acestei unităţi au dat dovadă de ignoranţă şi iresponsabilitate. Depistată fiind atitudinea de “gură-cască”, se cer luate măsuri urgente: “Această rămânere în urmă trebuie lichidată”. Există şi un alt aspect al căderii în periculoasă stare de “gură-cască” în cazul unor organizaţii de bază UTM care “s-au îmbătat de succesele obţinute până acum [6 iunie] şi s-au culcat pe laurii victoriei, n-au sprijinit intens dorinţa vie a tineretului de a-şi da efortul la terminarea construcţiilor Festivalului.” Şi aceştia trebuie “scuturaţi”, pentru a ieşi din amorţeală şi pentru a participa până la capăt, cu mult entuziasm, la acţiunile de pregătire a Festivalului…

Angela Haneş

Imperialiştii cei răi nu pot zădărnici Festivalul

(Scânteia tineretului)

Întotdeauna când astfel de manifestări închinate “păcii şi prieteniei” au loc, se presupune că toate părţile implicate trebuie să acţioneze pentru îndeplinirea plenară a punctelor aflate pe agenda de zi, iar autorităţile trebuie nu numai să fie de acord, ci chiar să faciliteze ducerea la bun sfârşit a acestor tipuri de iniţiative. Ce te faci însă când acţiunile de o inocenţă zdrobitoare sunt impiedicate brutal de către diferite agenturi ale statelor totalitare? Ce altceva poţi să faci decât să lupţi din răsputeri pentru a învinge obstacolele presărate în faţa pornirilor înălţătoar ale tineretului de către forţele reacţionare?

Bineînţeles că un festival mondial al tineretului desfăşurat dincolo de cortina de fier nu putea să nu dea naştere, în Occident, unor conflicte între tineri şi autorităţi. Dar să nu vă gândiţi cumva că toate acestea se întâmplau în Republica Populară Română. Aici totul era bine şi frumos, tinerii se pregăteau entuziasmaţi pentru întâmpinarea oaspeţilor care urmau să afle cât de bine se trăieşte aici, ce condiţii, ce facilităţi se ofereau populaţiei, mai să creadă lumea că e vorba de un Paradis terestru în care oamenii nu puneau nici un preţ pe avantajele materiale şi în care fericirea supremă era aceea de a munci. Bineînţeles că nimeni nu sufla o vorba despre postul naţional general de dinaintea Fetivalului (pe motivul că alimentele fuseseră stocate pentru a fi scoase în vitrine abia în august), iar cozile formate la magazine erau trecute cu vederea.

De cealaltă parte a cortinei de fier, tinerii din ţările capitaliste – se spunea – o duceau extrem de rău. Cum puteau fi ei împiedicaţi să viziteze această ţară minunată în care aveau privilegiul de a vedea beneficiile unui regim aflat sub tutela Moscovei? Prin diferite metode, care mai de care mai agresive, copios comentate de către ziarele din ţara noastră. Astfel, Scînteia tineretului a prezentat cîteva cazuri strigătoare la cer: în Franţa, “tinerele fete vindeau pe Champs-Elysées bucheţele de lăcrămioare pentru a strînge bani de drum.” (ST, 4 august 1953, p.5). Unul din delegaţi mărturisea că “aproape a şi uitat de poliţia franceză care a încercat să-l oprească din drumul său. În schimb el îşi aduce aminte cu bucurie de strîngerile de mînă ale tinerilor cinstiţi elveţieni şi austriaci care cu teamă se apropiau de trenul prieteniei şi păcii, pentru a-i ura în şoaptă: ‘Drum bun! Suntem alături de voi!’ ” (ST, 4 august 1953, p. 5)

Tineretul elveţian a îndurat de asemenea persecuţiile autorităţilor. Iată un tablou care reprezintă o stare de fapt terifiantă: “La Yverdon, jandarmii au atacat pe purtătorii ştafetei internaţionale a păcii şi au rupt în bucăţi mesajele sosite din Marea Britanie, din Franţa sau tocmai din America Latină.” (ST, 2 august 1953, p. 1) De asemenea, “numeroşi agenţi au început să cutreiere străzile şi să scornească tot felul de svonuri duşmănoase cu scopul de a frîna entuziasmul tineretului antrenat în pregătirile pentru Congres şi Festival.” (ST, 23 iulie 1953, p. 3) Nici măcar “minunatul afiş al Festivalului” nu a rămas neatins de către mâna subversivă a guvernului federal al Elveţiei.

Autorităţile italiene au încercat şi ele, la rândul lor, să împiedice tinerii italieni să participe la Festivalul de la Bucureşti. Scînteia Tineretului scrie că guvernul italian a ”înfiinţat un sistem ruşinos care încalcă grosolan toate drepturile cetăţeneşti. Se refuză tineretului muncitor eliberarea paşapoartelor pentru călătorie, cerîndu-li-se o garanţie financiară pentru aceasta. În condiţiile în care trăiesc muncitorii italieni, un asemenea pretext înseamnă a-i pune în imposibilitate de a primi paşaport.” (ST, 25 iunie 1953, p.4)

De unde se deduce faptul că muncitorii din ţara noastră trăiau în condiţii foarte bune, incomparabile cu cele din societăţile capitaliste. Adică, oameni buni, ciuliţi urechile şi sesizaţi contrastul flagrant dintre mizeria occidentală şi bunăstarea răsăriteană a tuturor claselor sociale, bunăstare cu care ne-a blagoslovit grija şi iubirea  Tătucului de la răsărit.

Nici continentul asiatic nu a scăpat de flagelul birocraţiei, concretizând dorinţa nestrămutată a autorităţilor de a-i împiedica pe tineri să se alăture roiurilor de iubitori ai păcii care au invadat România: tinerii din India nu au obţinut paşapoarte (în cele mai multe cazuri), iar dacă le-au obţinut, banii de drum erau atât de puţini, încât aproape că lipseau cu desăvârşire.

În timpul Festivalului, graniţele României dobândesc contururi fabuloase, asemenea tărâmurilor fermecate din basmele universale unde cruda realitate se estompează sub impactul entuziasmului rozaliu pacifist. Odată cu intrarea pe pământ românesc, tinerii uită de greutăţile întâmpinate pentru a veni la Bucureşti şi se abandonează voluptuos (dar cast) bucuriei de a sărbători pacea.

Să trecem acum la punctul culminant al conspiraţiei mondiale ale cărei tentacule se întind din ţările imperialiste spre cele subjugate marilor puteri ostile păcii. Bineînţeles că cel mai înverşunat şi mai însetat de sânge progresist nu putea fi altcineva decât Uncle Sam – cel mai mare inamic al păcii. John Alexander – un tânăr proletar din SUA – a vorbit într-un mod convingător despre situaţia populaţiei de pe continentul Nord-American, unde tineretul a fost împiedicat să participe la Festival. El a mai afirmat că “forţele reacţionare caută să înlăture din şcoli şi facultăţi, din întreprinderi şi instituţii tot ceea ce este progresist.” (ST, 4 aprilie 1953, p. 4)

Monstrul imperialist nu s-a mulţumit să-i oprească doar pe tinerii americani să participe la festival. Dimpotrivă. Cu o perversitate nebănuită de cinstiţii tineri ai patriei americane, el a încercat să impună şi altor naţiuni interdicţia de a-i lăsa pe tinerii din alte ţări să participe, acţionând probabil după principiul “Să moară şi capra vecinului.” Scînteia Tineretului scrie, într-un articol care are nevinovatul titlu “Schimburile culturale şi sportive – mijloc de întărire a unităţii tineretului”: “În S.U.A. s-au întreprins măsuri de intimidare împortiva tinerilor dornici să plece la Festival, chiar dacă ei nu sunt cetăţeni ai Statelor Unite.” (ST, 8 august 1953, p. 1)

De cele mai multe ori, nimic din titlurile publicaţiilor româneşti nu prevesteşte luările de poziţie şi “demascările” practicate în cadrul articolelor de acest gen, fiind cunoscut faptul că de cele mai multe ori propaganda comunistă se ascundea în spatele unor titluri foarte ortodoxe, principiul “Afară-i vopsit gardul, înăuntru-i leopardul” fiind ridicat la rang de artă. De pildă, tinerii din Chile, din Argentina sau din Brazilia şi în general din America Latină au luptat împotriva dominaţiei Unchiului Sam care se manifesta prin acţiunile pro-americane ale guvernelor ţărilor lor. Informaţiile despre aceste ţări apar sub titlul inofensiv “F. M. T. D. – organizaţia internaţională a tineretului iubitor de pace.”

Nici chiar vecinul de la nord, Canada, nu a scăpat de ameninţările proferate de SUA. Un grup de sportivi (echipa campioană naţională la basket-ball) a căzut victimă zelului anti-democratic al americanilor şi au aflat astfel pe pielea lor de reaua intenţie a guvernului american, prin intermediul consulatului SUA: ei au fost avertizaţi (în mod neoficial, bineînţeles) că vor fi expulzaţi de pe teritoriul american în cazul în care vor pune piciorul pe idilicul tărâm românesc.

Pentru a încheia această desfăşurare de forţe ostile păcii şi progresului, se cuvine precizat faptul că, aşa cum se scrie într-un mod patetic în revista tineretului muncitoresc, “astfel de acţiuni arbitrare nu fac decât să demaşte acele cercuri reacţionare care  se tem de pace, care se tem că glasul tratativelor va lua locul falimentarei ‘politici a forţei’.” (ST, 8 august 1953, p. 1) Însă, conform aceluiaşi ziar, “multe minciuni s’au spulberat în clipele de înfrăţire din festivalurile naţionale, în vibrantele manifestaţii pentru pace, pentru destindere internaţională, pentru solidaritate cu tineretul din colonii” (ST, 8 august 1953, p.1)

 Alina Maistru

Vara asta, toate drumurile duc la Bucureşti

Pregătirea tinerilor patrioţi pentru întâmpinarea Festivalului,

aşa cum a fost ea schiţată în cotidianul Scînteia

“Din inima acestei ţări

în care munca e mândrie,

trimit în calea ta să vie,

drumeţule din depărtări,

un cald cuvânt de ospeţie!”

(Dă-mi mâna, prieten drag! de Dan Deşliu,

în Scînteia, 4 iulie 1953, pag. 3)

Cotidianul Scînteia, organ al Comitetului Central al PMR, începe să publice articole şi informaţii cu privire la Festivalul Mondial al Tineretului şi Studenţilor pentru Pace şi Prietenie din august 1953, încă de la începutul lunii iunie; astfel, tinerii erau “cu gândul la Festival” chiar de miercuri, 3 iunie, când apărea un articol care le prefigura  într-un fel pe viitoarele, care conţineau, potenţial, aceleaşi referiri la marele eveniment, schimbate fiind doar numele, cifrele şi datele. Subtitlurile articolului de care aminteam anunţă: “daruri pentru tineretul lumii”, “tinerii cântă Festivalul”, “pe şantierul marelui stadion”; în acest fel, aflăm de cadourile pregătite, de osanalele închinate manifestării şi de munca voluntară depusă pe şantierele din capitală, leitmotive care vor caracteriza orice referire de acum înainte la pregatirea tineretului patriot român pentru internaţionala adunare.

Dar să purcedem şi să transcriem doar câteva dintre multele citate dedicate Festivalului şi mai cu seamă pregătirilor pentru acesta:

“Daruri multe şi frumoase, simbol al prieteniei, iată ce pregătesc pentru participanţii la Festival tinerii din patria noastră” (3 iunie 1953, pag. 1);

“În atelierul de pictură al anului VI al Institutului de Arte Plastice, tânărul Szász Doria lucrează la un tablou ce reprezintă sosirea unor delegaţi la Festival” (3 iunie 1953, pag. 1);

“La oraşe şi sate, tineretul întâmpină Festivalul Păcii şi Prieteniei prin noi succese pe frontul construcţiei paşnice, socialiste printr-o largă participare  la concursuri artistice, intensificând pregătirile organizatorice şi lucrând daruri pentru delegaţii din diferite ţări.” (10 iunie 1953, pag. 1);

“Pe cuprinsul patriei, pregătirile au luat o mare amploare; ele constituie o mărturie vie a hotărârii poporului nostru de a face o primire cu adevărat sărbătorească zecilor de mii de delegaţi de peste hotare.” (16 iunie 1953, pag. 1);

“Tineretul patriei întâmpină Festivalul prin noi succese în muncă şi învăţătură, sporindu-şi eforturile în lupta pentru realizarea cincinalului în patru ani, în bătălia pentru o recoltă îmbelşugată…” (16 iunie 1953, pag. 1).

Alte preocupări ale tinerilor români în perioada pregătirilor pentru sărbătoare ar mai fi: alegerea reprezentanţilor la Festival dintre cei mai fruntaşi în ale muncii precum şi alegerea comitetului de pregătire a aceluiaşi Festival, sporirea eforturilor studenţilor pentru a întâmpina cu succese la învăţătură cea de-a patra ediţie a manifestării internaţionale, publicarea ziarului dedicat în mod special Festivalului şi numit chiar Festival, care “cuprinde bogate şi interesante materiale informative, reportagii şi colaborări ce înfăţişează pregătirile intense ale tineretului în întâmpinarea marii sărbători a păcii şi prieteniei” (6 iunie 1953, pag. 2); mai apare de asemenea la Editura Tineretului, bineînţeles, o broşură în spijinul tinerilor care se pregătesc pentru Festival, sub titlul Să întâmpinăm cu noi succese cel de-al treilea Congres Mondial al Tineretului şi cel de-al patrulea Festival Mondial al Tineretului şi Studenţilor pentru Pace şi Prietenie, broşură care conţine un bogat material agitatoric care cheamă tineretul patriei să intensifice munca de pregătire a acestei sărbători.

Însă preocuparea cea mai acută a tinerilor utemişti este depăşirea producţiei. Astfel, “sub steagul întrecerii socialiste (…) oamenii muncii din fabrici şi uzine se pregătesc să întâmpine cu noi şi însemnate succese Festivalul Mondial al Tineretului”…(17 iunie 1953, pag. 1);

În întâmpinarea Festivalului, la Craiova “peste 12000 de tineri din întreprinderile regiunii sunt antrenaţi în întrecerea socialistă”, îşi întăresc brigăzile utemiste de producţie, creează noi brigăzi şi anume 31 de noi brigăzi, muncesc voluntar (11 iunie, pag. 1); se aminteşte şi de colectivul fabricii Kirov din Ploieşti, care realizează mai mult ciment pentru construcţiile cincinalului (19 iunie 1953), precum şi de munca tinerilor din Baia Mare şi din Turnu Severin (1 iulie 1953);

“În cinstea zilei de 23 august şi a celui de-al patrulea Festival Mondial al Tineretului şi Studenţilor, iată angajamentele luate în cadrul întrecerii socialiste de către colectivul uzinelor Vulcan: depăşirea sarcinilor de producţie, scăderea preţului de cost şi realizarea de economii. În întâmpinarea acestor evenimente vom îndeplini planul producţiei globale în 11 luni, vom depăşi sarcina planificată cu 15 %, vom reduce preţul de cost cu 10 % şi procentul de rebuturi cu 9 %, vom realiza economii în valoare de 10 milioane de lei, vom îmbunătăţi indicele de utilizare a maşinilor unelte” (14 iunie 1953, pag. 1),…şi angajamentele nu se opresc aici;

În cinstea sărbătorii tinereţii şi prieteniei, la secţia ţesătorie a fabricii Brainer Béla din Cluj se ghidează după lozinca: “Tineri! În cinstea Festivalului să organizăm în fiecare miercuri schimburi de onoare în producţie!” (6 iunie 1953, pag. 1). Şi pentru că pe tineri îi caracterizează  entuziasmul, bucuria, sârguinţa, hărnicia, puterea de muncă, dragostea, însufleţirea, alte lozinci care conduc activitatea lor, pregătirile lor pentru sărbătoare ar fi: “vara asta, toate drumurile duc la Bucureşti” (16 iunie 1953, pag. 1), care exprimă dorinţa înflăcărată  a tineretului de a participa la Festival, sau “în întâmpinarea Festivalului să înfrumuseţăm oraşele şi satele patriei” (3 iulie 1953, pag. 3). Dând viaţă acestei lozinci, tinerii sprijină prin muncă voluntară diferite acţiuni gospodăreşti iniţiate de sfaturile populare; ei muncesc la înfrumuseţarea capitalei şi, drept urmare, “pretutindeni răsar noi parcuri, scuaruri, grădini, cinematografe, stadioane”,  utemiştii mai repară străzi şi amenajează bazele sportive(16 iunie 1953, pag. 1).

“Un vechi obicei al poporului nostru este de a-şi întâmpina oaspeţii dragi cu daruri menite să exprime sentimentele sale prieteneşti” (20 iunie 1953, pag. 1). Respectând tradiţia, tinerii muncitori ai fabricii de maşini şi aparate electrice Electrotehnica din Bucureşti au lucrat din materiale economisite macheta unui transformator şi două machete de reductori ce vor fi dăruite oaspeţilor la Festival (3 iunie 1953, pag. 3). Daruri sunt şi piesele făcute de strungari, albumele cu fotografii şi aspecte din viaţa tinerilor şi munca lor, figuri şi vase decorative cu motive naţionale, poezii, tablouri în cinstea Festivalului şi alte obiecte lucrate cu migală, ca de exemplu: brichete, scrumiere, portţigarete, genţi de piele, curele, cordoane, portmonee lucrate din cea mai fină piele, coperţi de album, rame de cristal, costume naţionale şi cojoace specific româneşti, feţe de masă, carpete, şervete, batiste, bărcuţe cu pânze, lămpi de miner, insigne cu inscripţia Amintire din Valea Jiului, fluiere, doniţe, solniţe. 

Munca în fabrici şi uzine este dublata de o bogată şi multilaterală activitate cultural-artistică şi sportivă; au loc, în cadrul pregătirilor din acest domeniu, concursuri între echipele artistice din şcolile elementare, medii, din cele profesionale şi cele superioare. Se îmbogăţeşte arta noastră plastică, noi creaţii literare sunt puse pe hârtie, noi cântece de masă şi lucrări simfonice sunt compuse în cinstea Festivalului; tinerii din orchestra simfonică de tineret pregătesc un program special, cuprinzând: Uvertura Ruslan şi Ludmila de Glinka, Simfonia a II-a de Beethoven şi Rapsodia I de Enescu (23 iulie 1953, pag. 2).

În acelaşi timp, sportivi de frunte din ţara noastră vorbesc despre pregătirile lor:

“Noi atleţii români ne pregătim cu sârguinţă. Condiţiile de care ne bucurăm sunt optime. De aceea vom căuta să reprezentăm cu cinste culorile patriei noastre.(Ion Moina, maestru emerit al sportului în RPR)” (28 iulie 1953, pag. 5);

“În general, lotul de gimnastică se pregăteşte pentru întrecerile ce se vor desfăşura în timpul Festivalului. În perioada de pregătire s-a afirmat o nouă serie de elemente tinere, printre care…(Stela Perim, maestră a sportului în RPR)” (28 iulie 1953, pag. 5).

După câte am observat, pregătirile tinerilor patrioţi pentru întâmpinarea Festivalului Mondial al Tineretului şi Studenţilor pentru Pace şi Prietenie ocupă lunile iunie şi iulie ale verii lui 1953, ocupând în acelaşi timp şi paginile primitoare ale cotidianului- organ al Comitetului Central al PMR, Scînteia, care găzduieşte articole şi imagini cu şi despre uteciştii muncitori, artişti şi sportivi de pe cuprinsul patriei noastre. Ar fi interesant cum ar reda un ziar naţional de astăzi împrejurările unui asemenea eveniment internaţional ce s-ar desfăşura în România contemporană…

Alina Cârlănescu

Despre porumbei şi trenuri

(Scînteia tineretului)

Dacă aţi visat vreodată să navigaţi cu un yaht sau un vapor prin apele oceanelor lumii în căutarea acelei insule unde libertatea şi senimentul de plenitudine ar fi complete fie şi pentru scurt timp, sau dacă aţi visat să navigaţi pentru pura plăcere a călătoriei, cunoaşteţi probabil semnificaţia acestei reverii în registru personal: ea indică acutizarea unui simţ al aventurii, necesitatea cunoaşterii personale şi a dezvoltării interioare în confruntarea cu neprevăzultul existenţei, ca şi un dor de libertate care nu înseamnă altceva  decât dorinţa de eliberare de convenţiile sociale şi culturale inevitabil legate de lumea bătătorită a uscatului. Un vis al călătoriei pe mare sau ocean se confundă, în esenţă, cu un vis al regăsirii de sine al  fiinţei.

Orice ziare din perioada 2-18 august 1953 aţi avea curiozitatea să răsfoiţi veţi observa că reveria singulară, reveria individuală de tipul celei descrise anterior a dispărut.

Societatea românească din 1953 (aşa cum reiese din presa scrisă a vremii, mai precis din ziarul Scânteia Tineretului, la care mă voi limita în studiul de faţă) respinge reveriile singulare. În 1953 totul se face în numele a ceva, reverie este angajată, visele nu mai aparţin inefabilului sau invizibilului, ci se materializează în produsul finit sau în utilajul cu scop bine delimitat.

Spuneam că totul se face în  numele a ceva, cuvintele de ordine fiind “pace” şi “prietenie”. În funcţie de aceste cuvinte “de frunte” – pentru a folosi un calificativ drag perioadei – sunt redefinite activităţi artistice sau uzuale precum: sportul, dansul, plimbările prin parc sau vacanţele pionierilor. Se ajunge astfel ca jurnaliştii perioadei să formuleze titluri de artcole precum: Sport înseamnă prietenie (Scânteia Tineretului, 11 august, p. 4) şi să vorbească într-un articol denumit Acordul profund al instrumentelor populare (ibid., 11 august, p. 3) despre “înşelepciune”, “inimă” şi “prietenie”.

Ce înseamnă atunci când un sportiv câştigă un cocurs de canotaj, când un pianist sau un balerin primesc premiul I pentru interpretare? Nu înseamnă nimic altceva decât că a reuşit cu succes să cinstească sau să onoreze un ideal supraindividual, idealul de pace şi prietenie. Victoria nu mai aparţine aşadar celui care a obţinut-o, ci este un rezultat generat de ceilalţi şi dedicat celorlalţi, colectivului sau idealului comun.

În afara reveriilor singulare, cititorul nu va descoperi, în pozele de la Festival decât foarte rar portrete individuale. Excepţiile, interpretabile de altfel diferit, ca non-excepţii, surprind câte un sportiv executând o probă  care prin rigoarea acelui sport este o probă individuală, sau redau prin desene în creion, deci printr-un intermediar, portretele câştigătorilor diferitelor probe artistice.

Dacă Scânteia Tineretului refuză să acorde cel mai mic spaţiu individului sau reveriilor singulare ale acestuia, paginile sale vorbesc despre numeroase prezenţe, chiar şi despre prezenţe abstracte, dar de-conceptualizate sau supra-conceptualizate, precum fericirea, bucuria sau timpul. Cititorul ziarului va observa că fericirea despre care se vorbeşte aici este o fericire colectivă. Nu există fericire a unui singur om. Fericirea este a tuturor. Sunt foarte numeroase exemplele de articole şi fotografii în care fericirea se vădeşte a fi rezultatul unor fructuoase relaţionări inter-personale.

Cum receptăm azi perspectiva aceasta supra fericirii colective? Aş răspunde, cu un grad ridicat de circumspecţie şi chiar cu teamă. Astăzi pentru cei mai mulţi dintre noi fericirea nu are nevoie de redundanţă, de repetitvitate sau reafirmare publică răspicată. Preferăm cel mai adesea să ţinem fericirea noastră, sensul ei, descoperit sau pe care continuăm să îl căutăm, –ceea ce ar însemna implicit – sensul împlinirii noastre, al împlinirii personale, departe de ochii străini ai celorlalţi. Ne temem uneori să oferim explicaţii care ar expune poate colţurile sau ascunzişurile vulnerabile ale fiinţei noastre. Aceasta probabil pentru că azi fericirea are un spaţiu al ei, personalizat, care circumscrie din ce în ce mai mult domeniul intimităţii şi nu cel public, macro-relaţional.

Dimpotrivă, în 1953, fericirea, bucuria şi prietenia îşi afirmau valoarea şi concreteţea doar atunci când erau expuse redundant, atât terminologic, cât şi pragmatic, fără ca jurnaliştii perioadei să se simtă frustraţi că ar agasa, obosi sau enerva cititorul. Acesta din urmă este invitat călduros şi totodată extrem de insistent să participe la febra pregătirilor. Un astfel de îndemn apare pe prima pagină din Scânteia Tineretului din 2 august 1953, duminica, ziua deschiderii unor segmente ale Festivalului, sub titlul Succes Festivalului Mondial!:

Pe străzile Bucureştiului, între steaguri şi difuzoare, printre lozinci şi zeci de graiuri şi flori, fiii Europei şi Asiei, Americii şi Australiei, Africii fierbinţi şi Nordului de gheaţă, se plimbă, se îmbrăţişează cu tinerii români, schimbă daruri, insigne sau autografe.

[…] Pe străzile Bucureştiului sunt reprezentanţii aproape ai tuturor ţărilor de  pe glob.Mulţi dintre ei nu-şi cunosc decât limba maternă. Totuşi e cu neputinţă să nu observi că ei se înţeleg cu toţii foarte bine. Ideile noastre de pace şi prietenie sunt comune fiecăruia. Pace şi Prietenie – aceste cuvinte răsună de aceea în glasul tutror.

[…] Tinere cititor,[…] simte-te mândru că aşti astăzi gazda tineretului întregii lumi.

Contribue la succesul Festivalului Mondial! Ajută să triumfe ideea nobilă a păcii şi prieteniei! Oriunde ai fi, simte-te astăzi pe marele stadion, alături de prietenii de pretutindeni! Şi odată cu ei, în clipele deschiderii Festivalului Mondial, rosteşte cuvintele pe care le porţi în inimă şi care astăzi răsună deasupra întregii lumi:

 Succes Festivalului Mondial! Pace şi Prietenie!

În acelaşi număr din Scânteia Tineretului, pe pagina a doua, un mic articol – Doisutiştii – din seria “Bucureşti gata de Fesival” descrie dilema unor muncitori şi a şefului lor de secţie, care încearcă să depăşească planul realizând două norme şi jumătate pe zi în loc de două.

Iacob Ion este puţin îngrijorat. Are o comandă grea, piese care cer migală. Nu  e însă firea lui să lucreze de mântuială. Se sfătuieşte cu ceilalţi. Să rămână după terminarea programului, până când le dă gata?

Ceea ce este remarcabil în lupta acestor muncitori cu timpul aste concepţia formulată de unul dintre ei – un om de bază pentru productivitatea întreprinderii, care răspunde:

            Ne descurcăm. Timpul poate fi întrecut.

Extrem de frapantă pentru omul de azi, ideea de a se lua la întrecere cu timpul şi de a-l învinge era pentru muncitorul român din anii ’50 un simplu efort de voinţă. Cum ar reacţiona azi cineva dacă şeful i-ar propune să întrecă timpul?

Dacă şeful vorbeşte despre un timp al muncii, ca şi muncitorul de mai înainte, angajatul său i-ar cere fără îndoială în shimb anumite avantaje materiale. În prezent, când asistăm la generalizarea dictonului american “Time is money”, munca a încetat să mai fie un efort gratuit.

Încheind aici consideraţiile generale cu privire la conceptele popularizate în perioada Festivalului, voi iniţia o analiză a imaginilor de la Festival, apărute în Scânteia Tineretului între 2 şi 18 august 1953.

Pentru a da o replică reveriei individuale cu care am debutat, voi reveni la pagina întâi a numărului din 2 august. Reveriei individuale a navigării fotografia de pe această pagină – reprezentând un grup de oameni surâzători pe puntea unei ambarcaţiuni ancorată la malul unui lac din Bucureşti –  îi opune reveria colectivă, bucuria pe care omul o trăieşte printre ai săi, călătorind nu în singurătate, ci însoţit, pe unul din lacurile capitalei. Orizontul apare în fotografie mărginit de malurile vizibile ale lacului. Dar dacă perspectiva este mărginită, bucuria de pe feţele lor pare nemărginită, dovadă dorindu-se a fi textul ce însoţeşte imaginea: Laolaltă, entuziaşti, tineri, uniţi prin aceeaşi dorinţă de pace, prin aceeaşi puternică încredere în viaţă. Trăiască tinereţea şi optimismul, prietenia!

Pentru a rămâne în perimetrul călătoriei, la întrebarea ce tip de călătorie a reprezentat o excelentă sursă de inspiraţie pentru poeţii perioadei?, răspunsul este simplu: călătoria cu banalul tren. Poeţii şi ziariştii anilor ‘50 nu erau interesaţi de ajungerea efectivă la destinaţie, care era obligatoriu Bucureştiul, şi nu o altă localitate din România, ci de călătoria propriu-zisă, prilej de a cunoaşte şi forma prietenii cu persoane noi, cu oaspeţi ai Festvalului. Poemul Cântec pentru dragoste şi pace de Ştefan Iureş, apărut pe aceeaşi pagină întâi, sub imaginea tinerilor înfrăţiţi la mal de lac, nu este o excepţie, cele treizeci şi trei de strofe ale sale având ca pretext călătoria cu trenul. Strofele care deschid şi închid poemul sunt

Trece un fulger prelung printre dealuri,

Trece prin câmp şi poieni,

Taie păduri, se asvârle-ntre maluri

Nu este fulger, e tren.

Vine din mult depărtate meleaguri

Pe românescul pământ,

Vine şi fruntea fierbinte, în larguri

Şi-o răcoreşte la vânt.

……..

Trenul goneşte mai iute prin noapte

Patria mea străbătând.

Toate ferestrele sunt luminate

Iar zorii s-or naşte curând…

Steagului Festivalului i se dedică o poezie care e publicată în numărul din 4 august al Scânteii Tineretului, pe prima pagină, sub poza steagului fluturând.

Se’ nalţă stindardul şi-l flutură vântul,

Şi simplu el alba aripă-şi desface.

E steagul pe care-l înalţă pământul,

Vestind năzuinţele-i calde de pace.

………

O mare de steaguri în jur se zăreşte,

Şi nume de ţări poţi zări – zeci de nume.

Pe toate, înalt, steagul alb le priveşte,

El nu e al niciunei ţări de pe lume

Şi-al tuturor ţărilor lumii el este!

[…] îşi înalţă stindardul lumina curată.

Pornesc dintr-odată spre cer porumbei,

Plutesc în văzduhul de vară şi iată

Cum fâlfâie steagul prieten spre ei.

Şi flutură aripa albului fald…

O, voi porumbei îndrăgiţi, cu zbor alb,

Purtaţi în  svâcnirea   aripilor voastre

Svâcnirile steagului nostru înalt,

Purtaţi-le peste ‘nălţimile-albastre,

Departe, cât n-ajunge nici o privire,

Vestind pacea Omului, în omenire!

Steagul păcii aparţine în mod evident unui imaginar ascensional caracterizat prin simplitate şi puritate, mişcarea sa în bătaia vântului avându-şi corespondentul şi continuarea în “zborul alb” al porumbeilor, păsări cu conotaţie puternic pozitivă în imaginarul aceleiaşi perioade.

Un spaţiu privilegiat este pentru domeniul terestru stadionul, casa cea mare în care oricine e binevenit şi în care se desfăşoară cele mai spectaculoase activităţi artistico-sportive. Stadionul este locul unde se desfăşoară manifestările de Deschidere şi Închidere ale Festivalului, iar Scânteia Tineretului şi Scânteia prezintă din unghiuri diferite aceeaşi imagine a tinerilor cu pancarte, care formează cuvântul “pace” în cinci limbi, pentru a sărbători deschiderea Festivalului. Scânteia cataloghează momentul în textul ce însoţeşte imaginea drept

O clipă emoţionantă la sfârţitul minunatei demonstraţii sportivo-artistice a tinertului din R.P.R. Pe gazonul stadionului apare cuvântul pace scris în cinci limbi de trupurile tinerilor gimnaşti, încadrând o piramidă – în timp ce marele stadion vuieşte de uralele spectatorilor.

În Scânteia Tineretului din 4 august, pe a cincia pagină este publicată o hartă a Bucureştiului, pe care sunt indicate sălile de spectacol, cinematografele, expoziţiile, bazele sportive, edificiile principale şi tramvaiele. Sub genericul Bucureşti, capitala tineretului lumii secţiunea Carnetul Festivalului cuprinde două mini-articole în care două dintre obsesiile perioadei revin în prim-plan: porumbeii, în articolul O fotografie, şi călătoria cu trenul, în Fiii a cinci ţări – într-un singur tren. Al doilea articol este o scrisoare redactată de un călător, în acceleratul Curtici-Bucureşti, care descrie proaspăta prietenie pe care a legat-o în timpul călătoriei cu un mexican, un indian, un uruguayan şi cu un german. Toţi cei cinci reuşesc să se înţeleagă perfect, în ciuda dificultăţilor lingvistice, fiind primiţi în gara din Bucureşti cu buchete imense de flori formând “un tunel viu, multicolor”- o altă obsesie a Festivalului.

În numărul din 5 august al Scânteii Tineretului sunt prezentate două poze din două filme care intraseră în programul Festivalului. Imaginile sunt opozitive: comentariul pozei din primul film  conţine detaliul redundant Fotografia reprezintă o scenă din film – este vorba de o ecranizare englezească a romanului lui Charles Dickens, Marile speranţe – , pentru a risipi probabil orice confuzie a vreunui cititor neatent, care ar confunda fotografia oamenilor evident nemulţumiţi din film cu un instantaneu de la Festival. Prin contrast, cealaltă imagine constitue scena întâlnirii dintre Cristea şi Mara, personaje principale ale noului film românesc Nepoţii gornistului, o amplă frescă a luptei poprului nostru, pentru libertate şi o viaţă luminoasă.

Am văzut că buchetele formează adevărate tunele, care copleşesc. În mod similar, oamenii reuniţi pe o stradă pentru a fi fotografiaţi (Scânteia Tineretului, 6 august, p. 1) formează nu un tunel, ci un lanţ viu, deoarece recurg la o postură preluată din mecanismul ritmic şi conformat al defilării – care la rândul ei reuneşte şiruri întregi de oameni într-un imens  zid viu – : toţi se ţin braţ la braţ şi ridică simultan vârful piciorului stâng, cu excepţia unui domn din dreapta imaginii, care ridică vârful piciorului drept. Eroarea lui este scuzabilă, deoarece el nu făcea parte în acel moment dintr-un grup de defilare, era doar un civil care ieşise la plimbare şi se întâlnise cu alţi prieteni.

Adeseori o imagine comună a unor tineri care se întâlnesc şi discută este completată cu un sens mai profund de comentariul ce o însoţeşte, cum se întîmplă în imaginea unor tineri de diferite rase şi etnii surprinşi în timpul unei discuţii. (Scânteia Tineretului, 7 august, p. 3)          

…O clipă de răgaz. Un grup de atleţi au început să discute despre perfrmanţele sportive, despre atleţii cunoscuţi, care participă la marile întreceri spoartive, despre oraşul Festivalului. Îşi împărtăşesc unul altuia impresiile ca nişte vechi prieteni. Dar abia s’au cunoscut. Farrez a venit din îndepărtata Cubă, Nan-Tin-Bo din Coreea, Wiedrehold din Germania, Veselina Colarova din Bulgaria….             

Cu toţii sunt dornici de a se cunoaşte, de a lega noi şi trainice prietenii. Vor petrece împreună minunatele zile ale Festivalului, îşi vor trimite apoi unul altuia scrisori despre munca lor, despre performanţele lor sportive, îşi vor aminti că s’ au cunoscut şi împrietenit pe stadioanele din Bucureşti, în oraşul celui de al lV-lea Festival.

Deşi sunt în vacanţă, copii sunt şi ei activi, aşa cum arată poza pionierilor de pe prima pagină a Scânteii Tineretului, din 8 august. Comentariul care o însoţeşte sună în felul următor:

Pionierii patriei noastre petrec o vacanţă minunată. Iată câţiva pionieri din tabăra dela Homorod, care s’au întors dintr-o excursie fructuoasă: ei au strâns fluturi, cărăbuşi şi alte multe insecte. Acum, cu atenţie îşi complectează insectarul, care desigur le va aduce aminte de zilele frumoase petrecute în tabără.

Dacă aceste activităţi intră sau nu în categoria conceptului de loisir, este o chestiune discutabilă…

În numărul din 9 august al Scânteii Tineretului apare, pe pagina a patra, un grupaj de cinci fotografii dintre care trei reprezintă copii, iar două grupuri de tineri în timpul unor activităţi. Grupajul se intitulează Viaţa fericită a tineretului patriei noastre, iar teza din titlu se sprijină pe informaţia scrisă ce însoţeşte fotografiile:

În patria noastră tineretul este în primele rânduri ale bătăliei pentru creşterea volumului producţiei. Iată pe utemistul C. Michitelea dela Electroputere Craiova lucrând la strung axul unui motor de 1000 kw. (Foto nr. 1)

În numeroase tabere de la munte şi mare pionierii şi şcolarii noştri petrec o vacanţă plăcută. Iată două aspecte dela tabăra Sindicatului Pielărie şi Confecţie din Buşteni.

Un grup de pionieri şi şcolari în excursie pe munte, iar altul în curtea taberei jucând şah şi citind. (Foto 2 şi 3)

Tinerii din institute şi facultăţi se pregătesc temeinic pentru a deveni stăpâni pe tainele ştiinţei.

Fotografia nr. 4 înfăţişează un grup de tineri la laboratorul de fitopatologie al Institutului Agronomic din Timişoara punând în practică cele învăţate.

Au trecut de mult vremurile când copiii muncitorilor noştri creşteau pe maidane şi în praful străzilor.

Fetiţa vestitului miner stahanovist Haidu Iuliu, de altfel ca toţi copiii oamenilor muncii din ţara noastră, are o copilărie fericită. (Foto nr. 5)

Domeniul public cercetat de turişti şi ziarişti nu se limitează doar la activităţile sportive sau artistice, la întâlnirile prieteneşti sau la vizitele în uzine. El include şi spitalele şi casele de copii. Imaginea de pe prima pagină din Scânteia Tineretului din 12 august redă spaţiul aerisit – în care ferestrele sunt deschise  larg – , salubru, îngrijit şi deloc aglomerat al unui spital de copii. Comentariul este, ca întotdeauna, complementar şi în mare măsură explicativ:

Preocupând-se de îmbunătăţirea continuă a traiului celor ce muncesc, partidul şi guvernul nostru asigură toate condiţiile necesare creşterii şi educării copiilor. Multe sunt la număr policlinicile, casele de copii, etc., clădite în anii puterii populare care au menirea să asigure o bună desvoltare a tinerelor vlăstare.

În fotografie: Un aspect din timpul controlului medical la casa copilului din oraşul Sibiu.

Cu numărul din 15 august este instaurată o adevărată obsesie a adevărului şi lupta împotriva denaturărilor de orice fel, contracarate prin afirmarea repetată a idealurilor pozitive. Alături de imaginea unor tineri care vizitează o uzină din Bucureşti apare încadrat următorul text:

Zecile de mii de tineri veniţi din toate colţurile lumii la Bucureşti, cu prilejul Festivalului, care sunt dornici să afle situaţia reală din ţara noastră, pe care unele cercuri, posturi de radio şi ziare, din anumite şări le-au ascuns-o. În  zilele minunate ale Festivalului, oaspeţii dragi vizitează Bucureştiul, cercetează viaţa şi munca locuitorilor săi şi se conving de adevărul vieţii noastre noi.

Deşi nici unul din ziarele vremii nu abuzează de imagini sub aspect cantitativ, există două excepţii, numărul din 12 august şi cel din 18 august din Scânteia Tineretului. Primul conţine două serii de câte patru fotografii, o serie pe pagina a doua şi o alta pe pagina a treia, grupate sub titlul Festivalul în imagini. Al doilea, numărul din 18 august, este dedicat închiderii Festivalului, iar imaginile sunt prezentate tot la paginile doi şi trei. Cea de-a treia pagină este cea care concentrează aluvionar cea mai mare proporţie de imagini, ca şi cum fotografii publicaţiei Scânteia Tineretului ar fi vrut să se asigure că evenimentele de peste zi nu se vor desprinde uşor de pe retina şi din memoria cititorilor.

Cât despre evenimentele de peste noapte, acestea erau destinate să devină apanajul publicistic negativ şi totuşi extrem de popular al vremurilor noastre. În 1953 noaptea era – încă – un timp al liniştii şi al odihnei generale, iar singura poză luată în timpul nopţii este poza de pe pagina a doua din 18 august, care surprinde atât cerul luminat de artificii, cât şi oamenii purtând cu ceremonioasă demnitate steaguri şi pancarte. Comentariul însoţitor se referă bineînţeles la participanţi şi motivaţia lor şi nu la spectacolul de artificii. Acesta e un aspect secundar, prim planul revenind unui Aspect din timpul demonstraţiei – explicitează textul ce însoţeşte imaginea.  

Duplenschi Angela

Tineretul patriei se pregăteşte pentru Festival

(România liberă)

“Festivalul este o cauză a fiecărui tânăr. El trebuie să fie pregătit printr-o acţiune clocotitoare, voioasă,

plină de tinereţe şi specifică sentimentelor sale”

(din îndemnul afişat la Colţul Festivalului de la C.F.R. Griviţa Roşie).

 Încă din aprilie 1953 apar în România liberă o serie de articole dedicate pregătirilor pentru Festival, mai întâi scurte note informative stereotipe, apoi ample reportaje din Bucureşti sau din cele mai îndepărtate regiuni rurale. Animaţi de un fierbinte patriotism şi de dorinţa de a se prezenta cu cinste în faţa oaspeţilor străini, tinerii muncitori întâmpină “minunatele zile ale Festivalului” avântându-se cu şi mai mult entuziasm în lupta pentru realizarea cincinalului în patru ani. Pe ogoare bătălia se poartă în numele unei producţii sporite la hectar. Unindu-şi eforturile, toţi aceşti tineri luptă “să aplice pe scară tot mai largă iniţiativa stahanoviştilor sovietici însuşindu-şi necontenit experienţa acestora”.

Corespondenţii voluntari, martorii măreţelor realizări, îşi bombardează cititorii cu o puzderie de date şi detalii privind stadiul pregătirilor. In numărul din 11 mai aflăm că s-au creat noi brigăzi de tineret: brigada “Cel de-al IV-lea Festival Mondial al Tineretului şi Studenţilor”de la uzinele Vulcan şi brigada “Festivalului” de la Atelierele MPT Clăbucet. Pentru asigurarea transportului delegaţiilor tineretului lumii, muncitorii atelierelor centrale ITB s-au angajat să îndeplinească un plan suplimentar cuprinzând 25 de vagoane de mare capacitate si 25 de autobuze.

La schela Câmpina, în cinstea Festivalului, creşte zi de zi producţia pe care o dă peste plan Sonda Tineretului. “Dacă vom munci la fel şi de acum înainte, spune conducătorul sondei, Ion Nedelcu, vom putea să vorbim cu mândrie despre munca noastră prietenilor noştri din alte tări.” (22 mai). Tinerii apar ca nişte eroi ai muncii, jertfiţi pe altarul unor depăşiri de plan delirante. Ei muncesc cu elan, sunt avântaţi  şi voioşi, dând dovadă de energii nebănuite. Utemiştii Toma Badea, Elena Lupu şi Vasile Ştefănescu din comuna Ariceşti se adună seară de seară după munca câmpului şi încep altă muncă pentru care depun aceeaşi stăruinţă şi dragoste: pregătesc daruri pentru oaspeţii festivalului. La Piatra Neamţ tinerele muncitoare de la fabrica 8 Martie s-au angajat ca până la 15 iunie (articolul apare în 13 iunie) să confecţioneze în timpul lor liber 50 de flanele pe care le vor oferi în dar participanţilor la festival. Pe aceste daruri ele vor tricota frumos, scris în diferite limbi, cuvântul Pace.

În numărul din 2 iulie al României libere aflăm despre povestea deosebită a florilor crescute pentru Festival. “Sunt flori ca toate florile, dar ele se nasc şi cresc mai repede ca în alţi ani. Acest lucru s-a putut realiza datorită metodelor miciuriniste. Şi deosebit este faptul că ele nu vor înfrumuseţa numai camera unei ţesătoare, a unui tânăr student sau a unui inginer din ţara noastră. În vara aceasta, margaretele albe, crescute în serele de la marginile Bucureştiului, vor fi prinse în părul cârlionţat şi negru  ca abanosul al unei tinere negrese, garoafa roşie va fi prinsă de cingătoarea unei spaniole, elegantele gladiole vor înfrumuseţa camerele unde vor fi găzduiţi tinerii ce vor veni la Festival.”  (2 iulie). Maria Morcovan se gândeşte deseori în faţa straturilor care nu au înflorit încă la micul bucheţel pe care-l va da cu mâna ei tânărului venit de departe (să fie chiar ea tânăra solitară din fotografie, meditând aplecată peste straturile de flori?). Specialistele în horticultură îngrijesc florile ” ca pe copiii noştri”: cele patru sute de mii de plante diferite vor fi transplantate  în parcuri, formând uriaşe covoare colorate sau vor fi folosite ca ornament pentru înfrumuseţarea scenelor.

Pregătirile pentru Festival includ şi cunoaşterea unor aspecte din viaţa tineretului lumii. La Palatul Pionierilor, în aşteptarea zilelor Festivalului, o ceată de prichindei ascultă minunata poveste a lui Harap Alb, dar şi poveşti adevărate, “poveşti despre eroismul fără seamăn al pionierilor  coreeni, poveşti despre viaţa tristă a copiilor din Italia, despre întâmplările minunate ale lui Valea sau Serioja, despre copilăria lor fericită ” (3 iunie).

La Colţul Festivalului, creat în fabrici şi uzine, tinerii răsfoiesc albume şi reviste: în faţa lor se succed chipurile surâzătoare ale altor tineri ai socialismului victorios: din Liban sau Iran, din Ungaria, Polonia sau RDG.

Utemiştii de la Griviţa Roşie primesc vizita unui tânăr chinez şi a unui tânăr coreean care au venit să vorbească despre ţările lor. “Fireşte, ne spune reporterul, tălmaciul i-a însoţit în tot timpul povestirii. Dar a fost ceva pe care tălmaciul n-a fost nevoie să-l traducă: înflăcărarea, eroismul, dragostea fierbinte de patrie”. La Colţul Festivalului au loc consfătuiri, se discută despre faptele tineretului ceferist în cinstea Festivalului, despre ce fac pionierii, ce face tineretul din Capitală, ce fac tinerii compozitori şi poeţi. Pregătirile dobândesc valoare în sine, planurile devin o a doua realitate, un limbaj hiperbolic se impune încă înaintea începerii Festivalului.

Construirea Stadionului „23 August” reprezintă cel mai de seamă exemplu de eroism şi devotament patriotic. “Nici nu se terminaseră bine barăcile în care inginerii şi tehnicienii începuseră să aştearnă planurile pe hârtie, să dea conturul viitoarelor construcţii, să stabilească cum va fi supusă natura, că o avalanşă de scrisori sosi pe adresa şantierului”. Relatarea dobândeşte ecouri de legendă:  “vreun povestitor priceput, afirmă cronicarul, va spune celor mai tineri despre groapa Vergului şi despre felul în care au transformat-o oamenii”, despre felul în care, pe la sfârşitul lui februarie 1953, “mii de muncitori, brigadieri şi tehnicieni s-au prins laolaltă într-o muncă minunată şi grea, într-o muncă dârză, transformând groapa de odinioară în falnica aşezare cultural-sportivă cu care se mândreşte toată ţara”. Avalanşa de scrisori, aducând de la sute şi sute de kilometri dorinţa poporului de a munci la realizarea în fapt a planurilor e urmată de o avalanşă de tineri ” care, după ce aruncau o privire în jur, în oraşul mare al ţării, întrebau cu grabă, parcă temându-se că ar întârzia, încotro s-o apuce pentru a ajunge la marele şantier”.

De ziua muncii voluntare (24 martie), mii de tineri din Capitală, răspunzând chemărilor C.C. al U.T.M, au venit să lucreze pe şantier. Printre tinerii cu mâinile încleştate pe unelte apar si 170 de eleve, pe baticurile cărora se poate citi cuvântul “pace”: “Sunt amintiri dela trecutul Festival al Tineretului de la Berlin. Tinerele fete s-au împărţit imediat la un loc de muncă şi au luat în mâini lopeţile”.

În cinstea Festivalului sporesc şi pregătirile făcute “pe tărâm cultural-artistic”. Apar reportaje de la repetiţiile ansamblurilor de dansuri populare: echipa de dans din Săcuieni pregăteşte, odată cu dansurile populare româneşti şi maghiare, şi câteva dansuri sovietice şi un dans chinezesc. Articolul intitulat “La Universitatea Bolyai – în preajma festivalului”(5 iunie) descrie pitorescul port maghiar al studenţilor echipei de dans, ” cismele roşii ale fetelor, negre ale băieţilor, mişcându-se într-un tempo vioi”. La sfârşitul articolului suntem asiguraţi că principala preocupare a studenţilor rămâne totuşi studiul. Se menţionează numele câtorva studenţi fruntaşi la învăţătură graţie ” minunatelor condiţii de studiu şi de trai create de regimul democrat-popular”. Lozinca clubului studenţesc este: “Să mergem la Festival cu toate examenele luate!” .

În reportajele intitulate “Tinerii din Ţara Oaşului se pregătesc pentru Festival” sau “Agafina Vlasa va participa la Festival” tonul  impersonal lasă locul unei relatări vioaie si presărată cu regionalisme. La Bixad, în Ţara Oaşului, se pregătesc ca daruri straiţe cu ştergători închistrite, clopuri şi bumbuşti (adică flori din mărgele). Seara tinerii satului se adună pe uliţi şi măsoară pe hartă distanţele dintre Bixad, Colonia Capului sau Celeuskin. Tinerii Oaşului aşteaptă să primească soliile din întreaga lume, să povestească oaspeţilor despre şcolile ridicate în fiecare sat, despre dispensarele şi căminele culturale. “Realizările minunatului partid  au schimbat viaţa oamenilor aprigi şi vrednici şi, fără îndoială, afirmă autorul articolului, prietenul venit din sudul Africei sau din nordul Americii va întrezări prin pitoreasca înfăţişare a sătenilor, prin clocotul şi măiestria jocului lor viaţa tumultoasă, biruitoare a Oaşului nou, reîntinerit” (5 iulie).

 Agafina Vlasa, una dintre cele mai frumoase fete din Săcalul de Pădure, a participat la cel de-al treilea Festival Mondial de la Berlin. O urmărim vorbindu-le sătenilor adunaţi la căminul cultural despre întâlnirile cu tinerii din Norvegia, Turcia, India, Olanda, Franţa, întâlniri care au culminat cu apariţia fetelor şi flăcăilor din Coreea. Sătenii o admiră în fotografii, alături de grupul tinerilor din Marea Tară a Socialismului sau vorbind cu  tinerii de dincolo de Ocean care ” nu au ce mânca, nu capată de lucru”. Reportajul se încheie cu reflecţiile lui moş Ilie exprimându-şi bucuria că tineretul din ziua de azi are timp de “jocuri şi distracţii folositoare” şi deplângând timpurile de demult când chiaburul îl ţinea slugă şi îl frângea sub povara muncii.

Andrada-Ioana Mitoceanu

Ziarul festivalului

“ÎNCEPE FESTIVALUL!” anunţa prima pagină a ziarului Festival în data de 2 August 1953. Dar până în această zi mult aşteptată de “sărbătoare a  tinereţii, prieteniei, artei şi sportului” (nr. 17/pag. 1) pregătirile şi întâmpinarea invitaţilor şi a reprezentanţilor diferitelor ţări participante la festival au fost asigurate de organizatori până în cel mai mic detaliu.

Al III-lea Congres Mondial al Tineretului îşi încheiase lucrările la 30 Iulie şi durase şase zile. “1.500 de delegaţi, observatori şi invitaţi, oameni de cele mai felurite convingeri politice şi religioase, de toate categoriile sociale, rasele şi naţionalităţile, reprezentanţi ai celor mai variate organizaţii de tineret” (nr. 16/pag. 1) s-au întâlnit în Bucureşti pentru acest congres. În acest congres s-a dovedit că tineretul luptă în unanimitate pentru reglementarea paşnică a tuturor problemelor internaţionale litigioase. În Rezoluţia Congresului se spune: “Desfăşurarea evenimentelor arată că înţelegerea este posibilă, se poate pune capăt vărsării de sânge, se poate pune capăt războiului rece.” (nr. 16/pag. 1) Totodată, Congresul a pus în faţa tineretului “sarcini măreţe în lupta pentru cucerirea drepturilor sale, pentru întărirea legăturilor între popoare, pentru pace.” (nr. 16/pag. 1) Congresul mai subliniază că “unitatea este chezăşia cea mai de seamă a victoriilor noastre.” (nr. 16/pag. 1) Iată câteva din sarcinile tineretului pe care le găsim enumerate în pagina a doua din numărul 16: “Tineretul de astăzi are o mare răspundere. El are sarcina de a-şi da contribuţia sa pentru cucerirea păcii şi a dreptului oamenilor la fericire şi libertate, deci şi a dreptului tinerei generaţii la o viaţă mai bună şi un viitor luminos. Tineretul entuziast trebuie să-şi aducă în apărarea păcii nesfârşita bogăţie a acţiunilor sale combative, tinereşti şi pline de voie bună. Să se făurească între ţări legături frăţeşti, bazate pe prietenie şi stimă reciprocă, printr-o mulţime de schimburi culturale şi sportive. Să ne unim! Tineri de toate originile, de toate opiniile, de toate apartenenţele, aşa cum ne îndeamnă Cântecul Tineretului Lumii, să ne strângem, plini de speranţă, mâinile frăţeşte întinse! Tânăra generaţie a timpului nostru, care nu vrea să fie o nouă generaţie a focului, ci generaţia păcii asigurate, să se întâlnească, să se înţeleagă şi să activeze unită pentru a grăbi, prin exemplul său, ora cooperării internaţionale, ora strălucitoare a păcii!” Aceste cuvinte, alături de deviza: “TINERI! ÎNAINTE PENTRU VIITORUL NOSTRU, PENTRU PACE, PRIETENIE ŞI FERICIRE!” sunt adresate tinerilor cu ocazia acestui Congres.

Pe acest fundal al celui de-al III-lea Congres Mondial al Tineretului începe Festivalul Mondial al Tineretului şi Studenţilor, pentru Pace şi Prietenie. Acest festival reia ideologiile înflăcărate ale Congresului, punându-le chiar în practică. Întrecerile sportive, expoziţii consacrate vieţii şi luptei tineretului, mitinguri pentru rezolvarea paşnică a problemelor litigioase, dar şi dansuri, coruri, balet, orchestre, teatru, pantomimă, marionete, toate acestea reprezintă ceea ce e mai minunat şi mai specific în arta popoarelor lumii, stârnind zilnic aplauzele zecilor de mii de spectatori. “Tinerii artişti, mândri de comorile artistice ale patriilor lor, dornici să dezvălue aceste comori prietenilor de pretutindeni, dau zi de zi spectacole naţionale. Dorinţa de a cunoaşte îndeaproape arta altor popoare, de a schimba impresii, îi uneşte adesea. Această legătură strânsă între tinerii artişti din diferite ţări, între artişti şi spectatori, exprimă dorinţa fierbinte a tineretului lumii de a pune arta în slujba păcii şi pacea în slujba artei.” (nr. 22/pag. 1)

Iată cum întâmpină ziarul festivalului acest festival: “Dragul meu prieten! Te-ai pregătit cu deosebit entuziasm şi cu multă energie pentru această zi a bucuriei. Împreună cu tine s-au pregătit zeci de mii de tineri din ţările cele mai diferite. În cinstea Festivalului am cules cu toţii, asemenea unor flori, cele mai melodioase cântece populare, cele mai pitoreşti dansuri, cele mai minunate poeme. Programele noastre artistice naţionale sunt asemenea unor strălucitoare buchete de minunate flori, crescute pe pământul roditor al creaţiei populare. Să înflorească şi mai puternic aceste flori în zilele Festivalului!” (nr. 17/pag. 1)

Toţi participanţii la festival, reprezentanţi din peste 100 de ţări, îşi deschid inimile înflăcărate de sentimente de prietenie şi solidaritate frăţească către toate festivităţile atât de mult aşteptate. Toţi sunt uniţi de “încrederea în viitorul luminos pe care-l putem face mai apropiat unindu-ne sforţările.” (nr. 17/pag. 1) Mesajele de prietenie şi pace, de unitate şi fraternitate abundă în paginile Festivalului. Bucuria imensă pe care acest festival pare să o aducă îi uneşte pe toţi prin acea ştafetă, care va aduce la Bucureşti “mesagiul a milioane de tineri şi tinere, mesagiul năzuinţelor lor cele mai curate şi mai luminoase.” (nr. 17/pag. 1) Cu toţii sunt invitaţi să ducă mai departe acest mesaj: “Dragul meu prieten şi tovarăş de Festival! Să preluăm această minunată ştafetă, cea mai nobilă ştafetă din lume, şi s’o ducem mai departe, tot mai departe, din ţară în ţară, din oraş în oraş, din inimă în inimă. Să fie fără de sfârşit această ştafetă a tinereţii, unităţii, prieteniei şi păcii!” (nr. 17/pag. 1)

Aşadar, ziarului Festival nu-i scapă nimic din ceea ce se întâmplă în Bucureşti cu ocazia acestei sărbători. Păreri ale participanţilor la festival, imagini din sala Congresului, caricaturi ale delegaţiilor, programul manifestărilor culturale şi artistice din fiecare zi a festivalului, mic dicţionar cu termenii cei mai uzuali într-o conversaţie sunt daţi în limbile română, engleză, franceză şi rusă, diferite poezii şi cântece care au drept temă prietenia şi pacea, impresiile diferiţilor profesori, senatori sau scriitori din diferite ţări participante, mesajul Preşedintelui Consiliului de Miniştri al Republicii Populare Române, Gh. Gheorghiu-Dej, către tinerii participanţi ai festivalului, salutul adresat acestora de Preşedintele Prezidiului Marii Adunări Naţionale a R.P.R., Dr. Petru Groza, cuvântarea lui Jacques Denis, Secretar General al Federaţiei Mondiale a Tineretului Democrat, în numele Comitetului Internaţional al Festivalului, imagini de la defilările tinerilor, de la demonstraţiile şi întrecerile  sportive şi artistice, de la vernisajul expoziţiilor, omagiile aduse competitorilor şi tuturor participanţilor, cât şi rezultatele tuturor acestor concursuri şi competiţii, articole despre dorinţa de pace şi prietenie între popoare, despre ansamblurile de cântece şi dansuri din cele mai îndepărtate colţuri ale lumii, despre vizitele delegaţiilor la festival, scrisori primite la redacţie şi publicate şi care-şi aduc salutul lor festivalului, consfătuiri închinate festivalului, articole despre ceea ce înseamnă solidaritate, pace, prietenie, despre diferitele defilări şi întâlniri, despre “grandioasa demonstraţie a tineretului român” (Nr.25/pag. 1), salutul tinerelor gazde din oraşul festivalului, interviul dat de Secretarul General al Uniunii Internaţionale a Studenţilor, Giovanni Berlinguer – “Contribuţia noastră  la cauza păcii şi a prieteniei” (nr. 25/pag. 1), cuvântul rostit de Bruno Bernini, preşedintele F.M.T.D. la demonstraţia tineretului român, cât şi cel rostit de V. Muşat, prim secretar al C.C. al U.T.M. la deschiderea demonstraţiei din Piaţa Generalissimul Stalin, cuvântarea lui Malcolm Nixon cu privire la închiderea concursurilor artistice internaţionale, o trecere în revistă a artei popoarelor, alte articole despre anunţarea şi premierea câştigătorilor concursurilor artistice şi sportive din cadrul festivalului, despre entuziasmul tinerilor români pe străzile Bucureştiului, despre Marşul Păcii şi al Prieteniei la sfârşitul festivalului, despre planurile de viitor şi ce se va face după festival, despre rezultatele şi înfăptuirile festivalului, cât şi despre şedinţa de închidere a Comitetului Internaţional al festivalului şi discursul ţinut cu această ocazie de către Bruno Bernini – despre toate acestea ne-a ţinut la curent ziarul Festival atât în cele cincisprezece zile ale festivalului, cât şi înainte şi după. Am aflat astfel, nu numai despre evenimentele din timpul festivalului, ci şi despre pregătirile făcute pentru ca acesta să fie un success, despre sosirea tuturor delegaţiilor la Bucureşti, şi pregătirea cu mult fast a oraşului gazdă.

Dar să ne întoarcem la zilele festivalului, anunţat lumii întregi de “sunetele argintii ale fanfarelor şi porumbeii albi, înălţându-se în sbor de pe stadionul din Bucureşti” (nr.17/pag. 1), şi care dă prilejul prietenilor din peste 100 de ţări să-şi dea mâna: “Ne-au despărţit mii de kilometri, munţi, păduri şi oceane, ne-au despărţit deosebiri de limbă, de credinţă religioasă şi convingeri politice. Dar am ştiut să învingem distanţele, să ne ridicăm mai presus de deosebirile de rasă şi de convingeri politice, pentru a arăta tuturor că tinerii sunt însufleţiţi de năzuinţa de a stabili legături între ei, că tinerii doresc să se cunoască în deaproape şi să înţeleagă pe fraţii lor din alte ţări. Măreaţa speranţă care s’a născut în inimile popoarelor luminează drumul tinerilor ce vin unii în întâmpinarea altora.” (nr.17/pag. 1)

Reprezentanţi ai diferitelor popoare văd în acest festival “o manifestare a tinerilor împotriva oricărei barbarii şi oprimări ce mai dăinuie încă în lume, o manifestare plină de voioşie – precum şi o făgăduinţă solemnă pentru viitorul apropiat. Festivalul prilejuieşte înflorirea celor mai frumoase sentimente: bucuria, setea de frumuseţe şi de mulţumire. Festivalul este expresia năzuinţei noastre adânci către culori, către dans, către întâlniri voioase. Festivalul reprezintă o largă făgăduinţă pentru promovarea culturii umane, pentru a ridica ţinuta noastră morală şi etică pe acelaş plan cu dezvoltarea noastră tehnică, pentru a învinge ultimele reminiscenţe ale fiarei şi pentru a ne lăsa conduşi de inimă şi cuget. Toate acestea, pentru a ne duce viaţa pe o cale mai frumoasă, mai senină şi mai demnă.” (nr.17/pag. 2) Scopul Festivalului este următorul: “În locul neîncrederii şi urii – prietenie şi înţelegere. În locul luptei barbare – nobilă întrecere sportivă şi culturală. În locul pustiului şi deznădejdii – efort creator.” (nr.17/pag. 2) Şi astfel, Festivalul Mondial al Tineretului devine “farul care le luminează drumul şi îi însufleţeşte pe toţi tinerii.” (nr.17/pag. 2)

Preşedintele Prezidiului Marii Adunări Naţionale a R.P.R., Dr. Petru Groza, salută participanţii la festival: “Dragi prieteni, participanţi la Festival, sunteţi veniţi aici din toate colţurile lumii, vorbiţi limbi diferite, purtaţi porturi diferite, aveţi convingeri politice, filosofice, religioase diferite. Dar pe toţi vă uneşte dorinţa comună de pace şi prietenie, dorinţa de a vă trăi fericiţi tinereţea, de a vă bucura de frumuseţile pământului şi de comorile culturii, de bucuriile dragostei şi de însufleţirea întrecerilor sportive. … În zilele pe care le veţi petrece aci, în ţara noastră, veţi avea prilejul să cunoaşteţi sufletul larg şi primitor al poporului nostru, dragostea lui de viaţă, de bucurie, de tinereţe; veţi avea prilejul să cunoaşteţi şi câteva din rezultatele muncii sale paşnice. Poporul nostru şi-a închinat toate forţele construcţiei paşnice, ridicării nivelului său de trai, dezvoltării culturii, înfloririi oraşelor şi satelor, pentru a face ţara noastră şi mai frumoasă şi mai bogată, pentru a mări contribuţia noastră la tezaurul culturii universale.” (nr.18/pag. 3) În acelaşi stil de preaslăvire a păcii şi prieteniei îşi ţine Cuvântarea, în numele Comitetului Internaţional al Festivalului, şi Jacques Denis, secretar General al Federaţiei Mondiale a Tineretului Democrat: “Timp de 15 zile vom trăi aici în prietenie, vom lega prietenii noi şi ne vom da seama mai bine că suntem cu toţii fraţi întru aceeaşi cauză – cauza fericirii şi a înfloririi în pace a tinerelor vieţi. Ne vom da seama mai bine că suntem cu toţii copiii aceleiaşi omeniri, la îmbogăţirea patrimoniului căreia contribuie toate poparele, că toate popoarele au acelaşi drept la independenţă şi prosperitate.” (nr.18/pag. 3)

“Noi proclamăm – spune tot Jacques Denis – că trebuie să se sfârşească cu asuprirea naţională, sub toate formele ei, cu sclavia, foametea, analfabetismul, epidemiile, mizeria fără margini, de care au parte atâţia dintre fraţii noştri şi surorile noastre!” (nr. 30/pag. 1) Într-un articol din numărul 28 al Festivalului, intitulat Solidaritate, Congresul cere ca “fiecare naţiune, mare sau mică, din orice parte a lumii, de orice rasă, să aibă dreptul de a-şi alege liberă modul de viaţă şi să respecte la rândul ei modul de viaţă pe care în mod liber şi l-au ales celelalte popoare.” (pag.1) Dintr-un alt articol interesant, Pentru asigurarea drepturilor tineretului, din numărul 27 al ziarului aflăm că “nenumărate sunt obstacolele întâlnite de tineret în drumul lui spre fericire. Viaţa multora dintre noi este întunecată de mizerie, şomaj, discriminare. În multe din cele 106 ţări al căror tineret este reprezentat la Festival, aceste probleme n’au fost încă rezolvate. Printre participanţii la Festival sunt şi tineri din ţările coloniale şi dependente. Ei duc o viaţă foarte aspră, îndură o mizerie ce nu poate fi descrisă, suferă foame şi exploatare. Festivalul nostru este o mare sărbătoare a păcii şi prieteniei. Dar câte probleme ale vieţii de zi cu zi, câte probleme apăsătoare ale tinerilor din numeroase ţări sunt legate de aceste două cuvinte! Însuşirea unei meserii, găsirea unui loc de muncă, obţinerea unui salariu satisfăcător, risipirea fricii în faţa zilei de mâine, dreptul la concediu şi la odihnă binemeritată, asigurarea accesului la învăţământ, cultură şi sport, – iată aspiraţiile tineretului, iată pentru ce luptă el unit sub semnul păcii şi prieteniei!” (nr. 27/pag. 1)

Şi-a atins festivalul ţinta? În ultima zi de sărbătoare, iată ce ne oferă Festivalul : “La capătul strălucitei noastre sărbători, noi ne simţim mai puternici, mai încrezători în viitor decât oricând. Cântecul, jocul, arta, sportul, ne-au înfrăţit, ne-au ajutat să ne cunoaştem şi să ne preţuim reciproc. În aceste două săptămâni, orizontul nostru s-a lărgit considerabil. Astăzi, noi vedem mai limpede, înţelegem şi cunoaştem mai multe lucruri decât înainte. Scumpe ne sunt comorile pe care, cu dragoste şi grijă, le-am adunat de-alungul Festivalului: cântecele şi jocurile, prieteniile legate sub cerul senin al Bucureştiului. Scumpe ne sunt aceste comori cu care ne întoarcem acasă de la marea noastră sărbătoare. Dar cea mai scumpă, cea mai de preţ dintre aceste comori este convingerea, care în zilele Festivalului a devenit pentru fiecare din noi o certitudine, că dincolo de ceea ce îi desparte, tinerii se pot înţelege, pot găsi un limbaj comun – limbajul păcii şi al prieteniei.” (nr. 31/pag. 1)

La Marşul Păcii şi al Prieteniei din ultima zi a festivalului s-a alăturat şi discursul lui Bruno Bernini, Preşedintele F.M.T.D.: “Lumini noi au luminat drumul nostru. Am dobândit aici o nouă certitudine, aceea că unirea şi înţelegerea sunt cu putinţă şi că, dacă tineretul îşi strange rândurile, nici o forţă nu va putea să oprească mersul său înainte. Experienţa fiecărui tânăr s-a îmbogăţit, aspiraţiile noastre spre o viaţă mai frumoasă au devenit mai vii, simţămintele noastre de pace şi de prietenie reciprocă s-au consolidat. Şi mai puternică este acum convingerea noastră că pacea ne va adduce zile mai bune, că în unitatea noastră stă forţa noastră şi că zilele care vor veni vor fi cum vrem noi, tineri din lumea întreagă, tineri din toate ţările, uniţi peste deosebirile politice şi religioase. Să ştim deci, să ne făurim aceste zile! Să ducem pretutindeni mesajul nostru de înfrăţire şi speranţă pentru ca pacea şi prietenia să triumfe definitiv şi pentru ca omenirea întreagă să vadă deschizându-i-se înainte noi orizonturi de fericire!” (nr. 32/pag. 2) Aşadar, motto-ul promovat de festival rămâne: “Înainte, tineri din lumea întreagă!” (nr. 33/pag. 1), iar festivalul rămâne cunoscut drept “o contribuţie importantă  la cauza luptei pentru pace şi prietenie.” (nr. 33/pag. 2) Într-o atmosferă de entuziasm, de sărbătoare, de dragoste fierbinte de pace şi prietenie, de îndemn spre noi succese şi spre un viitor paşnic şi fericit, fiecare participant la acest festival salută Bucureştiul, îndreptându-se fiecare spre patria natală.

Toate articolele Festivalului  promovează aceleaşi idei de pace, prietenie şi solidaritate între popoare, aceleaşi idealuri prin care ura, deznădejdea şi lupta să fie înlocuite cu prietenie şi efort creator. Dansuri şi cântece, întreceri sportive, expoziţii culturale, toate aceste evenimente sunt amănunţit prezentate în Festival, ziar care a luat fiinţă numai cu această ocazie şi a cărui articole au dezbătut numai problemele legate de Festival şi de ceea ce acesta înseamnă. Am putea cita la nesfârşit articole din Festival. Toate transmit acelaşi mesaj, dar sub diferite titluri şi cu diferite ocazii. Idealurile Festivalului sunt retipărite în fiecare număr al ziarului. Ideea că acesta este o mare sărbătoare a păcii şi prieteniei devine chiar redundantă, căci o găsim aproape în fiecare articol din ziar. Dar Festivalul rămâne tot timpul de-a lungul tuturor întrecerilor şi competiţiilor un fidel prezentator.

Ileana Sălcudean

Calda ospitalitate românească

Nu vorbesc de ospitalitatea tradiţională a poporului român. Nu vorbesc de pâine şi sare. Vorbesc aici de încercarea aproape de neimaginat de a ilustra ceea ce Derrida numeşte “ospitalitatea absolută”. Printre altele, Festivalul din 1953 a avut şi această miză. “Astfel spus, ospitalitatea absolută pretinde ca eu să-mi deschid casa (*citeşte ţara) şi să dau nu numai străinului (cu nume de familie, cu statut social de străin etc), ci şi celuilalt absolut, necunoscut, anonim, să-i dau loc, să-l las să vină, să sosească şi să aibă loc în locul pe care i-l ofer, fără a-i cere nici reciprocitate (intrarea într-un pact) şi chiar fără a-l întreba cum îl cheamă.” (1) Şi cum altfel am putea numi ospitalitatea celor care au întâmpinat oaspeţii la Festival? Oaspeţii s-au încadrat perfect în tipologia străinului, au avut într-adevăr loc doar în locul oferit de ‘organizatori’, nu se putea vorbi de o reciprocitate a acestei ospitalităţi, pentru că românii nu ar fi primit niciodată paşaport pentru a deveni la rândul lor oaspeţi, iar prieteniile se închegau oricum în cinci minute şi fără traducere, aşa că de cele mai multe ori nu se punea problema de a afla cum îi cheamă pe oaspeţi.

Alexandru Duţu spunea: “Clişeele şi stereotipurile aştern peste realităţi etichete uşor de memorat  şi acceptat care sunt preluate fără supliment de gândire.” (2) Tocmai la un “supliment de gândire” aş vrea să vă invit eu. Ospitalitatea românească, ospitalitatea balcanică – adevărate clişee. Dar care sunt realităţile din spatele lor? Dacă Festivalul a fost o înscenare, în ce măsură ospitalitatea românească a fost folosită ideologic? “În afara frontierelor politice sau geografice există şi frontiere mentale pe care le instaurează, de obicei, deciziile marilor puteri…” (3)  Cum e influenţat mentalul? Ce a însemnat Festivalul pentru cei care primeau oaspeţii? Avem de-a face cu trei categorii, cel puţin: cei care făceau toate acestea autentic – conformându-se, fără să aibă alt model (îmi vine în minte atitudinea raialei creştine din Imperiul Otoman cunoscută prin termenul «iavaşlik» – o comportare pasivă fără cea mai mică urmă de acceptare conştientă, ceea ce se dorea de la religia de Stat în perioada comunistă), cei care înţelegeau totul, dar erau forţaţi să fie actorii şi cei care într-adevăr credeau în toate acestea. Întrebarea pe care îndrăznesc să mi-o pun e: putem vorbi de favorizaţi?

În continuare prezint un mic vocabular al festivalului: steaguri, flori (“în gara din Arad, oamenii încărcaţi  de flori, nenumăraţi tineri din echipe artistice vin să întâmpine oaspeţii”- Scânteia Tineretului, 28 iulie 1953), porumbei, daruri (cărţi, vederi, ilustrate), cântece româneşti, schimb de insigne, spectacole în gară, schimb de timbre, expoziţie de filatelie, înfrumuseţarea drumurilor, caselor, trenurilor (“vitrinele au un caracter sărbătoresc”) etc. “Dorinţa noastră este ca solii tineretului lumii care vor veni la Festival să găsească la această librărie numeroase cărţi care îl interesează. De aceea organizăm librăria în aşa fel încât jumătate din numărul cărţilor ei să fie în diferite limbi străine” – Vasile Buliga, responsabilul “Librăriilor albastre” (Scânteia, marţi 28 iulie) Imaginea e foarte importantă: “Vine trenul. Un pionier îşi aranjează cu grijă cravata.” Gazdele poartă straie de sărbătoare: “György Elisabeta, după schimbul la uzină, a dat fuga la croitor ca să-şi facă fustă albastră şi bluză albă”. (Scânteia Tineretului, duminică 2 august)

În cinstea festivalului sunt compuse cântece noi: “Salut oaspeţilor” de A. Mandelsohn, “Cântec pentru Festival” de Matei Socor sau “Hora tinereţii” de Teodor Bratu. Semnificaţiile sunt duble, sau chiar multiple. Dansurile noastre pitoreşti (hora, ardeleanca) “vorbesc oaspeţilor despre viaţa nouă a poporului român, despre munca lui paşnică constructivă, despre dorinţa lui fierbinte de bună înţelegere şi pace, despre ospitalitatea lui şi bucuria de a găzdui marea sărbătoare a tinereţii”. Însă dansul “Ţara îşi primeşte oaspeţii” a cucerit admiraţia tuturor.

Căldura cu care se întâmpină oaspeţii e deseori menţionată. La aceasta reţinem doar replica delegaţilor din ţările nordice, de data asta cu privire la căldura atmosferică : “la noi e mai puţin cald”. Transparenţa sentimentelor e uşor de receptat. Pe darurile date oaspeţilor apar texte ca: “În semn de prietenie de la un tânăr român”, “Din dragoste pentru oaspeţii sovietici”. Pioniera Vesa Tatiana scrie în carnetul tânărului artist Abbasse Lalarin de la Teatrul din Teheran: “Bine aţi venit să întărim pacea şi prietenia între popoarele lumii!” Nu mai există bariera limbii – noua limbă a păcii triumfă! Există şi un corespondentul voluntar de 16 ani, Traian Sima, care scrie pentru gazeta de perete. Voluntariatul e o temă bună de discuţii. Se poate compara cu cel actual…

Măreţia impresionantă. Batiste fluturate, “vădită ospitalitate”, fanfare, orchestre, strângeri de mâini, urale. “Ploaia care se revarsă vijelios nu reuşeşte să gonească primăvara din sufletele tinerilor”. (Scânteia Tineretului)

“Prieteniile se făuresc simplu.” Prietenia se leagă în 10 minute, pe peronul gării. Se dau autografe. Carnaval, demonstraţii sportive, expoziţii de artă în cinstea Festivalului, poezii. Studentul la filologie Victor Vişinescu are un ciclu de debut Te aştept la Festival. El  se adresează unui tânăr marocan astfel:

Prieten din Maroc cu părul de tăciune,

Cu licărul privirii cât bobul de cafea –

Îţi scriu din facultate; eu nu te ştiu pe nume

Azi pun o cărămidă la Teatrul Muzical –

Cântarea-ţi să răsune pe scenă-n ţara mea.

Eu ştiu, tu vii c-un cântec al tău la Festival

( Scânteia, vineri, 24 iulie)

Multe din poezii sunt adresate tinerilor coreeni, faţă de care tineretul nostru “nutreşte o afecţiune deosebită, pentru minunatul lor eroism”.

Să vedem acum reacţiile celor copleşiţi de această ospitalitate: venit din Vietnam, din toiul războiului, tânărul pictor Nguyen Ngoc declară: “Ajuns în oraşul Festivalului m-am simţit fericit. În toate regiunile pe care le-am parcurs, tineretul se pregăteşte să primească delegaţii într-o atmosferă plină de entuziasm. Drapelele diferitelor ţări flutură în vânt, afişele Festivalului înfrumuseţează tramvaiele, autobuzele, străzile…” (Scânteia Tineretului, miercuri, 15 iulie) Acelaşi organ de presă, în numărul său din 2 august, menţionează: “încântaţi de ospitalitatea poporului nostru, cuvântul minunat revine în discuţie ori de câte ori este vorba de poporul nostru”.

În gară se întâmplă totul. Redau o scenă impresionantă din viaţa unui tânăr, Popa Nicolae, care îşi aşteaptă nerăbdător, pe peron, tatăl. Membru în orchestra simfonică a tineretului care se pregăteşte pentru concursul internaţional din cadrul Festivalului cu opere din Enescu şi Beethoven, acesta îşi aşteaptă tatăl, care e funcţionar CFR Simeria şi care se pregăteşte la rândul lui pentru Festival prin asigurarea celor mai bune condiţii de transport. Cu ocazia aceasta se menţionează, de asemenea, şi cei 80 de tineri ai Conservatorului din Bucureşti şi Cluj, formând orchestra simfonică dirijată de Mihai Brediceanu, care se pregătesc, şi ei, pentru întâmpinare.

În gara Episcopia Bihorului, fete în halate albe pregătesc mâncare, iar “mâini harnice de tineri confecţionează cu grijă  pachete de ţigări”. Gara rămâne locul privilegiat. O bunică îşi aduce nepoţelul de 3 ani să vadă. Creţu Florentina, o pionieră de 13 ani, a reuşit să o convingă pe sora ei mai mare să o ia şi pe ea la gară, ca să îl vadă pe Ciukarin, sportivul rus. Şi la gara din Bârlad se întâmpină oaspeţii: “într-un vagon s-a urcat pionierul Arsene Gheorghe. Mângâie un porumbel alb. L-a pus în braţele ciclistului Vadim Banvalov”. La Războieni, eleva Moga Elisabeta s-a apropiat de delegata italiană Pira Wander din Ferrara: “fetiţa, stăpânită de o emoţie plină de farmec, îi dă cu un gest stângaci o carte – un volum de Gorki pe care scrie: «îmi pare bine de sosirea voastră în ţara noastră».” E ridicată în braţe şi sărutată de Pira.” (Scânteia Tineretului)

Se remarcă stahanovistul Sücs Iosif de la fabrica de încălţăminte Dobrogeanu Gherea din Oradea; îl întâlneşti de multe ori pe peronul gării. Se menţionează şi poliţia capitalei care îşi face, bineînţeles, datoria.

Miercuri, 22 iulie 1953, primirile se fac de înalţi oficiali români: V. Muşat, prim secretar al CC al UTM, Paul Cornea şi Cornelia Filipaş, secretari ai CC ai UTM. Delegaţia franceză a fost primită de Jacques Denis, secretar general al FMTD, B. Bereanu, preşedintele UIS, de reprezentanţi ai Federaţiei Mondiale a Tineretului. Oamenii de ştiinţă şi cultură din ţara noastră salută Congresul şi Festivalul: acad. prof. dr. D. Danielopolu, acad. George Călinescu, compozitorul Mihail Andricu.

Există o glumă nevinovată despre perioada comunistă: “din trei persoane, patru au funcţii duble”. Ei bine, în perioada festivalului, ea se adevereşte. Nici numele nu sunt alese la întâmplare. Cu ocazia Festivalului vor vorbi: eroul Muncii Socialiste, strungarul-student Nicolae Vasu şi stahanovista Sárközi Amália, inginerul stahanovist Vlad Cornel de la “23 August” şi ţăranul-muncitor Rădulescu Ion, din comuna Mironeşti, raionul Vidra, Dan Deşliu, poet, laureat al Premiului de Stat şi colectivista Aurica Curea din Conţeşti, eleva Geta Apostol, ucenica Gălman Eugenia, pantofarul Schneider Ştefan din Medgidia, Cristici Elena – educatoare din comuna Belobresca, regiunea Timişoara etc. (Scânteia Tineretului, 23 iulie)

În 25 iulie (festivalul nu începuse încă!), atmosfera mediatică se încinge: “Trăiască cel de al 3-lea Congres Mondial al Tineretului!” În Scânteia Tineretului citim despre: “cuvintele calde şi bogate în imagini ale tovarăşului Gheorghe Ceauşu din Buzău… În poezia Să închinăm paharul , autorul vorbeşte despre ospitalitatea tradiţională a poporului român, care îşi va primi cu drag oaspeţii:

Să vă ‘nchinăm pahar de bun venit

La festivalul tinereţii noastre,

Să-şi poarte pacea cântecul iubit

Până-n adâncul zărilor albastre.

Şi-om soarbe vinul roşu din pahare

Aşa cum tinereţea ne îmbie,

Să nu mai aibă-n lume vreun hotar

Cuvântul pace şi prietenie.

Duminică, 2 august 1953, are loc cuvântarea preşedintelui Consiliului de Miniştri al P.P.R., tovarăşul Gheorghe Gheorghiu-Dej: “Urăm din toată inima tuturor participanţilor la cel ce al IV-lea Festival Mondial al Tineretului şi Studenţilor succes deplin în lupta pentru pace şi prietenie între popoare.”

La manifestaţia de deschidere au participat 120.000 de oameni din 106 ţări

Discursul de deschidere, rostit de Jacques Denis, secretar general al FMTD, în numele Comitetului Internaţional al Festivalului, transformă Festivalul într-un “act de credinţă”: “Fraţi şi surori, dragi prieteni din lumea întreagă… din toate colţurile lumii, voi, purtători ai voinţei şi aspiraţiilor de pace ale întregului tineret, aţi venit străbătând oceane, câmpii şi munţi… Noi cimentăm prietenia… întâlnirea noastră e un act de credinţă.” Îşi fac apariţia “victorioşii constructori ai marelui edificiu în binecunoscutele lor salopete albastre”.

În tribune, oamenii se ridică în picioare, flutură batiste, flori, “miile de spectatori primesc cu căldură fiecare delegaţie mare sau mică, ca o manifestare a simţămintelor de prietenie pe care poporul nostru le poartă tuturor popoarelor lumii” Printre aplauze se scandează: “Prietenie, pace!” Cuvinte magice. Imnul FMTD sună astfel: “Tineri din lumea întreagă/ Idealuri noi făurim/ Tinereţea ni-e dragă/ Pentru pace la luptă pornim.” La această sărbătoare extraordinară, toţi îşi fac loc, se înghesuie. Toţi trebuie să fie prezenţi, deci e îmbulzeală mare: “taţii îşi ridicau pe umeri copiii ca să poată vedea mai bine, bătrânicile îşi făceau loc cu coatele până în primele rânduri”.

Porumbeii încă nu şi-au încheiat rolul. Mai redau un episod inedit, care îi are drept protagonişti pe ei, înaripaţii lui Picasso: “Porumbeii lansaţi la deschiderea Festivalului s-au rotit multă vreme deasupra stadionului, în timp ce zecile de mii de tineri rosteau în toate limbile pământului cuvântul Pace. Târziu, un porumbel s-a lăsat obosit de lungile rotiri în văzduh. S-a apropiat de el, pe nesimţite o tânără delegată din Statele Unite. L-a prins, l-a strâns la piept, apoi, bucuroasă, a alergat la ceilalţi din delegaţia ei. Peste câteva clipe, delegaţii din Statele Unite se adunaseră în grup compact. Unul ridică drapelul patriei. În faţa drapelului, fata ţine porumbelul, care flutură uşor aripile. Un tânăr tot din Statele Unite pregăteşte aparatul de fotografiat. O fotagrafie… şi încă una. Apoi, porumbelul îşi ia zborul.” (Scânteia Tineretului, marţi, 4 august 1953)

“Europa nu se împarte geografic, ci după cum şi-a construit existenţa politică: de o parte o societate permisivă, care îngăduie cetăţeanului iniţiative şi-i impune răspundere; de cealaltă parte o societate a constrângerii care cere cetăţeanului să participe la ‘fericirea patriei’, a ‘poporului’, a ‘ţării’ şi-i impune ascultare.” (4) Noi încă ne căutăm locul în Europa sau, cu alte cuvinte,  facem politică.

Note

1. Jacques Derrida, Despre ospitalitate – de vorbă cu Anne Dufourmantelle. Ed. Polirom, 1999, pag. 2
2. Alexandru Duţu, Ideea de Europa şi evoluţia conştiinţei europene, cap. Regiunile geografice, politice şi confesionale, Ed. All, 1999, pag. 49
3. Idem, pag. 57
4. Ibidem, pp. 52, 53

Liana Praţa

Prezenţe americane

“…Cumpără-mi un zeppelin

E bun şi un vapor.

Eu trebuie să fiu la Bucuresti in 1953.”

(Ewan McColf, din delegaţia britanică)

Bucureşti, vara anului 1953. Se fac ultimele retuşuri la impozantele clădiri construite prin aportul cât de poate de voluntar al tinerilor din diferite organizaţii UTM, şi rezultatul este într-adevăr pe măsura uriaşelor investiţii făcute: Stadionul”23 August” (acum “Naţional”), cu o capacitate de 80 000 locuri, Teatrul de vară “23 August” (4300 locuri), Parcul Sportiv “23 August”, cu o suprafaţă de 54 hectare, Palatul Operei Române, cu o sală de 1200 locuri, toate sunt pregătite pentru a le oferi oaspeţilor imaginea unei ţări socialiste prospere.

Da, ne aflăm în preajma celui de-al treilea Congres Mondial al Tineretului (25-30 iulie) şi al celui de-al patrulea Festival Mondial al Tineretului si Studentilor (2-16 august), care, survenind decesului “tătucăi” Stalin, vor încerca să demonstreze lumii întregi disponibilitatea guvernului Dej spre cooperare internaţională, în vederea menţinerii păcii şi armoniei universale. În scopul realizării acestui ambiţios proiect, populaţia Capitalei a fost supusă unei îndelungi privaţiuni alimentare (“postul Festivalului”), completată cu absurde directive urgente, vizând plantarea a 1000 de pomi pe zi, pentru crearea unui colţ de paradis, înregimentat înaltului ţel al Festivalului de a promova, prin muzică, dans şi competiţii sportive, pacea şi fericirea tinerei generaţii de pretutindeni.

Dintr-o dată, pe alei se revarsă valuri-valuri de tineri păşind cu fericita dezinvoltură a turistului occidental pentru a privi, admira şi comenta binefacerile unui regim socialist. Ceea ce scapă în schimb ochiului străin de realităţile autohtone e mulţimea de oameni din magazinele gemând de produse oferite la subpreţ, tăcerea grea a gazdelor de aceaaşi vârstă, ca rezultat al îndelungilor şedinţe de îndoctrinare care au precedat Festivalul, sau rigiditatea, precauţia ce caracterizează comportamentul românilor, intraţi pentru prima oară, după mulţi ani, în contact direct cu solii unor culturi ne-slave.

Scânteia Tineretului, în calitatea ei de “organ central al Uniunii Tineretului Muncitor”, va lua în mod constant pulsul acestui grandios Festival, informând populaţia asupra desfăşurării sale, asupra identităţii naţionale a invitaţilor care au răspuns chemării gazdelor şi, totodată, corijând cu blândeţea şi subtilitatea caracteristice îndrumărilor sosite de la partid anumite percepţii străine neaflate pe linie sau posibile viziuni eronate. Încă de la primele numere pe 1953 ale publicaţiei, care consemnează cu entuziasm debordant pregătirile pentru festival, avem deja stabilite priorităţile în ceea ce priveşte importanţa acordată fiecărei delegaţii de oaspeţi în parte. Astfel, înfrăţirea întru pace cu membrii delegaţiilor străine urmează grila strictă a directivelor politice ale partidului, acordând prioritate absolută ţărilor comuniste, puternicei Chine şi URSS-ului, urmate de ţările “sigure din punct de vedere politic” din centrul sau nordul Europei. În ultimul rând al preferinţelor se află delegaţiile occidentale, în privinţa cărora înfrăţirea şi dialogul intercultural vor cunoaşte, de la Centru, drastice restricţii şi controale.

Prin devotamentul pe care Scânteia tineretului l-a arătat cauzei sacre a Festivalului, tineretul patriei a fost prompt informat despre reacţiile diferitelor “cercuri reacţionare, care se tem de pace, care se tem că glasul tratativelor va lua locul falimentarei «politici a forţei»” (S.T.- 8 august 1953). În condiţiile deja conturatului “război rece” între Estul comunist şi insidiosul Vest capitalist, rolurile fuseseră distribuite, America apărând ca duşmanul URSS-ului, prin urmare şi al ţărilor-satelit. De aceea, prezenţa delegaţiei S.U.A la Festival va fi comentată cu o fină şi delicată ipocrizie, sosirea sa în România fiind prefaţată prin demascarea opoziţiei oficialităţilor americane faţă de  Festival.

Americanii, provenind dintr-o ţară condusă de „cercuri reacţionare”, inamice păcii planetare şi, implicit, intenţiei de bază a Festivalului, vor avea parte de un tratament mediatic special, care -corelat fiind contextului internaţional şi, ulterior, celui strict naţional – merită să fie analizat îndeaproape. Astfel, în articolul deja citat din Scânteia tineretului, purtând neutralul titlu Schimburile culturale şi sportive – mijloc de întărire a unităţii tineretului, boicotul autorităţilor nord-americane privind participarea echipei naţionale de baschet canadiene la Festival va fi demascat ca expresia unei reacţii de teamă faţă de progresul tratativelor generale de pace, această poziţie reacţionară contrastând deranjant cu contextul mondial al entuziasmului generat de iniţiativele pacifiste, entuziasmul acestora fiind creionat hiperbolizant de către presa română, în tuşe groase, apăsate.

Poziţia americană pare a fi cu atât mai inexplicabilă românului tânăr înflăcărat de dorinţa de pace, cu cât în respectivul articol ea este precedată de înălţătorul îndemn al “măreţului Congres Mondial al Tineretului” la prietenie planetară şi la realizarea unor “schimburi culturale şi sportive între tinerii din diferite ţări”, asociate, desigur, solidarităţii în faţa “piedicilor şi uneltirilor prin care duşmanii păcii încearcă să ne despartă”. Apelul este urmat de o indirectă incriminare a războiului din Coreea, proaspăt soluţionat printr-un armistiţiu: “Nu gloanţe şi ură visează tinerii cinstiţi din lumea întreagă, ci posibilitatea […] ca pe terenul de sport să se întâlnească într-o întrecere frăţească tineri negri cu tineri albi sau galbeni” După această înflăcărată descriere a multiculturalităţii sportive în tonuri cromatice aglutinante, articolul continuă să preamărescă iniţiativele pacifiste ale tineretului internaţional, prin truisme de genul: “Pentru a fi buni prieteni, trebuie să ne cunoaştem unii pe alţii”.

Datorită periculoasei poziţii a Statelor Unite ca “duşman al păcii” mondiale, prezenţa americanilor la Festival se va remarca printr-o strălucită absenţă din cronica oficială a evenimentelor, excepţie făcând “notiţele prizărite”, ici-colo, în articole de profil general, a căror pondere o constituia prezentarea tineretului “cinstit” din Occident, dedicat cauzei păcii – adică al celui pro-comunist. Dacă delegaţiei americane la festival i se va dedica un spaţiu publicistic relativ restrâns, umbra războiului din Coreea – pe care americanii „cinstiţi” îl repudiază… – va plana cu obstinaţie asupra prezenţei sale, un exemplu fiind articolul Americani şi Coreeni braţ la braţ, din Scânteia tineretului, al cărui titlu sugerează totul.

Tonul articolului, remarcabil prin determinararea autorului de a consemna clipe istorice din fila prieteniei şi înfrăţirii multiculturale din cadrul Festivalului, prin patetismul şi emoţia consemnării evenimentului firesc al întâlnirii delegaţiei coreene cu cea americană, este menit să sensibilizeze publicul cititor prin “momente emoţionante, care nu se vor şterge din amintire nici după ani şi ani..” (S.T. – 11 august).

Deoarece asocierea spontană a tinerilor coreeni cu americanii “cinstiţi”  putea crea probleme de ordin politic, poziţia României voindu-se a fi neutră, asistăm la o împărţire marxistă a americanilor în două categorii: clasa muncitoare, proletariatul asuprit de interesele venale capitaliste şi clasa “duşmanilor păcii”, a conducătorilor şi politicienilor. Întâlnirea dintre cele două delegatii, americană şi coreeană, se petrece sub semnul unei emoţii covârşitoare de ambele părti: “Se umeziseră şi ochii eroinei Cuc Sin Boc, despre ale cărei fapte de vitejie vorbeau decoraţiile de pe pieptul ei, şi ochii tânărului oţelar din California.” Clişeele epocii: Coreea -“ţara dimineţilor liniştite” sau etichetele justificative nu lipsesc din articol, cum ele nu lipsesc, de altfel, din întreaga cronică a festivalului, deşi Coreea, prin tinerii săi “cu trăsături aspre, dar cu priviri pline de blândeţe”, este tratată ca ţara unei delegaţii de prim-plan, poziţie care  îi lipseşte delegaţiei americane, pomenită de obicei generic, fără nume, sau fără prezentarea concretă a individualităţilor sale componente.

Tacticile subversive, de discriminare, ale aparatului de propagandă comunistă transpar în clişee reprezentaţionale dihotomice, potrivit cărora naţiunea americană îşi concentrează puseurile imperialiste în exploatarea tânărului negru, “în privirile căruia se adunaseră parcă toate suferinţele poporului său”. Prin omiterea semnificativă a statutului de superputere a ţării din care provine, delegaţiei americane îi este rezervat privilegiul negativ al penitenţei faţă de curajoşii coreeni, atribuindu-i-se totodată recunoaşterea culpabilităţii faţă de acţiunile militare desfăşurate împotriva ţărilor din blocul comunist, în ciuda voinţei “oamenilor simpli din Statele Unite, care iubesc pacea, care au înfierat crimele pe care duşmanii păcii le-au comis în Coreea şi care sunt plini de admiraţie faţă de viteazul popor al «ţării dimineţilor liniştite».”

În drama festivistă a reconcilierii forţate, rolul adevăratului erou al dreptăţii este jucat de tânărul Can Cion Doc, care “a apărat văzduhul patriei” de “păsările americane ale morţii”, care “curmaseră vieţi de copii şi bătrâni, de tineri în sufletul cărora se aprinsese poate flacăra dragostei şi de mame care ascultau fericite scâncetul pruncilor lor.” În sprijinul aceleiaşi dihotomii dintre americanii simpli şi “duşmanii păcii” întâlnim şi un alt simptom al societătii maladive de peste Ocean, cazul soldatului american care refuză să servească o ţară ce urmăreşte interese contrare oamenilor săi de rând: “A fost trimis pe front în Coreea şi a refuzat să împuşte pe coreeni. Groaznic l-au mai torturat pentru fapta lui..”

Reconcilierea şi gesturile reparatoare se realizează apoi sub forma unui paşnic meci de ping-pong, “ce poate să glăsuiască despre prietenia unor tineri cu gândurile limpezi, ca un izvor de munte”, a promisiunilor americane de luptă “pentru ca armistiţiul din Coreea să fie respectat”. Dimensiunea ludică şi cea pragmatică a muncii înnobilatoare vin astfel să corecteze oribilele crime ale duşmanilor imperialişti ai păcii; lecţia morală şi ideologică pe care cititorii Scânteii tineretului trebuiau să şi-o însuşească apare clar expusă în finalul apoteotic al acestei pagini înscrise în istoria înfrăţirii transnaţionale: “Erau cu toţii braţ la braţ: americani şi coreeni…”

Prezenţa americană la Festival, menţionată ca exemplu victimar în fabula comunismului umanitar şi a capitalismului asupritor, nu se va mai face simţită în paginile cronicii oficiale decât în cadrul unor manifestări de ansamblu, din care individualităţile şi numele concrete lipsesc:

Apoi echipa de dansatori din S.U.A..Un cântec pentru pace, o melodie a poporului negru, sentimente de frăţie între popoare, năzuinţă către o viaţă fericită, lipsită de ameninţarea unui nou război. (S.T.-Uniţi pe aceeaşi scenă, 11 august)

Cu asemenea cântece tinerii americani au venit la Bucureşti. Ei au adus peste Atlantic un mesaj vibrant, mesajul muncitorului, al fermierului, al intelectualului american-un mesaj tineresc de incredereîn prietenie şi înţelegere între popoarele lumii. (S.T.-călătorie pe aripi de dans şi cânt, 8 august)

Stratagema subversivă de prezentare a delegaţiei americane ia şi în aceste fragmente fie forma explicită a scenariului culpabilizant, prin menţinerea spectrului războiului deasupra tinerilor americani, fie prin insistenţa, motivată ideologic, pe identităţi etnice şi profesionale declasate: muncitori, fermieri, intelectuali, negri.