Mara Stanca Răfan
Magritte şi Naum
Sufletul lemnului a oftat
o pasăre s-a culcat într-o altă pasăre
(Gellu Naum, De câte ori)
1. Ce este supra-realismul
Cea mai simplă observaţie care poate fi făcută în ce priveşte suprarealismul e că această mişcare a fost şi este în continuare redefinită. Cadrele istorice sunt bine cunoscute: în 1924, André Breton, delimitându-se de dadaism iniţiază un nou val ofensiv:” Automatism psihic prin care ne propunem să exprimăm – fie verbal, fie prin scris, fie prin orice modalităţi – modul real de funcţionare a gândirii. Dicteu al gândirii, în absenţa oricărui control exercitat de raţiune, în afara oricărei preocupări estetice sau morale”. (Manifestele suprarealiste)
Ca orice nouă tendinţă, suprarealismul se manifestă, într-o primă etapă a existenţei sale, în contrasens cu formulele artisitce anterioare. Gesticulaţia e una ofensivă ca răspuns la nevoia de a schimba faţa lumii, de a perturba structurile cu care aceasta se împrejmuise. De această reacţie la spiritul învechit al lumii ţine şi coregrafia spectaculoasă şi spectaculară pe care, ca orice curent de avangardă, suprarealismul şi-o defineşte. Anecdote, excentricităţi ale artiştilor pot fi regăsite în orice istorie a curentelor de avangardă. Ceea ce interesează însă în acest discurs este ceea ce Simona Popescu numeşte „partea de umbră a suprarealismului”. Înţelegem aşadar că avem a face în primul rând cu un spaţiu care se manifeste în ruptură. Şi asta explică, cu subtilitatea proprie poate doar suprarealiştilor şi termenul: supra-realism. Se propune deci un „dincolo de” percepţia raţională, de realul meschin, mentalităţile şi complexele lui. În acest punct, nu de puţine ori, diverse interpretări au preluat termenul de „iraţional”, restaurat de suprarealişti, ca opus (logic?) raţionalului. Probabil că ceea ce nu a fost înţeles cu adevărat e faptul că suprarealiştii nu căutau să discrediteze realul şi gândirea – ca manifestare supremă a raţiunii; dimpotrivă, intuiţia lor suspecta posibilitatea unei hipertrofieri a realului: ”Suprarealismul nu a fost împotriva a ceea ce raţiunea ne-a făcut să câştigăm, ci a încercat să apere, să redescopere, să reconsidere tot ceea ce raţiunea ne face să pierdem (cum spune Breton în manifestele sale). De aici interesul pentru experienţa visului, a dicteului automat sau a trăirilor din „stările secunde”.[1]
E firesc ca un nou tip de cunoaştere, pentru că asta se intenţiona, să întrebuinţeze instrumente diferite celor deja convenţionalizate, canonizate, uzate. Pe acest aspect se centrează şi demersul nostru, constituindu-se ca discurs asupra noului tip de imagine. Pentru că, realmente, construcţia suprarealistă, fie că e vorba de literatură, fie de pictură, se impune privirii ca poetică a imaginii. În fapt, mărturisirile creatorilor oglindesc ideea că limita dintre plastică şi literatură tinde să se dizolve. De exemplu, Marcel Duchamp subliniază într-un interviu importanţa „influenţei” scriitorilor asupra pictorilor; „fraternizarea creatorilor” (Simona Popescu), comunicarea, construcţia viziunii ca interacţiune a cuvântului şi imaginii, devin elemente esenţiale ale instrumentarului perioadei. René Magritte însuşi mărturisea în numeroase interviuri că imaginea şi pictura au o natură comună:” dacă poezia e artă aparte ce are la bază jocul limbajului, aşa cum susţine Paul Valéry, acest fapt nu e mai puţin valabil în ce priveşte poezia imaginii.”[2] Desigur, instrumentarul diferă, dar poate doar la un nivel formal extrem. Supra-realul se construieşte ca dimensiune la care se accede printr-un simţ pe care artiştii şi-l descoperă comun: poezia. ”Opusul raţionalului sărac ar fi, în logica suprarealistă, poeticul”, aminteşte Simona Popescu. Organ de provenienţă romantică, poeticul e recondiţionat şi lărgit, astfel că, dintr-un „reazem împotriva vieţii obişnuite” (cum îl numea Novalis), deci o evadare din trupul care leagă, spiritul integrează acum corpul. Acesta devine, aşa cum spune de Chirico în Le grande metaphysique „locul fizic al speculaţiilor metafizice” Este instituit deci un alt tip de cunoaştere, Un alt trup/corp al imaginii, îi vom spune noi.
Accesarea spaţiului pe care corpul imaginii îl circumscrie ar fi aproape imposibilă fără deschiderea spre viziunea pe care o propune Merleau Ponty. Aderăm la acest discurs pentru că îi putem relaţiona câteva dintre revelaţiile suprarealiştilor. Demersul nu e unul explicativ, ci unul de hermeneutică a corespondenţelor. „Posesia limbajului, spune autorul, este înţeleasă mai dintâi ca simplă existenţă efectivă de imagini verbale, adică urme lăsate în noi de cuvintele pronunţate sau auzite. Fie că aceste urme sunt corporale, fie că se depun într-un psihism inconştient, acest lucru nu ne interesează prea mult şi în ambele cazuri concepţia este aceeaşi: nu există „subiect vorbitor”.[3]
Experienţa corpului nu se separă deci de cea a limbajului. Dimpotrivă, filosoful francez propune o imagine a corpului ca „mijloc de a lua atitudini”, un organ de comunicare cu timpul şi spaţiul. Literatura şi pictura spun acelaşi lucru la nivel de imagine. Una din reprezentările frecventate de suprarealişti este cea a corpului uman reificat sau a obiectelor care primesc însuşiri umane: Magritte pictează o rochie cu sâni (La philosophie dans le boudoir); Dali construieşte un trup de femeie cu sertăraşe; Gellu Naum scrie într-unul din poemele sale:
Mâna mea stângă şi ochiul meu drept
mănuşa mea stângă şi gheata mea dreaptă
lampa mea dreaptă şi calul meu stâng
mărul meu stâng şi glasul meu drept
haina mea dreaptă şi urechea mea stângă
pălăria mea stângă şi urechea mea dreaptă
cheia mea dreaptă şi covorul meu stâng
etc. etc.
(Torsiunea lui Mobius)
Interpretările acestor compoziţii se pot referi, desigur, şi la alte nivele ale demersului suprarealist. Semnificaţia pe care o propunem noi se revendică de la intenţia de atâtea ori mărturisită de a reconsidera tot ceea ce se înţelege prin senzorialitate, raportul acesteia cu coordonata cerebrală, o reevaluare deci a conceptului de real.
Ce şi cum văd suprarealiştii
„Prea multe lucruri ne solicită şi, dat fiind mecanismul echivoc al solicitării, prea multe cuvinte se îngrămădesc să le cuprindă, să le ascundă în labirintul lor inutil şi înşelător – de aceea poate că, pe alocuri, am să spun ceea ce nu trebuia spus; oricum sunt convins că fiecare va medita mai mult asupra surplusului lasând la o parte starea în care plutesc, pe dedesubt, ca un înotător subacvatic, de exemplu.
Dar mai există şi vuietul acela şi capacitatea fiecăruia de a-l percepe.”[4]
Astfel debutează romanul Zenobia al lui Gellu Naum. Cu un discurs ce poate fi foarte bine interpretat ca o artă poetică. „A spune ceea ce nu trebuia spus” e desigur o ironie. Spaţiul scriiturii se lărgeşte vizibil. Ca într-o pictură de Magritte (The human condition) cadrele texturii deconspiră nu numai tabloul în sine, ci şi fragmentul de real pe care acesta se plasează. Imaginea prinsă în ramele textului sau texturii, ca produs final, tinde să-şi dizolve conturul, în virtutea intuiţiei că aparţine întotdeauna unui real mai mare, un supra-real, care, el însuşi, nu e decât o imagine mai amplă. „A spune ceea ce nu trebuie spus” mai înseamnă o deconspirare a „secretelor” demersului creator. Nici Magritte nu mai mizează pe construcţii de iluzie optică pentru a revela sensul realului. Imaginile lui sunt explicite. Simbolul nu e căutat. Un măr e un măr aşa cum o girafă e o girafă. Nu li se aplică nici un artificiu; în jurul lor există doar poezia pe care o posedă ca pe o aură. „Ceea ce se vede într-un obiect e un alt obiect ascuns”.[5] Aura nu e altceva decât „vuietul acela şi capacitatea fiecăruia de a-l percepe”. E nevoie însă de un simţ special. Care nu e imaginaţia, ci o convertire a acesteia, a substanţei sale romantice, într-o dimensiune mai amplă: privirea, vederea.
„Pe când scriu, pentru că s-ar părea că scriu, regret că nu aveţi în faţă hârtiile pe care sunt înghesuite rândurile acestea de cerneală; dacă le-aţi avea, dacă aţi închide ochii, sunt sigur că aţi vedea odaia domnului Sima cu masa de sub fereastra care dă spre mlaştini şi cu mortul ei; şi ne-aţi vedea pe noi, fiecare la locul său, vorbind în gând cu glas tare; şi aţi înţelege că nimic din stările de până acum nu este imaginat, că toate s-au petrecut exact cum le relatez. Odată ajunşi aici, v-aş sfătui să vă opriţi o clipă şi să recapitulaţi, trecând uşor cu vârfurile celor zece degete de la mâini, cu ochii închişi peste pagini;; scăpaţi de cuvinte în pelicula propriei voastre disponibilităţi, aţi afla, poate, lucrurile extrem de importante pe care, oricât mi-aş dori, îmi e cu neputinţă să vi le comunic.
V-ar sfătui, deci, să practicaţi exerciţiul acesta de recapitulare ori de câte ori vă încearcă îndoiala cu privire la adevărul spuselor mele; mie, de unde mă aflu, îmi este perfect egal; vi s-ar oferi şansa de a intra acolo unde doar credeţi că vă aflaţi.”[6]
Autorul oferă toate indiciile, lectura se desfăşoară ca imagine; un spaţiu vizual care, prin excelenţă, nu ţine nici de ochi, nici de imaginaţie. În limbaj gadamerian, ne aflăm în faţa „amuţirii tabloului”. Asta nu înseamnă că tabloul nu ar avea ceva de spus. Dimpotrivă: „a amuţi este o modalitate de vorbire.(…) În amuţire ceea ce este de spus ne este adus mai aproape, ca fiind ceva pentru care căutăm cuvinte noi.”[7]
Fragmentul ilustrează un alt tip de poetică. Realul care trebuie atins cu cele zece degete de la mâini nu are nevoie de cuvinte. Cuvintele descriu, prezentând elementele vizuale în succesiune, într-o perspectivă cu prim-plan şi adâncime. Sensul nu trebuie căutat în jocul adâncimilor. Astfel, reluând ideea lui Naum, nu ne aflăm unde credem ce ne aflăm. La spaţiul în care sensul se prezentifică, ne întâmpină, nu se ajunge prin căutarea imaginară a unui altunde, ascuns, invizibil. „Ceea ce pictez, mărturiseşte Magritte, nu invocă superioritatea invizibilului asupra vizibilului; acesta din urmă e destul de bogat pentru a da naştere unui limbaj poetic care să evoce misterul invizibilului din vizibil.”[8]
Problema pe care lectura o ridică în primul rând este deci cea a spaţiului.
Spaţiul suprarealist
Cea mai potrivită referinţă la nivelul percepţiei suprarealiste a spaţiului este cea la spaţiul-elice. Supra-realul poate fi interpretat ca fiind întoarcerea – vezi forma elicei – realului pe cealaltă faţă, în cadrul aceluiaşi prezent. Cele două feţe coexistă simultan, datorită unui element constant: spaţiul. Naratorul din romanul Zenobia descrie această geografie: ”Timpul cerut de scriitură nu coincide cu durata celor relatate aici…Ele se derulau între extreme, fie cu viteza denumită îndeobşte a gândului, fie cu încetinitorul. Constant era doar spaţiul care îmi desfiinţa ideea că aş fi putut evada din el: mă afla într-o cuşcă fără margini, cu gratiile în afară şi în mine.
(…)
Acum, de pe capac, îi urmăream mişcările: plutea în faţa mea, cu încetinitorul, purtată parcă de lunga ei rochie. Reamintesc că ne aflam la etajul opt sau nouă al blocului, dar convertirea spaţiului-vehicul făcea să mi se pară că totul se petrecea la nivelul subsolului. Între pavajul străzii deasupra căreia plutea fără să-l atingă şi franjurile de pe poale întrezăream neantul. (…) În lunga, cenuşia rochie, Jeni-Pop executa dansul plutire. Ea nu era departe, nici aproape, deşi se depărta şi se apropia.”[9]
Imaginea este aceea a unui corp virtual proiectat într-un spaţiu şi el virtual. Acesta este prizonieratul de care vorbeşte naratorul. Nici visul, nici poezia nu se mai propun ca universuri compensative. Nu mai există zarea, fundalul misterios în care romanticul obişnuia să se retragă. O veche obsesie cuprinde acest fragment de secol XX: vidul. Jean Paul Sartre îl numeşte „acea distanţă universală de la tot la tot”, de Chirico îl reprezintă prin neclintirea stupefiantă a personajelor şi obiectelor; tocmai pentru că nu se întâmplă nimic, vidul e văzut ca „legătură posibilă a tuturor acţiunilor posibile.”[10] Pentru suprarealişti, vidul nu înseamnă spaţiu gol, monocrom. Lumea lor e populată. Unul din tablourile lui Magritte, (Bărbat cu ziarul), prezintă o compartimentare în care, într-un prim segment, un personaj citeşte ziarul, iar în celelalte trei, în acelaşi decor, acesta lipseşte. Imaginea e simplă, ţine de realul imediat, în care fiinţa trăieşte printre obiecte. Şi totuşi, un aer straniu se face simţit: contururile pe care pensula le trasează sunt atât de explicite, încât spaţiul dintre obiecte apare el însuşi reificat, poate chiar mai consistent decât acestea. Privirea spectatorului e dejucată: „Obiectele şi fiinţele etalează adesea aparenţe domestice, cotidiene, participând însă şi la o altă ordine a lumii (miraculoasă sau terifiantă) care poate fi percepută numai în singurătate.”[11]
Despre vid ca aură neliniştitoare pe care o emană cele mai obişnuite obiecte vorbeşte şi Magritte:” Există un sentiment familiar al misterului, resimţit pentru lucrurile pe care convenim să le calificăm drept misterioase, dar sentimentul suprem este sentimentul de non-familiar al misterului, resimţit pentru lucurrile pe care convenim să le găsim fireşti, familiare.”[12] Spaţiul realului se lărgeşte, şi asta nu prin invocarea unei lumi de dincolo, cu fiinţele ei altele, cum ar fi de aşteptat. Ci prin recuperarea geografiei concretului. Imagistica lui Naum nu e deloc străină de viziunea lui Magritte. Corespondenţele de perspectivă asupra spaţiului între lucrarea „Perspectiva amoroasă” şi fragmentul care urmează, nu fac decât să sublinieze acest dialog.
„Locuiam acum în Piaţa Romană, deasupra unui bloc, spun deasupra pentru că, printr-un capriciu greu de înţeles al arhitectului, pe terasa-acoperiş a blocului fuseseră construite câteva odăiţe…un fel de colivii, legate între ele printr-un coridor îngust şi izolate de restul clădirii, ca şi cum ar fi picat singure din cer.
(…)
La capătul din fund al coridorului, o uşă-fereastră deschisă până la pardoseală lăsa drum liber luminii. Dincolo de ea se întindea imensul acoperiş-terasă, pustiu şi prăfuit. O scară inutilă, dealtfel, fiindcă n-am văzut niciodată picior de om urcând spre gudronul fierbinte al acoperişului.”[13]
Meditaţiile asupra acestui dialog caută mereu noi aspecte. Mircea Muthu deschide o perspectivă la care aderă şi discursul nostru. În „Alchimia mileniului” autorul semnalează:” nu cumva lectura, ca fapt antropologic, reface, completează, în felul său relaţiile de adâncime, axiomatice, în virtutea cărora ficţiunea literară şi imaginea plastică se întâlnesc…”[14] sau altundeva:” Efortul noului roman de a readuce cuvântul la sensul referenţial unic până la a deveni neutru – echivalează de fapt încercarea de vizualizare a acestuia.”[15]
Corespondenţa literatură-arte plastice trebuie deci valorificată. Revenind asupra imaginilor propuse, demersul se opreşte întâi asupra unui comentariu la „Perspectiva amoroasă”:” În iubire descoperim cele mai mari perspective. Aici ne este sugerat cel mai mare sentiment al profunzimii prin suprimarea unei părţi dintr-o uşă, care ascundea un peisaj compus din obiecte familiare (un copac, cerul) şi un obiect misterios (sfera de metal de pe terasă).”[16]
Personajele lui Naum cunosc o astfel de aprofundare, lărgire a perspectivei. Traseul lor porneşte de la văgăuna din mlaştini, direcţia fiind una ascensională, ajungând la locuinţa din Piaţa Romană. Aici există, ca în tabloul lui Magritte, o uşă-fereastră deschizându-se spre terasă. În comentariul lui Jacqie Guienesca, deschiderea proiectă de uşa-fereastră nu e decât „un preludiu la instalarea, instituirea unei alte forme de spaţialitate” descriind o mişcare ce produce „o perspectivă a spaţiilor” şi nu a spaţiului.
Ce este perspectiva spaţiilor
Cel mai simplu răspuns s-ar oferi ca discurs stereotip referitor la un curent artistic ce frecventează halucinaţia, oniricul, automatismul, şi anume acela că perspectiva spaţiilor, ca geografie plurală, extinsă până la graniţele unui imaginar de tip romantic, este fructul vizionarismului. Nu există însă elemente vizionare propriu-zise în pictura lui Magritte sau în proza lui Naum. Vorbim despre un instrumentar ce ţine de imaginar, însă numai tinând cont de recondiţionarea acestui context: „Suprarealiştii repun în discuţie concepte precum: referenţialitatea, autenticitatea, realitatea, imaginarul, metafizicul (…) tulburând puritatea conceptelor ei reuşesc să creeze un imaginar public şi material, (vezi ready-made-urile) realul însuşi fiind uneori un epifenomen al imaginarului (un imaginar obiectiv).”[17]
Pentru personajul Gellu Naum, Zenobia e simţul care deschide calea spre acest tip de imaginar. Limbajul ei, un fel de gângureală, nu e o rostire cu sens. Ea este cea care face posibilă accederea la ceea ce numim „perspectiva spatiilor”: „Zenobia mă ajuta să stabilesc pas cu pas o natură în parte uitată, în parte presimţită, dar care mă îndreptăţea să mă îndoiesc de realitatea percepţiilor mele; această natură constituia pentru ea câmpul firesc al existenţei.
Zenobia citea cu degetele, cuvintele picurau când limpezi, când tulburi, le intuiam exact pe cele care trecuseră dincolo.”[18]
Lectura ne dovedeşte că fiecare mişcare artistică atribuie unui simţ calitatea de a trece fiinţa înspre un „meta”; trebuie totuşi să admitem că, probabil contrar aparenţelor, suprarealiştii sunt cei mai reticenţi în căutarea de limbaje şi lumi compensatorii. Perspectiva spaţiilor nu e o evadare. Ci o intensificare a simţurilor, o punere a lor împreună. Unul din exerciţiile atât de bine cunoscute este cel al automatismului. De multe ori prost-înţeles. În realitate, automatismul porneşte de la o întâmplare pe care André Breton o povesteşte: percepţia „articulată, limpede, încât era imposibil să schimbi vreun cuvânt, dar distrasă totuşi de zvonul oricărei voci, o destul de bizară frază în care îmi parvenea fără nici o urmă a evenimentelor în care după mărturia conştiinţei mele mă aflam amestecat în clipa aceea. Fraza cu pricina: Există un om tăiat în două de o fereastră, era însoţită de o slabă reprezentare vizuală a unui om care umbla tăiat în două, la semiînălţime, de o fereastră perpendiculară pe axa corpului său.”[19]
Inspiraţia e o „memorie mobilă” (Breton) sau „persistenţă a memoriei” (Dali). Artistul nu mai poartă cu sine o lume, aşa cum făceau romanticii. Lumea însăşi, realul, poartă cu sine – ca imagine concretă – spaţiile, posibilii. Nu întotdeauna acestea se ivesc în simultaneitate. Pentru a-i reprezenta, suprarealiştii confecţionează colaje. Diferit ca natură de alte tipuri de colaj, „ colajul suprarealist e conceput pe principiul contaminării dintre mai multe planuri ale realului. Prin montajul de imagini reprezentând spaţii sau timpi foarte diferiţi, se obţine un echivalent (pe suport material) a ceea ce se aseamănă visului şi în general ordinii poetice.”[20]
Perspectiva spaţiilor cuprinde organisme hibride, manifeste fie ca forme extreme, în care limitele dintre diferitele arhitecturi rămân transparente – vezi picto-poezia sau poemele-obiect – ; fie ca în tablourile lui Magritte unde, reluând propria lui afirmaţie „ceea ce vedem într-un obiect e un alt obiect”. În acest sens privirea/lectura nu e suficientă. Suprarealiştii ofere însă soluţii şi pentru receptor: acesta trebuie să-şi educe ceea ce Gellu Naum numeşte „privirea gândire”.
[1] Simona Popescu, Salvarea speciei (Despre Suprarealism şi Gellu Naum), cap.Stări secunde şi spectacole, Editura Fundaţia Culturii Române, p.29
[3] Maurice Merleau Ponty, Fenomenologia percepţiei, cap. VI corpul ca expresie şi vorbirea, Editura Aion 1999, p.217
[7] Hans-Georg Gadamer, Actualitatea frumosului, cap. Despre amuţirea tabloului, Editura Polirom 2000, p. 189